UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI DREPT

ADMINISTRATIE PUBLICA

REFERAT

ROLUL REGIUNILOR IN CADRUL COOPERARII INTRE SISTEMELE

ADMINISTRATIVE

LECTOR UNIV.

ANDREESCU Marius

Student:

STANILA Ileana

PITESTI

2022
Contents
Politica de dezvoltare regională.................................................................................3
Scurt istoric al evoluţiei regiunilor în România........................................................4
Bune practici privind nivelul teritorial/regional de guvernare la nivel internaţional 7
Concluzii şi propuneri de îmbunătăţire a politicii de dezvoltare regională în
România.....................................................................................................................8
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele
mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul
său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele
regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru
dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile,
agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea
profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a solidarităţii
la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate
financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin
contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere
(pentru perioada 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din
bugetul UE1). De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un
pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de
coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea
altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de
protecţie a mediului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii

Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin
pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce
prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură)
la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora
la standardele şi structurile de organizare ale UE. Caracterul complex al politicii de
dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează trei dintre
obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării
principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea economică şi
socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar
importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune)
ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de
dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia,
Grecia şi Irlanda. Principiul subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de
implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi implementarea politicilor
comunitare- este present şi la nivelul altor politici. În contextul de faţă, acest

1
Este vorba de 35% din bugetul UE.
principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de
către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum şi
în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi
evaluarea programelor stabilite de comun acord. Strategia dezvoltării durabile 3
este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin
accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie.
Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală
promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o
dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa
internă a obiectivelor comunitare.

Scurt istoric al evoluţiei regiunilor în România

Despre regiune privită ca unitate administrativ-teritorială distinctă, în România, s-a
vorbit încă din secolul 19. Putem aminti aici acele "unităţi supra judeţene" propuse
de Barbu Catargi în anul 1862, care nu au fost înfiinţate niciodată, sau
reorganizarea adminsitrativă propusă în anul 1909 prin care se prevedea înfiinţarea
unor regiuni prin asociere spontană a judeţelor, dar care, ulterior, nu s-a promovat
şi aplicat. De asemenea, pot fi menţionate proiectele iniţiate în anii 1912 de Petre
Carp, care popunea înfiinţarea a 6 regiuni (nu s-a aprobat), şi, în anul 1921, de
Constantin Argentoianu privind înfiinţarea unor regiuni în scopul promovării
inovaţiilor tehnice, administrative şi economice (dar şi acesta nu a fost aplicat
niciodată).

În anul 1925 a fost aprobată Legea Unificării Administrative, care introducea

posibilitatea ca judeţele să se poată asocia în "regiuni" atunci când aveau anumite
interese comune. Aceste regiuni erau conduse de un Consiuliu de Conducere
stabilit de delegaţi desemnaţi din fiecare judeţ. Având ca obiectiv declarat
organizarea mai eficientă a serviciilor publice, Legea pentru Organizarea
Administaţiei Locale aprobată în anul 1929 a constituit prima lege care a încercat
să introducă o descentralizare reală a structurilor administrativteritorale din
România cu toate că aplicarea sa ulterioară nu a fost în spiritul celor stabilite iniţial
prin lege. Ca urmare a aplicării acestei legi, s-au înfiinţat şapte centre ale
administraţiei locale şi inspcţiei (cu sedii la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj,
Craiova, Iaşi şi Timişoara), care după numai un an au fost desfiinţate.
În anul 1938 a fost promulgată o nouă Constituţie prin care se realiza un nou tip de
organizare politică a Statului Român. Acest nou tip de organizare permitea
legislativului să decidă asupra administraţiei teritoriale a statului. Legea
Administrativă aprobată în august 1938 stabilea un nou tip de regiune în România,
denumită ″ţinut″. Astfel, au fost înfiinţate 10 ţinuturi ca ″circumscripţii
administrativteritoriale″ cu personalitate juridică şi cu o dublă misiune:
supervizarea acţiunii serviciilor autorităţilor centrale în regiune şi reprezentarea şi
apărarea intereselor locale pe baza principiului descentralizării (au fost înfiinţate
zece ţinuturi: Olt, cu reşedinţa în Craiova, Bucegi (Bucureşti), ţinutul Mării
(Constanţa), ţinutul Dunărea de Jos (Galaţi), Prut (Iaşi), Mureş (Alba Iulia), Someş
(Cluj), Timiş (Timişoara), Nistru (Chişinău) şi Suceava (Cernăuţi).

Prima re-organizare teritorial-administrativă după război a fost aprobată în 1950. În

anul 1968, ţinuturile au fost desfiinţate şi au fost înfiinţate judeţele, împreună cu
municipalităţile, oraşele, comunele şi satele fără subordonare administrativă unele
faţă de altele.

Începând cu 1980 şi până în prezent, politica de dezvoltare regională a Uniunii

Europene a urmărit să "sprijine regiunile care s-au decis să se ajute singure să-şi
depăşească handicapurile şi să-şi folosească la maxim atât resursele umane, cât şi
potenţialul economic şi tehnic".

Uniunea Europeană reprezintă, în prezent, una din cele mai prospere zone ale
lumii. Cu toate acestea, ea se confruntă cu mari disparităţi economice şi sociale atât
între statele membre, cât şi în interiorul lor. Acest fapt reiese din compararea
nivelurilor PIB/locuitor: de exemplu, Grecia, Portugalia şi Spania deţin un PIB pe
locuitor de aproximativ 80% din media comunitară iar zece dintre cele mai
dezvoltate regiuni din UE au un PIB pe locuitor de trei ori mai mare decât zece din
regiunile cele mai puţin dezvoltate.

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene acoperă, în prezent, probleme

stringente cu care se confruntă Comunitatea Europeană:

- existenţa unor decalaje mari în nivelul de dezvoltare al unor regiuni aflate în ţări
care au aderat relativ recent la comunitate (Grecia, Portugalia, Spania, Germania
de Est);
- ca urmare a realizării uniunii economice şi monetare, unele sectoare economice
se confruntă cu probleme mari de adaptabilitate la cerinţele pieţei (industria,
agricultura);

- probleme apărute pe piaţa forţei de muncă, urmare a procesului de coeziune

socială; populaţia acoperită fiind de 12,3% din total populaţie UE (în anul 2000).

Având în vedere cele menţionate mai sus, putem spune că eforturile Uniunii
Europene, în prezent, sunt orientate în patru mari direcţii:

 Prima direcţie se referă la accentuarea politicilor tradiţionale naţionale care

pot completa măsurile actuale de politică regională. Putem aminti aici
politica de acordare a subvenţiilor pentru regiunile cu probleme şi în special
acelor regiuni industriale aflate în declin, regiuni care se confruntă cu şomaj
ridicat, regiuni agricole etc.
 A doua direcţie se referă la politica de promovare a noilor tehnologii. De
exemplu, multe planuri regionale din Franţa susţin o specializare în acest
domeniu. Această direcţie poate fi susţinută prin acţiuni multiple:
dezvoltarea universităţilor tehnice, crearea de centre tehnologice în cadrul
universităţilor, crearea institutelor regionale de tehnologie, crearea parcurilor
tehnologice. Acţiunile amintite cad în sarcina unor organisme regionale de
cercetaredezvoltare, organizaţii care promovează relaţii contractuale între
centre universitare şi industrie, organisme care finanţează noile activităţi
locale şi introducerea noilor tehnologii, organizaţii profesionale (camere de
comerţ, organisme de consultanţă care să furnizeze adrese, informaţii,
contacte etc.).
 Promovarea dezvoltării descentralizate. Se poate realiza prin dezvoltarea
sistemuluiinformaţional, a sistemelor locale de informaţii, dezvoltarea unor
agenţii publice de pregătire şi formare, programele de finanţare a dezvoltării
microregionale, crearea de centre de resurse, acţiuni care să promoveze
dezvoltarea relaţiilor între diferite instituţii, programe de susţinere a
dezvoltării unor zone fragile etc.
Bune practici privind nivelul teritorial/regional de guvernare la nivel
internaţional
În ceea ce priveşte legislaţia care reglementează funcţionarea administraţiei locale,
situaţia stă foarte diferit în ţările Europei Centrale şi de Est. În Polonia, guvernarea
la nivel local este protejată prin Constituţie. În plus, o serie de legi acoperă
guvernarea pe mai multe niveluri teritoriale, de la local, la departamental şi
regional (gmina, powiat). În Ungaria există prevederi constituţionale, care
recunosc independenţa guvernării locale şi statutul lor legal. În plus, Legea privind
guvernarea locală promulgată în 1990 delimitează clar funcţiile, autoritatea şi
drepturile administraţiei locale şi este un act normativ care nu poate fi modificat
foarte uşor, necesitând o majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor.

Dincolo de prevederile constituţionale, ţările se diferenţiază mult şi prin

dimensiunea şi numărul municipalităţilor. Bulgaria şi Polonia sunt state unde cu un
număr semnificativ de localităţi mari din punct de vedere demografic. În Ungaria,
Slovacia şi Estonia se remarcă multe unităţi teritorial-administrative cu
aproximativ 1.000 de cetăţeni. Dimensiunea municipalităţilor este importantă,
datorită faptului că este responsabilă pentru o mare parte din relaţia care se
stabileşte între administraţia locală şi centru, determină eficienţa cheltuirii banilor
publici, dar şi apropierea dintre cetăţeni şi aleşii locali. În majoritatea acestor state,
consiliul local este cea mai puternică structură din cadrul administraţiei publice
locale. Sistemul de vot este proporţional, iar alegerea primarilor se realizează prin
vot direct, popular. Estonia este singura ţară unde primarul este numit de consiliu.
În celelalte ţări, votul direct a fost introdus după 1990. Comparativ cu statele din
Vest, autoritatea primarului este mai redusă. Acest fapt poate conduce la dificultăţi
în luarea deciziilor, datorită numărului mare de partide politice prezente în
consiliile locale din ţările Europei de Est, în condiţiile în care primarul nu deţine
majoritatea confortabilă. În cazul Poloniei, spre exemplu, în 2002, din 42 de
localităţi cu populaţie mai mare de 100.000, doar şapte primari se bucurau de o
majoritate fidelă, pe când cinci erau în conflict permanent cu membrii consiliului
datorită opoziţiei unanime. În Bulgaria, Polonia şi Slovacia, primarul este cel care
deţine funcţia executivă. În toate cazurile bugetul este elaborat şi supus dezbaterii
de către primar, dar poate fi modificat de către consiliul local. Această practică se
aplică şi pentru România. În Bulgaria, ca şi în România, primarul coordonează
activitatea municipalităţii, se ocupă cu implementarea deciziilor consiliului,
implementează bugetul şi raportează către consiliu, reprezintă municipalitatea faţă
de cetăţeni, organizaţii, partide şi justiţie.

Concluzii şi propuneri de îmbunătăţire a politicii de dezvoltare regională în

România
Una din tendinţele evidente care s-a manifestat în sfera teoriei dezvoltării este cea
legată de creşterea preocupărilor privind analiza interdependenţei
spaţiale/regionale a fenomenelor şi proceselor economico-sociale.

Cu toate că, la începuturile sale, ştiinţa regională şi-a focalizat în special atenţia

asupra a doi factori, distanţa şi zona (regiunea), cu timpul, ca urmare a creşterii

complexităţii fenomenelor economice, au fost identificaţi şi alţi factori care

condiţionează dezvoltarea viitoare a unei regiuni (relaţiile între regiuni, anumite

pârghii economico-financiare, cererea, oferta, polii de creştere, progresul tehnic şi

inovaţiile etc.2)

Astfel, putem grupa factorii care contribuie, în prezent, la dezvoltarea regionalăl :

- factori naţionali;

- factori regionali sau locali;

- factori externi (internaţionali)

BIBLIOGRAFIE

2
Deşi evidente, aceste fenomene nu au fost analizate înainte de anul 1800, cu toate că au fost scrise multe lucrări
despre modelele sistematice spaţiale asociate cu fenomenele distanţei şi zonei (Cantillon, Stewart, Smith)
http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/publicatii/Politica_regionala.pdf

https://rm.coe.int/168070018b