Rememorându-şi anii preadolecenţei, E.

Lovinescu nota surâzând că, la Fălticeni, „singura

ambianţă literară cu posibilităţi de critică” o formau atunci doi colegi de clasă: gimnaziştii M.
Sadoveanu şi I. Dragoslav. În optica de maturitate a criticului, cel dintâi, precocele pescar de la
Nada Florilor, ilustra tendinţele oamenilor crescuţi „printre copaci şi albine”, cu nostalgia perpetuă
a munţilor şi pădurilor: „Sadoveanu a durat (la Fălticeni) casă de piatră, a tras brazdă de ogor
mănos, a păstorit un popor numeros de copii, cu patriarhalitate, după zăplazuri înalte, între
pometuri şi colonii de albine, totul din osteneli pur literare şi conştiinţă ce ne-a înnobilat profesia;
căci, în dosul acestor apucături de baltă şi de pădure, de vagabondare visătoare ale primei sale
tinereţi, veghea un instinct gospodăresc mult mai puternic, care din funigeii luaţi de vânt până la
dânsul, şi-a clădit un cuib solid, a ridicat case, a pus în mişcare mori de foc, şi , mai presus de
toate, a ctitorit o întreagă meserie, dându-i o faţadă socială” (Memorii, I). Cât despre E. Lovinescu
– la maturitate un sedentar –, opţiunile erau ale unui viitor intelectual de bibliotecă. „Viaţa de baltă
şi de vânat, spiritul de aventură, nu se armonizau nici cu viaţa mea claustrată şi supravegheată,
nici cu scepticismul meu firesc faţă de orice iniţiativă de evadare…”
Nu există climat spiritual fără o mitologie particularizantă. Converg în ideea de climat relaţii
irepetabile, accente psihice inanalizabile, tendinţe plăsmuitoare frizând labirinticul. De ce
Eminescu, Iorga, Luchian, Grigore Antipa şi alţii, stele de mărimi diferite, au descălecat în cultură
venind din nord? Să fie septentrionalii mai dotaţi în materie de creativitate? Cum de şi-au luat
zborul Sadoveanu şi Lovinescu dintr-un târg atât de mic? După întâiul război mondial, la Fălticeni,
categoria intelectuală Lovinescu îşi anexa noi nume. Un germanist remarcabil, Virgil Tempeanu
(născut la Focşani), personaj cu frumoasă podoabă capilară ca o perucă argintie -, doctor al
Universităţii müncheneze; îl revăd mintal, pe când era profesor suplinitor la Facultatea de Litere
din Iaşi. Se făcuse cunoscut ca traducător al Nibelungilor , tălmăcitor din Goethe (Iphigenia în
Taurida), din Novalis (Imnuri către noapte), din Franz Grillparzer (Sapho, Medeea), din alţii. Marea
tragediană Agatha Bârsescu, interpretă a rolurilor principale din amintitele piese de Grillparzer, în
final profesoară la Conservatorul de Muzică şi Artă dramatică din Iaşi, îi datora mult pentru
sprijinul material şi moral (profesorul Virgil Tempeanu fusese prefect).
Pe o stradă patriarhală păstrând ecouri despre Creangă şi Teodor V. Ştefanelli (apropiat al
lui Eminescu la Viena şi membru al Academiei române), locuise Mihai Sadoveanu, întâi în partea
de jos, apoi la casa „din deal”, cu vedere spre Dumbrava minunată. S-au perindat pe acolo, ca
rezidenţi temporari, compozitorul Ion Chirescu, tinerii Jules Cazaban şi Ion Irimescu, unul viitor
actor, altul viitor mare sculptor. Vechea stradă Rădăşeni, avea să devină, cum era şi firesc, strada
Ion Creangă. Şi alte nume ar merita o menţiune, bunăoară prozatorul Vasile Savel şi pictorul Aurel
Băeşu (mort în 1928, la 31 de ani, înrudit cu soţia lui Mihail Sadoveanu).

Plin de Sadoveanu şi cucerit de Lovinescu, privind respectuos portretul blândului Nicu Gane
(patron spiritual al Liceului), cu pieptul numai stele şi decoraţii –, prin 1933 aveam sentimentul că
a sta prin băncile care trecuseră primii doi şi atâţia alţii era un privilegiu. Până pe la cinsprezece
ani citisem tot ce-mi cădea în mână; cărţile fiind costisitoare, la Paşcani frecventam două din
bibliotecile târgului. Nu m-au impresionat deloc isprăvile lui Sherlook Holmes, de care se lăsau
dominaţi colegii mei; m-a zguduit Dostoievski, cu Crimă şi pedeapsă –, după care Mizerabilii lui
Victor Hugo îmi apăreau fără profunzime. Dintre puţinele cărţi ale unui unchi după mamă, mi-au
atras atenţia nişte volumaşe cartonate, povestiri hagiografice în stil popular. Cercetam cu grăbire
almanahurile editate de cotidienele „Universul” şi „Dimineaţa”. Îmi întocmisem de timpuriu un cod
de valori, lacunar bineînţeles, dar prefigurând nevoia de frumuseţe interioară. La Fălticeni,
profesorul de română Dan Protopopescu, remarcându-mă, m-a aşezat, de acord cu directorul
Liceului, într-o cameră a bibliotecii (după ce mă găzduise un an în propria-i familie). Singur printre
cărţi, am stat acolo până la sfârşitul cursurilor liceale. A fost una din cele mai faste etape ale
biografiei mele.