Îndreptarea răului făcut nu înseamnă iertarea de dragul confortului personal

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ CUVINTE DUHOVNICEȘTI

Emoţiile pot devia îndreptarea reală a celui care a greşit, iar iertarea nu trebuie căutată
pentru un sentiment de confort personal.

Foto: Oana Nechifor

Traducere și adaptare: Raluca Ciocoiu

Sursa: 
Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966

Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana
respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă
lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot
posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur
şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi
se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai aceasta nu este
întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoţionantă cu
victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se aşteaptă de la noi, este ca atunci când am
înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.

Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării
noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Este o mişcare crescătoare prin care
noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii,
aceste categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii dispar şi sunt înlocuite de categoriile vieţii
noi.

Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966 (pp. 66 -
67)