Testament

Tudor Arghezi

Modernismul este curentul literar, manifestat cu predilecție în

perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al
revistei Sburătorul. Este promovată o înnoire a literaturii prin
desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de
exprimare.

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanți poeți

români , opera sa fiind de o complexitate unică în literature română.
Critica literară nu a putut încadra creația poetică a lui Tudor Arghezi
într-o singură tendință literară, poetul ilustrând un modernism de
sinteză. În opera sa se sintetizează aspecte specifice mai multor
orientări literare și anume elemente tradiționaliste ,elemente
simboliste, expresioniste și avangariste.

Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri Cuvinte

potrivite, căruia îi urmează o bogată activitate literară, tratând o
tematică diversă : poezia filozofică, poezia socială, poezia de dragoste,
poezia boabei și a fărâmei.

Poezia Testament deschide volumul de debut arghezian și este o

artă poetică modernă. Ea este considerată un manifest literar care
sintetizează ideile întregului volum..

Tema poeziei este creația literară văzută sub două ipostaze:

ca meșteșug, punându-se accentul pe efortul creator al poetului și ca
moștenire, creație transmisă urmașilor ca dovadă și ca mijloc de
cunoaștere.
 Având în vedere caracteristicile sale compoziționale în
special combinarea elementelor aparținând mai multor stiluri, poezia
poate fi încadrată în curentul modernist. Forma poeziei, spre
exemplu, este una clasică: versuri cu rimă împerecheată și
măsura 10-11 silabe, grupate pe strofe. Limbajul poetic, pe de altă
parte, este un element de noutate în lirica românească, Arghezi
cultivând o „estetică a urâtului”. Poetul folosește termeni din zone
lingvistice puțin sau chiar deloc utilizate în poezie, referindu-se la
„bube, mucegaiuri și noroi”. De asemenea, în poeziile lui apar
asocieri neobișnuite, chiar șocante, ale unor cuvinte, cum ar fi „ciorchin
de negi”. Se remarcă, de asemenea, îmbinarea între arhaisme și
neologisme( hrisov, saricile, odraslă, obscură), utilizarea cuvintelor de
factură populară( brânci, râpi), expresivitatea obținută prin recurența
metaforei adusă frecvent la rang de simbol, îmbinată cu epitet,
comparație, oximoron.

Titlul face trimitere la Biblie, la Noul și Vechiul Testament,

deoarece moștenirea pe care o lasă eul liric urmașilor este una
spirituală.Testamentul este unul simbolic în care beneficiarii sunt atât
cititorii cât și ceilalți poeți care se vor inspira din ideile transmise.

Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată îm

șase strofe care au un număr inegal de versuri și sunt construite în
jurul elementului central, metafora „carte”. Termenul are în fiecare
strofă o altă semnificație : acumulare spirituală ca operă „un nume
adunat pe-o carte”, legătură spirituală între strămoși și urmași,
„ Cartea mea-i fiule, o treaptă” , carte de căpătâi pentru istoria unui
popor „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”, dovadă a efortului creator al
autorului „Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Slova de foc și slova făurită „,
martor al suferinței poporului” Durerea noastră surdă și amară/O
grămădii pe-o singură vioară”.

Poezia este scrisă sub forma unui monolog adresat de tată unui fiu
spiritual căruia îi lasă drept moștenire cartea, care simbolozează de
fapt creația, opera literară. Lirismul este unul de tip subiectiv.

Fiind o artă poetică, accentul nu se pune doar pe

semnificațiile poeziei și rolul acesteia, ci și pe rolul poetului . Acesta
este surpris în ipostaze de meșteșugar, artizan, care își caută sursele
de inspirație și mijloacele artistice, transformând socialul în estetic .
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este paralelismul si
suprapunerea cu lumea obiectuală. Astfel, “sapa”, unealta folosită
pentru a lucra pământul, devine condei, unealtă de scris, iar brazda
devine calimară, munca poetului fiind diferită ca material întrebuintat
de înaintașii săi țărani. Poetul este un născocitor și un meșteșugar de
cuvinte, care transformă“graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în “cuvinte
potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. În viziunea lui
Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și însă
forța expresivă, idee sugerată de versurile “Veninul strâns l-am
preschimbat în miere/Lăsând întreagă dulcea lui putere”.

În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic,

prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie,
simbolizată prin metafora “vioara”: “durerea noastră surdă și amară/ o
grămădii pe-o singură vioară/ .” Poetul filtrează prin sufletul său
suferințele poporului (“durerea noastră”) și le transpune artistic în
poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară.

Arghezi consideră ca orice aspect al realității, indiferent că este

frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.
“Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți si prețuri noi” este
una din structurile ce ilustreaza principiul esteticii urâtului, ce se
găsește la nivelul poeziei Testament.

Viziunea despre lume a poetului este cel mai bine exprimată în

ultima secvență. Poetul consideră că poezia, și prin extensie tot ce
reprezintă moștenire culturală, se dezvoltă atât prin talent, cât și
prin efort. Construcția prezentă în a șasea strofă, „Slovă de
foc și slovă făurită/Împărechiate-n carte se mărită” arată tocmai
acest lucru. „Slova de foc” reprezintă harul, talentul poetic, iar „slova
făurită” reprezintă munca depusă de autor pentru a finisa ceea ce i se
inspiră. Semnificația acestor metafore este întărită prin utilizarea unei
comparații din domeniul meșteșugăresc, mai precis din fierărie, „ca
fierul cald îmbrățișat în clește”: asemenea bucăților de fier prelucrate
de fierar, care se contopesc datorită căldurii și loviturilor de ciocan,
elementele poeziei se unesc între ele prin harul și munca poetului. În
plus, Arghezi recreează ideea de frumusețe a limbajului, considerând
că din poezie trebuie să facă parte și aspecte ale existenței care nu
sunt frumoase prin ele însele. Astfel, în a patra strofă apar
versurile „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”. Prin aceste versuri, poetul arată că frumusețea poate fi regăsită ș
i în acele elemente în care nu apare în mod direct, ci este vizibilă doar
într-un mod subtil. Același lucru este conturat și prin utilizarea
figurilor de stil „ciorchin de negi” sau „țap înjunghiat”.

Testament este o artă poetică modernă care conține numeroase

elemente specific curentului literar modern: poezia se află într-o
continuă căutare a limbajului care să exprime cel mai bine frământările
eului liric, introduce elemente care țin de estetica urâtului, încalcă
convențiile prozoice, limbajul este caracterizat prin ambiguitate și
expresivitate, cuvintele capătă noi semnificații și sunt alese din
register diferite, rolul poetului fiind acela de a potrivi cuvintele pentru
a-și transmite mesajul poetic. Poezia „Testament” de Tudor Arghezi
rămâne cea mai importantă artă poetică a liricii argheziene în care
acesta își exprimă opinia despre menirea literaturii și rolul poetului în
societate.