UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL GETO-DAC

Student: PRICHINDEL ALEXANDRU GABRIEL

BUCURESTI

2022
 Legislaţia

În procesul de formare a statului geto-dac, obiceiurile din epoca democraţiei militare care erau
convenabile clasei dominante (nobilimea şi clerul) au fost preluate şi transformate în norme
juridice instituite de puterea statală şi sancţionate corespunzător. Istoricul Iordanes consemnează
faptul că, pe lângă dreptul nescris (obiceiurile) în statul geto-dac s-a elaborat, de-a lungul
timpului, un sistem de legi. Este vorba despre legile elaborate de autoritatea centrală a statului,
respectiv de către rege, care pretindea că, i-au fost inspirate de zei. Poruncile regilor erau
adevărate codificări ale obiceiurilor, dar şi norme juridice noi menite să protejeze interesele
claselor sociale privilegiate, să asigure supunerea populaţiei faţă de autoritate, menţinerea şi
dezvoltarea respectului faţă de legea considerată poruncă divină.

Autorii antici spun că, regii daci întreţineau în conştiinţa poporului teama de zei, cei care
transmiteau poruncile. Legile scrise purtau pecetea regelui şi a marelui preot. Subliniem faptul
că, legislaţia elaborată în această perioadă a avut un caracter dinamic, ea reflectând preocupările
autorităţii statale şi religioase de a reglementa riguros toate domeniile vieţii economice, sociale
şi politice.

Instituţiile juridice

În ordinea apariţiei lor, izvoarele dreptului dacic au fost cutuma şi legile, care reglementau
principalele instituţii juridice.

Instituţia proprietăţii se consolidează în perioada extinderii relaţiilor sclavagiste, când se

constituie marea proprietate privată. Izvoarele istorice atestă existenţa unor mari proprietăţi de
pământ, exploatarea intensă a minelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatarea
pădurilor.

Marii proprietari erau nobilii daci, cărora li se spuneau tarabostes. Criton, medicul grec care l-a
însoţit pe Traian în Dacia, menţionează faptul că, Decebal i-a însărcinat pe marii nobili cu
apărarea cetăţilor şi supravegherea bunului mers al agriculturii şi exploatării minelor.

Alături de proprietatea privată, care cuprindea stăpânirea asupra pământului, sclavilor şi vitelor,
dacii au cunoscut şi proprietatea colectivă a obştei teritoriale. Pământul obştei era împărţit în
loturi ce se atribuiau în folosinţă individuală fiecărei familii pe termen de un an. În anul următor,
loturile de pământ erau redistribuite în cadrul obştei, prin sistemul tragerii la sorţi.

Instituţia familiei, la geto-daci, poate fi mai uşor de cunoscut, date fiind numeroasele referiri
şi detalii pe care le găsim în scrierile lui Herodot, Horaţiu, Solinus şi Ovidius.

În perioada prestatală, familia geto-dacă era poligamă: fiecare dac avea mai multe neveste, fiind
considerată o cinste căsătoria cu mai multe femei. Pe măsura dezvoltării diferenţierilor sociale şi
consolidării proprietăţii private, familia devine monogamă din nevoia ca bunurile de care
dispunea bărbatul să se poată transmite prin moştenire unei anumite clase de succesori. Căsătoria
se încheia prin cumpărarea femeii de către bărbat de la părinţii acesteia. Femeia venea în
căsătorie cu bunuri pe care dacii le numeau zestre, semn al dezvoltării proprietăţii private.
Totuşi, Horaţiu precizează, făcând referire la fidelitatea femeii că, principala ei zestre nu constă
în bunuri, ci în virtute.Starea de inferioritate a femeii este confirmată de către Ovidius care face
trimitere la muncile grele la care erau supuse femeile, precum şi la aplicarea pedepsei cu moartea
femeilor vinovate de adulter.

Puterea judecătorească în statul geto-dac era încredinţată preoţilor, principalele dispoziţiuni

penale referindu-se la apărarea statului şi a proprietăţii private. Au fost păstrate de asemenea,
elemente ale justiţiei private: răzbunarea sângelui în cazurile de vătămare corporală şi duelul
judiciar ca mijloc de tranşare a litigiilor.În materia obligaţiilor şi contractelor semnalăm existenţa
normelor juridice specifice intenselor activităţi comerciale ce se desfăşurau pe teritoriul Daciei,
care presupuneau o circulaţie monetară semnificativă.

Relaţiile externe ale statului geto-dac reprezintă un domeniu de real interes pentru istorici,
care pun în evidenţă politica de alianţe promovată de regii daci menită să le apere independenţa
şi integritatea teritorială.

Relaţiile diplomatice erau stabilite prin solii, ca cea trimisă de Burebista la generalul roman
Pompeius sau ale regelui Decebal la împăraţii Domiţian şi Traian.

Relaţiile dintre geto-daci şi macedoneni s-au bazat atât pe succesele militare cât şi pe
convorbirile şi tratativele directe între Dromihete şi Lisimah, în urma cărora teritoriul geto-dac a
fost evacuat de armata macedoneană.

Burebista a întreţinut relaţii de bună vecinătate cu coloniile greceşti de pe malul dobrogean al

Mării Negre. Cea mai importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a constituit-o
raporturile cu Imperiul Roman, motiv pentru care a folosit o schemă de alianţe cu fracţiunile
romane rivale. El a promis sprijin lui Pompeius, aflat în dispută cu Cezar, dar ajutorul nu a mai
putut fi acordat datorită victoriei lui Cezar. Este limpede că, regii daci s-au preocupat pentru
păstrarea independenţei, într-o perioadă în care Imperiul Roman se afla în plină expansiune.

O atracţie deosebită au exercitat, pentru Roma, bogăţiile Daciei: aurul, argintul şi fierul. Regatul
lui Decebal apărea ca un Eldorado, într-o vreme în care criza financiară din imperiu se accentua.
Este motivul fundamental pentru care, Domiţian trece la întărirea garnizoanelor romane aflate la
sud de Dunăre, reorganizează din punct de vedere militar şi administrativ Moesia şi plănuieşte
declanşarea expediţiilor pentru cucerirea şi supunerea Daciei. Pentru a face faţă acestei politici
războinice a romanilor, dacii au luat, la rândul lor, măsuri de reorganizare, începând cu
cârmuirea. Regele Duras a abdicat din proprie iniţiativă în favoarea nepotului său Decebal,
caracterizat de istoricul Dio Cassius "foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea
lor, un bun luptător şi diplomat".
 În vara anului 87, Decebal reuşeşte o preţioasă victorie asupra armatelor romane conduse de
Cornelius Fuscus, dar este obligat să cedeze, un an mai târziu, în faţa unei impresionante armate
romane care a reuşit să pătrundă adânc spre Sarmisegetuza. Contextul extern complicat
(Domiţian a fost înfrânt în expediţia din Pannonia) a făcut ca cei doi (Decebal şi Domiţian) să
încheie, în anul 89, o pace de compromis: regele dac se recunoaşte client al imperiului pentru a
servi interesele politice ale acestuia, primind, în schimb, importante subsidii în bani, precum şi
meşteri de tot felul pentru ridicare de fortificaţii.

Teritoriul Daciei a fost pus la dispoziţia trupelor romane care se deplasau spre nordul Pannoniei
pentru confruntările cu marcomanii, iar Decebal utiliza importante subsidii primite pentru
construirea de puternice fortificaţii menite să protejeze statul dac de pericolul vecinilor.

În anul 96, Domiţian este asasinat. Doi ani mai târziu, cârma Imperiului Roman este încredinţată
împăratului Traian, un militar de carieră, provenit dintre romanii colonizaţi în Spania.
Confruntarea militară dintre cele două state şi transformarea Daciei în provincie romană, a apărut
ca un principal obiectiv în programul de guvernare a împăratului Traian încă de la instalarea lui
în funcţia supremă.

Timp de doi ani, Traian continuă să plătească subsidii lui Decebal, dar, în acelaşi timp, se
pregăteşte riguros de război: el inspectează teritoriile sud-dunărene unde erau puternice
garnizoane romane şi construieşte drumuri pe malul drept al Dunării. Traian se afla faţă în faţă
cu Decebal. Istoria a vrut ca bărbatul care a condus destinul dacilor în cel mai dramatic moment,
să întâlnească în Traian, o personalitate la fel de înzestrată, de hotărâtă şi de puternică. În
persoana celor doi mari conducători se confruntau, de fapt, două lumi: lumea dacă, care lupta
pentru apărarea statului dac unitar, şi lumea romană, hotărâtă să includă în graniţele imperiului
Dacia cu bogăţiile ei imense.

Ne aflăm, aşadar, în anul 100 al erei noastre (d.H.). În acest an istoria consemnează puternica
expansiune a Imperiului roman: Roma propagă în jumătatea sudică a Europei o organizare
politică, un mod de viaţă şi o cultură modernă.

În vremea regatului lui Decebal (87-106 d.H.) civilizaţia dacă a atins un nivel înalt de dezvoltare.
Cultura, arta, meşteşugurile, ştiinţa şi religia se amplifică şi capătă contururi tot mai precise. În
momentul confruntării militare dintre Imperiul Roman şi Regatul Daciei, acesta din urmă
prezenta o importanţă excepţională pentru agresorul ce îşi avea legiunile plasate în Britania,
Spania, Galia, zona Dunării şi bazinul Mediteranei.

Importanţa Daciei şi necesitatea cuceririi ei sunt date de: - imensele bogăţii ale dacilor: aur,
argint, fier, sare; -poziţia geostrategică care garanta siguranţa graniţei de nord a Imperiului
Roman; - viaţa economică înfloritoare şi comerţul dinamic promovat de geto-daci; - nivelul
ridicat de civilizaţie existent în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al Mării Negre;
- limitele regatului condus de Decebal atingeau Pannonia la apus, Nistrul şi Marea Neagră la
răsărit, Dunărea la sud, iar nordul coincidea cu linia râului Tisa.