Drepturile economice, sociale şi culturale - introducere

1. E. M. Nica, Solidaritate şi solidarism în dreptul român public şi privat actual, Editura

Universitaria, Craiova, 2013, pp. 97-115, 117-123
2. S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, Droit social européen et international, PUF,
2010, pp. 27-30, 40
3. Fişă tematică „Mediul şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
echr.coe.int/Documents/FS_Environment_RON.pdf, pp. 1, 7-8

Specificul drepturilor economice sociale şi culturale şi al drepturilor d e solidaritate

Cu anumite excepţii, drepturile economice, sociale şi culturale fac parte din a doua
generaţie de drepturi, iar drepturile de solidaritate constituie drepturile din generaţia a treia.
Recunoaşterea progresivă a drepturilor din a doua şi a treia generaţie atestă o dinamică a
modificării concepţiei privind raporturile dintre puterea publică şi individ. Drepturile din a doua
şi a treia generaţie nu mai reflectă prerogative ale unui individ conceput ca autonom în raport cu
societatea, ci sunt manifestări ale revendicărilor individului supus condiţionărilor concrete pe
care societatea şi mediul înconjurător le exercită asupra sa. Anumite drepturi din generaţia a treia
atestă glisarea dinspre caracterul individual al drepturilor către caracterul lor colectiv,
susţinându-se că au ca titular grupurile sau popoarele.
Drepturile din generaţia a doua, sunt, pe de o parte, drepturi ce se manifestă în sfera
relaţiilor de muncă, iar pe de altă parte drepturi ce exced sferei raporturilor de muncă şi se înscriu
în câmpul mai larg al traiului în societate. Spre deosebire de drepturile din prima generaţie, puteri
de autodeterminare, drepturi-libertăţi, drepturile din generaţia a doua sunt drepturi-creanţă.
Efectivitatea lor depinde de intervenţia activă a statului, legitimând un intervenţionism ce trebuie
gestionat astfel încât să nu devină liberticid.
Anumite drepturi cu caracter economic, social sau cultural nu se înscriu în a doua
generaţie de drepturi, fiind puteri de autodeterminare specifice primei generaţii de drepturi. Este
vorba, de pildă, despre dreptul de proprietate, libertatea economică, precum şi de anumite
aspecte ale drepturilor culturale, precum autonomia universitară sau libertatea învăţământului
religios, garantate şi de către Constituantul român, în art. 32 alin. (6) şi, respectiv, alin. (7) din
legea supremă.
Drepturile de solidaritate descriu generaţia a treia de drepturi. Printre cele cu privire la
care nu există controverse doctrinare referitoare la faptul că aparţin acestei categorii sunt dreptul
la un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare şi dreptul la pace. Drepturile de solidaritate au urmat o
mişcare inversă celorlalte drepturi, în sensul că au fost mai întâi consacrate în plan internaţional
şi apoi în plan naţional, ceea ce le face să fie contestate, chiar şi în contemporaneitate, de unii
autori, pe motiv că ar fi simple principii declarative, revendicări, incantaţii sau dorinţe, chiar
dacă legitime (F. Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme, 10e édition, PUF,
Paris, 2011, p. 111)
Ca şi drepturile din generaţia a doua, dreptul la mediu, ca drept de solidaritate, este, sub
numeroase aspecte (care exclud abstenţiunea statului de la a-i aduce atingere, precum şi de la a
aduce atingere mediului înconjurător), un drept-creanţă. Ţinând cont de integritatea drepturilor
fundamentale, de faptul că divizarea pe generaţii are în vedere esenţialmente criteriul apariţiei lor
în timp, a recunoaşterii şi garantării lor, drepturile de solidaritate constituie, sub anumite aspecte,
o continuare a drepturilor economice, sociale şi culturale.
Spre deosebire de drepturile economice şi sociale, drepturile de solidaritate, cu excepţia
dreptului la mediu, sunt mai programatice, caracterizându-se printr-un plus de fragilitate la nivel
de justiţiabilitate. Acest lucru se explică nu doar prin incertitudinile ce încă planează cu privire la
sfera titularilor, a debitorilor şi a conţinutului lor, ci şi prin faptul că atât dreptul la pace, cât şi
dreptul la dezvoltare durabilă, se manifestă îndeosebi la nivelul dreptului internaţional, care nu
este dotat cu mecanisme de constrângere specifice celor existente în plan naţional, prin care să se
asigure protecţia jurisdicţională eficientă.
O altă caracteristică ce apropie drepturile economice, sociale şi culturale şi drepturile de
solidaritate este faptul că sunt însoţite de obligaţii corelative instituite în sarcina inclusiv a
subiecţilor titulari, obligaţii care, pe de o parte, par să aibă ca fundament justificativ ideea de
îndatorire pe care o instituie solidaritatea între membrii societăţii, iar pe de altă parte, chiar şi în
sistemul român, fie au fundamente normative explicite exclusiv de rang infraconstituţional, fie,
pe lângă prevederea lor la nivel legislativ, au ca fundament constituţional expres îndatoriri la care
se referă Constituantul.

Relaţia drepturilor economice şi sociale şi a drepturilor de solidaritate cu solidaritatea,

egalitatea, demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane
Solidaritatea funcţionează ca principiu juridic eficient ce „justifică şi legitimează atât
intervenţia legiuitorului, cât şi un anumit număr de drepturi individuale şi de obligaţii colective”.
Este vorba nu doar despre obligaţii ale statului, ci şi de obligaţii ale particularilor, ceea ce atestă
ieşirea din logica pur individualistă, centrată exclusiv pe noţiunea de drept. Drepturile economice
şi sociale sunt astfel drepturi-funcţii (M.-P. Deswarte, Droits sociaux et Etat de droit, Revue de
Droit Public no. 2/1995, Tome 111, p. 980) ce comportă sarcini fără neîndeplinirea cărora nu pot
fi efective în cadrul unei comunităţi.
Solidaritatea ca principiu explicativ şi totodată funcţional juridic este unul dintre
elementele ce fundamentează explicativ nu doar drepturile economice şi sociale, ci şi drepturile
de solidaritate. Este relevant, în acest sens, exemplul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic. Implicând ideea de datorie socială, tradusă prin obligaţii juridice concrete, precum şi
ideea dependenţei de ceilalţi, fie ei contemporani, fie generaţii viitoare, solidaritatea poate
constitui un fundament explicativ al necesităţii respectării mediului înconjurător, în vederea
respectării dreptului fiecărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, ceea ce dă
naştere la obligaţia fiecărei persoane de a respecta mediul, de a-l proteja şi ameliora.
Solidaritatea nu este singurul fundament justificativ al dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, însă dorim să accentuăm că, similar drepturilor economice şi sociale, ideea de
îndatorire pe care o reclamă solidaritatea este compatibilă cu anumite aspecte ale dreptului la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic referitoare la obligaţiile pe care le instituie în sarcina chiar a
titularilor. Acelaşi lucru poate fi susţinut, de pildă, în cazul dreptului la ocrotirea sănătăţii, drept
social aflat într-o interdependenţă aparte cu dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic şi
cu privire la care, în sistemul român, art. 3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii instituie obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja sănătatea publică.
În cazul drepturilor economice şi sociale este vorba despre o solidaritate anvizajată iniţial
şi esenţialmente la nivelul fiecărei societăţi etatice în parte, iar în cazul drepturilor de solidaritate
este vorba despre o modificare a viziunii asupra solidarităţii, care este extinsă şi în afara unui
spaţiu etatic sau altul, manifestându-se la nivel internaţional, deci inclusiv inter-etatic şi chiar la
nivel supra-etatic, în cazul Uniunii Europene. Acest tip de solidaritate ce depăşeşte graniţele
statelor este evident atunci când ne raportăm la faptul că drepturile de solidaritate au fost
recunoscute şi s-au manifestat mai întâi în plan internaţional. Evidenţa este observabilă dacă
luăm exemplul dreptului la pace, din perspectiva nu doar a individului, ci şi a celuilalt tip de
titular, popoarele.
Actualmente, chiar şi-n cazul drepturilor economice şi sociale, se remarcă aceeaşi
extindere a solidarităţii dincolo de frontierele interstatale, în special în cazul Uniuni Europene, la
nivelul căreia este vorba nu doar de respectarea de către fiecare stat-membru a acestor drepturi,
cât şi de respectarea lor de către Uniune şi organele sale, cât timp drepturile în cauză sunt
garantate de dreptul comunitar. Refuzul de a asocia drepturile economice şi sociale strict
egalităţii şi drepturile de solidaritate strict solidarităţii este evident în cazul CDFUE, care, în
capitolul IV, „Solidaritate”, garantează atât drepturi economice şi sociale, cât şi protecţia
mediului.
Este adevărat însă că solidaritatea pe care am pus-o în relaţie cu drepturile economice şi
sociale a fost avută în vedere prin prisma interdependenţei cu egalitatea, în sensul în care
solidaritatea constituie un vector al egalităţii şi reclamă totodată o anumită înţelegere a acesteia
din urmă.
Odată asimilată această accepţiune a egalităţii în majoritatea statelor de drept sociale ce
garantau deja, constituţional sau infraconstituţional, drepturi economice, sociale şi culturale şi
dreptul la mediu, a avut loc, în ce priveşte fundamentarea teoretică şi normativă a acestor
drepturi, o glisare a centrului de greutate dinspre egalitate şi solidaritate înspre demnitate, cu
menţinerea constantă în „ecuaţie” a libertăţii în accepţiunea sa de autonomie. Este vorba despre
demnitate ca valoare normativizată, căreia i-au fost descoperite valenţe noi.
Mai exact, demnitatea, astfel cum influenţează inclusiv conceperea egalităţii, a fost
invocată, de pildă, atât ca fundament justificativ al necesităţii de a efectiviza drepturile
economice şi sociale, cât şi ca fundament normativ pentru a extinde sfera acestora, cum a fost
cazul, în sistemul francez, al dreptului la o locuinţă decentă. Asistăm aşadar la o particularizare
în planul unei anumite categorii de drepturi a ideii că demnitatea este fundamentul şi scopul
drepturilor, ceea ce face ca finalitatea garantării drepturilor economice şi sociale şi, mai apoi, a
drepturilor de solidaritate să nu se rezume la asigurarea egalităţii sau la realizarea solidarităţii în
sens de coeziune socială, ci la asigurarea vieţii demne a individului, sub toate aspectele sale.
Această activare, în sens de redescoperire, a demnităţii ca fundament şi scop inclusiv
pentru drepturile sociale, ce presupune depăşirea logicii centrate doar pe egalitate şi solidaritate,
face posibil să capete concreteţe o altă valoare la rândul său normativizată şi care constituie
fundament, inclusiv juridic, a numeroase drepturi, din generaţii diferite, printre care se regăsesc
şi drepturi economice, sociale şi culturale, precum şi drepturi de solidaritate: libera dezvoltare a
personalităţii umane.
Dacă în cazul unor drepturi precum drepturile culturale sau dreptul la dezvoltare,
considerat din perspectiva individului, legătura cu libera dezvoltare a personalităţii umane este
directă şi evidentă, în cazul celorlalte drepturi-creanţă, relaţia este intermediată de
intercondiţionările dintre diversele categorii de drepturi, aparţinând unor generaţi diferite. De
pildă, în sistemul român, libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, garantată la art. 33
alin. (2) din Constituţie, în calitate de componentă a accesului la cultură, este o particularizare a
liberei dezvoltări a personalităţii umane şi constituie un drept-libertate, nu unul creanţă. În cele
din urmă, toate drepturile pot fi puse-n relaţie cu libera dezvoltare a personalităţii umane, tot
astfel cum pot fi puse-n relaţie, directă sau intermediată, cu dreptul la viaţă, în lipsa căruia nici
nu se poate imagina existenţa unei personalităţi umane care să poată fi dezvoltată. Dreptul la
pace, de pildă, ca drept de solidaritate, este fundamentat juridic în mod direct pe dreptul la viaţă.
Una dintre consecinţele fundamentării drepturilor economice şi sociale şi a drepturilor de
solidaritate pe demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane mai degrabă decât
pe solidaritate este includerea în sfera titularilor acestor drepturi, în cazul garantării lor la nivel
naţional, nu doar a cetăţenilor, ci şi a necetăţenilor – cetăţeni străini sau apatrizi. Această
includere se verifică şi în cazul sistemului român, în care demnitatea omului şi libera dezvoltare
a personalităţii umane sunt, conform legii supreme, valori supreme garantate.

Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat

ecologic în Constituţia României
Constituţia României din 1991, astfel cum a fost revizuită în 2003, cuprinde un catalog de
drepturi economice, sociale şi culturale, din care fac parte atât drepturi-libertăţi, drepturi de, cât
şi drepturi-creanţă, drepturi la. Este vorba despre: dreptul la învăţătură (art. 32), printre
componentele căruia se numără şi puteri de autodeterminare; accesul la cultură (art. 33), cu
precizarea că libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea constituie o putere de
autodeterminare; dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34); libertatea muncii, ce presupune, ca
drepturi-libertăţi, dreptul la muncă, la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei,
precum şi a locului de muncă [art. 41 alin. (1)] coroborate cu interzicerea muncii forţate (art. 42);
drepturi ale salariaţilor garantate de art. 41 alin. (2) - (5): dreptul la măsuri de protecţie socială,
instituirea duratei normale a zilei de lucru, instituirea, la muncă egală, a egalităţii salariului
femeilor şi al bărbaţilor, dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective; dreptul cetăţenilor la un nivel de trai decent [art. 47 alin.
(1)] - „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură
să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent” -, precum şi, în corelaţie cu acesta, drepturi de
asigurare socială şi de asistenţă socială [art. 47 alin. (2)], ce dau seama de noţiunea de securitate
socială. Drepturile de asigurare socială enumerate de Constituant sunt: dreptul la pensie, dreptul
la concediu de maternitate plătit, dreptul la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, dreptul
la ajutor de şomaj, precum şi dreptul la alte forme de asigurări sociale publice sau private,
prevăzute de lege. Drepturile de asistenţă socială nu sunt individualizate în norma
constituţională, revenindu-i legiuitorului sarcina să le pună în practică: „Cetăţenii au dreptul şi la
măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
În art. 49 din Constituţie, cu denumirea marginală „protecţia copiilor şi a tinerilor”, pe
lângă interdicţia de exploatare a minorilor, de folosire a acestora în activităţi care le-ar dăuna
sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală [alin. (3)] şi
interdicţia de angaja ca salariaţi minorii sub vârsta de 15 ani [alin. (4)], se prevede, cu titlu
principial, că tinerii şi copiii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor [alin. (1)], statul acordând alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru
îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor
stabilindu-se prin lege [alin. (2)]. Conform alin. (5) al art. 49, autorităţile publice au obligaţia să
contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
În art. 50 din legea supremă, cu denumirea marginală „protecţia persoanelor cu
handicap”, se dispune că „Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor”. De remarcat renunţarea
Constituantului, cu ocazia revizuirii legii fundamentale, la terminologia persoane handicapate,
utilizată iniţial în art. 46 din Constituţia din 1991, precum şi garantarea expresă, ca element de
noutate, a obligaţiei statului de a realiza o politică naţională de egalitate a şanselor.
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic a fost constituţionalizat expres în 2003,
ca urmare a revizuirii constituţionale. Anterior acestui moment, fundamentele constituţionale
implicite ale unui asemenea drept se regăseau nu doar în prevederile ce garantau demnitatea şi
libera dezvoltare a personalităţii umane ca valori supreme, în dispoziţiile legii supreme
referitoare la dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică, la dreptul la viaţă privată sau în cele
referitoare la dreptul la ocrotirea sănătăţii (fostul art. 33, actualul art. 34 din Constituţie), ci şi în
prevederile fostului art. 134 alin. (2) lit. e) (actualul art. 135 alin. (2) lit. e) din legea supremă),
conform cărora statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic, cărora li se adaugă prevederile art. 134 alin. (2) lit. f) (actualul
art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie), conform cărora statul trebuie să asigure crearea
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Desigur, în cazul acestor din urmă prevederi,
fiind vorba despre instituirea unor obligaţii ale statului, ne aflăm în prezenţa instituirii unor
obiective de valoare constituţională, pe care legiuitorul trebuie să le satisfacă prin elaborarea
cadrului normativ adecvat, iar nu în prezenţa unor drepturi fundamentale. Totodată, art. 41 alin.
(6) - actualul art. 44 alin. (7) din legea fundamentală prevede că „Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
După revizuire, pe lângă fundamentele constituţionale menţionate mai sus, art. 35 din
legea fundamentală dispune: „(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic; (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea
acestui drept; (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător”.
Consacrarea expresă a dreptului oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, precum şi a obligaţiei persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător înscrie statul român în mişcarea de constituţionalizare specifică unui număr
considerabil de state, printre care şi state-membre ale Uniunii Europene, ce a urmat Declaraţiei
de la Stockholm a Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului din 16 iunie 1972. Garantarea în
Constituţia României a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept subiectiv cu
caracter individual - „dreptul oricărei persoane” - pune la adăpost acest drept de criticile care
vizează încă drepturile de solidaritate ca şi categorie, din perspectiva caracterului incert al
titularilor. Chiar unul dintre ce mai fervenţi contestatari ai drepturilor de solidaritate, este de
acord că numai dreptul la mediu ţine de tehnica juridică a drepturilor omului, având un conţinut
specific, ce se traduce în drepturi procedurale, fiind opozabil autorităţii publice şi chiar
indivizilor, care au îndatorirea de a proteja mediul (F. Sudre, op. cit., p. 112).
Asemenea drepturi procedurale sunt prevăzute, de pildă, în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005, ce constituie legea-cadru în materie (aprobată prin Legea nr. 265/2006
şi modificată ulterior) şi care prevede, în art. 5, că „statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind
mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b)
asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului; c) consultarea în procesul de luare a deciziilor
privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu,
elaborarea planurilor şi programelor; d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul
organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după
caz, în probleme de mediu; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
Garantarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept fundamental
subiectiv al oricărei persoane atestă o viziune antropocentrică a Constituantului român asupra
protecţiei mediului, de tipul celei ce caracterizează Carta mediului înconjurător din 2004
integrată expres în blocul de constituţionalitate francez prin revizuirea constituţională din 2005.
Atenuarea viziunii antropocentrice în cazul Constituţiei României este realizată nu doar prin
prevederile constituţionale care obligă statul să asigure refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, ci şi prin referirea, în chiar art. 35 din
legea supremă, la mediul echilibrat ecologic, însoţită de instituirea expresă a îndatoririi
persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Este vorba despre o
îndatorire ce se traduce prin obligaţii juridice propriu-zise, ce atestă anvizajarea dreptului la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept de solidaritate, în acelaşi timp drept-creanţă,
caracter atestat explicit de art. 35 alin. (2) din Constituţie, conform căruia statul este cel care
asigură cadrul legislativ al exercitării acestui drept, dispoziţie ce se coroborează, din aceeaşi
perspectivă a evidenţierii caracterului de drept-creanţă, cu art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie,
referitor tot la obligaţii ale statului, în virtutea cărora acesta trebuie să dezvolte şi să pună în
practică politici complexe de mediu. Echilibrul ecologic este definit normativ, conform art. 2 pct.
24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, drept „ansamblul stărilor şi
interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea
structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia”.
Celelalte două drepturi de solidaritate - dreptul la pace şi dreptul la dezvoltare - nu se
bucură de constituţionalizare expresă în sistemul român. Dreptul la pace este fundamentat pe
dreptul la viaţă, garantat şi de Constituţia română. Totodată, art. 10 din legea supremă obligă
statul român să întreţină şi să dezvolte relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de
bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional.
În ce priveşte dreptul la dezvoltare, deşi Constituţia României nu cuprinde o referire
expresă la un asemenea drept, anumite aspecte ale sale pot fi ataşate, printre altele, liberei
dezvoltări a personalităţii umane. Art. 135 alin. (2) lit. g) din legea supremă instituie obligaţia
pentru statul român de a aplica politicile de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele
Uniunii Europene. La nivel infraconstituţional a fost dezvoltată o legislaţie care vizează
dezvoltarea durabilă, însă nu ca drept subiectiv de sine stătător.
În ce priveşte componenta dezvoltării durabile care presupune protecţia mediului (pe
lângă dezvoltarea economică şi cea socială), menţionăm că în art. 2 pct. 23 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, dezvoltarea durabilă este definită
drept „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi), menţionând totodată, la art. 3 lit. g),
utilizarea durabilă a resurselor naturale, printre principiile şi elementele strategice ce stau la baza
ordonanţei.

Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos la nivelul

Consiliului Europei
În ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, textul acesteia nu se referă
decât în mod izolat la drepturi cu caracter social. Astfel, art. 4 din Convenţie vizează interzicerea
muncii forţate sau obligatorii, iar art. 11 consacră dreptul la libertatea de reunire paşnică şi la
libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru
apărarea intereselor. Acestor prevederi li se alătură dreptul la respectarea vieţii private, garantat
în art. 8, care, deşi nu comportă a priori o dimensiune socială, i-a prilejuit Curţii de la Strasbourg
o interpretare prin care să acorde protecţie respectării vieţii private a salariatului cu ocazia
activităţii sale profesionale la locul său de muncă (S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del
Sol, Droit social européen et international, PUF, 2010, p. 27).
De asemenea, aspecte legate de dreptul la un mediu sănătos au fost ataşate de Curte fie
aceluiaşi art. 8 din Convenţie, fie art. 2 din Convenţie, precum şi altor dispoziţii din acest tratat.
De pildă, în Hotărârea Őneryildiz împotriva Turciei, Curtea a reţinu, printre altele, că a fost
încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material, din cauza lipsei unor măsuri adecvate pentru a
preveni decesul accidental a nouă persoane. Acest deces s-a produs ca urmare a unei explozii de
metan la depozitul de deşeuri utilizat de patru consilii districtuale, gunoiul care a irupt din
grămadă acoperind peste zece case situate în aval, inclusiv pe cea a reclamantului, care şi-a
pierdut astfel cele nouă rude apropiate, casa acestuia fiind construită fără autorizaţie pe un teren
din zona unde se afla depozitul de deşeuri.
În ce priveşte legătura dintre dreptul la un mediu sănătos şi dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie şi a domiciliului, exemplificăm cu Hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei,
în care Curtea a reţinut încălcarea art. 8 din Convenţie prin aceea că statul italian nu îşi
îndeplinise obligaţia de a garanta dreptul reclamanţilor, ce locuiau la aproape un km de o fabrică
producătoare de îngrăşăminte chimice, la respectarea vieţii lor private şi de familie. Curtea a
amintit că poluarea gravă a mediului poate sp afecteze bunăstarea persoanelor şi să le împiedice
să se bucure de domiciliile lor, astfel încât să le afecteze negativ viaţa privată şi de familie.
Reclamanţii fuseseră nevoiţi să aştepte până ce producţia de îngrpşpminte a încetat, în 1994,
pentru a pute aobţine informaţiilr esenţiale ce le-ar fi permis să evalueze riscurile pe care ei şi
familiile lor le-ar fi putut întâmpina dacă ar fi continuat să locuiască într_un oraş expus în mod
deosebit la pericol, câtă vreme funcţionarea defectuoasă a fabricii generase accidente, printre
care unul dintre cele mai grave se întâmplase în 1976.
Excluderea de principiu a drepturilor sociale din sfera de protecţie a Convenţiei nu este
deci absolută. Încă din 9 octombrie 1979, cu ocazia pronunţării Hotărârii Airey, Curtea de la
Strasbourg a precizat că dacă textul Convenţiei „enunţă în esenţă drepturi civile şi politice, multe
dintre ele au prelungiri de ordin economic şi social” şi „nicio închidere etanşă” nu separă sfera
drepturilor economice şi sociale de domeniul Convenţiei, care „trebuie citită în lumina
condiţiilor de viaţă de azi şi, în interiorul câmpului său de aplicare, tinde la o protecţie reală şi
concretă a individului” (P. Waschmann, Libertés publiques, 6e édition, Dalloz, 2009, p. 53; S.
Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 28). Drepturile civile şi politice cu
prelungiri de ordin economic şi social nu pot fi efective decât dacă sunt puse-n practică mijloace
economice şi sociale în acest scop. Ulterior acestei hotărâri, Curtea, pentru a proteja mai bine
drepturile sociale, a utilizat toate mijloacele la dispoziţia sa: recunoaşterea noţiunilor autonome,
protecţia prin ricoşeu, obligaţiile pozitive ale statelor, efectul orizontal al drepturilor şi chiar
recursul la soft law, inspirându-se din instrumente neconstrângătoare stricto sensu, dar care
reflectă evoluţia comunităţii internaţionale şi a sensibilităţii colective (J.-P. Costa, La Cour
européenne des droits de l’homme et la protection des droits sociaux, Revue trimestrielle des
droits de l’homme no. 82/2010, p. 211) faţă de drepturile sociale.
Astfel, în baza art. 6 din Convenţie, ce garantează dreptul la un proces echitabil, Curtea a
stabilit că în anumite circumstanţe statul are obligaţia, chiar şi în materie civilă, să furnizeze
celor mai lipsiţi de mijloace asistenţă judiciară gratuită. De asemenea, interpretând dinamic
noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” la care se referă art. 6 primul paragraf din
Convenţie, Curtea a ajuns să utilizeze criteriul incidenţei acestor dispoziţii asupra drepturilor
patrimoniale ale justiţiabilului, perspectivă din care orice atingere adusă unor drepturi
patrimoniale ţine de noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil, deschizându-se astfel calea
contenciosului securităţii sociale (S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 28).
În domeniul protecţiei sociale, această soluţie a fost aplicată atât prestaţiilor sociale (Cauzele
Deumleland contra Germaniei şi Feldbrugge contra Ţărilor de Jos, din 29 mai 1986), cât şi
cotizaţiilor sociale (Cauza Schouten şi Meldrum contra Ţărilor de Jos, din 9 decembrie 1994) ( S.
Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 29).
În ce priveşte atât utilizarea constructivă a art. 14 din Convenţie - clauza de
nediscriminare -, avut în vedere în relaţie cu art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei referitor la
dreptul la respectarea bunurilor, cât şi interpretarea dată acestuia din urmă avut în vedere în mod
independent, Curtea de la Strasbourg a elaborat o jurisprudenţă importantă în materie de
protecţie socială, consacrată cu ocazia Cauzei Gaygusez contra Austriei din 16 septembrie 1996.
Prin hotărârea pronunţată în această cauză, Curtea a cenzurat refuzul autorităţilor austriece de a
acorda unei persoane de cetăţenie turcă o alocaţie de urgenţă care, pentru asigurarea unui
minimum vital, se acorda persoanelor ce nu mai puteau beneficia de alocaţia de şomaj. Refuzul
se baza pe naţionalitatea persoanei. Curtea a considerat că dreptul la respectiva prestaţie este un
drept patrimonial ce cade sub incidenţa art. 1 din Primul Protocol, fiind totodată aplicabil art. 14
din Convenţie. În ce priveşte dreptul la prestaţii noncontributive, Curtea a făcut aplicabilitatea
aceloraşi dispoziţii în Hotărârea Koua Poirrez contra Franţei din 30 septembrie 2003, în care era
vorba despre o alocaţie pentru adultul cu handicap (S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del
Sol, op. cit., p. 30), precum şi în Hotărârea STEC contra Marii Britanii, din 6 iulie 2005, în care
s-a apreciat că prestaţiile sociale, chiar şi atunci când nu presupun o cotizaţie din partea
beneficiarului, dau naştere la un interes patrimonial ce cade sub incidenţa art. 1 din Primul
Protocol.
Tot sub egida Consiliului Europei, a fost adoptată, în 1991, Carta Socială Europeană,
revizuită în 1996, pe care România a semnat-o şi ratificat-o prin Legea nr. 74/1999. Carta
revizuită a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. În Preambulul Cartei revizuite se face referire la
nivelul de trai şi bunăstarea socială care depind de drepturile sociale. În articolul 3 din legea de
ratificare, România declara că „acceptă ca aplicarea angajamentelor juridice conţinute în Carta
socială europeană revizuită sa fie supusă mecanismului de control prevăzut în partea a IV-a a
Cartei sociale europene, adoptată la Torino la 18 octombrie 1961”.
În Partea I a Cartei sunt enunţate drepturile şi principiile pentru asigurarea exercitării
efective a cărora statele vor urmări, ca obiectiv al politicii lor, să asigure, prin toate mijloacele
utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice. Dintre aceste drepturi şi
principii amintim: 1. orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o
muncă liber întreprinsă; 2. toţi lucrătorii au dreptul la condiţii de muncă echitabile; 3. toţi
lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă; 4. toţi lucrătorii au dreptul la o salarizare
echitabilă care să le asigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător; 6. toţi
lucrătorii şi patronii au dreptul de a negocia colectiv; 7. copiii şi tinerii au dreptul la protecţie
specială împotriva pericolelor fizice şi morale la care sunt expuşi; 8. lucrătoarele, în caz de
maternitate, au dreptul la protecţie specială; 9. orice persoană are dreptul la mijloace
corespunzătoare de orientare profesională, în vederea sprijinirii sale în alegerea unei profesii
adecvate intereselor şi aptitudinilor sale profesionale; 10. orice persoană are dreptul la mijloace
corespunzătoare de formare profesională; 11. orice persoană are dreptul de a beneficia de toate
măsurile care îi permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge; 12.
toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială; 13. orice
persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală; 14. orice
persoană are dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate; 15. orice persoană cu handicap
are dreptul la autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii; 16. familia...
are dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare, în vederea asigurării
deplinei sale dezvoltări; 17. copiii şi adolescenţii au dreptul la o protecţie socială, juridică şi
economică corespunzătoare; 20. lucrătorii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în
materie de angajare şi de profesie, fără discriminare în funcţie de sex; 23. orice persoană
vârstnică are dreptul la protecţie socială; 24. toţi lucrătorii au dreptul la protecţie în caz de
concediere; 25. toţi lucrătorii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a
patronului lor; 26. toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă; 27. toate persoanele cu
responsabilităţi familiale, care sunt angajate sau doresc să se angajeze în muncă, au dreptul să o
facă fără a fi supuse discriminărilor şi, pe cât posibil, fără să existe un conflict între
responsabilităţile lor profesionale şi familiale; 30. orice persoană are dreptul la protecţie
împotriva sărăciei şi excluderii sociale; 31. orice persoană are dreptul la locuinţă.
În Partea a II-a sunt consacrate, punctual, obligaţii ale statelor în vederea asigurării
exercitării efective a drepturilor enumerate în Partea I. Numerotarea articolelor ce vizează fiecare
drept în parte corespunde numerotării din Partea I.
În art. 20 din Cartă, ce vizează dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de
angajare şi profesie, fără discriminare în funcţie de sex, se prevede că în vederea exercitării
efective a acestui drept „părţile se angajează să recunoască acest drept şi să ia măsurile adecvate
pentru a asigura şi a promova aplicarea sa în următoarele domenii: a) accesul la angajare,
protecţia împotriva concedierii şi reintegrarea profesională; b) orientarea şi formarea
profesională, recalificarea şi readaptarea profesională; c) condiţiile de angajare şi de muncă,
inclusiv salarizarea; d) evoluţia carierei, inclusiv promovarea”.
În partea a IV-a a Cartei se prevede, în articolul C, că „aplicarea angajamentelor juridice
conţinute în prezenta cartă va fi supusă aceluiaşi control ca şi în cazul Cartei sociale europene”,
iar articolul D priveşte reclamaţiile colective, procedură care permite partenerilor sociali şi
anumitor organizaţii neguvernamentale de a prezenta alegaţii privind încălcarea Cartei în faţa
Comitetului european al drepturilor sociale. Acesta statuează mai întâi asupra admisibilităţii
reclamaţiei, apoi pe fondul acesteia şi redactează un raport pe care îl trimite Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei şi Comitetului de Miniştri. Comitetul, în cazul în care
constată o aplicare nesatisfăcătoare a Cartei, adoptă cu o majoritate de două treimi o
recomandare la adresa statului în cauză. România nu a aderat, din păcate, la sistemul
reclamaţiilor colective, procedură mai eficientă decât procedura de control la care se referă
articolul C şi căreia România i se supune. Aceasta din urmă, reglementată de art. 21 - 29 din
Partea a IV-a a Cartei revizuite, nu este constrângătoare, finalizându-se cu posibilitatea adresării
de recomandări din partea Comitetului de Miniştri pentru state, în urma unor rapoarte prezentate
de acestea.
Pe lângă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Socială Europeană
revizuită, Consiliul Europei a elaborat şi Codul european al securităţii sociale, în 1964, intrat în
vigoare în 1968, ce stabileşte un minimum de protecţie în domeniile tradiţionale ale securităţii
sociale, însă nu prevede nicio procedură de control. Revizuirea din 1990 a Codului, deşi a
introdus atât un nivel mai ridicat de exigenţă, cât şi obligaţia statelor-părţi de a transmite o dată
la patru ani rapoarte unui Comitet de experţi independenţi, nu a intrat în vigoare, din cauza
numărului redus de state care au ratificat forma revizuită a Codului.

Garanţiile drepturilor sociale

 În sistemele în care drepturile sociale se bucură de garantare normativă expresă la nivel
constituţional, problema garanţiilor acestora se ridică atât din perspectiva garanţiilor materiale,
cât şi din perspectiva garanţiilor jurisdicţionale. Eficacitatea acestor garanţii, de care depinde
efectivitatea drepturilor în cauză, se manifestă în mod diferit în cazul drepturilor sociale ce
constituie drepturi-libertăţi faţă de drepturile sociale ce constituie drepturi creanţă. Trebuie avut
în vedere dacă drepturile sociale sunt consacrate la nivel constituţional ca drepturi fundamentale
cu caracter subiectiv (în sensul în care aparţin unor subiecţi de drept) sau dacă ne aflăm în
prezenţa unor simple principii politice, norme programatice, ghiduri de acţiune politică sau
obiective de valoare constituţională (cum este cazul sistemului francez).
Dependenţa drepturilor sociale ce constituie drepturi creanţă de implicarea activă a
statului a făcut ca multă vreme să fie considerate simple obiective sau chiar drepturi fără
justiţiabilitate efectivă, concretă. Ne referim aici la implicarea activă a statului din perspectiva
legiferării, dependentă, într-adevăr, de factori extra-juridici dintre care se distinge, prin
importanţă, capacitatea economică şi financiară a statului de a se manifesta ca actor principal în
realizarea solidarităţii şi a justiţiei sociale. Este cunoscută dificultatea practică de transpunere
eficientă a drepturilor creanţă sociale, datorată faptului că presupune un efort economic din
partea statului. Acest lucru se traduce printr-o protecţie inegală a sus-numitelor drepturi în raport
cu drepturile-libertăţi. Drepturile sociale creanţă depind deci, într-o foarte mare măsură, de
mijloacele de care dispune statul, inclusiv sub aspect administrativ, ceea ce nu le afectează însă,
odată garantate ca drepturi subiective, caracterul constrângător pentru toate autorităţile puterii de
stat.
Faptul că drepturile sociale creanţă ar fi drepturi fără justiţiabilitate efectivă se verifică în
sistemele de drept în care garantarea lor constituţională, dacă există, se face sub forma nu a unor
drepturi subiective ce pot fi invocate direct contra statului, ci sub forma unor principii directoare
ale ordinii sociale, a unor norme programatice, a unor obiective instituite constituţional pe care
puterea publică trebuie să le urmărească.
În sistemele în care drepturile sociale creanţă sunt garantate constituţional în calitate de
drepturi subiective, cum este şi cazul sistemului român, aceste drepturi sunt lipsite de
justiţiabilitate efectivă numai în măsura în care, dacă legiuitorul nu a creat serviciul public sau nu
a pus în practică un alt mecanism necesar exercitării unui drept social-creanţă sau altuia, garantat
constituţional, nu există în sistemul de drept respectiv un mecanism de protecţie jurisdicţională
adecvat acestei situaţii de pasivitate a statului. Un atare mecanism este reprezentat de controlul
de constituţionalitate astfel amenajat încât să permită titularilor drepturilor sociale creanţă
posibilitatea de a ataca în faţa instanţei constituţionale pasivitatea legiuitorului, omisiunea,
neintervenţia prin lege în sensul creării mecanismului necesar efectivităţii drepturilor în cauză
sau neacordarea, prin lege, a prestaţiei ori a beneficiului ce face obiectul dreptului social creanţă
respectiv.
În sistemul român, în pofida garantării constituţionale a anumitor drepturi sociale creanţă,
nu există posibilitatea subiecţilor de drept titulari de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la
o omisiune a legiuitorului de a legifera în direcţia sprijinirii efective a exercitării respectivelor
drepturi, recte a instituirii mecanismelor, tehnicilor, serviciilor, prestaţiilor, beneficiilor necesare
acestui exerciţiu.
În statul de drept social român, odată ce statul nu rămâne pasiv şi legiferează, drepturile
sociale creanţă devin justiţiabile, iar constituţionalitatea legiferării şi implicit gradul lor de
efectivizare se verifică prin raportare la standardele, explicite sau implicite, din normele
constituţionale de referinţă privitoare fie doar la un drept social sau altul, fie la un asemenea
drept în corelaţie cu alte norme constituţionale considerate pertinente în cazul respectiv.
Controlul de constituţionalitate (atât extrinsecă, precum şi intrinsecă) al legilor, fie abstract a
priori, fie a posteriori concret pe cale de excepţie, constituie aşadar o garanţie jurisdicţională a
drepturilor sociale creanţă garantate normativ în textul Constituţiei.
Drepturile sociale garantate expres de către Constituantul român se bucură şi de garanţia
jurisdicţională constând în controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei,
prevăzut de art. 146 lit. a) din legea supremă. Articolul 152 alin. (2) din Constituţie interzice
orice revizuire a acesteia dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, astfel încât Curtea Constituţională poate cenzura orice
revizuire constituţională care ar ştirbi sfera drepturilor sociale garantate în legea supremă, prin
anihilarea unui asemenea drept sau care ar restrânge sfera garanţiilor acestor drepturi, prin
anihilarea vreunei asemenea garanţii (materiale şi jurisdicţionale).
Un alt nivel al protecţiei jurisdicţionale a drepturilor sociale-creanţă garantate
constituţional constă în controlul de legalitate al actelor administrative prin care se organizează
executarea şi se execută legislaţia în materia acestor drepturi, control exercitat, în sistemul
român, de către instanţele de contencios administrativ. În acest caz, ne aflăm în prezenţa
protecţiei jurisdicţionale a drepturilor subiective prin care se concretizează drepturile sociale
garantate constituţional, respectiv a protecţiei jurisdicţionale a drepturilor sociale ce nu se bucură
de fundament constituţional expres.
Judecătorul de contencios administrativ este învestit cu controlarea legalităţii actelor
administrative şi a exceselor de putere ale autorităţilor administraţiei publice, Constituţia
garantând liberul acces la jurisdicţiile de contencios administrativ ca drept fundamental -
„dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică” (art. 52). Art. 126 alin. (6) din legea
supremă dispune: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe
calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu
Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios
administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau,
după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.
Recursul pentru exces de putere se constituie în garanţie jurisdicţională a drepturilor
sociale, pe lângă controlul de legalitate a actelor administrative. Lor li se adaugă excepţia de
nelegalitate, care ţine de competenţa aceloraşi instanţe de contencios administrativ şi care este
invocabilă în orice tip de proces care implică un act administrativ unilateral, de către orice parte
în proces şi chiar de către instanţă din oficiu.
În ce priveşte garanţia jurisdicţională a drepturilor sociale în raporturile dintre particulari,
instanţele de drept comun sunt cele competente să soluţioneze nerespectarea drepturilor sociale
de către subiecţii persoane fizice şi juridice cărora aceste drepturi le sunt opozabile, atunci când
drepturile sociale în cauză sunt consacrate şi puse-n practică la nivel legislativ.
În virtutea art. 126 alin. (5) din Constituţie, care prevede că „prin lege organică pot fi
înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii”, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a
fost modificată prin Legea nr. 76/2012 prevede, în art. 37 alin. (1), că în domeniile prevăzute de
art. 36 alin. (3) - printre care se regăsesc şi conflictele de muncă şi de asigurări sociale - se pot
înfiinţa tribunale specializate. Acestea, conform art. 37 alin. (2) din lege, pot funcţiona la nivelul
judeţelor şi al municipiului Bucureşti. Conform art. 35 alin. (2) şi 36 alin. (3) din lege, în cadrul
atât al curţilor de apel, cât şi al tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, complete
specializate, printre altele, pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
 De asemenea, în sistemul român judecătorul ordinar este competent să aplice direct
Constituţia, inclusiv în ce priveşte dispoziţiile acesteia referitoare la drepturi sociale, fără ca prin
aceasta să se erijeze în organ de control al constituţionalităţii, întrucât aplicarea directă a
Constituţiei nu echivalează cu rezolvarea unui conflict de norme, conflict ce ţine de esenţa
controlului de constituţionalitate al normelor. O asemenea aplicare directă ar trebui să guverneze
şi acele drepturi sociale garantate expres de către Constituant ce nu reclamă prestaţii din partea
statului, şi anume drepturile sociale libertăţi.
Achiesăm la opinia susţinătorilor efectului orizontal al drepturilor fundamentale garantate
constituţional, printre care se numără şi drepturi sociale, conform căreia particularii pot invoca în
faţa judecătorului ordinar norma constituţională într-un litigiu privat cu un alt particular despre
care consideră că i-a încălcat dreptul garantat în norma constituţională respectivă, atunci când
dreptul social garantat de norma în cauză nu este un drept creanţă care să reclame o obligaţie
pozitivă din partea statului. Admiterea efectului orizontal al drepturilor sociale consacrate
constituţional se impune cu atât mai mult în cazul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic sau în cazul dreptului la ocrotirea sănătăţii, în privinţa cărora Constituantul instituie
direct îndatoriri pentru persoanele fizice şi juridice, precum şi în cazul drepturilor sociale ce au
legătură cu relaţiile de muncă.
În ce priveşte garanţiile constituţionale materiale ale drepturilor sociale consacrate expres
în textul Constituţiei, fie ele drepturi-libertăţi, fie ele drepturi-creanţă, această consacrare expresă
are ca primă consecinţă instituirea rezervei legii în materia acestor drepturi, cu atât mai mult cu
cât, în cazul anumitor drepturi dintre cele la care ne referim este instituită explicit obligaţia
statului de a asigura cadrul legislativ al exercitării lor. În sistemul român legea trebuie înţeleasă
în sens de lege parlamentară, cu excluderea ordonanţelor de guvern, fie simple, fie de urgenţă. O
altă consecinţă a constituţionalizării exprese a drepturilor sociale constă în aceea că restrângerea
exerciţiului lor trebuie realizată exclusiv în condiţiile art. 53 din Constituţie, referitor la
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Dispoziţiile acestui articol sunt incidente cu
privire la restrângerea exerciţiului oricăror drepturi şi libertăţi, chiar şi acelea ce nu se bucură de
consacrare constituţională expresă.
Considerăm că ordonanţele de urgenţă nu trebuie să intervină în materia drepturilor ce se
bucură de garantare constituţională expresă, fie ele sociale sau nu. Art. 115 alin. (6) din
Constituţie instituie interdicţia pentru ordonanţele de urgenţă de a afecta drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie. Suntem de părere că sensul termenului folosit de
Constituant - „a afecta” - se referă la a norma, în general, indiferent de gradul de intervenţie şi de
rezultatul normării asupra dreptului în cauză, pozitiv sau negativ.
Principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor, atât în
general, cât şi a celor sociale, face parte dintre condiţiile ce guvernează regimul acestor
restrângeri în majoritatea statelor-membre ale Uniunii Europene.