Popa Tanda de Ioan Slavici

Caracterizarea părintelui Trandafir

Preotul Trandafir zis Popa Tanda este personajul principal al nuvelei deoarece participă la toate
momentele subiectului literar. Ioan Slavici construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului ardelean ca
model spiritual al ţăranului român.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.
Caracterizarea directă este realizată de autor şi de către personajele operei
Autorul îl caracterizează direct pe părintele Trandafir încă de la începutul operei când printr-un portret
moral îi evidenţiază calităţile dar şi unicul său defect. Din această descriere reiese că părintele Trandafir era
un om harnic, energic, deştept şi priceput: „adună din multe şi face din nimica ceva”, „vorbeşte drept şi
cumpănit”. Preotul este cam greoi la vorbă şi lipsit de tact „prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Autorul
menţionează că părintele Trandafir învăţase multă carte şi ajunsese preot în satul Butucani, însă din cauza
sincerităţii a fost mutat în Sărăceni. În finalul operei autorul precizează câteva elemente sumare de portret
fizic, „părul cărunt şi barba căruntă” care trădează vârsta acestuia. Deşi timpul trecuse, caracterul acestuia nu
se schimbase „a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic.”
Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a căror atitudine faţă de preot se
schimbă de la o situaţie la alta. După slujba din prima duminică îi sunt recunoscute preotului calităţile
oratorice prin vorbele lui Marcu Florii Cucului: „ – Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! ”. Oamenii din acest
sat l-au poreclit popa Tanda deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea încercând să le schimbe
mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni „omul dracului” fiindcă reuşise prin muncă în
propria gospodăriie să-şi schimbe viaţa şi este numit „omul lui Dumnezeu” atunci când sătenii conştientizară
rolul important pe care preotul l-a avut în viaţa lor.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte, comportament şi relaţia cu
celelalte personaje. Cu o energie ieşită din comun îşi începe acţiunea pentru a-i convinge pe săteni de
necesitatea muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi sfaturi. Neobţinând niciun rezultat îşi diversifică
strategiile, trecând la batjocură. Fin observator a ceeea ce se întâmplă în jurul său, aspru şi neiertător cu cei
trândăvi îi ironizează pe săteni dar nici cu aceasta nu a înregistrat rezultatele dorite. Ocara, următorul mijloc
la care apelează, se dovedeşte ineficientă, având chiar un efect invers: sătenii începură şi ei să ocărască pe
popă. Toate aceste strategii nu au avut efectul dorit. Pentru sărăceni, preotul Trandafir rămâne un om dinafara
comunităţii care vrea să le strice vechile obiceiuri iar acţiunile sale sunt considerate o pierdere de vreme, o
tândălitură.
Dacă atitudinea sa faţă de săteni evoluează de la toleranţă la ostilitate, sătenii considerându-l „omul
dracului” în această perioadă, la sfârşit evoluează la acceptare chiar admiraţie, când este văzut „omul lui
Dumnezeu”.