1.

Definiți conceptul de ”politică” și identificați elementele componente ale acestei

activități.
Leo Strauss afirmă, pe scurt, că politica este întotdeauna angajare, în numele unei cauze. O
altă perspectivă a politicii o oferă Max Weber care susține că înțelegerea domeniului politic
presupune o atitudine neutră, indiferentă la valori.
Totodată, putem distinge sensul nobil și sensul peiorativ (depreciativ) al politicii. În sensul
nobil, politica este văzută drept tehnica de a guverna o comunitate umană. Acest sens nobil este
propriu filosofiei antice, dar și acelor discursuri moderne care văd în politică o tentativă reușită de
a depăși diviziunile sociale. Sensul depreciativ al politicii face din ea aspectul indecent al vieții
umane. Politica este dominată de corupție și este considerată domeniul în care se petrec lucrurile
cele mai nedemne, care sunt intolerabile.
O altă deosebire de luat în considerare este cea dintre politica văzută ca un domeniu opac,
obscur, o activitate care scapă înțelegerii noastre și, respectiv, politica văzută ca o activitate
transparentă și inteligibilă, la care putem avea acces fără dificultăți.
Raymond Aron recuperează viziunea aristotelică asupra politicii și susține că politica este
fondatoare, cea care întemeiază comunitatea, afirmând că nicio societate nu există înafara politicii.
2. Evoluția obiectului de studiu al științei politice, din antichitate până în perioada
contemporană.
Știința politică apare în sec al XIX-lea, într-un moment special din istoria filosofiei: este
vorba despre scindarea acesteia în numeroase discipline, cum ar fi sociologia, psihologia,
antropologia etc.
Condițiile care au favorizat apariția științei politice au fost explicate de mai mulți autori.
Pentru Jean Baudouin, apariția științei politice este legată de democratizarea societății. Acesta este
un fenomen care sporește vizibilitatea societății în propriii ochi, fapt esențial pentru configurarea
unei discipline distincte, care va căuta să studieze sistematic producerea relațiilor sociale. În
viziunea lui Pierre Favre, există mai multe elemente care explică apariția științelor sociale în genere
și în particular a științei politice în sec XIX. Primul element este revoluția industrială, ca un
fenomen de schimbare fundamentală a societății. În al doilea rând, trebuie luat în seamă
individualismul modern. Datorită individualismului, persoanele se distanțează de societate și încep
să o privească ca pe un lucru.
Nașterea științei politice a fost favorizată, consideră Favre, de trei elemente: autonomizarea
intelectuală a politicului, adică desprinderea acestui domeniu de altele cu care a fost legat până
atunci, în special economia, morala, religia; apariția unei administrații moderne și mult mai
numeroase decât în acel moment; laicizarea și democratizarea politicii care conduc la o extindere a
participării politice și la o dezvoltare a statului liberal.
Pe scurt, putem spune că știința politică este un produs al democratizării și al occidentalizării
societăților.
 3. Definiți conceptul de ”sistem politic” și analizați pe scurt componentele acestuia.
David Easton a definit sistemul politic ca un ansamblu de interacțiuni prin care resursele
politice sunt repartizate într-un mod autoritar într-o societate. Sistemul politic trebuie văzut ca un
ansamblu de instituții care fac legi, care aplică legi, care implementează politici publice și care sunt
într-o legătură constantă cu noi toți.
Sistemul politic cuprinde instituțiile politice, relațiile politice precum și ideile/valorile politice.
Instituțiile politice sunt reprezentate de stat și organele sale centrale sau locale, partide politice,
organizații politice, precum și diferitele mecanisme care asigură participarea cetățenilor la viața
politică. Relațiile politice se referă la totalitatea raporturilor dintre diferitele insituții politice sau
dintre acestea și cetățeni în cadrul proceselor politice. Ideile politice se manifestă sub formă de
teorii, doctrine sau ideologii, dar și sub forma programelor politice pe care formațiunile politice le
propun alegătorilor. Valorile politice sunt reprezentate de totalitatea credințelor, normelor, ideilor
care îl determina pe individ să simpatizeze un anumit partid, să se înscrie într-un partid sau să
voteze într-un anumit fel.
4. Funcțiile sistemului politic;
În stabilirea funcțiilor sistemului politic, principalul criteriu folosit de cei mai mulți autori a fost
reprezentat de raportul sistemului politic cu mediul și cu părțile sale componente.
Funcția de menținere și adaptare are în vedere consolidarea continuă a relațiilor politice în
cadrul sistemului, precum și înlocuirea elementelor vechi cu cele noi în funcție de cerințele dintr-
un anumit moment. Funcția de conversie politică se referă la capacitatea sistemului politic de a
transforma cererile în bunuri sau deciziile politice care să contribuie la buna funcționare a
sistemului. Funcția de extracție se referă la capacitatea sistemului de a identifica și folosi resursele
materiale și umane în vederea soluționării diferitelor probleme sociale. Funcția de reglementare se
referă la acea dimensiune de funcționare a sistemului prin care problemele și solicitările sunt
rezolvate din punct de vedere legislativ.
5. Tipologii ale sistemelor politice;
În ceea ce privește sistemele politice, unii autori vorbesc despre trei tipuri care pot fi
identificate: SIST. TRADIȚIONAL – bazat de cele mai multe ori pe reguli nescrise, pe tradiții și în
care puterea regelui este totală; SIST. CARISMATIC – bazat pe autoritatea exercitată de un
conducător care este plăcut de popor; SIST. LEGAL-RAȚIONAL – bazat pe legi și în care guvernarea
și exercitarea mandatelor politice rezultă din votul poporului.
6. Conceptele de „putere”, „autoritate” și „legitimitate” – definiții și raporturi între acestea;
Definiția puterii în viziunea lui Raymond Aron: puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A
de a-l determina pe B să facă ceea ce nu ar fi făcut fără intervenția lui A. Puterea politică deținută
atât individual, cât și colectiv într-o societate trebuie să fie legitimă și bazată pe autoritate.
Autoritatea reprezintă dreptul de a conduce. Legitimitatea se refera la calitatea de a fi in acord cu
anumite standarde, anumite reguli, norme, procedee acceptate ca fiind legale intr-o comunitate
sau societate. Legitimitatea se refera la un mecanism prin care este conferita acceptanta sociala
fata de o anumita ordine normativa si fata de un anumit mod de functionare a institutiilor si
organizatiilor. Legitimitatea confera dreptul de a exercita puterea si controlul asupra cuiva.
Legitimitatea puterii exercitata de un grup sau de o persoana transforma puterea in autoritate.
7. Tipuri de autoritate în viziunea lui Max Weber;
Max Weber face distincția între 3 tipuri de autoritate: tradițională – specifică societăților
arhaice în care liderul nu este ales prin vot sau alte mecanisme democratice, ci este fie cel mai
puternic membru al comunității, fie își bazează conducerea pe unele principii ce țin de religie,
tradiții etc; carismatică – acea autoritate exercitată de un lider cu anumite trăsături excepționale,
având în general capacitatea de a mobiliza masele, iar autoritatea îi este cunoscută chiar dacă nu
se bazează pe legi; legal-tradițională – presupune dreptul de a conduce, obținut pe baze legale în
urma unor alegeri democratice sau prin intermediul oricăror alte mecanisme acceptate într-un
regim democratic.
8. Definiți conceptul de „stat” și identificați principalele tipuri de state. Funcțiile statului;
Statul este o instituție politică a cărei birocrație reușește să exercite, în limitele legii, monopolul
constrângerii fizice legitime. Din punct de vedere al organizării teritoriale, statele se clasifică în
state unitare (organizate pe baza unei constituții), state federale (mai multe entități care decid să
se organizeze într-un singur stat) și confederațiile (se formează pe baza unor tratate care
reglementează raporturile între părțile acestor tratate). Statul ca instituție modernă deține un
număr de monopoluri. Astfel, statul deține monopolul producerii legilor, monopolul fiscal, statul
fiind singurul îndreptățit să perceapă impozite, monopolul în privința judecății și pedepselor și
monopolul monetar, statul fiind singurul îndreptățit să bată și să pună în circulație moneda.
9. Definiți conceptul de „stat de drept” și identificați trăsăturile acestuia;
Statul de drept reprezintă expresia limitării puterilor statului. În viziunea lui Hans Kelsen, este
stat de drept orice stat dotat cu o Constituție. Un alt sens al statului de drept este, în definiția lui
Bobbio, cel în care statul dispune de puteri publice ce sunt reglementate de norme generale și
funcționează în limitele fixate de aceste norme. În al treilea rând, un alt sens evocat de Bobbio este
cel în care, alături de această limită formală avem și o limită materială a exercitării puterii, limită
creată de înscrierea în textul constituțional a unor drepturi fundamentale ca drepturi inviolabile și
de instituirea unor mecanisme care transformă înscrisul constituțional într-o realitate efectivă.
10. Conceptul de „regim politic”. Regimurile politice prezidențiale și cele semi-prezidențiale –
caracteristici, diferențe, avantaje, dezavantaje.
Regimurile prezidențiale sunt regimuri republicane în care președintele este ales de popor și
este în același timp atât șeful statului, cât și șeful guvernului. El își numește membrii guvernului
care, de obicei, nu au nevoie de votul de încredere al parlamentului.
Regimul semi-prezidențial este o variantă de regim republican care îmbină trăsături ale
regimului parlamentar cu cele ale regimului prezidențial, în care președintele este ales de popor și
împarte puterea executivă cu un prim ministru pe care îl desemnează, acesta din urmă fiind cel
care propune componența guvernului.
 Diferența dintre cele două regimuri este creată de relația dintre șeful statului și majoritatea
parlamentară.
11. Conceptul de „regim politic”. Regimurile politice prezidențiale și cele parlamentare –
caracteristici, diferențe, avantaje, dezavantaje.
Regimurile prezidențiale sunt regimuri republicane în care președintele este ales de popor și
este în același timp atât șeful statului, cât și șeful guvernului. El își numește membrii guvernului
care, de obicei, nu au nevoie de votul de încredere al parlamentului.
Regimurile parlamentare sunt regimuri fie republicane, fie monarhice în care parlamentul
deține un rol central în conducerea statului. Într-un regim monarhic parlamentul numește primul
ministru și oferă votul de încredere guvernului, iar într-un regim republican parlamentul alege
inclusiv președintele țării.
Diferența fundamentală dintre cele două regimuri: în cazul regimurilor parlamentare executivul
este instituit în parlament, în cazul regimurilor prezidențiale executivul este produs la urne,
deoarece guvernul este o prerogativă prezidențială.
12. Tipologii ale regimurilor politice nedemocratice – regimurile totalitare;
O primă caracteristică este prezența unui partid unic urmată de o poliție secretă foarte bine
dezvoltată. A treia caracteristică este reprezentată de monopolul pe care statul îl are asupra
mijloacelor de comunicare. A patra trăsătură este controlul centralizat al tuturor organizațiilor
politice, sociale, culturale, până la crearea unui sistem de planificare economică. Ultima
caracteristică este subordonarea completă a forțelor armate puterii politice.
13. Tipologii ale regimurilor politice nedemocratice – regimurile autoritare;
În aceste regimuri, pluralismul politic apare limitat din mai multe puncte de vedere:
organizațiile autorizate care mențin și exercită puterea sunt puține, sunt legitimate de către lider,
au sfere de autonomie recunoscute, dând impresia de a fi în mod esențial imobile. Aceste regimuri
au un mod de gândire codificat, rigid, cu o logică constrângătoare. Regimurile totalitare,
intenționează să-și mențină societățile într-o stare de mobilizare impusă de sus: o revoluție
permanentă, cu scopul de a forma un om nou. Liderul exercită puterea politică în limite prost
definite, arbitrare, relativ previzibile. Partidul unic este instrumentul principal pentru obținerea și
exercitarea puterii politice. O caracteristică de bază a regimului totalitar este reprezentată de
existența sau construirea unui univers concentraționar pentru a menține teama și anxietatea
indivizilor supuși.
14. Regimurile politice democratice – caracteristici, etape de formare. Fazele procesului de
democratizare;
Metoda democratică este acea ordine instituțională prin care se ajunge la decizii politice,
ordine în care unele persoane obțin dreptul de a decide, în urma unei înfuntări concurențiale
pentru obținerea votului popular. Democratizarea derivă din unirea a două procese: liberalizarea și
cuprinderea. Procesul de democratizare cuprinde șase faze. Odată stabilit cine face parte din
sistemul politic, acesta trece de prima fază a formării unui regim democratic, și anume faza
pregătitoare. A doua fază este faza compromisului, prin care elitele nu urmăresc o distrugere
reciprocă, ci acceptă să conviețuiască și să intre în competiție pentru puterea politică. În cea de-a
treia fază, obișnuirea, este important ca artizanii compromisului democratic să îi convingă pe
politicienii de profesie, pe activiști și pe cetățeni de importanța și de eficiența principiilor de
conciliere. Sistemul internațional nu poate să întemeieze sau să distrugă regimurile politice de unul
singur, cu excepția situațiilor de război și de invazie. Faza a cincea este reprezentată de cele trei
valuri de democratizare și două valuri de reflux. Faza a șasea este reprezentată de factorii celui de-
al treilea val, și anume criza de legitimare a regimurilor autoritare, creșterea economică fără
precedent și noul rol al Bisericii Catolice.
15. Condițiile politice specifice formării regimurilor democratice în viziunea lui Robert Dahl;
Pentru oportunitatea de a formula preferințe, pentru a exprima preferințe și pentru a vedea
propriile preferințe cântărite în mod egal în actul de guvernare, se cer următoarele garanții
instituționale: libertatea de a înființa organizații sau de a adera la ele, libertatea de exprimare,
dreptul la vot, surse alternative de informare, eligibilitatea în funcții politice, alegeri libere și
echitabile, dreptul conducătorilor politici de a concura pentru susținere și voturi, instituțiile care
realizează politici guvernamentale depind de voturi și de alte modalități de exprimare a
preferințelor.
16. Valurile de democratizare și perioadele de reflux în opinia lui Samuel Huntington.
Caracteristicile celui de-al treilea val al democratizării;
Un „val” al democratizării este definit ca „un grup de tranziţii de la regimuri nedemocratice la
regimuri democratice care au loc pe durata unei perioade specificate de timp şi care depăşesc
numeric, în mod semnificativ, tranziţiile în direcţia opusă care au loc în acea perioadă”.
Începutul celui de-al treilea val este asociat Revoluţiei „garoafelor roşii” din Portugalia, urmată
aproape imediat de tranziţiile către democraţie în Spania şi Grecia, de tranziţiile latino-americane
şi, mai târziu, est-asiatice. Sfârşitul Războiului Rece avea să extindă valul democratizării în lumea
postcomunistă, în primul rând în Europa Centrală şi de Est. Tot în această perioadă, el şi-a făcut
simţită prezenţa pe continentul african.
17. Criteriile esențiale care definesc un partid politic, în viziunea lui Myron Weiner și Joseph
LaPalombara;
Primul criteriu: să fie o organizație durabilă – să aibă o speranță de viață superioară celei a
liderilor săi. Al doilea criteriu: să fie o organizație completă – să aibă filiere atât la nivel național,
cât și la nivel local, iar legătura dintre acestea să fie una permanentă. Al treilea criteiu: obiectiul
respectivei organizații să fie fie cucerit și organizarea puterii să fie atât la nivel local, cât și la nivel
național. Al patrulea criteriu: voința respectivei organizații de a căuta sprijin atât la nivelul
militanților, cât și al alegătorilor în cadrul proceselor electorale; așadar, trebuie să existe în cadrul
partidelor politice preocuparea permanentă privind câștigarea de susținători și obținerea de sprijin
popular. Pe lângă cele patru criterii, este important de menționat caracterul voluntar al unui partid
politic, care se referă la faptul că el trebuie să fie contextuat în mod liber, iar adeziunile membrilor
trebuie să se bazeze tot pe voința exprimată liber.
 18. Funcțiile partidelor politice într-o societate democratică;
Funcția de reprezentare a intereselor cetățenilor, funcția de conducere a statului, funcția de
elaborare a problemelor și politicilor de guvernare, funcția de comunicare, funcția de recrutare a
candidaților și de integrare socială prin intermediul socializării politice, funcția de coordonare și
control al organelor generale, funcția educațională de completare a educației civile sau politicii
cetățenilor.
19. Tipologii ale partidelor politice;
Maurice Duverger distinge: partidele de cadre (europene și americane) de partidele de masă
(socialiste, comuniste, fasciste). Partidele de cadre sunt partide de creație internă, ele se formează
plecând de la grupuri parlamentare formate în sânul unor adunări reprezentative. Partidele de
masă iau naștere în urma unor inițiative din exteriorul sistemului puterii. Ele își au originea în mici
societăți secrete, asociații, biserici, sindicate, care acționează în societate, dar nu au reprezentanți
politici la nivel parlamentar.
Distincţia partide de mase-partide de cadre corespunde, în mare, clivajului social-politic stânga-
dreapta în societăţile occidentale.
20. Tipologii ale sistemelor de partide;
Cea mai simplă clasificare a sistemelor de partide care utilizează doar criteriul numeric împarte
sistemele de partide în 3 categorii: sisteme monopartidiste (cu un singur partid, specifice
regimurilor politice nedemocratice), sisteme bipartidiste (cu două partide politice, ex. SUA) și
sisteme multipartidistice.
Giovanni Sartori împarte sistemele de partide în două mari categorii: sisteme neconcurențiale,
specifice regimurilor nedemocratice (totalitare, autoritare) și sisteme concurențiale, specifice
regimurilor democratice.
Maurice Duverger ia în considerare, pe lângă numărul de partide, și modul de scrutin,
distingând trei tipuri de sisteme partidiste: sistemul electoral majoritar cu un tur de scrutin tinde
spre bipartidism, reprezentarea proporțională tinde spre multipartidism și scrutinul majoritar cu
două tururi tinde către multipartidism temperat de alianță.
21. Sisteme electorale majoritare – definiție, tipologii, avantaje, dezavantaje;
Sistemele majoritare pot fi uninominale sau plurinominale în funcție de numărul de
mandate puse în joc în fiecare circumscripție electorală.
22. Sisteme electorale proporționale – definiție, tipologii, avantaje, dezavantaje;
Sistemele proporționale sunt utilizate în general în circumscripții electorale, unde sunt
disponibile mai multe mandate, iar împărțirea acestora se face proporțional cu numărul de voturi
obținut de fiecare partid.
 23. Sistemul de vot prin care este ales Președintele României;
Președintele României este ales prin vot majoritar în unul sau două tururi de scrutin. Pentru a fi
declarat câștigător în primul tur, un candidat trebuie să obțină majoritatea absolută a voturilor,
adică 50% + 1 din numărul total al alegătorilor înscriși pe listele electorale. Dacă niciun candidat nu
reușește să obțină această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă
primii doi clasați din primul tur, fiind necesară majoritatea relativă, adică 50% + 1 din numărul
voturilor valabil exprimate.
24. Sistemul de vot prin care sunt aleși membrii Parlamentului în România;
Membrii parlamentului sunt aleși printr-un sistem electoral proporțional, pe liste închise
(adică liste în care ordinea candidaților nu poate fi schimbată de alegători).
25. Sistemul de vot prin care sunt aleși parlamentarii europeni în România;
În cazul alegerilor Parlamentare, nivelul de reprezentare este de un deputat la 70.000 de
locuitori și un senator la 160.000 de locuitori. Parlamentarii europeni sunt aleși odată la cinci ani
prin vot proporțional, pe liste închise, într-o singură circumscripție la nivel național.
26. Sistemul de vot prin care sunt aleși primarii, consilierii locali și județeni în România;
În România, în prezent, primarii, consilierii locali și județeni sunt aleși prin sistem electoral
majoritar cu un singur tur de scrutin. Aceasta înseamnă că devine câștigător acel candidat care
obține cel mai mare număr de voturi, indiferent care este acesta.
27. Ce este referendumul? Pentru ce probleme se organizează referendum în România și câte
asemenea referendumuri au fost organizate în perioada 1990-2018?
Referendumul național constituie forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a
voinței suverane a poporului român cu privire la revizuirea Constituției, demiterea Președintelui
României, probleme de interes național. În cadrul referendumului populația poate fi consultată cu
privire la una sau la mai multe probleme, precum și cu privire la o problemă de interes național și o
problemă de interes local, pe buletine de vot separate. În România, au avut loc, din 1990 până în
prezent, 7 referendumuri.
28. Paradigma democratică în viziunea lui Domenico Fisichella – caracteristici (Domenico
Fisichella, Stiința politică).
În zilele noastre, doar un număr mic de țări pot fi considerate ca fiind conduse de reguli
democratice. Prima caracteristică a democrației este dihotomia amic/adversar, în care adversarul
este cel care își exprimă dezacordul și se opune. Al treilea principiu constă în faptul că adversarul
nu este doar un inamic, ci adversarului i se permite să ajungă în mod pașnic la putere. Cea de-a
treia caracteristică constă în competivitate. Întrucât este alcătuită din părți, comunității i se
recunoaște și i se atribuie un caracter pluralist. În acest sens, criteriul competitivității include
criteriul pluralismului. Cea de-a patra trăsătură rezidă în faptul că în cadrul democrației politica
este una din dimensiunile experienței individuale și colective, ea nu epuizează și nu acoperă
întreaga experiență de viață a oamenilor și a societății. Cel de-al cincilea semn constă în faptul că
democrația reprezintă puterea politică supusă controlului politic. A șasea caracteristică a
democrației constituie ipostaza ei de democrație reprezentativă, cu reguli corespunzăoare. Cea de-
a șaptea caracteristică se referă la principiul majoritar moderat. A opta caracteristică se referă la
modul specific de abordare a disensiunii. Regulile democratice permit manifestarea a unei
disensiuni care este superioară celei permise de oricare alt regim politic, lucru valabil atât sub
aspectul cantitativ, cât și sub cel calitativ. A noua caracteristică este definită ca ”multitudinea
arenelor”. Aceasta înseamnă că jocul relațiilor intersubiective poate să se desfășoare atât pe arena
politică, cât și pe arene extrapolitice. A zecea trăsătură este pluralitatea rolurilor, fapt ce oferă
posibilitatea unor apartenențe multiple. În societatea modernă, fiecare individ aparține mai multor
grupuri, acoperă și exercită mai multe roluri.
29. Regim totalitar versus regim autoritar: asemănări, deosebiri (G. Pasquino)
Regimurile totalitare și regimurile autoritare se aseamănă din mai puncte de vedere. O primă
asemănare este reprezentată de încearcarea de a reduce substanțial sau de a elimina pluralismul
politic. Pe de altă parte, aceste două regimuri constituie modalități specifice de reglare a
raporturilor de putere între stat și societate. În fine, criteriile de atribuire și de distribuire a puterii
politice nu s-au bazat niciodată pe alegeri libere, ci întotdeauna pe control și pe folosirea forței.
Deosebiri: regimurile totalitare prezintă ideologii rigide, iar regimurile autoritare mentalități
flexibile. Regimurile autoritare diferă de regimurile totaitare prin rezistența lor de natură
ideologică și prin incapacitatea lor de a mobiliza mase mari.