Biserica şi comunismul

„Nimic cu Dumnezeu”. De ce comuniştii au luptat împotriva religiei

Dr. George Enache

Epoca modernă stă sub semnul reorganizării în părţi autonome a totului, ca să ne

folosim de o fericită expresie a lui George Racoveanu, acest lucru afectând modul în care
omul se raportează la religie. Dacă înainte religia constituia însăşi fundamentul existenţei
noastre, omul modern tinde să gândească religia doar ca un element dintr-un ansamblu,
valoros în măsura în care prezintă valoare ştiinţifică sau utilitate socială şi politică, toate
aceste reprezentând domenii prioritare ale modernităţii.
Dintre ideologiile moderne, singura care însă a respins în mod categoric orice
valoare şi utilitate a religiei a fost ideologia comunistă. În societatea visată de Marx şi
discipolii lui, religia nu avea ce căuta. Motivele vom încerca să le vedem în cele ce urmează.

Un Hegel rău înţeles

Karl Marx, părintele ideologiei comuniste, a fost un mare admirator al lui Hegel şi a
ideilor acestuia despre conştiinţa de sine şi evoluţia spiritului. Deturnând spre „stânga” ideile
marelui filosof, pentru Marx era foarte limpede că „religia” este doar o expresie „primitivă” a
spiritului uman, care trebuia depăşită. Fără a insista pe natura şi conţinuturile religiei, Marx a
gândit această „problemă” strict din perspectiva luptei sociale. Renunţarea unei persoane la
religie însemna pentru Marx că în interiorul acesteia s-a produs o metamorfoză a conştiinţei,
un salt calitativ. Atitudinea lui favorabilă pentru separarea bisericii de stat şi pentru o deplină
libertate de conştiinţă era motivată de oportunitatea pe care aceste măsuri le-ar fi oferit
dezvoltării „conştiinţei revoluţionare”. Lipsa unei autorităţi tiranice, care să oblige pe oameni
să creadă în Dumnezeu, posibilitatea de a te declara ateu, crea cadrul favorabil pentru ca tot
mai mulţi oameni să se lămurească de justeţea viziunii marxiste şi să purceadă la „lupta de
clasă”. Considerând ideea comunistă fiind cea mai înaintată, Marx era convins oamenii tind
spre ea în mod natural, „rezistenţii” având fie interese duşmănoase, fie sunt încă ignoranţi.
Consecinţa „naturală” era că toţi oamenii „comunişti” ar fi trebuit să fie atei.

Respingeri ale viziunii marxiste

Dezvoltarea ulterioară a doctrinelor socialiste a corijat în parte viziunea lui Marx

asupra chestiunii religioase. Astfel, social-democraţia, prin vocea lui Karl Kautsky, aprecia că
religia reprezintă o afacere particulară a fiecărui individ, fără să existe o vreo obligaţie în
acest sens: „Un membru de partid (social-democrat) poate să creadă sau să nu creadă în
Dumnezeu; aceasta este o chestiune particulară a sa”. Consecinţa era indiferenţa politicului
faţă de chestiunile religioase şi, implicit, pentru stat, care urma să respecte libertatea fiecăruia
de a crede sau a nu crede.
Relaţia dintre socialism şi religie a fost şi mai mult complicată de apariţia
„creştinismului social”, curent de gândire care punea accentul pe un dialog între religia
creştină şi problemele sociale contemporane, pe credinţa că parabolele Mântuitorului oferă
multe răspunsuri dilemelor cu care se confruntă omul modern. „Creştinismul social” a
cunoscut o dezvoltare excepţională, în ciuda unui drum sinuos şi nelipsit de frământări. Nume
precum F. Lamennais, F. Maurice, Ch. Kingsley sau J. Ludlow sunt printre cele mai
cunoscute între cele care operează o transformare radicală în traiectul gândirii sociale creştine,
anume de la accentul pus pe ideea de status la promovarea unei concepţii „revoluţionare”, în
care se insistă pe ideile de libertate, frăţie şi egalitate pe care le regăsim în cuprinsul Noului
Testament. De aceea, biserica trebuia să fie atentă la revendicările oamenilor muncii, la
dreptul lor la un salariu decent, la limitarea numărului de ore de muncă, etc. Publicarea de
către papa Leon al XIII – lea a enciclicei „Rerum novarum” (1891), în care se vorbeşte
deschis despre asigurarea unui minim de trai, de ocrotirea muncii femeilor şi reducerea zilei
de muncă, a însemnat un pas uriaş în afirmarea unui nou rol social al Bisericii.

În scenă intră V. I. Lenin

Atât social-democraţia cât şi creştinismul social vor deveni inamici de prim ordin ai
bolşevismului desăvârşit de V. I. Lenin, deoarece împărţeau acelaşi teritoriu, al dreptăţii
sociale. Liderul sovietic atrăgea atenţia propriilor adepţi că trebuie să combată cu toată
vigoarea asemenea doctrine care, sub masca unei viziuni generoase, ar deturna omenirea de la
adevărata sa cale: comunismul.
În ceea ce priveşte strict chestiunea „religie”, Lenin s-a împotrivit întotdeauna tratării
acesteia în chip de problemă autonomă, situată în afara luptei revoluţionare de clasă, fapt care
este reflectat de definiţia pe care el a dat-o: „religia este doar unul din aspectele oprimării
spirituale care – deopotrivă cu constrângerea – împovărează masele populare istovite de
nesfârşita trudă săvârşită în folosul altora”. Lenin întărea astfel ideea că religia este o expresie
a ignoranţei şi a relaţiilor de putere stabilite în interiorul societăţii. În consecinţă, „lichidarea
claselor exploatatoare” şi „luminarea” conştiinţei deveneau două fenomene echivalente, care
se presupuneau reciproc, neexistând o prioritate a unuia dintre ele. A lupta pentru emancipare
socială însemna automat şi a lupta împotriva religiei şi pentru propagarea ateismului. Prin
urmare, un adevărat comunist trebuia în mod obligatoriu să fie ateu şi avea datoria să
răspândească aceste idei şi celorlalţi.
„Întregul nostru program – scria V.I. Lenin în articolul Socialismul şi religia – este
bazat pe o concepţie ştiinţifică despre lume, şi anume pe concepţia materialistă. De aceea,
explicarea programului nostru include în mod necesar şi explicarea adevăratelor rădăcini
istorice şi economice ale obscurantismului religios. Propaganda noastră include în mod
necesar şi propagarea ateismului”.
Din acest motiv, în Uniunea Sovietică, primul stat comunist din lume, ideologii au fost
chemaţi încă de la început să elaboreze diverse manuale de ateism şi combatere a religiei. Cel
mai important a fost Călăuza ateistului, publicat la Moscova în 1961 şi tradus cu rapiditate în
ţările aflate atunci sun control sovietic. Scopul lor era să lămurească şi pe ultimul sceptic de
necesitatea renunţării la religie.

Două concepţii diametral opuse

În Călăuza ateistului se spune: „Ştiinţa şi religia sunt legate de două concepţii despre
lume diametral opuse. Baza ideologică a dezvoltării ştiinţei este filozofia materialistă. Esenţa
concepţiilor religioase despre lume este însă în întregime idealistă”. Diferenţa de concepţie
era dublată şi de o diferenţă de valoare de adevăr. Dacă „justeţea materialismului dialectic
este confirmată de toate datele ştiinţei şi practicii”, cea a idealismului filozofic şi a religiei
„reprezintă o concepţie despre lume profund eronată, denaturată, iar activitatea cognitivă şi
practică a oamenilor le infirmă în permanenţă”. În plus, materialismul dialectic reprezenta
„forma cea mai înaltă a concepţiei materialiste despre lume”, în timp ce concepţia religioasă
reprezenta o formă de idealism, „dar mai primitiv şi rudimentar în comparaţie cu cel
filozofic”. Situarea celor două viziuni la poli opuşi urma să fie „demonstrată” la toate
nivelurile realului.

Puterea de cunoaştere a omului: nelimitată?

În primul rând era pusă în discuţie capacitatea omului de a cunoaşte lumea şi pe

Dumnezeu. Dacă „idealiştii” proclamau „caracterul limitat al raţiunii umane”, comuniştii
luminaţi aratau că progresul ştiinţific este permanent şi nelimitat. În ceea ce priveşte existenţa
lui Dumnezeu, aceasta este o ipoteză care este justificată numai prin credinţă, care nu este o
metodă de cunoaştere valabilă: „Nici o activitate cognitivă nu este posibilă fără gândire, care
se bazează pe datele obţinute prin intermediul organelor de simţ, adică pe senzaţii şi
percepţii”. Faptul că unii oameni au văzut sau auzit pe Dumnezeu sau pe îngeri nu confirmă
existenţa fiinţelor supranaturale deoarece „ştiinţa a stabilit că asemenea cazuri au fost un
rezultat al tulburării activităţii nervoase şi psihice pe bază religioasă, tulburare care provoca
halucinaţii sau vise”.

Lumea supranaturală vs. Lumea reală

Prin urmare, obiectul religiei ar fi „lumea născocită a fiinţelor supranaturale”. Pe de

altă parte, ştiinţa se ocupă exclusiv cu „lumea materială reală, lumea care există în mod
obiectiv”. Este o lume a cărei mecanisme sunt perfect cognoscibile iar permanenta lărgire şi
aprofundarea a cunoaşterii umane este valorificată în vederea transformării naturii „în
conformitate cu nevoile practice ale oamenilor”.
Odată stabilite atât de limpede domeniile, teologilor le era interzis să valorifice datele
ştiinţei pentru a îndreptăţi dogmele Bisericii. „Materialismul dialectic” dădea lovituri
„zdrobitoare” religiei în domeniul cosmologiei, apariţiei vieţii sau originii omului. Legea
conservării materiei şi mişcării era ridicată la rang de dogmă, pentru a arăta că nu este posibilă
o interpretarea creaţionistă a apariţiei Universului. Astrofizica şi cercetările de mecanică
cuantică erau utilizate în demonstrarea deplinei materialităţi a lumii dar şi în infirmarea ideilor
privind un eventual „sfârşit” al acesteia. În ceea ce priveşte viaţa pe pământ, originea ei era
strict de origine materială (pornind de la hidrocarburi, proteine, etc.) iar omul a evoluat din
maimuţă datorită muncii, conştiinţa de sine specifică acestuia fiind „rezultatul activităţii
fiziologice a unei anumite mase a creierului”.
Până aici nimic spectaculos, deoarece unele dintre aceste idei se regăsesc şi azi în
manualele şcolare, în timp ce altele sunt demult depăşite. Ceea ce este cu adevărat interesant e
faptul că alături de mari oameni de ştiinţă, erau invocaţi ca autorităţi epistemice pentru orice
domeniu Marx, Engels sau Lenin!

Falsul caracter ştiinţific al doctrinei comuniste

Acest fapt dovedeşte cel mai bine afirmaţia lui Alain Besançon despre comunism: că
acesta este o pseudognoză, un construct pur ideologic care-şi fundamentează teoriile chipurile
pe „ştiinţă”. De fapt, din marea de ipoteze ştiinţifice de la sfârşitul veacului XIX, corifeii
comunismului au ales ce li se părea util pentru propria construcţie doctrinară. Odată stabilit
canonul ideologic, iar cei trei priviţi drept adevăraţi mesageri divini precum în erezia gnostică,
orice dinamică a doctrinei comuniste a înţepenit, devenind o viziune „dogmatică” (în sensul
rău al termenului), închistată şi învechită, dar care se impunea prin forţă tuturor. În URSS nu
ştiinţa era la putere, ci o ideologie construită pe presupoziţii ştiinţifice depăşite, ideologie
transformată într-o poliţie a „gândirii „corecte”. Acest lucru a condus la eşecuri răsunătoare în
domeniul tehnico-ştiinţific şi la numeroase victime omeneşti (de exemplu, sutele de mii de
oameni care au murit arând tundra îngheţată, deoarece „savanţii” sovietici erau convinşi că
pot cultiva porumbul şi la Cercul Polar).
Astfel, combătând cu vigoare „idealismul”, materialismul dialectic se situa el însuşi în
cel mai fantast plan cu putinţă.

Morala creştină – fără valoare socială?

În faţa presiunilor comuniste, unii teologi au admis la un moment dat că religia nu ar

fi tocmai „ştiinţifică”. În schimb, etica religioasă îşi are valoarea ei, de netăgăduit pentru om.
Cu alte cuvinte, poate religia nu este riguros „adevărată”, „ştiinţifică”, dar este utilă
umanităţii. Această afirmaţie i-a înfuriat mult pe militanţii atei, deoarece acorda un „drept de
cetate”, cât de mic religiei în societatea comunistă. Din acest motiv, trebuia arătat că religia
nu este numai „neadevărată”, ci şi inutilă şi, mai grav, periculoasă pentru societate.
Punctul de pornire era faptul că morala religioasă era considerată ca fiind rânduită de
Dumnezeu, credincioşii crezând astfel că „această împrejurare însăşi ar situa-o infinit mai
presus de frământările pământeşti, de lupta de clasă, de îndatoririle pământeşti ale omului”.
Aserţiunea era falsă în logica comunistă, deoarece morala ar exprima de fapt ideologia
claselor aflate în luptă, fiind un produs al societăţii. Morala religioasă era şi ea un produs
istoric, fiind o creaţie a claselor exploatatoare: „Cu născociri despre milostenia lui Dumnezeu
faţă de exploataţi şi dezmoşteniţi, preoţii căutau să înfrumuseţeze lanţurile cu care moşierii şi
capitaliştii îi ţineau încătuşaţi pe oamenii muncii”. Religia le paraliza acestora din urmă
„voinţa de luptă, sugerându-le ideea zădărniciei bunăstării pământeşti”.
Dimpotrivă, morala comunistă, „situată făţiş pe poziţiile luptei de clasă”, se recunoştea
ca o parte a ideologiei revoluţionare şi aprecia faptele şi comportarea oamenilor din punctul
de vedere ale aportului lor la „eliberarea oamenilor muncii, al măsurii în care aceste fapte
contribuie la construirea societăţii comuniste fără clase”. În plus, absenţa unui Creator acea
profunde implicaţii etice: „Omul poate şi trebuie să creeze mai bine decât natura” spunea I.V.
Miciurin. Această posibilitate a oamenilor de a stăpâni natura şi implicit propriul destin
conducea la dispariţia „smeritei” morale creştine, şi asumarea destinului unui titan.

Reproşuri la adresa moralei creştine

Concret, în cazul eticii creştine, ce reproşau comuniştii?

1. Caracterul individualist: morala creştină ar genera la oamenii credincioşi „o atitudine
pasivă, dispreţuitoare faţă de colectivul lor, faţă de îndatoririle sociale, faţă de tot ce frământă
popoarele”.
2. Desconsiderarea muncii, chiar dacă unii dintre preoţi spuneau credincioşilor că
„Hristos a fost un om al muncii” şi era amintit versetul din II Tesaloniceni, III,10. În
traducerea proprie a autorilor Călăuzei, acesta sună aşa: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu
mănânce”. Din această traducere exegeţii ateişti trăgeau concluzia că Sf. Pavel se adresa de
fapt numai sclavilor şi voia să spună: „robul nu mănâncă dacă nu munceşte; domnul mănâncă
dacă robul munceşte”.
3. Poruncile divine nu ar fi împiedecat uciderea, furtul şi comiterea altor păcate, în timp
ce, datorită moralei comuniste, „în Uniunea Sovietică criminalitatea scade pe zi ce trece”. Ca
un comentariu, după 70 de ani de ateism, URSS avea una din cele mai ridicate rate ale
criminalităţii din lume…
Nici în ceea ce priveşte atitudinea patriotică sau viaţa de familie morala creştină nu era
considerată mai valoroasă. Iubirii aproapelui, inclusiv a duşmanului, morala comunistă îi
opunea „intransigenţa faţă de vrăjmaşii poporului nostru, faţă de duşmanii păcii şi ai
socialismului. Dar ea este cu totul străină spiritului de răzbunare josnică sau cruzimii
absurde faţă de duşmanul doborât. Înaltul umanism al moralei noastre se manifestă în faptul
că suntem gata să luăm o atitudine îngăduitoare faţă de foştii duşmani, cu condiţia,
bineînţeles, ca ei să fie reeducaţi şi să înceteze de a mai săvârşi acţiuni duşmănoase
împotriva ţării noastre”. Am ţinut să subliniez acest fragment, deoarece el este premisa
ideologică al unor experimente feroce, cum a fost „fenomenul Piteşti” în cazul românesc.
Apologia fecioriei şi a fugii de lume pe care o propovăduia creştinismul erau factori de
natură a împiedeca formarea de familii, „celule de bază ale societăţii”, care să dea copii cât
mai mulţi, braţe de muncă pentru statul totalitar. Mai mult, prin statutul de „inferioritate” pe
care unele religii îl acordau femeii, se considera că acesteia i se împiedeca accesul la
învăţământ şi cultură şi la posibilitatea de a-şi hotărî singură destinul.

Un bilanţ negativ

Concluzia ideologilor atei era că „morala comunistă opune mizeriei spirituale şi

morale proslăvite de religie fizionomia unui om multilateral dezvoltat, bogat spiritualiceşte,
capabil să-şi însuşească orice cunoştinţe, să pătrundă cu ajutorul lor în adâncurile pământului
şi în cosmos, în stare să supună forţele naturii şi să transforme viaţa socială în interesul
maselor largi populare”.
Religia fiind, prin urmare, lipsită de adevăr, inutilă şi periculoasă, trebuia combătută
prin toate mijloacele. În locul ei trebuia pus „materialismul dialectic” şi ateismul comunist,
care a devenit în timp o religie sui generis, mai intolerantă ca toate celelalte. Odată cu
elaborarea „conţinuturilor” discursului antireligios, s-au stabilit şi tehnici, metode de
transmitere a acestora în corpul societăţii. După cum vom vedea în studiile viitoare, a existat o
propagandă ateistă oficială, „civilizată”, în spatele căreia s-au ascuns cele mai crunte
persecuţii la adresa cultelor religioase.