Rubinstein (1962), individualizând psihologic limbajul.

Dacă limba este extraindividuală,

limbajul este mijloc de vehiculare a limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în
elemente proprii, pentru aceasta însă fiind necesară conștientizarea laturilor fonetice, grafice și
semantice ale cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri
semantice complexe (propoziții, fraze, discursuri, texte).
Limbajul are un rol important în dezvoltarea psihică a preşcolarului, el însuşi
înregistrând, în această perioadă transformări la toate nivelurile limbii – lexical, fonetic,
gramatical şi al expresivităţii. În general, admitem că limbajul se manifestă în strânsă legătură cu
gândirea, o legătură biunivocă, datorită căreia gândirea structurează exprimarea şi îşi găseşte
expresia în limbaj; vorbirea la rândul ei „impune gândirii exigenţele sale culturale, contribuind în
felul acesta la restructurarea ei. Copilul apelează la realitate, dar, prin limbaj se depărtează de ea,
îşi aminteşte situaţiile trecute, stabileşte raporturi, face deducţii valide” (Psihologia copilului ,
1994, pag. 86).
Vorbirea sau limbajul, este o activitate comunicativă ce se însușește treptat, se învață și se
sistematizează prin nenumărate exersări, experiențe ce debutează în copilărie și se exting pe
parcursul întregii vieți.
Vorbirea este o abilitate dă omului posibilitatea să acumuleze și să stocheze cunoștințe
teoretice și experiență practică într-o formă ușor de transmis și utilizată la maxim. ( Revista
Didactica Nova , 2017)

Prin limbaj oamenii comunică. Comunicarea este văzută ca fiind transmiterea

informațiilor, ideilor și atitudinilor sau emoțiilor de la o persoană la altă persoană sau de la un
grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor.(Denis McQuail)
Principalul scop al comunicării rămâne acela