el mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale

operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate

nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[25] Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”.
Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea
neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române.[26] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării
Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.[27] Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de
români ca „Țări Românești”. [28] Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. [29]

Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, precum și două endonime, Român și Ruman, fiind folosite
alternativ [a], forma scrisă cu „u” fiind predominantă [30] până când evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea a condus la diferențierea semantică a celor două
forme: rumân care semnifica șerb/ supus la clacă,[31] în timp ce termenul de român a păstrat sensul etnolingvistic inițial.

După desființarea iobăgiei în 1746, cuvântul rumân a căzut treptat din uz și ortografia s-a stabilizat la forma de român. Tudor Vladimirescu, lider revoluționar de la începutul
secolului al XIX-lea, a folosit termenul Rumania să se refere exclusiv la principatul Țării Românești, Valahia. "

Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien”
(germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a
păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor românilor [32], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni” [33][34]) etc. În ultimele decenii, în
mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”.
În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și „Romeno”
pentru a desemna poporul român. [30]