Avea ochelari cu dioptrii cât fundul borcanului de murături(nu e deja clișeu?), iar
părul și-l purta într-un coc strâns cu putere. Sala de clasă era plină de copii în uniformă.
Băieții păreau desprinși din desene animate, iar fetele străluceau în șorțurile lor albastre și
ciorăpei transparenți (pe vremea mea toate aveau ciorapi albi opaci ) ). În ultima bancă un
băiat își făcea de lucru scobindu-se în nas, însă, n-a apucat să-și scoată comoară comoara
pentru că maică-sa i-a tras discret o palmă peste cap. Băiatul a întors capul să protesteze, dar
dându-și seama că nu are niciun motiv suficient de bun și-a acceptat pedeapsa. Mama
băiatului ar fi vrut să-l mai pleseneascăplesnească în avans pe scormoniintor, dar se temea de
impresiile pe care și le puteau face ceilalți celorlalți părinți, deși toți știau în sinea lor că
pramatiile rareori înțeleg de bună voie, mai ales băieții. I-a venit să ofteze, dar în schimb și-a
scos ceasul (asta mi-a plăcut) și s-a îngrijorat subit ‘„Iar n-o să avem suficient timp’timp”.
În clase clasă se făcuse liniște. Părinții au plecat, iar copiii se uitau la doamna
învățătoare așteptând să le zică ce-o să urmeze. Era prima zi de școală, așa că majoritate
dintre ei nu se așteptau să facă lecții, însă, câțiva copii de părinți panicați care vor să facă tot
timpul lucrurile cum trebuie, se așteptau să le testeze cunoștiințelecunoștințele pe care le-au
dobândit în cei trei ani de grădinița. Erau pregătiți cu caiete neîncepute, îmbrăcate în coperte
de plastic, penare pline cu creioane ascuțite intens și stilouri cu rezervele pline cu cerneală.
Însă Robert nu se panica, știa de la David că în prima zi de școală nu se face nimic așa că o
examina intens pe doamna învățătoare și-și spunea că ‘„e prea bătrână, e grasă, cred că
miroase, nu-mi place de ea, vreau acasaacasă, are o voce urâtă, o să ne bată.’”.
Robert nu știu cum trecu ora.
Robert își coborâcoborî privirea pe banca de lemn pătată în câteva locuri de cerneală.
În colțul din dreapta sus al băncii putu vedea scrijelit în lemnul mesei cuvântul
‘„PULĂ’PULĂ”. Zăbovi cu privirea câteva clipe asupra cuvântului. Știa că e un cuvânt urât,
dar cu toate astea și-l aminti pe taică-su care, uitându-se la un meci, strigase deodată ‘„dă-i,
băga-mi-aș pula!’”.
Taică-su se uita la box, iar el se juca cu lego în cealaltă cameră. Când a auzit cuvântul
a simțit cum părul de pe cap i se electrizează. Era un cuvânt nou pentru mintea lui care abia
descoperea lumea. Dar, totuși, era ceva ciudat la cuvântul ăsta, suna urât, nu era un cuvânt
obișnuit, simțea asta, așa că s-a abținut să se ducă la taica-sutaică-su și să-l întrebe: ‘„tati, ce
înseamnă pulă?’”. Avea încredere în instinctele lui, știa că o astfel de întrebare l-ar fi supărat
pe taică-su așa că a continuat să-și construiască orașul din cuburi de plastic ca și cum nimic
nu s-ar fi intâmplatîntâmplat.
Dar acum că-l văzuse scrijelit pe banca de la școală în prima lui zi de elev, simțea
cum curiozitatea îl sufocă.
`„Trebuie să aflu ce înseamnă’`”, și-a spus Robert în timp ce mângâia cuvântul scris
pe bancă cu litere de tipar.
Cerul era mohorât, ploua mărunt, totul era ud, foarte ud. Robert se uită în stânga și-n
dreapta, dar nu era nicio urmă de maică-sa. Așteptă în ușa scolii zece minute gândindu-se la
cuvântul ‘„pulă’ pulă” și la semnificația lui când realiză că mama și tatăl lui au uitat de el.
Încercă să-și amintească drumul spre casă. Nu era greu, școala era aproape de Oliviu, văru-su,
iar pe la el a fost de multe ori, dar cu toate astea, când făcu primul pas pe drumul care avea
să-l ducă acasă, simți cum lacrimile amestecate cu stropii mărunți de ploaie îi curg pe obraz.
În scurt timp simți cum îi curge și nasul. Își băgă mâna în buzunarul interior al gecii după
batistă, dar n-o găsi acolo, așa că acum știa că n-are decât două opțiuni: să folosesca
folosească mâneca sau să-și înghită mucii. A ales a doua varintăvariantă, iar gustul mucilor
prelingându-se încet în gâtul lui avea să fie mereu gustul tristeții.
Stropii mărunți de ploaie se transformară rapid în stropi în toată regula, iar în scurt
timp Robert era ud leoarcă. Cu cât ploua mai tare cu atât plângea mai tare, și oamenii de sub
umbrele imense se uitau ciudat la el, dar nici unul nu s-a oprit să-l întrebe ceva. Și-a continuat
drumul spre casă, iar când a ajuns în cele din urmă în fața scării blocului doar picăturile de
ploaie îi mai curgeau pe față, lacrimile se opriseră.
Urcă scările până la etajul patru, iar când ajunse în fața ușii de lemn, își strânse
degetele în pumn și bătu încet. (nu înțeleg. La cine bate la ușă?)