Simbolismul

 George Bacovia- „Plumb”

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar vestmânt
Stam singur în cavo
u… Și era vânt
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb și-am început să-l strig
Stam singur lângă mort… Și era frig
Și-i atârnau aripile de plumb.

Curentul simbolist deschide drumul poeziei moderne pentru că abordează teme noi și creează o poezie
eufonică. Simbolismul folosește sugestia, simbolurile și principiul corespondențelor iar obiectul poeziei îl
reprezintă exprimarea unor stări sufletești neclare, precum angoasă, nevroză, obsesie și spleen. Muzicalitatea
versurilor se realizează prin refren, aliterații și laitmotiv.
În lirica românească, poetul care ilustrează cel mai bine estetica simbolistă este George Bacovia. În poeziile
sale este creată o atmosferă specifică, numită atmosferă bacoviană care prezintă universul citadin, în special orașul
mic, târg de provincie, cu parcurile cu aleile pustii și copacii desfrunziți sau cu grădina publică unde fanfara cântă
marșuri funebre. Universul bacovian se află într-un proces continuu de degradare sub acțiunea ploii (ex. poezia
„Lacustră”), sau este un univers împietrit, impresia fiind de trecere continuă spre moarte și întoarcere în timp.
Volumul de debut din 1916 „Plumb” se deschide cu poezia cu același titlu, reprezentative pentru toată lirica
bacoviana. Tema poeziei „Plumb” o constituie condiția nefericită a poetului într-o societate ostilă, incapabilă să îl
înțeleagă. Ideea poetică este starea de dezolare și de disperare provocată de imposibilitatea adaptării sau de
evadare dintr-o lume care îl apasă.
Titlul este sugestiv, cuvântul „Plumb” devine laitmotiv pentru că se repetă de șapte ori, de câte trei ori în
fiecare strofă și o dată în titlu. Plumbul este un metal greu, de culoare cenușie și maleabil. Metafora „Plumb” este
sugestivă căci greutatea plumbului exprimă apăsarea sufletească, culoarea cenușie provenită din amestecul de alb
și negru redă o stare de spirit neclară, iar maleabilitatea metalului exprimă labilitate psihică. Cuvântul „Plumb” are
o sonoritate sumbră căci este alcătuit din patru consoane și o vocală închisă „u” exprimând astfel căderea și
imposibilitatea evadării.
Lirismul este subiectiv, apar mărci ale eului liric, verbe și adjective pronominale la persoana I singular: „stam
singur”; „amorul meu”. Imaginarul poetic bacovian se organizează în jurul cuvintelor „plumb”, „cavou”, „singur”
acestea fiind și motive de recurență, căci apar în ambele strofe.
Poezia este structurată în două catrene corespunzătoare celor două planuri ale existenței, planul exterior și cel
interior. Prima strofă înfățișează universul exterior, reprezentat de „cavou”, care poate sugera atât societatea cât și
camera poetului: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb, și funerar vestmânt/ Stam singur în
cavou… Și era vânt/ Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Universul descris este împietrit, starea resimțită este de izolare și de teamă. Vântul, singurul element ce redă
mișcarea, produce aici un dezechilibru în univers, creează pustietate sufletească, teamă și nevroză. Punctele de
suspensie accentuează starea de așteptare încordată și de teamă.
 Strofa a II-a prezintă universul interior reprezentat de sentimentul de iubire, intrat de asemenea într-un proces
de împietrire, redat prin metafora somnului: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am
început să-l strig/Stam singur lângă mort… Și era frig/ Și-i atârnau aripile de plumb.”
Se realizează o relație de corespondență între universul exterior și cel interior, indicată prin simetrie:
„Dormeau sicriele de plumb”-„Dormea amorul meu de plumb”; „Stam singur în cavou”-„Stam singur lângă
mort”. Elementele de recurență sunt motive specific simboliste: izolarea, spleenul, împietrirea. Epitetul „amorul
întors” sugerează întoarcerea cu fața spre apus adică spre moarte, iar dispariția sentimentului erotic provoacă
disperarea eului liric exteriorizată prin strigăt. Metafora „aripile de plumb” arată zborul în jos, căderea spre neant,
trecerea spre moarte. Întreg universul înfățișat apare astfel împietrit și într-o trecere continuă spre neființă. Orice
speranță lipsește, căci tot ceea ce ar putea însemna viață și frumusețe este de plumb: „flori de plumb”, „coroane de
plumb”, „amor de plumb”, „aripi de plumb”.
Verbele sunt la imperfect, timp ce exprimă acțiune durativă, sugerându-se astfel că trecerea spre moarte este
permanentă fără nici o posibilitate de scăpare. Disperarea este redată prin imaginile auditive stridente: „scârțâiau”,
„am început să strig”.
Apartenența poeziei „Plumb” la simbolism se evidențiază și prin caracteristicile limbajului poetic. Sugestia se
realizează prin analogii și prin corespondența între universul exterior și cel interior, iar ambiguitatea apare prin
metafora plumbului, care are multiple semnificații: „amor de plumb”, „aripi de plumb”.
În concluzie, opinia mea este că nu întâmplător poezia „Plumb” este prima din volumul de debut al lui George
Bacovia, căci această poezie este reprezentativă pentru toată lirica bacoviană prin atmosfera specifică, prin
corespondențe și prin exprimarea stărilor de angoasă, nevroză și spleen, stări specifice curentului simbolist.