GENUL DRAMATIC

PERIOADA ANTICĂ
Tragedia este cea mai veche specie teatrala, originile sale aflându-se ăn Antichitatea greceasca, ăn
sărbatorile ritualice consacrate lui Dionysios, zeul viței de vie și al vinului. Ceremoniile, deopotrivă
religioase și civice, se bucurau de o deosebita prețuire în secolul al V-lea i.Hr. Termenul „tragedie” vine
din cuvântul grecesc „tragodia”, care înseamna „cântecul țapului”, referindu-se la cântecele intonate de
satyrii („coreuții”) zeului, care purtau maști de țap („tragos”) și dansau în jurul acestui animal (țapul)
sacrificat cu ocazia sărbatorii. De altfel, în manifestarile legate de cultul lui Dionysos, se regăsesc,
incipient, multe dintre formele literaturii lirice, epice și dramatice. Din inițiativa lui Pisistrate, cunoscut
aristocrat din Atena, în anul 534 i.Hr., este invitat la Marile Dionisii, un celebru actor al vremii, Thepsis.
El transforma corul satyrilor într-un fel de improvizație dramatică, în care corifeul (conducatorul
corului) nu se mai multumește doar să povestească despre eroi, ci îi înfățișează direct, pe scena, într-un
cântec dialogat.
Treptat, forme de teatru au început să se dezvolte autonom de manifestările cultului dionisiac.
Guvernatorii orașelor-cetate organizau, anual, un concurs între trei dramaturgi (autori de teatru), regula
fiind ca fiecare să prezinte trei tragedii și o dramă satirică, cele patru piese fiind jucate de aceiași actori.
Piesele erau scrise în versuri și dialogul personajelor alterna cu parțile lirice, cântate de un cor, condus
de corifeu, care comenta (aprobând sau dezabrobând) faptele care se desfașurau pe scena. Autorii care
caștigau erau recompensați, iar creațiile erau pastrate pentru posteritate.
Tragedia a fost stralucit reprezentată în Grecia antica de Eschil („Persii”, „Cei șapte contra Tebei”,
„Orestia”), Sofocle („Oedip rege”, „Aiax”, „Electra”, „Antigona”) și Euripide („Hecuba”, „Medeea”,
„Andromaca”). La început, subiectul tragediilor era legat de viața și moartea lui Dionysos, extinzându-
se ulterior la viețile și faptele eroilor, mesajul general fiind ca omul se află permanent în lupta cu
destinul, cu forte superioare lui, confruntare din care, inevitabil, iese înfrânt.
Tragedia antica se caracterizeaza prin respectarea strictă a unor reguli, de exemplu, acțiunea trebuia
să parcurgă, obligatoriu, mai multe etape: „hamarția” – neîntelegerea de catre protagonist a situației în
care se află, „hybrisul” („vina tragica”), „peripeția” – întoarcerea neațteptată a norocului, „anagnorisis”
– recunoașterea vinovației, „catastrofa” – punctul final al acțiunii, care însemnă rezolvarea tuturor
conflictelor și prabușirea definitivă a eroului.

1. Eschil (525-456 î. Hr.) – primul dramaturg, părintele tragediei, 80 de drame; prima tragedie
Rugătoarele, Perșii, Cei șapte contra Tebei, Prometeu.
2. Sofocle (497 – 405 î. Hr.) – reprezentantul ilustru al triumfului tragediei clasice, 123 de drame, Aiax,
Oedip-rege.
3. Euripide (485-406 î. Hr.) – înnoitorul tragediei antice, cel mai tragic dintre poeții antici, 90 de
tragedii: Medeea, Electra, Andromaca, Ifigenia în Aulida.

Aristofan (446-386 î. Hr.) – părintele comediei, autor a 50 de comedii – clasicul comediei antice.
Homer (X-VIII î. Hr.) – patriarhul poeților.

Tragedia în Renastere și clasicism

Pierre Corneille