Conferinţa O.N.U.

privind dezvoltarea durabilă Rio+20 (13-22 iunie 2012)

Prin chiar amploarea şi importanţa participării (numai 88 de şefi de stat sau de guvern,
faţă de 130 câţi anunţaseră anterior organizatorii), dar mai ales prin rezultatele sale, ultimul
summit privind dezvoltarea durabilă s-a caracterizat printr-o lipsă a ambiţiilor şi o absenţă a
angajamentelor concrete, sub impactul evident al marilor probleme generate de criza economico-
financiară de sistem. Aşa se explică, poate, fără nicio justificare însă, locul minor acordat
mediului în cadrul dezbaterilor şi, mai ales, în textul Declaraţiei finale. Priorităţile economice şi
sociale au determinat o repliere a statelor asupra intereselor naţionale, o resurecţie a
suveranismului şi o indiferenţă îngrijorătoare în privinţa interesului ecologic general. Simplă
demonstraţie de diplomaţie, principalul rezultat al reuniunii, Declaraţia Rio+20 (Declaraţia
finală) pare deconectată de starea planetei, ignorând probleme globale precum: epuizarea
resurselor naturale, sfidarea demografică ori securitatea alimentară. Desfăşurarea lucrărilor
oficiale ale reuniunii a scos în evidenţă precaritatea actualei guvernanţe mondiale şi incapacitatea
sa de adaptare a procesului onusian la bulversări actuale: o Europă slabită sub acţiunea crizei
euro şi o Uniune Europeană care îşi abandonează rolul de leadership ecologic mondial, o Brazilie
emergentă, dar care nu vrea să-şi părăsească statutul de ţară în curs de dezvoltare, o Chină foarte
discretă şi aplecată spre sine, inclusiv în acest domeniu, un „Grup 77” mai dezorientat şi mai
reticent ca oricând faţă de relansarea cooperării internaţionale şi, nu în ultimul rând, o Canada în
plin regres ecologic, la remorca SUA. Din această perspectivă Rio+20 se înscrie în trendul
descendent al multilateralismului environmental post Copenhaga (2009) marcând o criză gravă
în domeniu, care reclamă o urgenţă de reabordare şi de reformare a viziunii asupra problematicii
ecologice generale.
1. Rezultatele Conferinţei Rio+20. Caracterizare generală. În privinţa guvernanţei
ecologice mondiale, propunerea Franţei, susţinută de ţările africane privind crearea unei
organizaţii mondiale pentru mediu, prin transformarea Programului Naţiunilor Unite pentru
Mediu (UNEP) în instituţie specializată ONU, nu a reuşit să se impună şi să fie adoptată. Totuşi,
Declaraţia finală a Conferinţei precizează că puterile şi mijloacele de care dispune UNEP vor fi
„întărite”, fără a arăta şi modul cum se va realiza acest obiectiv, iar acestuia i s-a acordat statutul
de organizaţie universală. Guvernanţa mondială a dezvoltării durabile trebuie să fie încredinţată

1
Consiliului Economic şi Social al ONU, care îşi lărgeşte astfel prerogativele şi denumirea,
cuprinzând şi mediul. Promovată de UNEP (care, într-un raport din 2011 a oferit şi o definiţie
internaţională a sa) şi Banca mondială, noţiunea de economie verde nu a putut fi impusă ca o
temă centrală şi oficial recunoscută, fiind combătută mai ales de ţările emergente şi cele în curs
de dezvoltare, care văd în aceasta o greenwashing (ecoalbire), o posibilă frână manipulatorie în
dezvoltarea lor, dar şi de organizaţiile ecologiste care consideră că un atare concept nu ar urmări
decât o „revopsire în verde” a modelului economic existent. Aşa se face că, în cele din urmă,
dintr-un obiectiv şi o nouă perspectivă de tranziţie ecologică cum era percepută de promotorii
săi, „economia verde” a sfârşit prin a fi menţionată în textul Declaraţiei finale printre
instrumentele pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.
Un succes a minima l-a reprezentat acordul de principiu asupra creării unei legături între
obiectivele dezvoltării durabile şi cele ale Mileniului pentru dezvoltare proclamat de Adunarea
Generală a ONU în 2000, conform unei foi de parcurs până în 2015. Rămâne însă de definit
procesul în sine, care să permită realizarea sa concretă, şi mai ales, de precizat conţinutul acestui
demers. Ţările din sud nu au dorit să meargă mai departe în dezvoltarea proiectului, iar ţările din
nord nu şi-au asumat angajamentele precise de finanţare a sa.
La finele conferinţei, reprezentanţii ONU au anunţat totuşi că angajamentele în favoarea
dezvoltării durabile luate de guvernele şi întreprinderile prezente la Rio+20 s-au ridicat la 513
miliarde de dolari (408 miliarde de euro). Tema protecţiei oceanelor şi în primul rând a
conservării biodiversităţii acestora, promovată de o coaliţie de ONG, susţinută, în special, de
Franţa şi Brazilia şi singura predominant ecologică, s-a impus, dar nu s-a finalizat; dacă iniţial s-
a vorbit de elaborarea şi adoptarea unei convenţii în acest sens, la presiunile SUA şi Canadei,
lansarea unui proces de negocieri asupra unui instrument internaţional vizând protecţia mării
libere a fost amânată pentru 2015.
Necesitatea stabilirii unei guvenanţe internaţionale în privinţa acestor zone, ineficient
protejate de convenţiile existente, reprezintă o prioritate, în condiţiile în care ele reprezintă
cadrul unor activităţi economice tot mai importante.
Dreptul la alimentaţie, la apă potabilă şi la sanitaţie au fost afirmate în mod mai marcant.
De asemenea, putem vorbi chiar de o recunoaştere implicită a noului drept/principiu al
neopresiunii în dreptul mediului, în virtutea căruia orice acquis în materie de protecţie a mediului
nu poate fi pus în discuţie şi revenit asupra lui.

2
 Încercarea extinderii principiului responsabilităţii comune, dar diferenţiate a statelor,
recunoscut în 1992, în materia schimbărilor climatice, asupra tuturor problemelor mediului, prin
înscrierea sa în Declaraţia finală, nu a reuşit, mai ales din cauza opunerii Chinei şi a ţărilor din
nord.
Declaraţia finală Rio+20, intitulată „Viitorul pe care îl dorim”, adoptată la 19 iunie
2012, înainte de summitul propriu-zis, a fost acuzată de a nu fi decât un simplu text declarativ,
constatativ, constituit esenţialmente din reinterarea unor angajamente asumate încă din 1992 şi
afirmaţii de principiu care nu comportă decât foarte puţine angajamente ferme.
Caracterul său preponderent constatator al documentului face ca acesta, aşa cum arătau
liderii societăţii civile („Viitorul nu este în acest text”), să nu fie un program de acţiune, ci,
eventual, un program de lucru pentru viitor, desemnând câteva priorităţi în privinţa cărora, în
viitorul apropiat, ar trebui să se declanşeze negocieri, spre a se ajunge la acorduri specifice. Mai
mult decât atât, foarte descriptiv, conţinutul Declaraţiei este deconectat de mizele ecologice,
concentrându-se mai ales asupra celor de ordin economic şi social. În fine, un text vag, fără
obiective, cifrate şi obligatorii şi un calendar precis, documentul rămâne, mai degrabă, o etapă a
unui proces, decât un rezultat al acestuia.
1.1. Deschiderea oficială a Conferinţei către societatea civilă. Dialogurile dezvoltării
durabile. Din dorinţa de a deschide lucrările oficiale, obiectivele Conferinţei către societatea
civilă, organizatorii brazilieni şi reprezentanţii ONU au sprijinit realizarea timp de patru zile -
16-19 iunie - (între presupusul sfârşit al negocierilor şi reuniunea şefilor de stat şi de guvern), a
Dialogurilor dezvoltării durabile, axate pe 10 tematici, mergând de la securitatea alimentară la
oceane, de la lupta împotriva sărăciei până la accesul la energie. Pentru fiecare dintre acestea,
reprezentanţi ai sindicatelor, întreprinderilor, colectivităţilor locale, organizaţiilor de protecţie a
mediului au fost invitate la dezbateri, fiind selecţionate, în final, câte trei propuneri pentru
fiecare. Cele 30 de propuneri astfel rezultate au fost trimise reuniunii şefilor de stat şi de guvern
sprea a fi încorporate în anexele Declaraţiei finale.
Printre acestea s-au aflat: eliminarea subvenţiilor pentru sursele de energie fosilă, taxarea
tranzacţiilor financiare, reabilitarea a 150 milioane ha de pădure şi a terenurilor degradate,
stabilirea unei fiscalităţi verzi etc. În penultima zi a reuniunii, reprezentanţii societăţii civile au
trimis o scrisoare ONU prin care s-au desolidarizat de Declaraţia finală lipsită „de orice
angajamente concrete”.

3
 În condiţiile în care multilateralismul pare a intra într-un impas, asemenea experienţe pot
prefigura rolul crescând pe care l-ar putea juca societatea civilă în marile negocieri internaţionale
viitoare în domeniu.
1.2 Summitul popoarelor. După o primă ediţie ţinută în Bolivia, la Cochabamba, în
aprilie 2010, la cinci luni de la eşecul reuniunii asupra climei de la Copenhaga (decembrie 2009),
acest summit alternativ s-a dorit a fi Rio+20 o sursă de reflecţie şi o forţă de presiune pentru a
face să avanseze lumea spre o tranziţie energetică, şi, în orice caz, o manifestare critică faţă de
Conferinţa ofocială asupra dezvoltării durabile. Pornit din iniţiativa a circa 200 de organizaţii
ecologiste şi mişcări sociale din întreaga lume (precum Via Campesina, mişcare internaţională
ţărănească, mişcări indigene, Greenpeace ori Oxfarm), acest veritabil „laborator social” a reunit,
în fiecare zi, între 16 şi 20 iunie 2012 circa 1800 de participanţi, culminând în ultima zi cu o
reuniune a peste 50.000 de persoane. Reuniunile plenare zilnice au vizat 5 teme majore printre
care „justiţia socială şi ecologică”, „privatizarea naturii” şi „marea economiei”. La 22 iunie
reprezentanţii summitului s-au întâlnit cu secretarul general al ONU Ban Ki-moon, căruia i-au
prezentat un set de propuneri, în speranţa influenţării procesului negocierilor oficiale.
2. Declaraţia finală. Spre deosebire de documentele de acest gen adoptate la conferinţele ONU
anterioare, care proclamau principii generale, reafirmând unele existente, dezvoltându-le semnificaţiile
şi/sau enunţând altele noi, cea de faţă reprezintă un inventar de probleme expuse în cele 283 de puncte,
structurate în 6 capitole tematice. De altfel, în mod expres participanţii la reuniune s-au rezumat a-şi
reînnoi angajamentul în favoarea dezvoltării durabile, procedând la „evaluarea progreselor inregistrate şi
a lacunelor care subzistă în punerea în aplicare a documentelor rezultate la marile summituri consacrate
dezvoltării durabile şi a face faţă provocărilor existente şi noi.”
2.1. Concepţia documentului şi filosofia întregii Conferinţe Rio +20 sunt astfel exprimate
sintetic în capitolul I al Declaraţiei („Viziunea noastră comună”) care, în cele 13 puncte ale sale
reafirmă dimensiunile generale ale dezvoltării durabile: un summit „cu participarea totală a societăţii
civile”, care reînnoieşte angajamentul în favoarea „dezvoltării durabile” şi a unui „viitor durabil”, „în
plan economic, social şi de mediu, pentru planetă, ca şi pentru generaţiile actuale şi viitoare” (pct. 1).
Cea mai mare provocare căreia lumea trebuie să-i facă faţă şi un prealabil indispensabil
dezvoltării durabile este considerată eliminarea sărăciei (pct. 2). Cei trei piloni fundamentali tradiţionali
ai conceptului au fost adaptaţi noilor priorităţi devenind: „creşterea economică durabilă în profitul
tuturor”, „dezvoltarea socială” şi „protecţia mediului în interesul tuturor” (pct. 6). Dimensiunea bunei

4
guvernanţe se exprimă în cerinţa de a se realiza, la toate nivelurile, instituţii „eficace, transparente,
responsabile şi democratice” (pct. 10).
Se adaugă reafirmarea ataşamentului faţă de scopurile şi principiile Cartei ONU (pctele 7-8) şi
drepturile umane fundamentale (pct. 9). În fine, se face un apel patetic la măsuri urgente concrete şi
necesitatea unei „alianţe generale a popoarelor, puterilor publice, societăţii civile şi sectorului privat”,
care să activeze pentru realizarea dezvoltării durabile (pct. 13).
2.2. Reînnoirea angajamentului politic. Se manifestă prin reafirmarea principiilor de la Rio
şi a planurilor de acţiune trecute (într-o filieră istorică începută cu Declaraţia de la Stockholm din 16
iunie 1972), întărirea integrării, punerii în aplicare a coerenţei: evaluarea progreselor înregistrate şi a
lacunelor care subzistă în aplicarea documentelor rezultate de la marile summituri privind dezvoltarea
durabilă şi acţiunea de a face faţă problemelor existente şi a celor noi, aproprierea de marile grupuri şi
alte părţi implicate (organisme publice şi legislative, autorităţile locale şi subnaţionale, colectivităţi,
public).
2.3. Economia verde în contextul dezvoltării durabile şi eliminării sărăciei. Anunţată iniţial
drept temă centrală a reuniunii şi obiectiv prioritar de afirmat oficial, economia verde a sfârşit prin a-i fi
consacrate textele a 12 puncte (75-86) cu formulări generale, imprecise. Potrivit acestora „realizarea
unei economii verzi în contextul dezvoltării durabile şi eliminării sărăciei” este „unul dintre mijloacele
preţioase ... pentru a ajunge la dezvoltarea durabilă, care poate oferi soluţii pentru elaborarea de politici
fără a impune constituirea unei reglementări rigide”. În concepţia Declaraţiei, economia verde „ar trebui
să contribuie la eliminarea sărăciei şi la creşterea economică durabilă, ameliorarea integrării sociale şi
bunăstării umanităţii şi la crearea de locuri de muncă decente pentru toţi, prezervând totodată buna
funcţionare a ecosistemelor planetei” (pct. 56). Politicile de promovare ale unei economii verzi ar trebui
să fie conforme Principiilor de la Rio, Acţiunii 2I şi a Planului de punere în aplicare de la Johannesburg
şi să se inspire şi să contribuie la realizarea obiectivelor dezvoltării, hotărâte la nivel internaţional,
printre care cele ale Mileniului (pct. 57).
Politicile de promovare a unei economii verzi (în contextul dezvoltării durabile şi eliminării
sărăciei) trebuie să respecte anumite exigenţe, precum: să fie conforme dreptului internaţional; să
respecte suveranitatea fiecărui stat asupra resurselor sale naturale (ţinându-se cont de circumstanţele
obiective, responsabilităţile şi priorităţile naţionale, precum şi marja de manevră decizională de care se
dispune în ceea ce priveşte cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile); să se sprijine pe un mediu
purtător şi pe instituţii care funcţionează corect la toate nivelurile; promovarea unei creşteri economice

5
durabile şi nonexclusivă, favorizarea inovării; întărirea cooperării internaţionale, inclusiv aportul
resurselor financiare, dezvoltarea capacităţilor şi luarea în calcul a nevoilor acestora; ameliorarea
bunăstării popoarelor şi comunităţilor autohtone, femeilor, copiilor, tinerilor, persoanelor handicapate;
promovarea modurilor de consum şi de producţie durabile etc. (pct. 58).
Conferinţa Rio +20 a reprezentat primul cadru mondial de dezbatere oficială a conceptului de
„economie verde”. Într-un raport din 2011 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) o definea
ca „antrenând o ameliorare a bunăstării umane şi a echităţii sociale, reducând totodată în mod
semnificativ riscurile de mediu şi penuria resurselor”. Cu alte cuvinte, o alternativă consensuală la
„economia brună” dependentă de resursele fosile pe cale de epuizare. În lipsa voinţei protagoniştilor de a
se asculta şi înţelege asupra temei, o dezbatere reală nu a putut, însă, avea loc. Uniunea Europeană s-a
pronunţat pentru o „economie verde inclusivă”, fără a detalia semnificaţiile ei concrete. Banca Mondială
a preferat să se refere la „creşterea verde şi solidară”, recunoscând totodată că „modurile de creştere
urmate în prezent în lume nu sunt viabile şi sunt mai degrabă total insuficiente”. Preşedintele bolivian
Evo Morales a denunţat, de la tribuna conferinţei, economia verde drept o „nouă formă de colonialism”,
un mecanism de intervenţie şi influenţare a politicilor naţionale sub pretextul protecţiei mediului. Nu în
ultimul rând, organizaţiile neguvernamentale au acuzat noţiunea de a fi folosită de întreprinderi ca
„greenwashing”, versiunea cosmetică a dezvoltării durabile. Organizaţii neguvernamentale mai radicale
au mers până într-acolo încât a vedea într-un asemenea demers o dorinţă a lumii occidentale de a revopsi
în verde un capitalism aflat într-o situaţie disperată.
Mai prozaic, ţările din sud au văzut din aceasta o tentativă a „bătrânei lumi” a repune mâna 
prin impunerea constrângerilor de mediu susceptibile să frâneze propria lor dezvoltare din momentul în
care ei încep să perceapă dividentele concesiunii la economia de piaţă  şi a-şi reda avantajul graţie
Known-how-ului şi tehnologiilor deţinute.
2.4. Dispozitivul instituţional al dezvoltării durabile.
O guvernanţă adecvată, eficace la nivel local, infranaţional, naţional, regional şi mondial,
reprezentativă rolului şi intereselor tuturor a devenit deja, cel puţin în plan teoretic, o dimensiune a
procesului de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile. Consolidarea acesteia presupune, în
viziunea Declaraţiei finale ca dispozitivul instituţional aferent „să includă cele trei dimensiuni ale
dezvoltării durabile într-un mod echilibrat şi să amelioreze aplicarea în special favorizând o coerenţă şi o
coordonare crescută şi permiţându-se evitarea eforturilor redundante...” (pct. 75). În acest context sunt
prevăzute drept căi de întărire a dispozitivului instituţional al dezvoltării durabile: încurajarea integrării

6
echilibrate a celor trei dimensiuni ale durabilităţii; bazarea pe o abordare pragmatică şi axată pe
rezultatele care iau în considerare toate aspectele intersectoriale; punerea în evidenţă a importanţei
legăturilor existente între principalele probleme şi provocări şi necesitatea de a le aborda în mod
sistematic, la toate nivelurile; încurajarea participării depline şi efective a tuturor ţărilor la procesul de
decizie; sporirea participării şi rolului activ al societăţii civile şi a altor părţi implicate la activitatea
instanţelor internaţionale competente ş.a. (pct. 76).
În privinţa consolidării dispozitivelor interguvernamentale ale dezvoltării durabile se relevă rolul
important al sitemului ONU; locul central ocupat de Adunarea generală şi asumarea responsabilităţii
organizării regulate a dialogului la înalt nivel; întărirea rolului Consiliului Economic şi Social ca organ
principal însărcinat cu urmărirea integrală şi coordonată a concluziilor rezultate din conferinţele în
materie, precum şi în calitate de mecanism central de coordonare a sistemului Naţiunilor Unite şi de
supervizare a organelor subsidiare, în special a comisiilor sale tehnice responsabile cu promovarea
aplicării Acţiunii (Agendei) 2I. Conferinţa a decis crearea „unei instanţe politice de înalt nivel care să
aibă competenţă asupra forţelor, experienţelor, resurselor şi modalităţilor de participare deschisă ale
Comisiei Dezvoltării Durabile (CDB)”, urmând ca, la o anumită dată, să o înlocuiască pe aceasta (pct.
84). Instanţa de înalt nivel ar putea: să exercite o acţiune mobilizatoare, să dea orientării şi să formuleze
recomandări în scopul promovării dezvoltării durabile, să amelioreze integrarea celor trei dimensiuni ale
dezvoltării durabile, de o manieră holistică şi intersectorială la toate nivelurile, să constituie o tribună
dinamică propice concentrării permanente, realizării de bilanţuri şi stabilirii de programe în materie, să-
şi realizeze un program ţintă, să revadă documentele internaţionale în materie şi să propună actualizarea
şi dezvoltarea acestora, promovarea transparenţei, a împărtăşirii celor mai bune practici şi experienţe
relative la punerea în aplicare a dezvoltării durabile etc.
În acest sens s-a hotărât lansarea unui proces de negocieri interguvernamentale, deschis,
transparent şi inclusiv la nivelul Adunării generale a ONU, pentru a defini formatul şi modalităţile de
funcţionare ale organismului (a cărei primă reuniune ar urma să fie convocată la începutul celei de a 68-
a sesiune a Adunării generale).
Consolidarea rolului Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) s-a realizat prin
proclamarea sa drept „autoritatea mondială recunoscută în materie de mediu, care hotărăşte măsurile în
favoarea mediului mondial, favorizează, în mod coerent, concretizarea dimensiunilor ecologice a
dezvoltării durabile în cadrul sestemului ONU şi care este vocea autorizată a apărătorilor mediului
mondial” (pct. 88). Pentru a întări şi UNEP Declaraţia invită Adunarea generală ca, printr-o rezoluţie

7
adoptată la ce-a de-a 67-a sa sesiune, să instaureze principiul adeziunii universale la Consiliul de
administraţie al Programului, dotarea lui cu resurse financiare sigure, stabile, adecvate şi sporite,
creşterea greutăţii UNEP şi a capacităţii sale de a-şi îndeplini mandatul de coordonare în sânul
sistemului ONU, promovarea unei relaţii solide între oamenii de ştiinţă şi decidenţi, asigurarea
participării tuturor părţilor la activitatea organismului etc. (pct. 88).
Nu în ultimul rând sunt formulate o serie de aprecieri vizând legătura dintre instituţiile financiare
internaţionale (în frunte cu OMC) şi activităţile operaţionale ale ONU în domeniu, precum şi acţionarea
la nivel regional, naţional, infranaţional şi local.
2.5. Cadrul de acţiune şi urmărirea realizării sale.
Un obiectiv important al Conferinţei l-a constituit angajamentul de a acoperi lacunele care
subzistă în aplicarea documentelor adoptate de summiturile anterioare privind dezvoltarea durabilă şi de
a acţiona pentru identificarea, explicitarea şi rezolvarea problemelor actuale şi viitoare în domeniu. În
acest sens, Declaraţia stabileşte un cadru de acţiune divers şi relativ complex, relevând domeniile
tematice şi chestiunile transversale şi obiectivele dezvoltării durabile.
Astfel, ca domenii tematice sunt analizate: eliminarea sărăciei, energia, dezvoltarea durabilă şi
turismul, oraşele şi aşezările umane viabile, sănătatea şi populaţia, promovarea du plein emploi si de
l’emploi productif, a muncii decente pentru toţi şi a protecţiei sociale; drept situaţii speciale sunt avute în
vedere cele ale: mărilor şi oceanelor micilor state insulare în curs de dezvoltare, ţărilor mai puţin
avansate, ţărilor în curs de dezvoltare fără litoral, Africii, acţiunile regionale; în fine, ca şi chestiuni
transversale sunt invocate şi caracterizate: securitatea alimentară şi nutriţia şi agricultura durabilă, apă şi
sănătate, reducerea riscurilor de catastrofă, schimbările climatice, starea pădurilor, biodiversităţii,
deşertificării, degradării terenurilor şi secetei, munţii, produsele climatice şi deşeuri, consum şi producţie
durabilă, industrii extractive, egalitatea sexelor şi autonomia femeilor.
Referitor la obiectivele dezvoltării durabile, trei idei domină textul documentului: a)
interdependenţa şi corelarea obiectivelor de gen stabilite prin documentele Conferinţei de la Rio, în
frunte cu Acţiunea 21 (1992) şi Johannesburg, mai ales Planul de punere în aplicare (2002) şi, respectiv,
Obiectivele Mileniului pentru dezvoltare ale O.N.U. (2000); b) nevoia ca obiectivele dezvoltării durabile
să fie concrete, concise şi uşor de înţeles, în număr limitat, ambiţioase, de anvergură mondială şi
susceptibile de a fi aplicabile în toate ţările, ţinându-se cont de realităţile, resursele, şi nivelul de
dezvoltare al fiecăruia dintre ele, precum şi politicile şi priorităţile naţionale; c) stabilirea unui mecanism
interguvenamental transparent şi participaţia privind obiectivele dezvoltării durabile, deschis tuturor

8
părţilor, pentru identificarea obiectivelor, analiza căilor de realizare şi stabilirea instrumentelor de
atingere a lor.
2.6. Mijloace de punere în aplicare.
Sunt reafirmate, în această categorie, finanţarea (ajutor financiar pentru dezvoltare durabilă în
favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, relevarea importantă a mecanismelor internaţionale, regionale şi
naţionale, în special a celor la care au acces autorităţile locale şi supranaţionale pentru realizarea
programelor de dezvoltare durabilă, instituirea unui proces interguvernamental sub auspiciile Adunării
generale a O.N.U., cu ajutorul tehnic al sistemului Naţiunilor Unite şi în cadrul consultărilor cu
instituţiile financiare internaţionale, menit să evalueze nevoile de finanţare, să examineze eficacitatea,
coerenţa şi sinergiile instrumentelor existente în vederea stabilirii unui raport care să propună opţiuni
pentru o strategie eficace de finanţare a dezvoltării durabile), tehnologia (transferul de tehnologie pentru
ţările în curs de dezvoltare, acordarea unei priorităţi accesului la tehnologiile respectuoase cu mediul,
întărirea capacităţilor ştiinţifice şi tehnologice naţionale în scopul dezvoltării durabile), întărirea
capacităţilor (prin cooperarea tehnico-ştiinţifică, în special cea Nord-Sud, Sud-Sud şi triunghiulară,
urmărirea aplicării riguroase a Planului strategic de la Bali pentru sprijin tehnologic şi întărirea
capacităţilor de acţiune, ajutorarea ţarilor în curs de dezvoltare prin consolidarea capacităţilor acestora
de stabilirea de economii integrate, care să utilizeze resursele în mod eficace, în special prin: schimbul
de practici raţionale în diverse sectoare economice, ameliorarea cunoştinţelor şi capacităţilor necesare
pentru a integra atenuarea parteneriatului public-privat); comerţ (comerţul internaţional este considerat
„un martor al dezvoltării şi al unei creşteri economice susţinute”, importanţa unui sistem comercial
multilateral, universal, reglementat, deschis, nediscriminatoriu şi echitabil, însoţit de o veritabilă
liberalizare a schimburilor, sublinierea rolului OMC) şi registrul angajamentelor (invitarea Secretarului
general de a stabili o culegere a angajamentelor voluntare ale statelor în favoarea promovării dezvoltării
durabile sub forma unui registru electronic, care să permită să se ajungă la alte registre de angajamente).