NOIEMBRIE 21, 2017  

DE VATRA

Anamaria MIHĂILĂ – Investigările realismului socialist. O problemă de

literatură română recentă?
 

Al doilea volum al seriei Studii de literatură română recentă coordonate de criticul

Gheorghe Perian, Contribuții la istoria realismului socialist*, încearcă să modifice
perspectiva canonică istoriei literare asupra unui subiect revizitat frecvent de cercetători,
realismul socialist, mai cu seamă în contextul unor mișcări teoretice care pun în discuție tot
mai des și în forme diverse relațiile de putere, prin identificarea unor momente alternative în
desfășurarea fenomenului.
Bunăoară, schimbările criticii în raport cu realismul socialist erau, mai degrabă, de
perspectivă decât de metodă. Or, cercetările adunate în cele patru capitole ale volumului – Vin
comuniștii, Periodizare și orientări, Scriitori ai partidului comunist și Teoria – pun problema
modurilor de investigare ale unei epoci și ale unui curent estetic pornind de la cele mai
recente practici și teorii, precum postcolonialismul, ecocritica sau sociologia literaturii. De
fapt, această antologie de studii urmărește felul în care evenimente aparent minore în logica
istoriei literaturii – curentul „botanist”, vizitele în România a unor oameni de cultură precum
Ilya Ehrenburg, Tristan Tzara, Louis Aragon și Elsa Triolet, problema influenției sau
„colonialismul sovietic” – contribuie la trasarea unor linii compensative pe harta încă
incompletă a realismului socialist.
Prima parte a studiilor urmărește felul în care autoritatea realismului socialist e
impusă, iar mai apoi întreținută de vizitele unor personaje semnificative în peisajul literaturii
europene. Relațiile cu politica de stânga ale unor poeți notorii în spațiul european precum
Louis Aragon și Elsa Triolet devin, după cum demonstrează Marius Popa, formele de
legitimare a noului regim: „Un nume arhicunoscut – care, pe deasupra, susținea idealurile
comuniste – într-o Românie în plin proces de sovietizare, devenea, negreșit, garantul
valabilității sistemului”.
Or, dacă vizita unui Ilya Ehrenburg, analizată de Lionel D. Roșca, e elocventă de la
bun început în contextul unei literaturi ce funcționează radiar pornind dinspre URSS către

1
statele-satelit, relațiile lui Tristan Tzara cu politicile de stânga și revenirea lui în spațiul
românesc într-o perioadă de efervescență comunistă rescriu estetica avangardistă construită nu
atât în jurul ideii de neutralitate, cât în proximitatea conceptului de libertate: „Întrebarea
legitimă e: cărui fapt se datorează vizita lui Tristan Tzara în România? Dacă în timpul
războiului păstrase legătura cu prietenii săi cehi și unguri, după aceea e nerăbdător să plece în
părțile Europei unde deja se simțea tot mai puternic prezența comuniștilor […] Progresul la
care se referă Tzara înseamnă propagandă comunistă în toi, pornirea bătăliei comuniștilor
pentru reconstrucție, reforma agrară și uzine, dar și ambiția de a rezolva problema «culturii de
masă»”. În definitiv, analiza Iuliei Rădac surprinde, mai mult decât un „model de coerență în
slujba unui ideal estetic”, strategiile de lucru ale unei utopii politice.
Studiile din partea a doua a volumului semnate de Andrada Fătu-Tutoveanu, Robert
Cincu sau Cosmin Borza ridică probleme conceptuale, discută „estetica” realismului socialist
și ordonează liniile de interpretare în încercarea de a recredita un mod de a face literatură. În
acest sens, Cosmin Borza identifică nucleele de tensiune din proza lui Preda, D.R. Popescu,
Petru Dumitriu sau Eugen Barbu și califică realismul socialist drept un curent valabil
„estetic”, în măsura în care oferă un bun exemplu de „compromitere ideologică” ce iese în
afara „compromisului estetic”, așadar un dialog cu puterea ce nu afectează neapărat
construcția și coerența narațiunii.
Totodată, unul dintre cele mai interesante studii ale volumului îl reprezintă „Curentul
«botanist» în poezia românească din epoca realismului socialist” semnat de Robert Cincu,
întrucât acesta lărgește paradigma modurilor de a scrie, în același timp în acord (cu) și în afara
politicii oficiale: „Poeții «botaniști» nu se delimitează, însă, complet de estetica socialistă, în
textele lor fiind numeroase trimiteri la teme precum lupta de clasă sau meritele Partidului și,
inclusiv, dedicații adresate Republicii Populare Române. Însă caracterul atipic al textelor se
datorește mai ales permanentelor metafore vegetale […]. Considerat apolitic (în ciuda
numeroaselor concesii făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui
Stalin, în contextul politic al unei țări extrem de atente la alunecările ideologice),
«botanismul» a rămas în memoria culturală mai ales prin obiecțiile care i-au fost aduse”. Or,
în timp ce partidul reclamă vădit apolitismul „botaniștilor”, „evazionismul” poetic și
„înstrăinarea de viața poporului”, gravitatea curentului și principala abatere de la norma
realismului socialist constă, până la urmă, din existența alternativei. În spatele acuzelor
acestora, curentul „botanist” amenință maniera singulară de a scrie și de a gândi.
            Destul de confuz la început prin problema periodizării pe care o ridică încă din
titlu, „Când a început realismul socialist în literatura română” (accentul fiind pus, mai întâi, pe
prima parte a titlului – „Când a început…” – și abia apoi, în mod convingător și real, pe cea
de-a doua – „…în literatura română”), articolul Andradei Fătu-Tutoveanu e mai degrabă
relevant prin deschiderile către postcolonialism pe care le provoacă. În dialog polemic cu
teoria celor trei lumi a lui David Chioni Moore și în relație implicită cu conceptul de „in-
between peripherality” a lui Steven Tötösy de Zepetnek, autoarea definește legătura dintre
România socialistă și URSS în termenii „colonialismului sovietic”: „Colonizarea sovietică a
blocului comunist era, așadar, o colonizare după toate regulile artei: «lipsa puterii suverane,

2
restricții privind circulația, ocupație militară, o economie condusă de statul dominant etc.».
Apropierea culturii prin discursul propagandistic și ideologic și transformarea culturii române
într-o cultură satelit… poate fi comparată cu o formă de colonizare culturală”. Pe cât de
actuală și relevantă, pe atât de sensibilă, problema colonialismului și a postcolonialismului
face ca realismul socialist să revină în tendințe și să rămână în atenția unor cercetători de
metodă recentă.
            Totodată, investigările „politicii amorului” ori situarea realismului socialist în
descendența unei poetici romantice, precum și analizele referitoare la mutațiile de perspectivă
și a deficitului teoretic al epocii completează încercările de revizuire a curentului de către
critica literară. Astfel, partea a treia a cărții urmărește câteva modele de scriitură – Maria
Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Geo Bogza, A. E. Baconsky – care se configurează
în jurul relațiilor cu politica oficială. În timp ce Adriana Stan discută figura „superfemeii
comuniste”, a compromisului estetic și a ratării exemplare, Laura Pavel analizează
reprezentările „femeii fatale” și construcțiile temei iubirii în limitele impuse ideologic.
În schimb, Călin Teutișan reface traseul realismului socialist, tributar, în viziunea
criticului, poeticii romantice. Pe urmele lui Ion Simuț, într-un demers atent articulat și perfect
coerent, el urmărește cum motivul „patriei celeste”, exemplaritatea eroilor neamului,
imaginarul feminin revoluționar contribuie la redefinirea curentului în termenii unui
„neorealism proletcultist”. Totodată, investigând suspendarea logicii „cuvintelor în libertate”
și trădarea aparentă a idealului poetic avangardist, Ștefan Baghiu explică felul în care Geo
Bogza ajunge să contribuie decisiv la „școala de jurnalism” a dictaturii, „prin faptul că
reportajul literar infestat ideologic devine principala metodă de lucru în propaganda
perioadei”. Patriotismul vegetal, abuzurile imperialiste și exploatările burgheziei, schimbul de
forțe dintre om și natură și supunerea celei din urmă prin muncă refac instrumentarul unei
politici puternic discursive. În ultimul studiu al volumului, Gheorghe Perian pune problema
autenticității relației lui A. E. Baconsky cu dictatura, prin analiza modulațiilor vocii poetice
odată cu trecerea de la o poezie a muncii în epoca stalinistă la o poezie erotică în perioada de
după moartea lui Stalin.
Partea teoretică a volumului reia conferința susținută de Georg Lukács la Congresul
scriitorilor germani de la Berlin din 1956, în care acesta discută problema perspectivei și a
modalităților de lucru pe care le implică. Întrucât Andrei Jdanov constituia, mai degrabă,
obiectul de studiu al perioadei, traducerea conferinței lui Georg Lukács încearcă să acopere
deficitul teoretic al realismului socialist și să dovedească existența variantelor. Până la urmă,
articolele cuprinse în Contribuțiile la istoria realismului socialist nu fac decât să răspundă la
acest imperativ al alternativei. Discursul despre realismul socialist caută să se îndepărteze de
termenii „canonici” și să găsească conținuturi semnificative pentru scoaterea din clișeu a unui
curent estetic la prima vedere compromis. Școala clujeană e, printre altele, una de metodă. În
cele din urmă, relațiile criticii cu realismul socialist devin tot mai apropiate de modul de
investigare, constituind un subiect de interogat în contextul celor mai recente tendințe
teoretice.
_______

3
* Gheorghe Perian (coord.), Studii de literatură română recentă, vol. II. Contribuții la istoria
realismului socialist, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017.
 
 
[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 31-32]