Cursul 3

5.2. STICLA

Sticla care este unul dintre cele mai vechi materiale

cunoscute, si, impreuna cu alte produse ca vasele de pamant si
topirea metalelor, sticla a aparut in momentul in care omul a
utilizat focul. Totusi, folosirea sticlei ca material de constructie
pentru instalatiile chimice este de data relativ recenta. In afara de
utilizarea recipientelor de sticla ca vase de depozitare pentru
lichide reci, pana la elaborarea sticlelor pe baza de borosilicat cu
coeficient de dilatere scazut, ceea ce s-a realizat in primi ani ai
secolului XX, in instalatiile de prelucrare chimica se utilizeaza o
cantitate de sticla foarte mica. Din aceasta cauza sticla poate fi
considerata drept unul dintre cele mai noi materiale de
constructie folosite in industria chimica.
In tabelul 5.7 se prezinta, in detaliu, compozitia chimica a
acelor sticle care sunt interesante pentru tehnologia chimica.
Totodata se vor mentiona domeniile reprezentative de aplicare
ale acestor sticle.

Tabelul 5.7
Sticla Sticla cu Sticla pe Sticla pe Sticla cu
sodica plumb baza de baza de 96%
boro- alumino- silice
silicati silicati
SiO2 73,0 35,0 80,5 58,7 96,3
B2O3 - - 12,9 3,0 2,9
Al2O3 1,0 - 2,4 22,4 0,4
CaO 12,5 - - 6,0 -
MgO 1,0 - - 8,5 -
Na2O 12,5 - 3,8 1,4 0,4
K2O 12,5 7,0 0,4 1,4 0,4
PbO - 58,0 - - -

Sticla sodica sub forma de geamuri, de placi lustruite,

precum si pentru o mare varietate de recipiente. Flaconul de
sticla, bine cunoscut, reprezinta probabil cea mai comoda

85
utilizare a sticlei sodice in industria chimica. Din punct de vedere
chimic, sticla sodica se comporta bine fata de majoritatea
reactivilor intalniti in industrie, excepti facand acidul fluorhidric
si hidroxizii alcalini. Dezavantajul sau principal consta in
rezistenta mica la socul termic si, cu toate ca sticla poate fi
ameliorata in aceasta privinta prin procesul cunoscut sub
denumirea de „tenacizare”, pentru domeniile de utilizare in care
sunt implicate temperaturi inalte se foloseste in mod obisnuit
sticla cu un continut mai ridicat de silice si cu un coeficient de
dilatare mai scazut. O utilizare interesanta a sticlei sodice este la
confectionarea rezervoarelor de sticla in forma de bazine
paralelipipedice cu capacitati de mii de litri, construite din placi
de sticla tenacizate si fixate intre ele cu garnituri interfaciale.
Sticla de plumb este cunoscuta foarte bine pentru utilizarea
sa ca articole casnice obisnuite si decorative. Sticla cu plumb a
capatat un rol important cu ocazia progreselor realizate in
domeniul energiei nucleare. In cazurile in care trebuie sa se
manipuleze materiale radioactive de la distanta si in care
observarea operatiei este necesara, sticla densa de plumb se
utilizeaza ca vizoare. Exista un tip de sticla cu plumb, care are o
densitate de 4,3 c/cm3 ceea ce reprezinta o valoare aproape de
doua ori mai mare decat aceea corespunzatoare sticlei sodice si
este adecvata spre a fi folosita acolo unde apar spatii cu grade
mari de radioctivitate. Atunci cand este supusa la o radiatie de
intensitate mare, sticla se coloreaza, din care cauza capacitatea sa
de transmisie a luminii se inbunatateste. Sticla poate fi stabilizata
impotriva acestui efect – cunoscut sub denumirea de solarizare
prin adaugare de oxid de ceriu in topitura.
Sticla pe baza de borosilicati poseda un grad inalt de
stabilitate chimica si rezistenta termica si are cea mai larga
utilizare in instalatii chimice.
Sticla pe baza de alumino-silicati se utilizeaza in cazuri in
care sunt implicate temperaturi inalte si riscul aparitiei socului
termic. Caracterizata printr-un coeficient de dilatare relativ scazut
si un punct de inmuiere ridicat, aceasta sticla isi gaseste utilizare
in sticle pentru manometre folosite la cazane de presiune inalta,
precum si ca mantale pentru lampile cu vapori de mercur.
Sticla cu 96% silice se fabrica printr-un procedeu special
care implica o separare a fazelor, urmata de o extractie cu acid si

86
un tratament termic ulterior. Sticla cu 96% silice are proprietati
apropiate de acelea ale cuartului topit. Aceasta sticla se prezinta
sub forma de topitura de silice, oxid de bor si oxid de sodiu.
Fasonarea sticlei se realizeaza prin oricare dintre metodele
obisnuite de prelucrare a sticlei, insa obiectul se
supradimensioneaza cu circa 35% si este tratat termic la 500 . . .
600oC pana in momentul in care are loc separarea fazelor. Unul
dintre componenti este boratul de sodiu, care se elimina din sticla
prin tratare cu acid clorhidric fierbinte, ceea ce lasa in urma un
schelet de silice. Un nou tratament termic la 900 ... 1000oC
provoaca o contractie cu 35% a scheletului de silice, ducand la
formarea unei sticle cu proprietati exceptionale de rezistenta
termica si chimica. Desi procedeul este relativ complicat, el
asigura o metoda pentru fabricarea unor obiedcte care, pentru
multe scopuri sunt echivalente cu cuartul topit, insa care ar fi
neeconomice daca s-ar produce din silice.

5.2.1 Proprietatile sticlei

Rezistenta chimica. Fiind compuse din oxizi stabili,

sticlele sunt in general relativ inerta fata de atacul chimic. In
cazul in care fluidele corozive au un caracter neutru sau acid
rezistenta sticlei la actiunea acestora depinde in mare masura de
continutul sau de silice. Totusi, atunci cand este vorba de reactivi
alcalini – care ataca silicea – precum si oxizii metalelor alcaline
din sticle – simtuatia poate fi inversa. Astfel, desi sticla pe baza
de borosilicati si cu un continut de silice mai ridicat dacat sticla
sodica este atacata de o solutie de acid clorhidric 5% la fierbere
cu o viteza care reprezinta o zecime din viteza cu care este
atacata sticla sodica, rezistenta sticlei sodice la o solutie de
hidroxid de sodiu 5% la fierbere este de doua ori mai mare decat
aceea a sticlei pe baza de borosilicat. Viteza atacului execitat fie
de reactivi acizi, fie de reactivi alcalini asupra sticlei se mareste
rapid cu temperatura. De exemplu, in cazul de mai sus, respectiv
in acela al atacului exercitat de o solutie de hidroxid de sodiu 5%

87
asupra sticlei pe baza de borosilicati, viteza pierderii de masa la
100oC este de circa 0,2 mg/cm2/h.
Cu doua exceptii, viteza atacului exercitat de apa si de
acizi asupra sticlei pe baza de borosilicati poate fi considerata ca
neglijabila. Aburul saturat, la temperaturi cu mult peste 150oC, va
reactiona cu componentii alcalini ai sticlei, insa, pana la aceasta
temperatura, viteza de atac este atat de scazuta, incat poate fi
considerata ca neglijabila. Acizii care ataca sticla sunt acidul
fluorhidric si acidul fosforic concentrat. Viteza atacului exercitat
de ultimul acid este mai redusa decat aceea a solutiilor diluate de
hidroxizi alcalini. Acidul fluorhidric ataca puternic silicatii si,
daca este lasat in contact cu sticla, prtoduce dezagregarea
completa a sticlei. Efectul sau poate fi folosit in mod util la
corodarea intentionata a sticlei si la gradarea vaselor de sticla,
operatie care se realizeaza de obicei cu ajutorul acestui acid.
Viteza atacului chimic asupra sticlei este influentata de factori ca
starea si proprietatile produsului coroziv, tratamentele termice la
care a fost supusa sticla si frecventa cu care este agitat si
reimprospatat agentul coroziv.
In unele domenii de aplicare, un atac coroziv usor asupra
suprafetei instalatiei de sticla poate reprezenta mai degraba un
avantaj. Un exemplu de acest tip se gaseste la utilizarea inelelor
de sticla Raschig ca element de umplutura pentru coloane. Inele
de sticla in stare lustruita in flacara, sunt mai greu de udat decat
inelele care au fost corodate pana la obtinerea unei suprafete
mate. Utilizarea unor astfel de inele intr-o coloana stropita cu un
hidroxid alcalin – toate celelante conditii fiind identice – va oferii
un contact mai bun intre lichid si vapori decat acela care s-ar
realiza in prezenta unui lichid necoroziv.

Rezistenta mecanica. Aceasta proprietate a sticlei nu pare a

fi o functie a compozitiei chimice si atat sticla sodica, cat si sticla
pe baza de borosilicati – tipuri care sunt utilizate in multe
domenii de aplicare care implica tensiuni mecanice – se comporta
in mare masura identic. Sticla reprezinta un material casant.
Rezistenta la tractiune a sticlei variaza mult si aplicarea aceste
proprietati in probleme utilitare trebuie sa fie facuta printr-o
metoda care difera de procedeul tehnologic obisnuit.

88
 In cazul sticlei se utilizeaza o metoda statistica in care se ia
in considerare variatia rezistentei sale la tractiune. In acesta
metoda probabilitatea de deteriorare se calculeaza din variatia
cunoscuta a rezistentei la rupere si o tensiune mecanica de rupere,
admisibila si se exprima sub forma de risc procentual. Aceasta
metoda permite determinarea unei tensiuni mecanice de lucru
care in conditiile de exploatare ridicate face ca riscul procentual
sa concorde cu conditiile generale de aplicare. Metoda alternativa
bazata pe utilizarea unui factor de siguranta atat de mare incat
riscul de deteriorare sa devina neinsemnat ar elimina sticla pentru
multe domenii de utilizare si in special pentru cateva dintre
acelea in care trebuie sa aiba loc transmisia caldurii.
Ca exemple de ordin de marime al tensiunilor mecanice de
lucru obisnuite, se observa ca standardele britanice referitoare la
conductele de sticla, presiunile de regim recomandate indica o
tensine mecanica de lucru de 35 daN/cm2. La dimensionarea
discurilor de sticla pentru vizoare si luminatoare, se utilizeaza de
obicei o tensiune mecanica de regim de 70 daN/cm2 sau 1/10 din
rezistenta medie la rupre a sticlei. Trebuie sa se remarce ca aceste
cifre sunt calculate pe baze diferite; prima tensiune mecanica de
lucru fiind calculata exclusiv din tensiunea interna. Factorul de
siguranta de 20 ia in considerare tensiunile termice, mecanice si
de alta natura. Tensiunea de lucru de 70 daN/cm2 pentru vizoare
reprezinta o tensiune care include atat solicitarile termice, cat si
tensiunile mecanice create prin tractiune.
In general reprezinta interes si diferite alte aspecte ale
proprietatilor mecanice ale sticlei. Desi are o rezistenta variabila
la tractiune, fiind de fapt destul de slaba in aceasta privinta, sticla
are o rezistenta la comprimare aproape nelimitata. Sticla se
distrge numai datorita eforturilor limita prin tractiune exercitata
la suprafata sa, din care cauza proiectarea mecanica a
constructiilor din sticla trebuie sa urmareasca evitarea acestor
tensiuni limita in conditiile de utilizare urmarite. Sarcina pe care
o poate suporta sticla fara a se sparge, variaza cu timpul de
aplicare a acestei sarcini, astfel o eruveta de sticla poate rezista
fara a se rupe pe o perioda scurta de timp sub o sarcina
considerabila mai mare decat aceea care o va sparge atunci cand
este aplicata pe o durata prelungita.

89
 Deoarece deterioararea obiectelor de sticla este provicata
de tensiunea de la suprafata, este evident ca starea suprafetei
exercita o influenta insemnata asupra rezistentei mecanice a
obiectului. Defectele suprafetei slabesc, dupa cum se stie,
considerabil constructiile de sticla si metodele uzuale de taiere a
sticlei se bazeaza pe producerea unor fisuri sau zgarieturi in
pozitii alese dupa care are loc o rupere conturata de-a lungul
liniei dorite prin aplicarea ulterioara a unor sarcini relativ mici.
Pe faptul ca sticla se sparge datorita tensiunii de la
suprafata sa, se bazeaza o metoda de marire a rezistentei
mecanice efective a obiectelor de sticla, metoda cunoscuta sub
denumirea de tenacizare. In acest procedeu , se stabileste in sticla
un sistem de tensiuni controlate astfel incat suprafetele sa se afle
sub presiune in timp ce straturile interioare ale sticlei sunt in
tensiune. Pentru a se putea sparge o astfel de piesa de sticla, este
necesar sa se anuleze sau sa se invinga presiunea de la suprefata
si apoi sa se aplice o solicitare la tractiune in punctul de rupere.
Acest lucru impune aplicarea unor sarcini considerabil mai mari
decat acelea care ar fi necesare pentru spargerea obiectului de
sticla in stare recoapta sau libera si ofera, de fapt, o rezistenta
marita.
Procesul de tenacizare consta in incalzirea obiectului de
sticla in mod uniform, pana in momentul in care acesta se apropie
de punctul de inmuiere, urmand apoi o racire brusca a suprafetei.
Straturile de la suprafata se solidifica inaintea stratului interior si,
pe masura ce se raceste stratul interior creeaza o stare de tensiune
care este compensata de presiunea din straturile superficiale.
Evident, marimea tensiunilor create printr-un astfel de
procedeu depinde de dilatarea termica a sticlei asupra careia se
aplica procedeul. In practica, sticla sodica al carei coeficient de
dilatare este relativ mare este tenacizata de obicei prin aceasta
metoda. Sticla sodica tenacizata are o rezistenta mecanica
efectiva de 4...5 ori mai mare decat aceea a unei sticle identice in
stare recoapta. Sticla pe baza de borosilicati poate fi supusa la
acelasi tratament termic insa, datorita dilatarii sale termice mai
reduse, gradul de imbuinatatire a rezistentei mecanice este
considerabil mai mic.
Pe langa faptul ca mareste rezistenta la racire, tenacizarea
confera sticlei o rezistenta mare la socul termic, datorita tensiunii

90
accentuate stabilita in straturile aflate imediat sub suprafata. In
cazul in care sticla tenacizata se sparge, energia degajata se
manifesta prin spargerea piesei intr-un numar de particule mici cu
muchii netede. Aceasta caracteristica este de dorit atunci cand
sticla tenacizata este folosita pentru autovehicule, insa poate fi
dezavantajoasa atunci cand sticla este utilizata pentru vizoare la
instalatiile chimice.

Proprietatile termice. Pentru industria chimica sunt

interesante doua proprietati termice si anume: coeficientul de
dilatare liniara si conductiviatatea termica; prima datorita
efectului sau asupra rezistentei termice si cea de a doua in
legatura cu transmisia caldurii. Ambele proprietati sunt
influentate de compozitia chimica a sticlei, dilatarea depinzand,
in mare masura, de continutul de silice si bor, in timp ce
conductivitatea variaza intr-o masura mai redusa de compozitie.
Expresia de rezistenta termica este folosita pentru a descrie
acea proprietate a sticlei care isi permite sa se adapteze la variatii
brusce de temperatura fara a se sparge. Sticlele care au aceasta
proprietate intr-o masura foarte inaintata sunt denumite sticle
termorezistente, dintre acestea reprezentand un exemplu
caracteristic sticle pe baza de borosilicati. Dupa cum se stie,
rezistenta termica a sticlei este influentata de trei dintre
proprietatile sale: rezistenta la tractiune, coeficientul de dilatare si
modulul de elasticitate.
Dintre aceste trei proprietati, numai coeficientul de dilatare
variaza intr-o masura mai mare cu compozitia, din care cauza se
obisnuieste sa se considere ca rezistenta termica este invers
proportionala cu coeficientul de dilatare. Variatia rezistentei
termice in functie de rezistenta la tractiune, arata insa ca aceasta
in anumite cazuri va evolua concomitent cu rezistenta la tractiune
si de aceea nu este posibila sa se calculeze cu precizie valoarea
socului termic la care va rezista un obiect anumit. Sticla poate
rezista la o incalzire brusca intr-o masura mult mai mare decat la
o racire brusca.
Coeficientii de dilatare liniara ai sticlelor din tabelul 5.7
ilustreaza variatia aceste proprietati in functie de compozitie.
Sticla cu 96 % silice are un coeficient de 8x10-7 o C (in intervalul
25oC ... 300oC) si se aproprie de valoarea corespunzatoare

91
cuartului topit si anume de 5,5.10-7/oC. Aceste valorile sunt
urmatoarele: pentru sticla pe baza de borosilicati 32.10-7/oC ,
pentru sticla pe baza de alumosilicati 42.10-7/oC, pentru sticla
sodica si sticla de plumb 85...90.10-7/oC. Pentru comparare
valorile aproximative ale acestei proprietati in cazul metalelor in
acelasi unitati sunt: fonta 100.10-7/oC, otel inoxidabil (tip 18/8)
170.10-7/oC, aluminiu 250.10-7/oC, cuprun 170.10-7/oC, plumb
290. 10-7/oC.
Dilatarea termica este o proprietate care prezinta
importanta la fabricarea utilajelor din sticla si utilizarea unor
materii prime care au o dilatare mare.
Cealalta proprietate termica importanta a sticlei –
conduictivitatea sa – este de un ordin de marime diferit fata de
valorile corespunzatoare metalelor. Este util sa se compare
conductivitatea termica a sticlei cu aceea a unor materiale folosite
in mod comun pentru utilajele de transfer de caldura. Sticlele
folosite pentru confectiuonarea schimbatoarelor de caldura sunt
de obicei de tipul termorezistent; sticla pe baza de borosilicati de
compozitie aratata in tabelul 5.7 are o conductivitate termica de
0,97 Kcal/m.hoC. Conductivitatile termice ale unor materiale de
larga utilizare sunt urmatoarele:
Otel inoxidabil de tip 18/8 . . . . . . . . . . . 13,64 Kcal/m.hoC
Plumb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29,76 Kcal/m.hoC
Fonta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44,64 Kcal/m.hoC
Aluminiu . . . . . . . . . . . . . ... . . . . . . . . 178,56 Kcal/m.hoC
Cupru . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 323,64 Kcal/m.hoC
Din aceste valori se observa ca, desi in cazul
schimbatoarelor de caldura din metal influenta peretilor este in
mod normal neglijabila, in cazul in care se construieste un
schimbator de caldura din sticla, nu se mai pooate desconsidera
rezistenta peretilor. Pentru operatii de trasnfer termic in care
exista conductivitati mari ale peliculelor, ca de exemplu vapori
care se condenseaza sau lichide la fierbere, rezistenta peretilor in
cazul unui schimbator de caldura din sticla va avea un efect
determinant.
Exista totusi alte cazuri, in special acelea care implica un
transfer de caldura sensibil catre sau dinspre gaze, in care
rezistenta peliculelor de fluide sunt tot atat de mari sau chiar mai
mari decat rezistenta peretilor sticlei. In aceste cazuri,

92
conductivitatea termica relativ scazuta a sticlei nu exclude
utilizarea sa ca element de transfer de caldura.
O dificultate comuna intalnita in cazul schimbatoarelor de
caldura construite din metal, este formarea pe suprafetele de
transfer de caldura a unor cruste sau pelicule de produse de
coroziune, care au un efect important asupra randamentului
termic realizabil. Sticla manifesta o tendinta mica la formarea
unor astfel de pelicule si desi, in cazul condensatoarelor racite cu
apa, duritatea apei de racire poate provoca formarea unei cruste,
aceasta din urma se poate usor indeparta fara dificultati, prin
tratarea cu un acid diluat.

Proprietatile optice. Transparenta sticlei ofera o serie de

avantaje in instalatiile chimice, in special in domenii de aplicare
care implica separarea unor faze lichide, amestecarea si operatii
bazate pe contactul lichid-lichid. Deseori, este util sa se priveasca
in interiorul unui reactor si, in multe domenii de utilizare ale
conductelor de sticla (de exemplu in industriile alimentare),
posibilitatea unui control vizual direct asupra curateniei din
interiorul conductelor este o conditie esentiala.
Toate sticlele prezentate in tabelul 5.7 au caracteristici
bune in ceea ce priveste transmisia luminii in spectrul vizibil,
putand transmite in lungimi de unda mai mici. Lumina
ultravioleta este importanta in unele domenii de aplicare, printre
acestea putandu-se mentiona sterilizarea apei si reactiile
chimicefotocatalitice. Un exemplu reprezentativ de reactie
chimica fotocatalitica este clorurarea catenei laterale a toluenului,
caz in care iradierea cu lumina ultravioleta amelioreaza
considerabil eficienta procesului. Sticla pe baza de borosilicati cu
grosime de 2 mm permite o transmisie de 90% a luminii la
lungimi de unda cuprinse in intervalul 0,7...0.4 , spectru vizibil,
o transmisie de 80% la lungimi de unda de 0,34  si o transmisie
de 20% la lungimi de unda de de 0,3 .
O proprietate optica a sticlei, pretioasa pentru fabricantul
de instalatii chimice, este aceea cunoscuta sub denumirea de
birefringenta. Indicele de refractie al sticlei este determinat de
deformarile existente in material, astfel incat valoarea sa nu este
identica in toate directiile. In cazul in care se trece un fascicul de
lumina printr-o sectiune de sticla aflata sub tensiune inegala,

93
viteza luminii intr-un anumit plan va fi mai mare decat aceea
dintr-un plan perpendicular pe primul si, atunci cand este privita
in lumina polarizata intre nicoli incrucisati, o astfel de piesa de
sticla va arata culori de interferenta. Acest efect sta la baza
aparatului optic pentru controlul tensiunilor, care se foloseste
pentru a indica tensiunile reziduale din obiectele de sticla dupa
recoacere.

5.2.2. Utilizarea sticlei in instalatii chimice

Cu ajutorul materialelor si al metodelor de prelucrare

descrise mai sus, se poate fabrica o mare gama de instalatii
chimice. Acestea includ conducte si armaturi, tronsoane de
coloane si piese auxiliare, schimbatoare de caldura de diferite
tipuri, reactoare, agitatoare, distribuitoare de reflux, pompe si
ventile. O caracteristica comuna tuturor acestor utilaje este
metoda de asamblare a lor, utilizarea cu succes a acestor utilaje
depinzand intr-o mare masura de proprietatile lor si de felul
imbinarii.
Majoritatea utilajelor metalice sunt prevazute cu imbinari
cu flansa si sunt racordate impreuna prin suruburi, exploatandu-
se complet rezistenta superioara la tractiune si proprietatile
elastice deosebite ale metalelor. Dupa cum s-a vazut, sticla se
deterioreaza atunci cand este supusa la solicitari de tractiune la
suprafata, iar efectele de incovoiere care apar la baza unei flanse
plate folosite ca mijloc de inchidere a unui recipient sub presiune
sunt expuse la eforturi de tractiune, relativ mari.
Pana in prezent s-au confectionat flanse plate din sticla,
care se utilizeaza in mod avantajos in cazurile in care presiunile
de regim sunt mai reduse decat presiunea atmosferica si in care
sticla este supusa la solicitari in esenta prin comprimare. Totusi,
in cazul in care se urmareste utilizarea la presiuni mai mari decat
cea atmosferica, dispozitivele de etansare din sticla trebuie sa fie
astfel proiectate, incat sa se eploateze rezistenta mare la
coprimare a materialului si sa limiteze solicitarile prin tractiune la
valori tolerabile.

94
 5.2.3. Piroceramul

La o analiza a proprietatilor sticlei care prezinta interes

special pentru tehnologia chimica, reiese in mod evident ca
dezavantajele sale principale sunt legate de rezistenta mecanica si
conductivitatea termica redusa.
Piroceramul reprezinta o gama de produse obtinute prin
tratare termica a unor sticle speciale, in care s-au incorporat
agenti de cristalizare. Aceste sticle sunt topite, fasonate prin
procedeele obisnuite de fasonare a sticlei, respectiv prin suflare,
presare si tragere si apoi sunt supuse racirii. In acest stadiu,
materialele se afla in starea vitroasa insa tratamentul termic
ulterior determina aparitia cristalizarii si duce la formarea unor
particule solide cristaline cu granulatie fina, care prezinta o mai
buna rezistenta mecanica si sunt mai dure decat sticlele originale
si au caracteristici termice imbunatatite.
In tabelul 5.8 se prezinta unele proprietati ale unui
piroceram in comparatie cu proprietatile corespunzatoare ale unei
sticle pe baza de borosilicati cu coeficient de dilatare termica
redus.
O examinare atenta a acestui tabel arata ca materialele de
tip piroceram descrise, imbina proprietatile individuale ale
materialelor, intr-un mod neintalnit pana in prezent.
Piroceramul are un coeficient de dilatare termica extrem de
scazut (7 . . . 20x10-7 /oC in functie de tratamentul termic) care
combinat cu rezistenta mecanica ridicata da o rezistenta la soc
termic care depaseste aproape toate materialele ceramice si care
este echivalenta cu aceea a cuartului topit. Tuburile cu pereti
subtiri si cu diametrul de 2,65 cm din acest piroceram pot fi
incalzite la 7000C si cufundate in apa cu gheata fara a se observa
nici un efect. Duritatea mare, rezistenta mecanica superioara si
conductivitatea termica mai buna decat ceea a sticlei, combinate
cu rezistente la socul termic, fac din piroceram un material
excelent pentru confectionarea tevilor pentru schimbatoarele de
caldura la temperaturi inalte.
Rezistenta chimica, oarecum mai scazuta a piroceramului,
comparativ cu cea a sticlei borosilicatice, nu impiedica folosirea
piroceramului la fabricatia instalatiilor de transmisie a caldurii
catre sau de la fluide corozive, avand in vedere valoarea

95
conductivitatii sale termice mai mari si care, astfel, poate fi pusa
in valoare.

Tabelul 5.8
Piroceram Sticla borosilicatica
Densitatea, g/cm3 2,50 2,23
Raportul dintre rezistenta
6,4 – 9,2 4,5
mecanica si masa
Coeficientul de dilatare
termica liniara, x 10-7 /oC 7 – 20 32

96