CURS 6---BIOCHIMIE

Biochimia sângelui.Determinarea principalelor constante biologice

Sângele este un fluid care circulă în interiorul sistemului cardiovascular. Împreună cu limfa şi
lichidul intercelular, sângele constituie mediul intern al organismului.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 7% din greutatea
corpului. Volemia variază, în condiţii fiziologice, în funcţie de sex (este mai mare la bărbaţi), vârstă (scade
cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podişurilor înalte).
În repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilarele din ficat,
splină şi ţesutul subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de 2 litri.
Restul de 3 litri îl reprezintă volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu
este fix, ci variază în funcţie de condiţiile de existenţă. În cursul efortului fizic sau termoreglator are loc
mobilizarea sângelui de rezervă, crescând volumul circulant. Astfel, se asigură aprovizionarea optimă cu
oxigen şi energie a organelor active.
PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
Culoarea. Sângele are culoarea roşie. Aceasta se datorează hemoglobinei din eritrocite. Culoarea
sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Sângele recoltat din artere este roşu-deschis
(datorită oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene este roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse).
Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are valoarea 1055g/l. Plasma
sangvină are o densitate de 1025g/l.
Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este 4,5 faţă de vâscozitatea apei,
considerată egală cu 1. Vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea
vâscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei.
Presiunea osmotică (P. osm.). În orice soluţie, apare o presiune statică suplimentară ce poate
fi pusă în evidenţă separând, printr-o membrană semipermeabilă, solventul de soluţia respectivă. Membrana
semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea substanţei dizolvate de o parte şi de
cealaltă a ei. În aceste condiţii apare fenomenul de osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor solventului
prin membrană spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă.
Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediul intern şi lichidul intracelular) este
de aproximativ 300 miliosmoli/l (72 atmosfere sau 5500 mmHg).
Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloid-osmotică
şi are valoare de 28 mmHg.
Reacţia sângelui este slab alcalină. Ea se exprimă în unităţi pH. PH-ul sangvin are valoare
cuprinsă între 7,38 - 7,42, fiind menţinut prin mecanisme fizico-chimice (sistemele tampon) şi biologice
(plămâni, rinichi, hematie etc.). Sistemele tampon intervin prompt în neutralizarea acizilor şi bazelor apărute
în exces în mediul intern.
Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme) temperatura sângelui
variază între 35°C (în sângele din vasele pielii) şi 39°C (în sângele din organele abdominale). Deplasarea
continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la transportul
căldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele astfel “răcit” se
reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă cu căldură şi aşa mai departe.
COMPONENTELE SÂNGELUI
Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coagulează.Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge
incoagulabil timp de 15 minute, la 3000 t/minut, se produce separarea sângelui în două componente:
 Elementele figurate ale sângelui, situate la fundul eprubetei, se prezintă ca un lichid foarte vâscos,
de culoare roşie-închisă;
 Plasma sangvină, situată deasupra, este un lichid mai puţin vâscos, transparent, de culoare galben-
citrin.
ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI
Reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele de hematocrit.
Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factorii de
mediu ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor
hematocritului) etc.
Prin examenul microscopic al sângelui se observă trei tipuri de elemente figurate:
 - globulele roşii (hematii sau eritrocite);
- globulele albe (leucocitele);
- plachetele sangvine (trombocitele).
ERITROCITELE (hematiile): sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobină, o proteină de
culoare roşie, cu un rol în transportul O2 şi CO2;
Numărul lor este considerabil:
- 4,2 – 4,8 milioane/mm3 la femeie;
- 4,5 – 5,5 milioane/mm3 la bărbat;
- 5,5 – 6 milioane/mm3 la copilul mic;
- 8 milioane/mm3 la locuitorii podişurilor înalte.
Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea rezervoarelor de sânge (mai bogate în
hematii decât sângele circulant). Creşteri de lungă durată sunt poliglobulia de altitudine şi poliglobulia unor
bolnavi de plămâni sau cu defecte congenitale ale inimii. Scăderea numărului este consecinţa unei distrugeri
exagerate sau a unei eritropoieze deficitare.
LEUCOCITELE: sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu.
Numărul lor este în medie între 4000 – 8000/mm3. Aceasta poate varia în condiţii fiziologice sau
patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză, iar scăderea leucopenie. Numărul leucocitelor poate
varia în condiţii normale cu 1000-3000 de elemente/mm 3. Astfel, la un copil, se întâlnesc 8000-9000
leucocite/mm3, iar la bătrâni 3000-5000/mm3. În efortul fizic avem leucocitoză, iar după un repaus prelungit
leucopenie. Variaţiile patologice sunt mult mai mari. În bolile infecţioase microbiene, numărul leucocitelor
poate creşte până la 15000-30000/mm3, iar în unele forme de cancer (leucemii), numărul poate depăşi câteva
sute de mii la un milimetru cub, încât sângele capătă o culoare albicioasă (sânge alb).
Grupa mononuclearelor cuprinde: limfocitele (25%) şi monocitele (7%).
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc şi granulocite, după
granulaţiile ce se observă în citoplasma lor. În funcţie de afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi,
polinuclearele se împart în:
 polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine cu
coloranţi neutri; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN);
 polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi;
 polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii cu afinitate pentru coloranţii bazici.
Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor
constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
Polinuclearele neutrofile au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de
diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele
ajung primele la locul infecţiei, unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni,
polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
Eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor creşte
în bolile parazitare şi alergice.
Bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe anticoagulante,
numită heparină, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei, leucocitele bazofile au rol în metabolismul
lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în particule fine, ce pot fi mai uşor
utilizate de către ţesuturi.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct, cât şi în urma transformării lor în
macrofage, proces care are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi macrofagele
formează un singur sistem celular care fagocitează atât microbii, cât şi, mai ales, resturile celulare (leucocite,
hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.
TROMBOCITELE sau plachetele sangvine. Sunt elemente figurate necelulare ale sângelui.
Numărul lor variază între 150000-300000/mm3. Creşterea numărului trombocitelor peste 500000/mm3 se
numeşte trombocitemie, iar scăderea sub 100000/mm3 trombocitopenie (trombopenie).
PLASMA SANGVINĂ
După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos, gălbui, numit
plasmă. Plasma reprezintă 55% din volumul sângelui. Proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui,
diferă doar valorile şi culoarea (plasma este incoloră). Compoziţia plasmei sangvine este foarte heterogenă.
Proteinelor plasmatice le revin următoarele roluri:
 Albuminele au rol de transport al unor substanţe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenţi biliari,
precum şi rol în presiunea coloid-osmotică a sângelui. Scăderea albuminelor compromite schimburile de
la nivelul capilarelor.
 Globulinele au rol în transportul substanţelor prin sânge, în coagularea acestuia şi contribuie, alături de
albumine, la presiunea coloid-osmotică. O anumită clasă a gamaglobulinelor, numită clasa
imunoglobulinelor, reprezintă suportul chimic al anticorpilor.
 Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubilă într-o reţea insolubilă,
numită cheag de fibrină.
 Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea vâscozităţii şi densităţii plasmei, reglarea
echilibrului acido-bazic (proteinele sunt substanţe amfotere, adică au proprietatea de a se comporta atât
ca baze, cât şi ca acizi, în funcţie de pH-ul mediului, jucând rol de sistem tampon).
 Plasma conţine proteine cu roluri specifice în reglarea funcţiilor (hematopoieza, reglarea tensiunii
arteriale, apărarea antiinfecţioasă etc.)
Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale. Ele se întâlnesc în două
forme principale: legate de proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) şi libere în plasmă (difuzibile). Activităţile
chimice ale anionilor şi cationilor plasmei sunt egale între ele şi reprezintă, în medie, câte 155 mEq/l. Dintre
cationi, cei mai importanţi sunt Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+, iar dintre anioni Cl–,CO3H–, SO42−, PO43−.
Examene din sânge
Hemoleucograma
Generalităţi:
Sângele omului este compus din două elemente esenţiale:
 partea lichidă alcătuită din apă, din substanţe organice şi minerale solubile şi
 partea solidă alcătuită din elemente celulare (globule roşii, globule albe şi trombocite).
În situaţia în care sângele recoltat din vena pacientului este introdus într-o eprubetă se
coagulează după câteva minute. Apoi acesta se separă într-un strat lichid, superior, care se numeşte ser şi
într-un strat inferior, solid care este cheagul. Dacă în eprubeta în care s-a recoltat sângele se adaugă o
substanţă anticoagulantă (prin care se împiedică coagularea sângelui) atunci sângele nu se mai coagulează,
dar se separă tot în două straturi: stratul superior, lichid constituit din plasmă şi stratul inferior, solid,
constituit din elementele celuare necoagulate.
Din aceste două componente ser şi plasmă sanguină se vor efectua principalele analize medicale biochimice
şi serologice. Din elementele celulare sanguine se realizează analizele hematologice. Analizele hematologice
cercetează numărul, forma, caracteristicile şi compoziţia elementelor celulare ale săngelui.
Constante hematologice:
 HemogramaSe recoltează, prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe 0,5ml anticoagulant
EDTA.Hemograma este un test de laborator care măsoară diferite componente ale sângelui, prin numărarea
elementelor figurate ale sângelui, care se foloseşte la diagnosticul infecţiilor virale sau bacteriale, a
anemiilor şi a altor boli.
 HemoglobinaHemoglobina (Hgb) - este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la
ţesuturi şi este prezentă în globulele roşii. În drumul spre sângele venos, hemoglobina transportă anhidrida
carbonică la plămâni de unde este eliminată prin aerul expirat. Ea se formează în măduva oaselor în acelaşi
timp cu eritrocitele imature. Într-o globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de hemoglobină, dintre
care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile normale: Sunt considerate valori normale cele
cuprinse între 14–18 g/100ml pentru bărbaţi şi 12–16 g/100ml pentru femei.
Cauza din care valorile sunt mai mari decât media: Valorile mai mari decât media pot fi
cauzate de diaree, de dishidratare, de policitemie, de şoc, de transfuzii de sînge repetate, etc.
Cauze pentru valorile inferioare mediei: Acestea pot fi cauzate de colagenopatie, de dificit de
fier, dificit de vitamină B12, de hemoragii, de infecţii grave, de insuficienţă renală cronică, de leucemie, etc.
Pentru sportivi intervalele normale pot fi diminuate cu o unitate.
 Globulele albe Globulele albe (WBC) - sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un
aspect de mici mase gelatinoase incolore, sunt mai mici decît eritrocitele însă mai groase (10-12 micron
diametru) şi deasemenea fără nucleu. În general acestea au funcţii de apărare împotriva microorganismelor.
Unele din ele ajung la ţesuturile cu bacterii şi substanţe străine, inconjurindule şi distrugindule. Altele
produc substanţe numite anticorpi, care neutralizează acţiunea nociva a virusului şi a bacteriilor care
eventual penetrează în organism. Pot fi divizate în:
 Neutrofile - servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special cauzate de bacterii.
Acestea conţin diverse proteine şi substanţe chimice în stare să distrugă ireversibil membrana organismelor
patogene.
Eozinofilele au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul lor cresc mai ales
în bolile alergice (asma, rinită alergică, urticaria etc) şi pot fi responsabile de anumite simptome
caracteristice acestor boli.
Bazofilele - funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul acestora cresc în
cazul alergiilor; conţin histamina care eliberată în exces în sînge sau în ţesut provoacă discomfosrt.
Monocitele - apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care provoacă tuberculoză.
Dacă creşte numărul acestora înseamnă că infecţia e provocată de bacteii. Valorile normale sunt de la 4. 000
la 7.000 pe mm3 pentru femei şi de la 5.000 la 8.000 pe mm3 la bărbat.
Neutrofilele constitue 40-75%, eosinofilele 0-7%, basofilele 0-2%, linfocitele 18-50% şi
monocitele 2-9%.Numărul globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că arginină sau
periodoc (în caz de sarcină, menstruaţii). În caz că numărul lor scăde corpul este mai mult expus bolilor căci
sistemul imunitar slăbeşte
V.N.: - Eritrocite: bărbaţi: 4,5-5,5 mil./mm3, femei: 4,2-4,8 mil./mm3
- Reticulocite: 10-15‰
- Hemoglobină (Hb.): bărbaţi: 15±2 g/100ml, femei: 13±2 g/100ml
- Leucocite: 4200-8000/mm3, din care:
- polinucleare neutrofile nesegmentate: 0-5% (230/mm3)
- polinucleare neutrofile segmentate:45-70% (4200/mm3)
- eozinofile: 1-3% (200/mm3)
- bazofile: 0-1% (40/mm3)
- limfocite: 20-40% (2500/mm3)
- monocite: 4-8% (300/mm3)
- Trombocite: 150000-300000/mm3
 Constante eritrocitare: se recoltează, prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe 0,5ml anticoagulant
EDTA.
V.N.: - Hb. eritrocitară medie (HEM): 25-33µg.
- Concentraţia eritrocitară medie a Hb. (CHEM): 32-37g%
- Valoarea globulară (VG): 1
- Volum eritrocitar mediu (VEM): 83-97cm3
 Rezistenţa globulară: se recoltează, prin puncţie venoasă, 5-6ml de sânge pe 5-10 perle de sticlă
V N.: 0,42-0,34%
 VSH
VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară indirect gradul de
inflamare din sânge.
Determinarea VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe proprietatea globulelor roşii
de a sedimenta, de a se depune într-un tub de sticlă după ce sângele recoltat din venă a fost amestecat cu o
substanţă anticoagulantă. VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul că sângele se separă spontan după un
oarecare timp în plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în prealabil. Dacă un tub subţire, înalt de
200 mm, se umple cu sânge şi se menţine în poziţie verticală timp de o oră şi apoi două ore, se observă cum
deasupra se separă plasma. Valoarea VSH se socoteşte după numărul de mm de plasmă separată într-o oră şi
în două ore. Cu cât creşte înalţimea plasmei separate şi cu cât înalţimea stratului inferior compus din globule
roşii, cu atât valoarea VSH este mai crescută, mai mare.
VSH-ul trebuie să fie 12 mm/oră, iar la bărbaţi 28 mm/oră.
În cazul vârstnicilor, o valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să constituie un motiv de
panică. În această etapă a vieţii mai bine de un sfert dintre persoane au VSH-ul peste limita superioară.
Analiza VSH este un test uşor de efectuat, necostisitor care a fost folosit de mai mulţi ani pentru a
ajuta la diagnosticarea condiţiilor asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv infecţii, cancer şi boli
autoimune. VSH este de tip nonspecific deoarece nu indică exact cauzele infecţiei; din acest motiv, analiza
este de obicei utilizată împreună cu alte teste.
 Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH): se recoltează, prin puncţie venoasă, 1,6ml de sânge pe 0,4
ml citrat de sodiu.
Valori normale:
  la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore
 la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore
 la copii mici = 7-11 mm la o oră.
 Timpul de coagulare
Timpul de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într-un tub la 370C pentru a se coagula.
Clasic pentru a aprecia puterea de coagulare a sângelui în cazul unei hemoragii sau în vederea
unei operaţii chirurgicale, se determină t.c. după cum urmează: se recoltează o picătură de sânge din pulpa
degetului, se pune pe o lamă de sticlă şi se cronometrează timpul care a trecut până la coagularea sângelui.
Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşsirea acestui timp (T.C. crescut) arată că, coagularea sângelui se face cu întârziere,
fapt ce poate predispune la sângerări, la hemoragii.
Un T.C. scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a sângelui putând
duce la coagularea sângelui chiar în vasele sanguine, aşa cum se întâmplă în unele infecţii microbiene.
 Timp de sângerare (T.S.): se recoltează prin puncţie capilară
V.N.: 2-4min.
 Timp de coagulare (T.C.): se recoltează prin puncţie capilară
V.N.: 5-8min.
 Timp Howell: se recoltează, prin puncţie venoasă, 4,5ml de sânge pe 0,5ml oxalat de potasiu
V.N.: 1-2min.
 Timp Quick: se recoltează, prin puncţie venoasă, 4,5ml de sânge pe 0,5ml oxalat de potasiu
V.N.: 12-14sec.
 Hematocritul Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sânge.
Procedeul constă în recoltarea sângelui dintr-o venă prin puncţie venoasă, 2ml de sânge pe 0,5ml
anticoagulant EDTA şi se repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust, care se centrifughează puternic la o
centrifugă. În urma acestei operaţii se observă separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi stratul
inferior, format din globule roşii, care constituie hematocritul.
Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în procente) faţă de
volumul total al sângelul din tubul de sticlă.
Valori normale ale hematocritului:
- la bărbaţi = 40-48%
- la femei = 36-42%
- la copii 2-15 ani = 36-39%.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din corp prin transpiraţie,
prin febră, prin vărsături (deshidratare) precum şi în boala care se caracterizează prin creşterea exagerată a
numărului de globule roşii (poliglobulie).
Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau când se consumă
multe lichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de
dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de anemie.
Constante biochimice: se recoltează, prin puncţie venoasă, 5-10ml de sânge fără anticoagulant.
 GlicemiaGlucoza este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal în organele
şi sângele omului şi constituie combustibilul cel mai preţios pentru obţinerea energiei necesare activităţii
omului. Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4 calorii. Glucoza în organism provine
din alimentele consumate de către om.
Cele mai bogate alimente în glucoză sunt dulciurile (zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum
şi alimentele care conţin amidon (făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se
transformă prin acţiunea enzimelor hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din orice
nutriment, chiar din proteine şi grăsimi prin procesul de gluconeogeneză. Pentru aprecierea cantităţii de
zahăr din organism, în laborator se analizează zahărul din sângele total ori din ser sau plasmă.
Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.
La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decât la tineri,
deoarece la ele şi consumul de glucoză în organism este mai redus.
Scăderea sau creşterea glicemiei în afara acestor valori produce perturbări grave organismului.
Scăderea glicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome:
slăbiciune, tremurături, transpiraţii şi chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică).
  Acest lucru se întâmplă când organismul este subalimentat cu alimente ce conţin glucoză
(glucide) sau în caz de înfometare (inaniţie).
 Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de glucide din ficat (în
special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie.
 Hipoglicemia se întâlneşte mai rar în bolile unor glande endocrine care secretă hormoni
insuficienţi (hipofiza, tiroida, suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se tratează
cu doze prea mari de insulină sau alte medicamente antidiabetice.
Creşterea glicemiei (hiperglicemie)
 persoanele sănătoase dacă analiza sângelui se face după un consum crescut de dulciuri.
 persoanele care au avut un traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite
medicamente, pot avea o glicemie crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situaţii
glicemia revine la normal după ce a dispărut şi cauza care i-a provocat creşterea.
 bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla concentraţia glucozei în sânge. Astfel,
secreţia în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza, tiroida, suprarenalele) produce
hiperglicemie.
 diabetul zaharat sau diabetul pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie
endocrină de insulină şi exocrină de enzime digestive ce se elimină în duoden. Insulina este
un hormon ce are rolul de a ajuta la consumul şi la arderea glucozei din sânge şi celule. În
unele boli ale pancreasului acesta secretă mai puţină insulină sau nu mai secretă deloc şi din
această cauză glucoza, în loc să se consume, să se ardă, se acumulează în sânge, crescând
glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300 mg% şi chiar mai mult, ceea ce duce la
coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales la acele persoane care nu ştiu că au diabet.
De aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac următoarele analize în sânge sau în urină:
Analiza zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele tinere considerate sănătoase.
Dar după 30-40 ani vârsta când apare de obicei diabetul, este bine ca, cel puţin odata pe an să se dozeze
glicemia.
 UremiaNivelul de uree din sânge. Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25 şi 0,45 g, adică
între 3,3 şi 6,6 milimoli, pe litru de sânge: aceste cifre pot fi uşor mai mari la subiecţii care au un
regim alimentar foarte bogat în carne sau care nu consumă lichide în cantităţi suficiente. Uremia
este anormal de ridicată in caz de insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa
hepatică gravă.
 Colesterolemia Colesterolul face parte din lipidele mai complexe. Pe lâ ngă rolul să u fiziologic
foarte important în buna funcţionare a celulelor organismului, el poate contribui atunci câ nd este în
exces la screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe şi sânge provine din alimentele
bogate în colesterol ca: ouă, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are proprietatea de
a-l sintetiza din unele alimente care nu conţin colesterol cum sunt gră simile, proteinele şi glucidele.
În general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru organism. Acest lucru se
întâmplă în cazul subnutriţiei şi după eforturi fizice intense care consumă o parte din colesterol. În bolile
ficatului, organ care sitetizează colesterolul, scăderea acestuia este un indiciu de reducere a funcţiei ficatului
(insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).
Creşterea colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de alimente care conţin
colesterol, unei supraalimentaţii, vieţii sedentare, etc. Cea mai frecventă cauză a creşterii colesterolului
(hipercolesterolemia) însă este sinteza foarte crescută a acestuia de către organism.
Colesterolul mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a cărei hormon are rolul
de a “arde” substanţele grase. Dacă colesterolul crescut apare la o vârstă mai tânără şi rămâne permanent
crescut, riscul de a produce modificări cardiovasculare este mare. De aceea prevenirea creşterii
colesterolului sanguin trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs modificări mai mult sau mai
puţin irevesibile în artere. Excesul de colesterol din sânge se depune pe pereţii arterelor contribuind la
formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se depune şi sub piele, mai ales la faţă sub formă de
pete gălbui (xantom).
Multe persoane confundă starea de obezitate cu un colesterol mare neştiind că acesta nu se
găseşte în grăsimea corpului, ci în sânge şi în unele organe.
Valorile normale ale colesterolului depind şi de vârsta omului, astfel, colesterolul creşte cu
vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60 ani, valorile colesterolului nu mai cresc mult, rămânând staţionar.
 Un colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un colesterol de peste 3g/l
pune urgent problema unor măsuri de tratament. Desigur că există şi persoane cu hipersolesterolemie, care
nu fac ateroscleroză şi nici accidente vasculare (cardiace sau cerebrale), după cum există persoane cu valori
normale ale colesterolului care prezintă semne de ateroscleroză.
 Bilirubina Bilirubina este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120 de
zile, eritrocitele sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă de macrofagi in componentele sale de baza
(grupul eme si globinele). Dacă la nounăscuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea necesară pentru
colorarea pielii, poate produce daune creierului.
Deasemenea examenul determină existenţa unei boli de ficat. O diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de:
1. anumite tipuri de anemie 2. efectul anumitor sedativi
 SideremiaSideremia - este concentraţia fierului în sânge (de la 60 la 160 mcg/dl pentru
bărbaţi şi de la 20 la 140 mcg/dl pentru femei)
 Transferinemia Transferinemia - e concentraţia de tranferină în sânge (de la 250 la 400
mg/dl). Aceasta e responsabilă de mecanismul de compensaţie când nu ajunge fier.
 FeritinemiaFeritinemia - indică fierul existent la nivelul ficatului, adică rezerva de fier.
Valorile normale sunt 5-177 ng/100ml. Cauze pentru valorile superioare mediei: excesul de fier, leucemia,
transfuziile de sânge. Cauze ale valorilor inferioare mediei: lipsa de fier, hemoragii, sarcina.
 Microalbuminuria Microalbuminuria - e proteina cea mai abundentă în sânge şi e produsă de
ficat. Concentraţia acesteia în sânge se ridică în caz de foame, când ficatul e bolnav cronic (ciroza), sau
când rinichii nu funcţionează adecvat. Atunci când albumina se elimină prin urină nu e ceva foarte grav, cel
puţin pentru început, însă indică că rinichii încep a se distruge.
 Eletroliţii Eletroliţii - controlul de sodiu (valoarea 135-145 mEq/l), şi potasiu (3,5-5,2 mEq/l),
calciu şi magneziu (1,7-2,3 mEq/l)
 Creatinina Creatinina - e formată în timpul lucrului muscular şi vine eliminată prin urină.
Dacă rinichii nu lucrează bine, valorile sale în sânge rămâne ridicat.
 Trigliceridele Trigliceridele sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe cale
alimentară (de exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi” grăsimile pentru organism şi furnizează
energie numai în caz de necesitate.
Valorile normale sunt cuprinse între 40-170 mg/100ml şi sunt puternic influenţate de
alimentaţia de dinainte de recoltarea eşantioanelor de sânge pentru analize.
Cauzele pentru valorile ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală, obezitate, pancriatită
acută. Cauzele pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină, bătrâneţe.
Împreună cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale trigliceridelor
reprezintă un factor care poate contribui la deteriorarea stării arterelor.
V.N.: - pH sangvin: 7,38-7,42
- uree: 20-40mg%
- acid uric: 2-5mg%
- creatinină: 0,6-1,2mg%
- glicemie (se recoltează 2ml de sânge pe 4mg NaF): 80-110 mg%
- rezerva alcalină (se recoltează 5-10ml de sânge în sticluţe heparinate): 58-65vol.CO2
- colesterol: 120-200mg%; HDL : 35-100mg% ; LDL: 120-170mg% ;
VLDL : 5-12mg%
- lipide: 600-800mg%
- trigliceride: <150mg% la bărbaţi
< 100mg% la femei
- bilirubină: totală = 0,6-1mg%, directă = 0,1-0,4mg%, indirectă = sub 0,8mg%
- fier - sideremie: (se recoltează direct în eprubetă, cu ac de platină)  ; bărbaţi: 100-160µg%,
femei: 80-140µg%
- ionograma: - sodiu (Na+): 137-152mmoli/l (310-345mg%)
- potasiu (K+): 3,8-5mmoli/l (15-21mg%)
- calciu (Ca2+): 4,5-5,5mmoli/l (9 -12mg%)
- clor (Cl–): 94-111mmoli/l (345-395mg%)
- magneziu (Mg2+): 1,6-2,3mmoli/l (1,6-2,55mg%)
- fosfatemie: 2-4mg%
- proteine totale: 75±10g/l
 - electroforeza: - albumine: 40-50g/l
- globuline: 20-25g/l: - α1: 0,9-2,5g/l
- α2: 4,7-9,6g/l
- β: 5,3-10,8g/l 
- γ: 5,6-13,6g/l: ig.A - 100-350mg%
ig.D - < 8mg%
ig.E - < 0,025mg%
ig.G - 8-15g/l
ig.M - 0,45-1,5g/l
- raportul A/G = 1,5-2
- fibrinogen: 200-400mg%
- enzime: - amilaza: 8-32 u.W. (unităţi Wolgemuth)
- fosfataza alcalină: 2-4 u.B. ( unităţiBodansky)
- fosfataza acidă: 0,1-0,9 u.B.
- transaminaza oxalacetică (TGO): 2-20u/l.
- transaminaza glutamopiruvică: (TGP): 2-16u/l
- gama-glutamil transpeptidaza (GGT): bărbaţi: 6-28 u/l
femei: 4-18 u/l
- lactodehidrogenaza (LDH): 200-680u/l
BIOCHIMIA URINEI---PROPRIETI FIZICE
- culoare – gălbuie; mai închisă daca urina este concentrată sau în cazul administrării unor medicamente;
culoare roşie în boli în care se elimină sânge, brună-negricioasă în boli de ficat
- miros – specific; în diabet – acetonă, la alcoolici – alcool, în infecţii în care au loc fermentaţii – ammoniac
- transparenţa – este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore se tulbură datorită precipitării sărurilor
minerale; urina este tulbure în infecţii, consum mare de alimente bogate în Ca, carne
- cantitatea de urină in 24 de ore – 1,5 – 2l;
 este mai redusă vara, în febră, vărsături, diaree, deshidratare, consum redus de lichide, şoc
produs de hemoragii mari, arsuri, traumatisme, insuficienţă renală, infecţii renale,
insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică, calculi urinari;
 cantitatea de urină creşte în frig, emoţii, tratamante cu diuretice, consum mare de lichide,
alimente sărate, alcool, boli cronice care nu mai permit reabsorbţia apei.
- densitatea – 1015 – 1030; scade când se consumă multe lichide, creşte când concentraţia urinară este mai
mare; o densitate sub 1012 arată că rinichii nu mai au capacitatea de a produce o urină concentrată, iar o
densitate mai mare de 1030 indică o deshidratare a organismului, diabet zaharat
- pH-ul urinar – 5,5 – 6,5; scade în alimentaţie bogată în carne, medicamente acide (sare, vitamină C),
creşte în regim alimentar vegetarian, medicamente alkaline (bicarbonate, apă minerală), infecţii; dacă urina
este prea acidă sau prea alcalină determină formarea de calculi urinari.
D.p.d.v. biochimic:
- albuminele – trebuie să fie absente; poate apărea albuminurie tranzitorie în efort, frig, stări
emoţionale sau albuminurie permanentă în TBC renală, nefroză, cistită, glomerulonefrită, HTA,
diabet, infecţii
- glucoza – trebuie să fie absentă; poate apărea glucozurie în diabet, consum exagerat de dulciuri,
diferite medicamente, la femei gravide, tratament cu hormoni
- corpii cetonici – trebuie sa fie absenţi; cetonurie apare în diabet zaharat netratat, infecţii, diferite
regimuri alimentare, sarcină
- pigmenţii biliari – trebuie sa fie absenţi; sunt prezenţi în boli de ficat
- urobilinogenul – este prezent în cantitate mică; creşte în boli hepatice, intestinale
- mineralele sunt în concentraţie mai mare decât în sânge
- acid uric, creatinină, uree – prezente
D.p.d.v. microscopic:
- celule epiteliale – rare; cresc în infecţii ale rinichilor, vezicii urinare
- leucocite – absente; apar în infecţii urinare
- hematii – absente; apar în infecţii urinare sau în hematuria congenitală
- cilindrii urinari – apar în glomerulonefrită
 - cristale urinare – de natură organică sau minerală, apar la toate persoanele; la persoanele care
elimină permanent cristale de acid uric şi oxalate de Ca, mai ales când urina este prea concentrată
există pericolul formării calculilor biliari
- microbii – apar în infecţii urinare
- sediment urinar – se numără elementele celulare
V.N.: - leucocite – 2500/ml urină/minut
- eritrocite – 3000/ml urină/minut
Examene din urină
Examenul sumar: se recoltează 100-150ml de urină, din urina de dimineaţă. Normal, în urină,
albuminele şi glucoza trebuie să lipsească. În sediment se pot evidenţia rare leucocite, rare celule epiteliale.
Urocultura: se recoltează urina din jetul mijlociu, după efectuarea toaletei locale, în recipiente sterile.
Urina normală este sterilă.
Până la 1000 de germeni/ml = urina este contaminată.
Între 1000 şi 10000 germeni/ml = suprainfecţie.
Între 10000 şi 100000 germeni/ml = dubios.
Peste 100000 germeni/ml = infecţie urinară.
Biochimia materiilor fecale
Materiile fecale sunt materii neabsorbabile de către organism, formate din reziduuri ale
digestiei şi excretate la sfârşitul tranzitului digestiv.
Fecalele sunt formate din:-apă
- materii uscate - reziduuri alimentare (în special celulozice)
- celule intestinale descuamate
- bacterii
Greutate normală: 100 – 150g
Analiza: - coprocultura – căutarea germenilor
- fecalograma – analiza chimică pentru a decela tulburări de absorbţie şi ale digestiei
intestinale.
Biochimia digestiei
Sucul gastric---compoziţie: - apă - 99%
- reziduu uscat - substanţe organice (mucus, enzime)
- substanţe anorganice: HCl, NaCl, KCl, CaPO4, MgPO4
- pH – 1 – 1,5
HCl---activează enzimele proteolitice din sucul gastric
- acţionează asupra proteinelor alimentare făcându-le mai uşor digerabile
- stimulează evacuarea gastrică
- împiedică dezvoltarea germenilor introduşi în stomac o dată cu alimentele ingerate (acţiune
antiseptică)
Enzimele---pepsina – este secretată sub formă inactivă de pepsinogen şi activată de HCl;
hidrolizează proteinele până la peptide de dimensiuni mai mici
- labfermentul – secretat la sugari, absent la adulţi; determină coagularea laptelui prin transformarea
cazeinogenului solubil în paracazeină care în prezenţa ionilor de Ca se transformă în paracazeinat de
Na. Are importanţă la sugar, împiedicând trecerea rapidă a laptelui în intestine
- lipaza gastrică – desface lipidele fin emulsionate (din lapte, gălbenuş de ou, frişcă)
- gelatinaza – lichefiază gelatina
Mucusul gastric-protejează mucoasa gastrică de acţiunea HCl, a pepsinei
Sucul gastric se recoltează prin tubaj gastric. Se poate analiza d.p.d.v. macroscopic, microscopic, al
chimismului, bacteriologic, parazitologic.
Sucul pancreatic compoziţie: - apă
- reziduu uscat - substanţe organice (enzime)
- substanţe anorganice: bicarbonatul – contribuie la
neutralizarea chimului gastric
- pH – 7 – 8
Enzimele-amilaza pancreatică – are acţiune mai puternică decât cea salivară; hidrolizează
amidonul până la dizaharide
- lipaza pancreatică – hidrolizează lipidele până la acizi graşi şi glicerol
 - proteaze:
- tripsina – secretată sub forma inactivă de tripsinogen şi activată de enterochinază (enzimă
secretată de mucoasa duodenală)
- chimotripsina – secretată sub formă inactivă de chimotripsonogen şi activată de tripsină
Tripsina şi chimotripsina acţionează asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrică şi asupra
produşilor de scindare ai pepsinei gastrice pe care îi degradează până la oligopeptide (di, tri şi tetrapeptide)
- carboxipeptidazele – activate de tripsină; degradează oligopeptidele în peptide mai mici
- elastaza – activate de tripsină, degradează proteinele fibroase
Sucul intestinal-este bogat în mucus şi bicarbonat
- mucusul protejează mucoasa intestinală de acţiunea HCl
- enzimele – nu sunt eliberate în lumenul intestinal ci sunt asociate celulelor mucoasei intestinale
- peptidaze – desfac di, tri, tetrapeptidele până la AA
- dizaharidazele – actionează asupra dizaharidelor ( zaharoză, lactoză, maltoză) transformându-le în
monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză)
- lipaza – acţionează asupra lipidelor transformându-le până la acizi graşi şi glicerol
Bila-este secretată de hepatocite (250 – 1100ml/zi)
- este un lichid galben sau verde, pH = 7 – 8
- este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru excreţia unor substanţe insolubile în apă
(colesterol, bilirubină)
- este secretată continuu şi depozitată in perioadele interdigestive in vezica biliară
- este eliberată în douden în perioadele digestive, numai după ce chimul a declanşat secreţia de
colecistochinină care determină relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia vezicii urinare
Compoziţie
- 97 – 98% apă
- electroliţi
- pigmenţi biliari – bilirubină şi biliveridină, produşi de degradare ai hemoglobinei
- săruri biliare
- colesterol, lecitină
Roluri-prin sărurile biliare reduce tensiunea superficială şi determină emulsionarea lipidelor în picături
foarte fine
- activează lipazele din intestine
- favorizează absorbţia acizilor graşi
- pigmenţii biliari - dau culoarea fecalelor, a urinei
- colesterolul, lecitina – asigură absorbţia lipidelor
- absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, K)
- eliminarea unor substanţe (colesterolul)
Se recoltează prin tubaj duodenal.
Biochimia lichidului cefalorahidian
LCR-ul este conţinut în ventriculii cerebrali, canalul ependimar spinal, spaţiul subarahnoidian
cerebral şi spinal.
Se recoltează prin puncţie lombară sau suboccipitală, în eprubete sterile.
Se analizează d.p.d.v. macroscopic (în mod normal este incolor, limpede ca apa), chimismul
(glicorahia, proteinorahia, clorurorahia), microscopic - bacteriologic şi citologic).