Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective.

Elemente introductive

X. Testul Szondi

1. Concepţia şi teoria
„Diagnosticul experimental al pulsiunilor“ a fost finalizat în 1937
şi a apărut sub forma unei comunicări preliminare în 1939, în cel de-al
treilea volum al „Tratatului de psihologie” al Institutului de Psihologie
al Universităţii din Budapesta.
În 1947, Leopold Szondi publică „Diagnosticul experimental al
pulsiunilor” („Experimentelle Triebdiagnostik”), urmat de „Patologia
pulsiunilor” („Triebpathologie”) în 1952, lucrare care vizează aplicarea
„Analizei destinului” în domeniul psihiatriei; în 1956 apare „Analiză a
Eului” („Ich-Analyse”), fiind o încercare de sinteză şi conciliere a
tuturor curentelor de psihologie abisală, iar în 1961 publică „Terapia
destinului” („Schicksalstherapie”), în care accentul cade pe abordarea
terapeutică.
O contribuţie însemnată la elaborarea şi perfecţionarea acestei
metode o are Susane Deri, eleva lui Szondi, meritul acesteia fiind de
aprofundare a înţelegerii celor opt factori pulsionali, evidenţiind
semnificaţiile factoriale şi, în acelaşi timp, insistând asupra procesului
gândirii dinamice, implicate în interpretare.
„Diagnosticul experimental al pulsiunilor” este o metodă a
psihologiei profunde, care pune în evidenţă:
• Aspiraţiile pulsionale inconştiente ale individului;
• Poziţia inconştientă a Eului, vizavi de pericolul pulsional;
• Dialectica între pulsiuni şi Eu (relevă procesele inconştiente ale
destinelor pulsionale şi ale Eului).
Concepţia teoretică a lui Szondi, numită „Analiza destinului”,
distinge în inconştient trei straturi, diferite ca apariţie cronologică:
1. Inconştientul individual, înţelegând tot ce a fost refulat în copilărie
(acesta relevă domeniul analizei freudiene);
2. Inconştientul familial, în care aspiraţiile pulsionale familiale,
latente şi oprimate, îşi continuă acţiunea lor dinamică, generatoare
de pericol (relevă domeniul „Analizei destinului”);
3. Inconştientul colectiv, care este studiat de către C.G. Jung prin
confruntare cu Arhetipurile.

100
 Testul Szondi

Aceste trei direcţii ale psihologiei profunde sunt conexe, ele

având punct de plecare importanţa inconştientului în viaţa individului,
dar „Analiza destinului” a abandonat sistemul pulsional dualist-
conflictual al psihanalizei şi a elaborat un sistem pulsional genetic
familial fondat pe date furnizate de patologia ereditară a maladiilor
pulsionale şi care comportă opt nevoi pulsionale.
„Analiza destinului” situează ca punct comun al tuturor
pulsiunilor originea lor genetică, adică genele constituie surse ale
pulsiunilor. Autorul afirmă: „Natura comună a tuturor pulsiunilor
trebuie să rezide în tendinţa de a reproduce o stare anterioară oarecare”
(L. Szondi, 1947). În sistemul pulsional dezvoltat de Szondi, putem
distinge:
• Aspiraţii sau tendinţe pulsionale;
• Nevoi sau factori pulsionali;
• Pulsiuni sau vectori pulsionali.
Fără a insista prea mult asupra concepţiei teoretice vom
concluziona cu următoarele:
1. Dacă fiecare pulsiune are o origine genetică, înseamnă că există atât
aspiraţii pulsionale, cât şi gene pulsionale;
2. Dualismul psihanalitic pulsiuni sexuale şi pulsiuni ale Eului,
pulsiuni de viaţă şi pulsiuni de moarte este înlocuit în „Analiza
destinului” de perechi pulsionale antagoniste, deci condiţionări
biologice trebuiesc căutate în perechile dispoziţionale ereditare.
Sistemul pulsional trebuie să se constituie, pe de o parte, plecând
de la perechi pulsionale antagoniste, care există în fiecare individ, iar pe
de altă parte, trebuie să fie în concordanţă cu grupele ereditare
psihopatologice. Szondi identifică patru grupe ereditare autonome de
maladii mentale şi anume:
1. Grupa ereditară schizofreniformă, sau Sch, căreia îi aparţin
maladiile psihice de tip catatonic şi paranoid;
2. Grupa ereditară C, circulară sau maniacă-depresivă;
3. Grupa ereditară P, epileptiformă sau paroxismală;
4. Grupa ereditară S, sau cea a maladiilor pulsionale de ordin sexual,
căreia îi aparţin homosexualii, sadicii şi masochiştii.
Conform concepţiei lui Szondi, indivizii sănătoşi sunt şi ei
purtători ai acestor gene pulsionale, în doză unică, iar în momentul în
care ajung în „doză dublă”, aceste gene vor juca un rol important în
maladiile pulsionale.
Prin urmare, există patru grupe pulsionale patologice, cărora le
corespund patru pulsiuni, numite şi vectori pulsionali. Aceşti vectori
pun în evidenţă un cuantum pulsional, delimitat, cu o direcţie

101
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

pulsională particulară, direcţie în care se manifestă nevoile şi aspiraţiile

pulsionale. Cele patru pulsiuni sau vectori pulsionali sunt:
1. Vectorul S: pulsiunea sexuală;
2. Vectorul P: pulsiunea paroxismală, de surpriză, numită şi pulsiunea etică;
3. Vectorul Sch: pulsiunea Eului;
4. Vectorul C: pulsiunea de contact.
Fiecare dintre cele patru grupe ereditare comportă două moduri
de manifestare, decelabile clinic şi genetic, apărând astfel opt nevoi
pulsionale specifice, numite factori pulsionali.
Cele opt maladii psihice formează patru grupe ereditare, fiecare
din acestea fiind constituite dintr-un cuplu:

Tabelul nr. 9: Grupe ereditare

a. Homosexualitate (h)
1 Maladii ale domeniului sexual
b. Sadism (s)
a. Epilepsie (e)
2 Maladii paroxismale
b. Isterie (hy)
a. Schizofrenie catatonică (k)
3 Maladii schizofreniforme
b. Schizofrenie paranoidă (p)
a. Stare depresivă (d)
4 Maladii circulare
b. Stare maniacală (m)

Aceste gene pulsionale patologice sunt, de fapt, variante care

apar prin mutaţii suferite de genele arhaice respective, de aceea se
vorbeşte de opt factori pulsionali, şi anume:

Tabelul nr. 10: Factori pulsionali

Factorul Trebuinţă de tandreţe, de sentiment matern, pasivitate,
1
pulsional h feminitate
Factorul Trebuinţă de agresivitate, de sadism, de masculinitate,
2
pulsional s de sentiment patern, de activitate, de virilitate
Factorul Trebuinţă de acumulare a afectelor brutale: ură, furie,
3
pulsional e dorinţă de răzbunare
Factorul Trebuinţă de a se da în spectacol sau de a se exhiba,
4
pulsional hy de a se pune în valoare
Factorul
5 Trebuinţă de coartare a Eului, Egosistolă, „Eu realist”
pulsional k
Factorul
6 Trebuinţă de dilatare a Eului, Egodiastolă, „Eu spiritual”
pulsional p
Factorul Trebuinţă de achiziţie a obiectelor, de a le căuta (după
7
pulsional d Horman), de analitate (după Freud); nevoia de a cuceri
Factorul Trebuinţă de a se agăţa de obiectele achiziţionate,
8
pulsional m securizare; acroşare (Horman); oralitate (Freud)
102
 Testul Szondi

Pe lângă antagonismul întâlnit, între cei doi factori ai aceluiaşi

vector pulsional, fiecare trebuinţă pulsională prezintă la origine o
structură ambitendentă, rezultând 16 tendinţe:

Tabelul nr. 11: Tendinţe pulsionale

Vector Factor Tendinţe

h+ dragoste faţă de individ
h
h– dragoste faţă de umanitate
S
s+ tendinţă spre sadism
s
s– tendinţă spre masochism
e+ tendinţă spre justiţie, etică
e
e– tendinţă spre răzbunare, ură
P
hy+ tendinţă de se pune în valoare
hy
hy– cenzură morală, elaborarea unei lumi imaginare
k+ tendinţă de a construi idealuri obiectuale de
k posesiune, de introiecţie
k– devalorizare, negaţie, renunţare
Sch
p+ elaborare de idealuri ale Eului, tendinţa spre
p spiritualizare
p– proiecţie
d+ tendinţă de achiziţie, de transformare
d
d– tendinţă de conservare, de perseverare
C
m+ tendinţă de asigurare a achiziţiilor, oralitate
m
m– tendinţa de a se detaşa

În interpretarea pulsională trebuie să se ţină cont de următoarele

aspecte:
1. Fiecare trebuinţă pulsională poate să apară sub trei forme de
manifestare:
a. sub formă pozitivă, adică morbidă;
b. sub forma sa psihologică normală;
c. sub formă socializată sau subliniată.
2. În funcţie de vârstă, aceeaşi trebuinţă va apărea sub forme
simptomatice diferite;
3. Formele de manifestare diferă în funcţie de genul de viaţă al
diferitelor clase sociale şi categorii profesionale;
4. Variaţii analoge pot fi decelate în diferite domenii, unde se
manifestă o capacitate.

103
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

2. Material
Testul este constituit din şase serii a câte opt fotografii (total 48
fotografii). Cele şase serii sunt identice între ele din punctul de vedere al
structurii lor interne.
Fotografiile sunt notate pe verso conform semnificaţiilor şi
ordinii pe care o ocupă în cadrul seriei; cifrele romane desemnează
seriile; cifrele arabe indică numărul de ordine al fotografiilor în cadrul
seriei; literele desemnează factorul pulsional reprezentat de imaginea
respectivă:

Tabelul nr. 12: Distribuţia pe serii de fotografii

h 6 fotografii de homosexuali
s 6 fotografii de sadici
e 6 fotografii de epileptici
hy 6 fotografii cu persoane cu tulburare isterică paroxistică
k 6 fotografii cu persoane cu tulburare schizofrenică catatonică
p 6 fotografii cu persoane cu tulburare schizofrenică paranoidă
d 6 fotografii cu persoane cu tulburare depresiv melancolică
m 6 fotografii cu persoane cu tulburare maniacală

3. Principii metodologice şi administrare

Proba serveşte la explorarea constituţiilor şi nuanţelor pulsionale
individuale. Aceasta constă în simple reacţii de alegere generate de
pulsiuni.
Testul a fost validat pe un număr de 4000 de subiecţi. În cazul
acestei probe, ca la toate probele proiective, nu poate fi vorba despre
fidelitatea test-retest, deoarece probele proiective urmăresc
personalitatea în dinamica ei, diferenţele apărute la aplicările repetate
fiind deci caracteristici ale personalităţii normale. Dimpotrivă, absenţa
modificărilor, gradul maxim de constanţă ar putea fi explicate prin
existenţa unor tulburări psihopatologice şi anume nevroză compulsivă
sau caracter compulsiv rigid.
Instructajul este următorul: „Vă voi arăta opt fotografii. Priviţi-le
bine şi indicaţi-mi două fotografii simpatice şi două fotografii
antipatice. Acum alegeţi încă două fotografii antipatice, din cele
rămase”. Alegerea trebuie să fie promptă şi spontană, subiectului nu i se
lasă mult timp de gândire. Instructajul se dă doar după ce toate
fotografiile seriei au fost aşezate pe masă.

104
 Testul Szondi

4. Proba de asociaţie verbală

Scopul acestei probe este de a separa nevrozele şi stările
prepsihotice de tulburările psihice manifeste de intensitate psihotică şi
constă în a prezenta subiectului fotografiile alese de acesta ca simpatice
şi antipatice, în ordinea factorilor pulsionali, consemnul fiind de a
spune tot ce simte şi gândeşte în raport cu acea fotografie. Psihologul
notează în protocol tot ceea ce relatează subiectul.
Această probă se bazează pe faptul că fiecare imagine dirijează
asociaţiile subiectului către domeniul pulsional corespondent factorului
pulsional specific. De exemplu, pozele factorului „s” provoacă asociaţii
în domeniul agresivităţii, cele ale factorului „e” asociaţii care subliniază
tendinţa de acumulare a afectelor.
Proba asociaţiei factoriale aduce o clarificare în ceea ce priveşte
mecanismul care intervine în alegerea fotografiilor. Astfel:
1. Subiectul alege ca simpatice fotografiile care îi amintesc de
persoane cu care se poate identifica, iar ca antipatice, fotografiile
care seamănă cu persoane care se află sau s-au aflat cu subiectul în
raporturi conflictuale, subiectul neputându-se identifica cu acestea;
2. O a doua formă de alegere este cea anaclitică, prin asemănare cu
imaginea paternă, maternă etc.
3. O a treia formă de alegere este cea narcisică, în care subiectul se
alege pe el însuşi, alege acea fotografie care i se pare că este identică
cu sine.

5. Discriminarea şi interpretarea reacţiilor de

alegere
Interpretarea cantitativă
Aceasta vizează stabilirea cuantumului de reacţii (câte alegeri are
subiectul printre cele şase fotografii ale unui factor şi între cele 12 ale
unui vector, fără a ţine cont dacă alegerile sunt simpatice sau
antipatice), distingând trei tipuri de alegeri:
• Reacţia medie: două sau trei din cele şase imagini ale unui factor
sunt alese (alegerea trebuie să fie în aceeaşi tonalitate, fie simpatice,
fie antipatice);
• Reacţia zero sau aproape zero: subiectul nu alege nici o imagine a
aceluiaşi factor sau cel mult una din fiecare tonalitate;
• Reacţia plină: subiectul alege în aceeaşi tonalitate patru până la
şase imagini ale aceluiaşi factor.

105
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

Nu ne vom opri asupra reacţiei medii, aceasta având o mai mică

importanţă psihodiagnostică.
Printr-o reacţie zero subiectul relevă ce factor pulsional se
manifestă actual în cazul său, adică manifestarea pulsională (nu trebuie
limitată la aspecte patologice). De exemplu, dacă un subiect dă o reacţie
nulă la factorul „e”, nu înseamnă că este epileptic, cu certitudine, dar
putem să ne gândim că a trecut recent printr-un moment paroxistic, o
explozie paroxistică a afectelor (explozie de mânie, gelozie, angoasă,
panică etc.). Pe plan somatic, ne putem gândi la simptome care
corespund unei crize vasculare paroxistice: sincope, vertij, migrenă,
bâlbâială, accese astmatice.
Reacţia plină se referă la un număr mare de alegeri (5, 6) şi
semnifică faptul că trebuinţa respectivă este cea mai încărcată
(tensionată). Această trebuinţă este cea mai dinamică în structura
personalităţii subiectului respectiv. Se disting trei tipuri de reacţii pline:
• alegeri simpatice (reacţii pozitive);
• alegeri antipatice (reacţii negative);
• alegeri combinate (reacţii ambivalente).
Semnificaţiile reacţiei pline sunt date de tonalitatea alegerilor:
• subiectul găseşte simpatice imaginile factorilor care reprezintă
trebuinţa existentă în acesta în stare premanifestă, gata de
exteriorizare şi pe care o acceptă;
• subiectul găseşte „antipatice” imaginile factorilor care reprezintă
trebuinţa pe care subiectul o refuză, fie exprimarea acesteia este
blocată din exterior.

Interpretarea calitativă
Vizează stabilirea tendinţei pulsionale. Astfel, distingem:
• Reacţii pozitive: subiectul alege din cele şase imagini ale aceluiaşi
factor cel puţin două ca simpatice şi cel mult una ca antipatică:
+6 +5 +4 +3 +2 +2 +3 +4 +5
, , , , , , , , ;
0 0 0 0 0 − 1 −1 − 1 − 1
• Reacţii negative: subiectul alege cel puţin două fotografii ca
antipatice şi cel mult una ca simpatică:
0 0 0 0 0 +1 +1 +1 +1
, , , , , , , , ;
−6 −5 −4 −3 −2 −2 −3 −4 −5
• Reacţii ambivalente sau ambiegale: subiectul alege cel puţin două
fotografii ca simpatice şi cel puţin două ca antipatice;
+2 +3 +3 +4 +2 +2
, , , , , ;
−2 −3 −2 −2 −3 −4

106
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

tensiune comportă, de obicei, o interpretare patologică, mai ales dacă

există mai mult de doi vectori disproporţionat tensionaţi.

6. Procesul de interpretare şi elaborare al unui

profil pulsional
1. Interpretarea factorială
2. Interpretarea vectorială
3. Metoda complementară
4. Interpretarea sindromatică
5. Stabilirea tipurilor de Eu şi a caracteristicilor acestora
6. Analiza unei serii de zece profile

Interpretarea factorială
Se realizează pe baza unui tabel regăsit în manualul testului, ce
indică semnificaţiile generale ale celor patru reacţii de alegere, pentru
cei opt factori pulsionali.

Interpretarea vectorială
Se realizează tot pe baza unui tabel regăsit în manualul testului,
ce indică semnificaţiile pulsionale şi caracterologice cele mai frecvente
ale reacţiilor vectoriale.

Metoda complementară
Este cea mai importantă tehnică auxiliară a Testului Szondi,
deoarece nu se bazează pe dialectica instinctelor, ci pe dialectica
tendinţelor dintre primul plan şi al doilea plan, adică tendinţele faţadei
şi tendinţele culisei. Această metodă oferă o imagine asupra topografiei
tendinţelor în inconştient. Din punct de vedere prognostic, această
metodă permite o bună apreciere a destinului (pulsional) pentru fiecare
caz în parte:
• Profilul faţadei: obţinut din prima reacţie de alegere.
• Profilul experimental (culisa): în fiecare serie rămân patru
fotografii, din care subiectul este invitat să aleagă „două antipatice”,
deci, automat, cele care rămân sunt simpatice.
• Profilul teoretic posibil al prognosticului (complementar): posibila
evoluţie a subiectului în viitor.
Interpretarea se face, deci, pe trei profiluri:
• Profilul faţadei: se realizează pe baza interpretării primelor 12
fotografii simpatice şi 12 antipatice (examinare ordinară) şi

110
 Testul Szondi

exprimă tendinţele cele mai puternice ale prezentului, unele latente

(nesatisfăcute), altele manifeste (satisfăcute).
• Profilul complementar teoretic: se stabileşte prin scăderea
profilului faţadei din profilul instinctiv total (   ). Profilul
complementar teoretic face vizibile tendinţele adevărate ale culisei,
din domeniul inconştientului. Profilul complementar teoretic este
adevăratul complement al examinării faţadei, culisa veritabilă este
cea teoretică, nu culisa propriu-zisă. Aspectul profund al
personalităţii nu poate fi evidenţiat decât cu ajutorul combinării
faţadei cu profilul complementar teoretic. Profilul complementar
teoretic oferă indicaţii asupra tendinţelor care se manifestă
simbolic în vis sau sub forma diferitelor simptome.
• Profilul complementar experimental (culisa): acest profil nu trebuie
interpretat ca un rezultat de sine stătător.

Tabelul nr. 13: Posibilităţile de alegere ale profilului experimental

(culisa) (R = reacţie)
Pentru Acestea ocazionează
Se alege La profilul faţadei găsim
profilul următoarele reacţii de
la profilul următoarele posibilităţi
culisei alegere pentru profilul
faţadei de reacţii la alegere
rămâne culisei
+6543210 +0
6 –0123456 0 –0
R +!!! +!! ±! ± ±! –!! –!!! R0
+543210 +10
5 –012345 1 –01
R +!! +! + + –! –!! R00
+43210 +210
4 –01234 2 –012
R +! + ± – –! R+0–
+3210 +3210
3 –0123 3 –0123
R++–– R++––
+210 +43210
2 –012 4 –01234
R+01 R +! + ± – –!
+10 +543210
1 –01 5 –012345
R00 R +!! +! ± ± –! –!!
+0 +6543210
0 –0 6 –0123456
R0 R +!!! +!! ±! ± ±! –!! –!!!

111
 Testul arborelui

XI. Testul arborelui

Acest test a fost consacrat ştiinţific de către K. Koch (1949), după

începutul făcut de E. Jucker în 1928. În 1987, R. Stora a publicat un
manual de interpretare, bine documentat, intitulat „Le test du dessin
d'un arbre”. Poate fi folosit atât pentru determinarea nivelului
dezvoltării intelectuale şi afective, cât şi pentru a delimita normalul de
patologic.
Arborele este încărcat de simbolistică, H. Hiltbrunner sesizând
afinitatea între om şi arbore, arborele nefiind altceva decât suportul
proiecţiei, suscitând fenomene expresive de origine subiectivă. După un
simbolism elementar, trunchiul este asimilat structurii personalităţii,
coroana raportului persoanei cu mediul, rădăcina ataşamentului faţă de
viaţă.

1. Simbolistica arborelui
În primul rând, schematic, arborele poate fi redus la o cruce.
Acest aspect a stat la baza „teoriei zonelor”, elaborate de Max Pulver.

121
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

Figura nr. 2: Teoria zonelor (M. Pulver)

(preluat din Rozorea, Sterian, 2000)

Figura nr. 3: Zonele câmpului grafic (Max Pulver)

(preluat din Rozorea, Sterian, 2000)
122
 Testul arborelui

Hertz diferenţiază schema după experienţele grafologice, având

la bază şi „Testul satului” (Arthus), înlocuind „schema crucii” cu
„schema rozei vânturilor”.

Figura nr. 4: Schema „Testul satului” (dr. Arthus)

(preluat din Rozorea, Sterian, 2000)

O altă simbolistică spaţială este realizată de Grünwald şi Koch,

evidenţiind câmpul de proiecţie cu diversele localizări, ce pot avea între
ele relaţii multiple.

Figura nr. 5: Simbolica spaţială (Grünwald-Koch).

Câmpul de proiecţie (Grünwald)
(preluat din Rozorea, Sterian, 2000)

123
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

2. Administrare
Tehnica de aplicare este foarte simplă. În varianta originală,
Koch spunea subiecţilor să deseneze un „arbore, un pom fructifer”, cu
specificaţia „să nu fie brad” (Rozorea, Sterian, 2000).
Ulterior, Stora a modificat instructajul, cerând subiectului să
deseneze după primul desen, pe foi separate, un al doilea, un al treilea
şi, apoi, un al patrulea arbore (acesta cu ochii închişi). Aceasta
deoarece, pus în faţa situaţiei de a repeta desenul, subiectul îşi pierde
automat orice inhibiţie, iese din situaţia de examen, este mai sincer.
Astfel, al doilea arbore ar reprezenta imaginea personalităţii profunde şi
reale, pe când primul desen oferă informaţii numai asupra
personalităţii aparente.
Widrig modifică instructajul, cerând subiectului să deseneze „un
arbore care a devenit nebun” (Rozorea, Sterian, 2000), dând astfel noi
valenţe testului.
Ubbink cere subiecţilor să deseneze „un arbore care vorbeşte”
(Rozorea, Sterian, 2000), dublând sarcina prin povestirea istoriei
arborelui desenat.
De Castilla cere subiecţilor să deseneze trei arbori, pentru primii
doi arbori instructajul fiind să deseneze „un arbore oarecare”, iar cel de
al treilea arbore să reprezinte „un arbore de vis” (de Castilla, 2001).
Primul arbore desenat reprezintă, în viziunea autoarei, atitudinea
socială şi profesională a subiectului. Al doilea arbore este considerat ca
o reprezentare a sinelui intim, iar cel de al treilea arbore va reprezenta
aspiraţiile subiectului, dorinţele şi nevoile acestuia.

3. Interpretare
În primul rând, este necesar să se deseneze o cruce verticală şi un
cadru, punctul de intersecţie fiind mijlocul trunchiului, la trecerea
trunchi-coroană.
În interpretarea desenului se vor avea în vedere următoarele
aspecte (adaptare după Koch, realizată de A. Rozorea şi M. Sterian,
2000):
1. Aprecierea imaginii de ansamblu a desenului
a. Observaţia ansamblului (O.A.): ideea de sinteză, ideea de
analiză;
b. Impresia globală (I.G.): plastic-artistică, plastic-detaşată,
plastic-dizarmonică, plastic-apatică.
2. Schema procesului de proiecţie în funcţie de parametrii desenului
arborelui şi de organizarea câmpului grafic

124
 Testul arborelui

a.Plasarea desenului în pagină (P.): poziţie centrală, deplasare

dreapta, stânga, sus, jos, depăşirea spaţiului grafic;
b. Mărimea desenului (M.) – HA (în cm):
HA = Hr + Hc + Ht,
Hr = înălţimea rădăcinii,
Hc = înălţimea coroanei,
Ht = înălţimea trunchiului;
c. Parametrii măsurabili (P.M.) şi raporturile dintre ei:
HR = măsura rădăcinii de la cea mai mică ramificaţie până
la linia solului,
HT = mărimea trunchiului de la baza lui până la sudura cu
coroana,
HC = mărimea coroanei de la locul de unde pornesc
ramificaţiile până la vârful celei mai înalte ramuri,
LC = mărimea coroanei cuprinsă între limitele extreme din
dreapta şi stânga;
d. Linia solului (L.S.): prezentă sau absentă, deasupra bazei
trunchiului, sub baza trunchiului.
3. Semnificaţia componentelor arborelui
a. Rădăcina (R.): prezenţa ei, absenţa, linie simplă etc.;
b. Trunchiul (T.): prezenţa, absenţa acestuia, linie continuă,
întreruptă, ondulată etc.;
c. Expresia trunchiului (E.): din linie simplă, din linie dublă;
d. Baza trunchiului (B.T.): tubulară, tubulară lărgită la stânga, la
dreapta etc.;
e. Forma trunchiului (F.T.): trunchi conic, cu crestături, în formă
de S etc.;
f. Extremităţile trunchiului (E.X.): extremităţi deschise în ambele
părţi, creangă-tub etc.;
g. Direcţia trunchiului (D.T.): înclinare spre stânga, spre dreapta;
h. Scoarţa (suprafaţa) (S.C.): din linii ascuţite, drepte, din linii
curbe, cu pete etc.;
i. Coroană-ramuri (C.R.). Organizarea coroanei (O.): ramuri
structurate necircumscrise, circumscrise, ramuri tub
dezordonate;
j. Forma coroanei (F.): contur ondulat, contur tremurat, coroană
în formă de balon etc.;
k. Centrarea ramurilor (C.E.): centripetă, centrifugă, radială,
concentrică;
l. Direcţia ramurilor (D.): în poziţie normală, în poziţie inversă,
înclinaţie spre dreapta, stânga etc.;

125
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

m. Expresia ramurilor (E.R.): din linie continuă, linie discontinuă

etc.;
n. Forma ramurilor (F.R.): ramuri tub paralele, ramuri tub în
dezordine, tub deschise la extremităţi;
o. Coordonarea ramurilor (C.O.): coordonare armonioasă,
dizarmonică, coordonare fără semnificaţie;
p. Frunze (FZ.): prezenţa frunzelor, absenţa frunzelor, frunze
căzând etc.;
q. Flori (FL.): prezenţa florilor, absenţa florilor;
r. Fructe (FR.): prezenţa fructelor, absenţa fructelor.
4. Particularităţi ale desenului: regularităţi, deformări, stereotipii,
accesorii, antropomorfisme, culoarea desenului, peisaj, forme
inautentice, schimbare tematică.
Datele se înscriu pe foaia de protocol, după care se poate realiza
profilul de personalitate al subiectului investigat.
Pe lângă datele amintite, trebuie urmărit în plus:
1. Studierea liniei desenului: uşoară, apăsată, discontinuă etc.;
2. Compararea celor trei arbori (când se aplică după metoda lui de
Castilla);
3. Calcularea indicelui Wittgenstein.
Indicele Wittgenstein este un raport numeric între înălţimea
arborelui – HA (în mm) – şi vârsta cronologică a subiectului – a
(calculată în ani şi luni), cu ajutorul căruia se pot detecta pe desenul
arborelui diferite elemente ale istoriei individuale, în parte uitate.
Cercetările au demonstrat ipoteza lui Wittgenstein, şi anume că
înălţimea arborelui conţine istoria vieţii individului şi poate reda cu
exactitate evenimente trecute ale vieţii. Acest indice ajută la stabilirea
vârstei la care a avut loc o traumă psihică. Pentru o înţelegere mai facilă
vom oferi următorul exemplu de calcul:
• Se calculează înălţimea arborelui în mm (de la rădăcină la vârf) –
HA;
• Se calculează vârsta în ani şi luni şi se rotunjeşte – a;
HA
• Se calculează primul indice – I = ;
a
• Se calculează distanţa în mm de la inserţia trunchiului (fără
rădăcină), până la inserţia fracturii (excrescenţei, scorburii etc.) –
h1:
h
I1 = 1 – vârsta în ani şi luni (rezultatul nu se rotunjeşte) când este
I
posibil să se fi produs trauma;

126
 Testul arborelui

• Dacă fractura (excrescenţa) este bidimensională, se calculează în

acelaşi mod h2 – distanţa până la partea superioară de inserţie a
excrescenţei:
h
I2 = 2 – vârsta în ani şi luni până la care a fost prelucrat conflictul
I
(trauma);
• Dacă fractura se externalizează, se calculează, în acelaşi mod,
distanţa până la ultima dimensiune externă:
h
I3 = 3 – intervalul de timp sau vârsta până la care sau când trauma
I
(conflictul) a fost conştientizată şi reţinută în memorie.
• În mod similar se calculează h3, h4 etc. în cazul în care există alte
excrescenţe, scorburi.

127
Alina Zamoşteanu – Tehnici proiective. Elemente introductive

XII. Testul desenul persoanei

1. Concepţia teoretică
Proba se bazează în primul rând pe spontaneitatea activităţii de a
desena, precum şi pe legătura dintre particularităţile personalităţii şi
desen. Testul prezintă o serie de avantaje, care se referă la materialul
necesar, şi anume, foi de hârtie şi creioane colorate, posibilitatea de
aplicare nu doar individual, ci şi colectiv; instructajul nu este foarte
laborios, ceea ce permite aplicarea probei şi persoanelor cu un nivel
cultural şi intelectual scăzut.
Există numeroase studii şi cercetări asupra desenului fiinţei
umane, prima care s-a ocupat de acest aspect fiind Karen Machover
(1949), care utilizează desenul unei persoane numai ca probă
proiectivă, nu şi ca test de inteligenţă. Florence Goodenough urmăreşte,
dimpotrivă, determinarea nivelului de inteligenţă al copiilor, alcătuind
o scală de apreciere a desenului, dar are în vedere, de asemenea, factori
legaţi de sociabilitatea, afectivitatea copilului. Ada Abraham realizează
un studiu privind identificările copilului şi căutarea indicilor în Testul
Machover, elaborând o serie de scale. Jaqueline Royer elaborează un
nou studiu conceput din două mari părţi: prima este consacrată
stabilirii unei scale de maturitate, etalonată pe o populaţie normală de
băieţi şi fete (cu vârste cuprinse între 3 ani şi 12 ani şi 11 luni); a doua
parte este consacrată interpretării desenului din perspectiva
particularităţilor personalităţii, evidenţiind aspecte particulare, tipice
ale trăsăturilor de caracter, tulburări psihice, intelectuale sau afective.
În continuare, vom aborda pe rând fiecare dintre studiile
amintite, prezentând atât particularităţile de administrare, cât şi de
interpretare.

2. Testul desenul persoanei din perspectiva lui K.

Machover
Proba este formată din două părţi. Prima parte, nonverbală,
vizează realizarea a două desene. Subiectului i se oferă o foaie de hârtie,
un creion şi o gumă şi i se dă următorul instructaj: „desenează o
persoană”. Examinatorul notează timpul de execuţie al desenului,
128