Cum să fim cu adevărat alături de un om

bolnav
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ CUVINTE
DUHOVNICEȘTI
Trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul să simtă că aţi venit pentru
un timp nedeterminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent acolo. Ştiţi foarte bine ce
înseamnă vizita cuiva care îndată ce a sosit se aşază pe marginea scaunului, lăsând să se
citească pe figura lui că dispune doar de zece minute şi abia aşteaptă ca ele să se scurgă
pentru a putea spune: „E timpul să plec!”.

Pr. Serghei Hackel: Tot ce spuneţi reflectă un alt ritm de viaţă. La căpătâiul unui bolnav nu
trebuie să te porţi ca în viaţa obişnuită, nu trebuie să răspunzi la toate întrebările, nici să
vorbeşti cu aceeaşi viteză şi nici să nu te aştepţi la vreun răspuns... Persoana bolnavă trebuie
abordată cu extrem de mare atenţie, cu multă înţelepciune şi cu smerenie...

Mitropolitul Antonie: Sunt profund convins de aceasta. Într-o anumită măsură iniţiativa
trebuie să vină din partea bolnavului, nu de la tine. Tu trebuie să fii în acele momente
cufundat în tăcere, pentru ca în orice clipă bolnavul să poată lega o conversaţie. Cel mai
important lucru şi de mare ajutor, dar care cere mult exerciţiu, este capacitatea de a rămâne
aşezat în preajma lui într-o stare de repaus complet, pur şi simplu să fii acolo. Se subînţeleg
prin aceasta două lucruri.

Pe de o parte, trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul să simtă că aţi venit
pentru un timp nedeterminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent acolo. Ştiţi foarte bine ce
înseamnă vizita cuiva care îndată ce a sosit se aşază pe marginea scaunului, lăsând să se
citească pe figura lui că dispune doar de zece minute şi abia aşteaptă ca ele să se scurgă pentru
a putea spune: „E timpul să plec!”. Ne tot uităm în jurul nostru, pândind momentul de a ne
sustrage, iar persoana căreia pretindem că-i facem o vizită simte că nu suntem cu ea. Din
punct de vedere fizic suntem acolo, dar gândul nostru e în altă parte, ne gândim sau la
bolnavul de la care am plecat, sau la cel pe care urmează să-l vizităm, sau la cele pe care
trebuia să le facem, sau la cele pe care intenţionăm să le facem. Dacă mergeţi să staţi la căpă-
tâiul unui bolnav şi dispuneţi doar de cinci minute, să fie clar că acestea îi aparţin în
exclusivitate, că în timpul acestor cinci minute, sau poate mai mult, gândurile voastre nu se
vor ocupa cu nimic altceva şi că nimeni altcineva în toată lumea aceasta nu e mai important
decât cel alături de care vă aflaţi atunci.

Pe de altă parte, să ştiţi să rămâneţi în tăcere. Să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri
profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă. Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi
tăcerea. Luaţi loc, luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit: „Îmi pare bine că sunt cu tine...”.
Apoi păstraţi un moment de tăcere. Să fim prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte
nesemnificative sau de emoţii superficiale. Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie
şi convingerea că şi pe voi vă bucură aceasta. Veţi descoperi, cum mi s-a întâmplat şi mie de
nenumărate ori de-a lungul ultimilor treizeci sau patruzeci de ani, că la un moment dat
oamenii devin capabili să vorbească rostind cu seriozitate cuvinte care merită să fie
exprimate. Şi veţi descoperi ceva încă şi mai uimitor: că şi voi înşivă veţi fi capabili să vorbiţi
în acest fel.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia

Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 25-28)