Piesele lui E.

Ionesco în contextul literaturii absurdului

Absurdul constă în discrepanţa dintre dorinţa de claritate a raţiunii şi iraţionalitatea lumii.

Altfel spus, absurdul reprezintă ,,divorţul” dintre nevoia de a înţelege şi de a explica, proprie raţiunii,
şi caracterul presupus ireductibil, iraţional al existenţei.
Deteriorarea comunicării ţine de esenţa acestui teatru, care vrea să evidenţieze, într-un mod
voit îngroşat, o criză a comunicării. Tot ceea ce a reprezentat lumea comunicărilor dramatice –
dialogul dintre personaje, dialogul personajelor cu publicul, al autorului cu personajele şi cu
spectatorii – este supus rupturii, negării, tocmai pentru a atrage atenţia asupra vorbirii cotidiene, aspra
abundenţei de cuvinte care nu transmit nimic. Ţinta dramaturgiei absurde rezidă tocmai în exprimarea
unei ulburări generale a comunicărilor: a comunicării dintre om şi realitate, dintre om şi semenii săi,
dintre om şi el însuşi. De aceea, în teatrul absurd domină tulburarea mijloacelor de comunicare,
destrămarea relaţiilor logice, descompunerea conexiunilor cauzale. O altă particularitate a teatrului
absurd este lipsa unui conflict bine definit de la care să se ţeasă restul piesei. Intriga este vagă sau
inexistentă, libertatea de acţiune permite să se întâmple orice încât nu se mai întâmplă nimic. Totul
este problematic în aceste piese deşi nu se pun probleme, nu se dezbat idei sau evenimente. Nu se
manifestă un interes deosebit în stabilirea unei intrigi sau a unei acţiuni particulare. Personajele din
teatrul absurd sunt schematice, nu sunt înzestrate cu personalitate, ba chiar sunt uniformizate şi, în
anumite cazuri, sunt interschimbabile. Aceasta deoarece nu sunt individualizate prin anumite trăsături
fizice sau morale. Condiţia omului se reduce la condiţia personajului de factură absurdă: el nu este
decât o marionetă al cărei comportament este dictat de o instanţă supremă necunoscută, ale cărei
gesturi sunt conduse prin intermediul unor fire necunoscute de aceeaşi entitate ce se ascunde.
Piesele pe care Eugen Ionescu le-a scris sunt reprezentative pentru dramaturgia absurdului.
Teatrul ionescian sparge graniţele teatrale şi uimeşte, bulversează cititorul sau spectatorul. Prima
impresie pe care o lasă este aceea de stranietate a ideilor, de dezordine scenică, de haos verbal, de
invenţie lingvistică surprinzătoare.
Fiind texte de factură absurdă, operele lui Ionescu întrunesc toate elementele acestui tip de
teatru. Însă, ceea ce trebuie menţionat este faptul că dramaturgul valorifică într-un mod propriu,
original toate procedeele şi mijloacele specifice teatrului absurdului. Tonul său este inconfundabil.
Citind una dintre operele sale este imposibil să nu recunoşti stilul autorului. El are o manieră de scriere
inedită, care face să se vorbească despre teatrul ionescian în ansamblul teatrului absurdului.
Mesajul pe care teatrul lui Eugen Ionescu îl propune este golul existenţial în care oamenii se
zbat zadarnic. Oamenii nu evoluează, nu se îndreaptă spre ceva anume, nu au nici o ţintă. Lupta lor cu
viaţa este inutilă, căci existenţa lor este vidată de sens şi nu urmează nici un fir logic. Aşadar toate
elementele teatrale sunt negate: personajele se abat complet de la regula stabilită prin tradiţie, acţiunea
propriu-zisă este suspendată, limitele spaţiale şi temporale nu mai sunt precizate, intriga este pusă între
paranteze. Eugen Ionescu şi-a exprimat clar dorinţa de a sparge orice rigoare teatrală, de a elimina
orice obstacol care l-ar putea împiedica să exprime realul, orice regulă care l-ar putea constrânge în
drumul spre înfăţişarea existenţei cotidiene brute şi lipsite de semnificaţie.
În teatrul ionescian dezagrgarea limbajului este totală şi iremediabilă. Drama absurdului este în
primul rând o dramă a cuvântului. Dramaturgii absurdului au încercat prin diferite procedee o
revalorizare a limbii devalorizate. La Eugen Ionescu domină această intenţie. Este evidentă lupta
împotriva clişeelor, împotriva vorbirii banale, neautentice.
În Cântăreaţa cheală sentimentul de stranietate în faţa lumii şi atitudinea de revoltă împotriva
automatismeleâor verbale sunt exprimate prin delirul lingvistic:
,,Domnul Smith: Mă retrag în cocoliba mea printre cocotieri.
Doamna Martin: Cocotierii cocotierelor nu fac corcoduşe, fac coconuci! Cocotierii cocotierelor
nu fac corcoduşe, fac coconuci! Cocotierii cocotierelor nu fac corcoduşe, fac coconuci!
Doamna Smith: Şoarecii şoptesc, şoaptele nu şoricesc.
Doamna Martin: Nu-mi mişca papucii!
Domnul Martin: Nu-mi muşcă papucii.
...............................................................
Domnul Smith: Papa sapă! Papa n-are supapă! Supapa n-ar papă.
Doamna Martin: Bazar, Balzac, bazin!
Domnul Martin: Bizar, bazon, bizon!
Domnul Smith: A, e, i, o, u, a, e, i, o, u, a, e, i, o, u, i!
Domnul Martin: B, C, d, f, g, l, m, n, p, r, s, t, v, w, x, z!
Doamna Martin: Ceapă de apă, ceafă cu apă!

Personajele din Cântăreaţa cheală, soţii Smith şi Martin vorbesc neîncetat, însă tot ceea ce ei
spun este golit de sens. Ruptura de la nivelul limbajului nu este, de fapt, decât un simptom al
descompunerii existenţiale. Într-o astfel de lume, straniul şi derizoriul reprezintă normalitatea: totul
este posibil şi normal, pentru că, în realitate, nimic nu este adevărat. Astfel este anulat şi principiul
identităţii. Nimeni nu este ceea ce pare a fi. Cine sunt soţii Martin? Mary spune că este bona, dar
imediat spune că adevăratul său nume este Sherlock Holmes. Tot Mary scoate la iveală şi ,,secretul”
soţilor Martin- Elisabeth şi Donald. Ei nu sunt cei care cred că sunt. De aceea, finalul ,,antipiesei” este
identic cu începutul, doar că, în locul soţilor Smith apare cuplul Martin.
Este pusă în scenă o lume de fantoşe, de personaje interschimbabile. Identitatea personală este
indiferentă.
Cel mai adesea, spaţiul caracteristic pieselor lui Eugen Ionescu este un spaţiu închis. O piesă care
abundă în absurdităţi comice poate fi pusă în scenă într-un cadru pedant, textul fiind interpretat cu
solemnitate. Dialogurile, când banale, când delirante din Cântăreaţa cheală se desfăşoară într-un
interior burghez sobru. Însă tragicul scenei şi sarcasmul inserat sunt evidente: ,,Interior burghez
englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc,
încălţat cu papuci englezeşti, fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lângă un
şemineu englezesc în care arde un foc englezesc. (...) Moment prelungit de tăcere englezească.
Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească.