Noapte pustie - Demostene Botez

Parcă-am ramas eu singur pe pamânt,

În cer, ca-ntr-o clopotniță uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme,

În urma mea, din nu știu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu știu cine să mă cheme.

Și pașii mei răsună după mine

Ca niște bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur, așa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea

În jurul meu ca o mulțime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În mușuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,

Și-n noaptea-n care-s singura ființă,
Pământu-mpovărat de suferință,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.