ACI SOSI PE VREMURI

Poezia “Aci sosi pe vremuri”, poezie de factura traditionalista,

face parte din volumul “Pe Arges in sus”, aparut in 1923.
Traditionalismul este o miscare literara, manifestata in perioada
interbelica. Principalele trasaturi ale acestei orientari literare sunt:
valorificarea specificului national (istoria, natura si folclorul) si
ortodoxismul.
Poezia apartine traditionalismului prin: tema timpului trecator,
respectarea prozodiei clasice, orientarea spre trecut (motivul
amintirii, casa parinteasca), descrierea cadrului natural, rural, si a
trecutului legendar.
In primul rand, nostalgia trecutului este exprimata prin folosirea
metaforelor (“casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”)
si prin alternanta timpurilor verbale ce sugereaza planurile
trecutului si prezentului evocate in poezie.
In al doilea rand, sugestia poetica se concretizeaza la nivel
lexical, prin termenii din campul semantic al naturii (“codru”,
“plopii”, “lanuri de secara”, “luna”, “campia”) sau a trecutului
legendar (“poteri si haiduc”), natura folclorului si istoria fiind
coordonatele tematice ale specificului national.
Poezia este o meditatie nostalgica pe tema trecerii ireversibile a
timpului, asociata cu aceea a repetabilitatii destinului uman.
Tematica rurala, preferata de traditionalisti, se armonizeaza cu
tema iubirii si tema timpului, intr-o constructie simetrica, de
factura clasica. Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor
motive literare specifice: “casa cu pridvor”, “lanuri de secara”,
“berzele”, “clopotul din turnul vechi”.
Povestea de dragoste se desfasoara sub semnul ocrotitor al
noptii si al lunii, motive romantice, revalorizate in cheie
traditionalista. Temei timpului ii este subordonat motivul romantic
al plopilor care strajuiesc drumul, simboluri ale melancoliei si
asteptarii.
Comunicarea poetica se realizeaza in doua registre: lirismul
obiectiv, in evocarea iubirii de odinioara a bunicilor si lirismul
subiectiv, in comunicarea directa a trairilor si sentimentelor eului
liric la persoana I singular si in meditatia asupra trecerii timpului
(apar indici spatiali si temporali: “aici – acolo”, “acum – atunci”).
Titlul fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii, prin indici de spatiu
(adverbul “aci”, in forma populara) si de timp (locutiunea
adverbiala “pe vremuri”). Verbul la perfect simplu, “sosi”,
marcheaza legatura dintre trecut si prezent.
Compozitional, poezia cuprinde 19 distihuri si un vers final, care
are rolul de laitmotiv si sugereaza indepartarea de modelul clasic.
Poezia este alcatuita pe principiul simetriei. Cele doua planuri
temporale, trecutul si prezentul, sunt dispuse succesiv, ceea ce
accentueaza ideea de repetabilitate a vietii si a iubirii. Intre ele se
intercaleaza o secventa elegiaca, astfel incat textul are 3 parti.
Prima parte corespunde cu planul trecutului: evocarea iubirii de
“ieri” a bunicilor. Este alcatuita din doua secvente poetice: in
primele 3 distihuri, este descris decorul povestii de dragoste, iar
urmatoarele 7 distihuri cuprind scenariul iubirii bunicilor.
Partea a doua este o meditatie pe tema trecerii timpului; ea face
legatura dintre planurile trecutului si prezentului.
A treia parte surprinde, simetric fata de prima, in cele sapte
distihuri, scenariul iubirii din prezent. Versul independent din final,
cu rol de laitmotiv, “De nunta sau de moarte, in turnul vechi din
sat”, incheie planul prezentului prin reluarea unei imagini
simbolice din prima parte, iar turnul si clopotul devin simboluri ale
repetarii destinului.
Primele doua distihuri reprezinta incipitul poeziei si fixeaza, prin
intermediul metaforei “casa amintirii”, spatiul rememorarii
nostalgice a trecutului, un spatiu mitic.
Versul “Paienjeni zabrelira si poarta si zavor” sugereaza trecerea
timpului, degradarea, starea de parasire a casei parintesti.
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocarii iubirii
bunicilor. Daca in poezia romantica, natura era eterna, in opozitie
cu efemeritatea existentei umane, in poezia lui Ion Pillat natura
devine solidara cu omul si este marcata de seemnele imbatranirii,
ca si fiinta umana: “In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.
Intalnirea bunicilor, indragostitii de odinioara, respecta un
ceremonial romantic: Bunicul asteapta sosirea berlinei, din care
coboara o tanara imbracata dupa moda timpului, “in larga
crinolina”.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, insoteste protector cuplul
de indragostiti: “Si cum sedeau...departe, un clopoot a sunat,/ De
nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”.
Chiar daca isi imagineaza ca iubirea lor e vesnica (“Dar ei in clipa
asta simteau ca-o sa ramana...”), indragostitii sunt si ei afectati de
trecerea ireversibila a timpului: “De mult e mort bunicul, bunica e
batrana...”.
In a treia parte a poeziei este reluata, simetric in raport cu prima
parte, experienta trecutului. In distihul al treisprezecelea, prin
intermediul unei comparatii, se realizeaza o paralela intre trecut si
prezent: “Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu”. Aceleasi gesturi,
miscari, elemente ale spatiului se regasesc peste ani intr-o
aceeasi poveste de iubire, traita de alti protagonisti.
Sunetul clopotului insoteste din nou momentul intalnirii
indragostitilor si sugereaza repetabilitatea existentei umane.
Versul final, laitmotiv al poeziei, accentueaza impresia trecerii
ireversibile a timpului.
Poezia are prozodie traditionalista: distihuri cu rima imperecheata,
ritm iambic si masura versurilor de 13-14 silabe.
“Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat apartine literaturii traditionaliste
prin compozitia de factura clasica si prin abordarea unei tematici
specifice acestei directii literare: universul rural, cadrul natural,
nostalgia trecutului, trecerea ireversibila a timpului.