Andre Vauchez , Sfințenia în Evul Mediu timpuriu ,Cambrige University 1997,capitolele :

Capitolul 7 : Rolul călugărilor regulari

Capitolul 8: Clerul secular și laicii

Concluzia cărții 1 : Cultul sfinților între obiectivele universaliste și creșterea

particularismelor.

Rolul ordinilor călugărești

Sfârșitul seculului al XI –lea este momentul când modul de viață al benedictinilor

clasici a fost obiectul unei critici aspre în special din partea eremitismului care a cunoscut un
avânt remarcabil. Ordinele mendicante nou înfințate au accentuat sentimentul de revigorare a
sfințeniei bisericii timpurii .În acest secol XI se modifică însăși natura sfințeniei, ea încetând
mai fi rodul contemplări tainei infinite a lui Dumnezeu ,spre o imitare a lui Hristos printr-o
redescoperire a vieții lăuntrice.

Frații minori

Sfântul Bonaventura deși suspectat ca fiind adept al joahimismului face diferența între
trei mari perioade în istoria creștinismului: prima ,cea a apostolilor și a martirilor caracterizată
prin frecvența miracolelor și prezicerilor; a doua, cea a doctorilor bisericilor ,notabila pentru
formarea doctrinei creștine ; și a treia perioada finală,când Dumnezeu a creat așa numiții
campioni ai sărăciei și cerșitului , adică pe Sf. Francis și Sf. Dominic, cu discipolii acestora,
pentru a reface perfectiunea evanghelică în biserică și pentru a distruge lăcomia care a
cucerit,posedat lumea. Călugării mendicanți se vor strădui începund cu secolul XIII să își
sanctifice fondatorii ordinelor și chiar membri ai acestor ordine. Astfel aceștia încep prin a
asemăna înscrierile vremii cu Iisus. Spre exemplu același Sf . Bonaventura în Legenda majori
a creat pentru prima dată tema similitudinii între sanctitatea Sf. Francis și Iisus Hristos ,ceea
ce i-a dat fondatorului ordinului franciscan o sanctitate cu totul și cu tolul specială .

Așa cum spune și Petru Johannis Olivi Sfântului Francis i s-a dat a șasea pecete a
lumii ,adică ultima în care dumnezeirea și-a pus scopul de a reînnoi istoria creștinismului.
Unele scrieri scriu despre Francis că viața lui a fost o adevărată copie a vieții Mântuitorului ,
lucru ce se observă în cuvintele din cartea Miracula sancti Francisci scrisă în a doua jumătate
a secolului XIV prin care se spune că Dumnezeu și-a reînnoit iubirea pentru oameni în
persoana lui Francis.

Deși în Amonitiones ni se spune ca Sf. Francis ar fi deprins în perioada vieții lui faptul
că era venerat ca un sfânt viu și le-a spus membrilor ordinului fondat de acesta să nu îl
venereze la scurtă vreme după moartea sa au început să se scrie lucrări în care îl lăudau drept
sfânt precum Vita prima și Vita secunda de Thomas de Celano, apărută în 1244 sau
construcția bazilici Assisi făcută de fratele Elias prin care se dorea să se arate sfințenea
fondatorului ordinului.
 După moartea Sf. Francis s-a dezvoltat o polemică privind veridicitatea stigmatelor și
sfințeniei acestuia ,numit în Italia „il Poverello” adică sfântul cel sărac,de aceea în 1244 în
adunarea generală a ordinului s-a luat decizia de a se colecta cât mai multe informații posibile
despre minunile de intercesiune făcute de Sf. Francis. Sf Francis și Sf. Anton de Padova sunt
cononizați destul de repede de către papalitate.

În contextul „rivalității” dintre dominicani și franciscani cu privire la perfecțiunea

modului de viață cel mai bun argument al franciscanilor a fost acela de a arăta numărul de
sfinți din rândul lor. Astfel s-au produs mai multe vitae care să păstreze memoria unor frați
precum frații Guy de Cortona, care a scris viața Humilianei din Cerchi sau Giunto de Vignate
care a scris viața Sf. Margareta de Cortona astfel s-au făcut colecție de miracole care au fost
compilate și apoi citite public la întâlnirile generale ale ordinului sau în capitlurilor generale.
În prima jumătate a secolului XIV și-au făcut apariția compilații hagiografice cu toți
sfinții revendicați de ordin, lucrări precum: „Catalogus sanctorum Fratrum minorem”(1935)
sau „Provinciale ordinis Fratrum minorum”.

Călugării predicatori și alte ordine mendicante

Istoria atitudinii dominicanilor față de cultul sfinților a fost asemănătoare cu cea a

franciscanilor asfel că până la 13 iulie 1234 când Papa Grigore al IX –lea îl canonizează pe
fondatorul ordinului după ce în prealabil osemintele acestuia au fost mutate solemn într-un
mormânt de piatră , observăm cum la rândul lor încearcă să canonizeze cât mai mulți sfinți
din ordinul lor, începând cu Petru Martirul canonizat în 1253.

În măsura în care personalitatea Sf. Dominic a fost mai puțin izbitoare decât a Sf.
Francis atenția fiilor lui spirituali s-a concentrat pe toate manifestările de sfințenie din cadrul
ordinului. Astfel ca în întâlnirea generala a ordinului la Paris în anul 1256 maestrul general a
cerut tuturor priorilor să se informeze cu privire la miracolele săvârșite de membri ordinului.
S-au executat asfel o serie de compilații agiografice, cele mai remarcabile fiind Vitae fratrum
a lui Gerard de Frachet sau Bonum universale de apibus a lui Thomas de Cantimbre . Astfel s-
a încercat canonizarea Sf. Toma din Aquino , moment ce a dat predicatorilor oportunitatea de
a-si demonstra coiziunea ,apoi canonizarea faimoșilor predicatori Venturio din Bergamo sau
Villano dei Botti din Florența.

Observăm, faptul cum alegerea episcopilor din rândul ordinelor după a doua jumătate
a secolului XIII face în așa fel încât un sfânt al ordinului să fie puternic introdus în
comunitatea diocezei, pentru a mări faima sfinților lor. Franciscanul Walter de Bruges episcop
de Poitiers își introduce în dioceză sărbătoarea Sf. Francis.

Interesant este faptul că ordinele au negociat acorduri între ele menite să mărească
faima fondatorilor lor. Spre exemplu cistercienii în 1255 îi includ pe Sf. Dominic și Petru
Martirul în calendarul lor, dominicanii incluzându-l la rândul lor pe Sf. Bernard. O prelungire
a anchetei și la alte ordine precum augustinienii sau carmeliții vor duce la concluzii similare
privind ordinea în care a izbucnit canonizarea în rândul mendicanților.
Dacă ordinul cistercian nu a fost interesat de dezvoltarea unui cult al sfinților din cadrul
ordinului lor cu excepția fondatorului ,Sf. Bernard canonizat în 1174 , în contextul rivalității
cu ordinele mendicante dupa 1230 ei au urmat o politică de sanctificare a călugărilor din
rândul ordinului. S-a făcut cerere de canonizare către Papă și observăm în prima jumătate a
secolului XIII o explozie a geografiei cisterciene care exaltau meritele unor călugări,
călugărițe și frați laici care au aparținut ordinului.

Capitolul 8: Clerul secular și laicii

Exisă în rândul istoricilor tendința de a exagera rolul mendicanților în inventarea

sfinților recenți,moderni, și aceasta se datorează în principal documentației din secolul XIII
care este mai bogată la aceștia decât la clerul secular ,adică avem mai multe vieți ale sfinților
ce aparțin ordinelor mendicante decât cei ce aparțin clerului secular.

Nu trebuie să uităm însă rolul pe care masele populare l-au jucat în dezvoltarea
cultelor noilor sfinți. Astfel după creșterea rapidă a cultului Sf. Dominic dezvoltată prin
mișcarea „Aleluia” și prin predicile călugărului dominican Ioan de Vicenza asistăm la un val
de pietate din partea populației în contextul morți unor călugări eremiți foarte apreciați de
către populație. Observăm cu credincioși își doresc să aspire și să se potrivească noului ideal
de perfecțiune,de sfințenie anterior rezervată doar clerului sau celor din clasa dominantă.
Avem ca exemplu procesiunea flagelări din Perugia din anul 1260 când masele își arată
devotamentul public față de Sf. Bevignate, o persoană despre care se știa că ar fi locuit în
Perugia la sf. secolului XII și inceputul secolului XIII.

După acest an în marile orașe din valea Po asistăm la mari explozii de fervoare
religioasă unele transformându-se în delir colectiv , dupa moartea anumitor persoane privite
ca fiind sfinți de către laici,dar ca impostori de către mendicanți. Vedem astfel cum oameni
devin la rândul lor creatori de sfinți și asta nu se întâmplă doar în nordul Italiei ci și în Anglia,
zone în care cultul sfinților s-a dezvloltat mult mai repede fără să fie foarte atașați de
devoțiunea vechilor sfinți cum este cazul centrului și nordului Europei.

Deși aceste culturi au rămas locale în cea mai mare parte ,clerul secular ajunge să se
îngrijoreze de faptul că pe parcursul sec XIV populațiile își aleg ca sfinți protectori sfinți tot
mai recenți astfel devoțiunile față de vechii sfinți sunt tot mai reduse. Spre exemplu în Suedia
oamenii își aleg ca și sfinți protectori în sec XIV sfinți precum Sf. Brighite sau Ingrid din
Scanninge în locul sfinților Olaf sau Thibald.

Georges Duby în lucrarea „Le temps des cathedrales:l’art et la societe .980-

1420” ,Paris 1976 ,arată că în secolul XIII se face o schimbare de paradigmă în ceea ce
privește creștinismul și implicit cultul sfinților. În acest secol creștinismul care era înainte o
religie a elitelor și a claselor dominante pătrunde în rândul maselor. Astfel oamenii au
modelat creștinismul în așa fel încât să li se potrivească intereselor proprii acceptând desigur
dogmele bisericești. Cultul sfinților a coborât de la cer la pământ devenind mai accesibil , în
ochii credincioșilor care își aleg sfinți protectori tot mai contemporani cu aceștia.
 Concluzia cărții 1 : Cultul sfinților între obiectivele universaliste și creșterea
particularismelor

Dacă până în secolul XIII cultul sfinților s-a dezvoltat organic ,cu procese de
canonizare destul de reduse numeric ,început cu secolul XI și mai ales după apariția
mendicanților asistăm la un boom al devoțiunilor din partea populațiilor pentru anumiți sfinți
ceea ce a îngrijorat papalitatea deoarece așa cum am mai spus credincioșii au început să
neglijeze devoțiunile tradiționale ale vechilor sfinți și să creeze ei noi sfinți. Până în 1260
papalitatea a executat cu generozitate procesele de canonizare a unor sfinți recenți ,după acest
an se iau măsuri pentru a estompa dezvoltarea cultelor locale și a sfinților noi în detrimentrul
cultelor sfinților vechi și universali. Decizia conciliului de la Lyon II din anul 1274 de a
suprima ordinele mendicante mai mici a fost un prim pas pentru a mărginii dezvoltarea
credințelor maselor populare catolicismul începe să fie definit acum ca o religie academică cu
o doctrină formulată și bine stabilită de către părinții bisericii.

Se încearcă revenirea la un elitism riguros în ceea ce înseamnă creerea sfinților.

Oricum încercarea de a limita dezvoltarea cultul sfinților locali de către papalitate ,nu
a reușit deoarece observăm pe parcursul secolului XIV și XV cum fiecare comunitate, fie ea
un oraș sau chiar sat, ajung să își aleagă patroni locali în persoana unui sfânt local. Papalitatea
încearcă să controleze devoțiunile locale prin ghidarea acestora spre anumiți sfinți care au
virtuți considerate demne de venerare: Sf. Thomas Becket , Francisc ,Dominic, Pentru
Martirul etc. Dar și asa biserica nu reușește să stăpânească evoluția cultului sfinților sub
presiunea laicilor și a ordinelor mendicante , face doar o diferențiere între „Sancti și Beati”
adică o difernțiere între vechi sfinți canonici și noi sfinți moderni.

Eșecul controlului cultului sfinților în toată istoria Evului Mediu dezvăluie

incapacitatea bisericii de a cuprinde într-un singur model sau într-un număr finit de modele
diversitatea concepțiilor privind sfințenia în mentalitatea vremii.