SFÂNTUL AMBROZIE

I. VIAŢA
Sf. Ambrozie s-a născut probabil în 339, la Treveri, dintr-o familie creştină nobilă. 
Tatăl său, numit tot Ambrozie, era înalt dregător roman. El a murit de tânăr,
lăsându-şi soţia cu trei copii. Marcelina, Satir şi Ambrozie, pe care mama lor i-a
adus la Roma, unde le-a completat educaţia. Puţin după aceea, Marcelina a intrat în
monahism, Satir a ajuns înalt funcţionar de stat, iar Ambrozie, după ce a făcut
frumoase studii de literatură şi drept, a intrat, pe la 370, în cariera administrativă
unde a ajuns în curând (373) Consularis Liguriae et Aemiliae cu reşedinţa la
Mediolanum. 
După moartea episcopului arian, Auxenţiu al Mediolanului, ortodocşii şi ereticii se
adunaseră într-o zi în biserica cea mare, unde discutau cu aprindere ocuparea
scaunului vacant. Informat de neînţelegerile de la această adunare, Ambrozie a
venit la biserică, în calitate de om al autorităţii, să facă linişte. Dar o voce de copil,
prin voinţa de sus, rosti cuvintele: „Ambrozie episcop". 
Cu tot refuzul său, cu toate că nu era decât catehumen, poporul 1-a ales în
unanimitate episcop. A primit Botezul şi la opt zile după aceea a fost hirotonit
episcop, probabil la 7 decembrie 373. 
Odată ales episcop. Sf. Ambrozie s-a consacrat studiului adâncit al Sf. Scripturi şi
al Părinţilor greci. El a studiat pe Origen, pe Sf. Atanasie, pe Didim, pe Sf. Chiril
al Ierusalimului, pe Sf. Vasile cel Mare, pe Sf. Grigorie Teologul, iar dintre
apuseni a adâncit pe Sf. Ipolit. El a împărţit marea sa avuţie săracilor şi s-a
consacrat cu deosebită ardoare sprijinirii celor în aflați în nevoie. A arătat o atenţie
specială păcătoşilor pe care-i câştiga cu lacrimile sale. 
Sf. Ambrozie a dus o luptă sistematică şi plină de stăruinţă contra arienilor din
Mediolanum şi contra sprijinului perfid dat arianismului de împărăteasa Justina,
mama împăratului Valentinian II.
El a scris contra arienilor două tratate dedicate lui Graţian şi a compus imne
religioase spre a fi cântate la slujbe. 
Liturghia milaneză pare să fi fost, la început, opera puţin informă şi eterodoxă a lui
Auxenţiu care era originar din Capadocia. 
Sf. Ambrozie a retuşat formulele şi a introdus peste tot ortodoxia. El era oratorul
oficial al curţii imperiale de la Mediolanum. El a jucat un rol politic dintre cele mai
de seamă sub patru împăraţi: Valentinian l (+375), Graţian (+383), Valentinian II
(+392) si Teodosie cel Mare (+395). El a sprijinit pe aceşti împăraţi cu sfatul
înţelept şi cu fapta. 
Sf. Ambrozie avea o mare capacitate politică şi a ştiut, graţie acestei calităţi, să
apere pe suveranii legali de uzurpatori precum Maxim şi Eugeniu. Dar el ştia să
folosească politica mai ales în interesul Bisericii. 
Se cunoaşte acţiunea lui dârză împotriva vestitului senator păgân Simah, împotriva
manevrelor împărătesei Iustina şi a măsurilor arbitrare ale împăratului Teodosie.
La moartea acestuia din urmă (395) autorul nostru a rostit un necrolog. La doi ani
după aceea, în 397, a murit şi Sf. Ambrozie, fiind înmormântat în basilica ce de
atunci încoace îi poartă numele. 

II. OPERA 

Opera Sf. Ambrozie e foarte bogată şi variată. Scrisul său urmăreşte folosul practic
al cititorilor şi ascultătorilor. Majoritatea lucrărilor sale scrise au fost, la început,
simple predici sau omilii. Ele au un caracter pedagogic şi ţintesc tot timpul sporul
vieţii duhovniceşti. 
Operele exegetice: alcătuiesc mai mult de jumătatea producţiilor sale
literare, în depedenţă fidelă faţă de Filon şi de Origen.
 Ambrozie face o exegeză după metoda consacrată de Origen, folosind
sensurile: alegoric/duhovnicesc, tipologic şi literal. Cu excepţia
Comentariului Evangheliei după Luca, Sf. Ambrozie comentează numai
cărţi sau texte ale Vechiul Testament. Unele din aceste Comentarii
tratează verset cu verset conţinutul respectiv, altele sunt mici tratate
dezvoltând o teză mistico-morală.
  Hexaemeronul, în şase cărţi, tratează opera creaţiei în şase zile. 
 Urmează fidel Hexaemeronului Sf. Vasile cel Mare, în nouă omilii. Sunt
interesante descrierile frumuseţilor firii. Discută uneori şi teoriile
ştiinţifice ale epocii. E o operă eminamente morală.
  O seamă de Omilii tratează: Despre paradis, Despre Cain şi Abel,
Despre Noe, Despre Avraam (2 cărţi); are câteva Omilii dedicate
patriarhilor: Despre Isaac şi suflet, Despre lacob şi viaţa fericită, Despre
Iosif, Despre binecuvântarea patriarhilor, Despre Ilie şi post, Despre
Nabot, Despre Tobie, Despre Iov şi David, Apologia proorocului David.
Urmează apoi  Comentarii la 12 psalmi (l, 35-40, 43, 45, 47, 48, 61) şi o
explicaţie lungă a psalmului 118.
 Dintre operele Noului Testament, a comentat Evanghelia după Luca în 10
cărţi. Autorul a contopit în ele 25 predici şi mai multe tratate. 
Opere morale şi ascetice:
 De officiis ministrorum, în trei cărţi, compus probabil pe la 391, şi adresat
clericilor din Mediolanum. E o adaptare creştină a tratatului lui Cicero,
De ofiiciis. Autorul creştin urmează pas cu pas pe cel păgân. E un manual
 de morală creştină. Dezbate noţiunile şi ideile despre ceea ce este cinstit
şi ceea ce este util, arată că morala creştină depăşeşte pe cea păgână prin
noţiunea dreaptă a sfârşitului lumii, prin siguranţa vieţii viitoare şi prin
dispreţul bunurilor pământeşti (F. Cayre). E o primă expunere sistematică
a moralei creştine, un prim tratat despre preoţie în Apus.
  Sf. Ambrozie consacră fecioriei mai multe lucrări: 1) De virginibus ad
Marcellinam sororem (3 cărţi); 2) De virginitate: 3) De institutione
virginis et sanctae Mariae virginitate perpetua, combate pe Bonosus,
care tăgăduia fecioria Măriei; 4) Exhortatio virginitatis, rostit la Florenţa
cu ocazia târnosirii unei biserici; 
Opere dogmatice:
 Contra arianismului: 1) De fide ad Gratianum Augustum libri quinque,
dintre care mai ales ultimele trei adâncesc dumnezeirea Logosului; 2) De
Spiritu Sancto (Despre Sfântul Duh), în trei cărţi scrise tot la cererea
împăratului Graţian. Această lucrare reproduce în bună parte ideile Sf.
Atanasie, ale Sf. Vasile, ale Sf. Chiril al Ierusalimului şi mai ales acelea
ale lui Didim cel Orb asupra aceluiaşi subiect; 3) De incarnationis
dominicae sacramento tratează despre divinitatea şi eternitatea lui Hristos
şi despre integritatea naturii umane a Domnului.
 Despre Sf. Taine: 1) De mysteriis, un fel de cateheză mistagogică,
corespunzătoare celor cinci cateheze mistagogice ale Sf. Chiril al
Ierusalimului, vorbeşte despre Botez, despre Mirungere şi despre
Euharistie. 2) De sacramentis, în şase cărţi, e o amplificare şi o
completare a lucrării anterioare. Tratează în plus despre Tatăl nostru.
Criticii contestă autenticitatea acestei lucrări. 3) Explanatio Symboli ad
initiandos. 4) De paenitentia, în două cărţi, combate rigorismul
novaţienilor şi susţine că numai Biserica universală are dreptul să ierte
păcatele, nu şi ereticii. 
Cuvântări, importante pentru istoria timpului. S-au păstrat câteva necrologuri, l)
Două la moartea fratelui său Saturus, 2) La înmormontarea împăratului
Valentinian II; 3) La înmormântarea împăratului Teodosie. Apoi: Contra lui
Auxenţiu şi Despre predarea bisericilor. Din numeroasa sa corespondenţă s-au
păstrat 91 de scrisori. 
Imne numeroase, dintre care numai patru sunt de o autenticitate indiscutabilă. Sf.
Ambrozie scrie uşor şi elegant. Scrisul său face dovada unui om de aleasă formaţie
intelectuală şi de bogată cultură. Fer. Augustin spune că el se desfăta de dulceaţa
cuvântului Sf. Ambrczie. 

III. DOCTRINA 
Sf. Ambrozie nu străluceşte prin originalitate. Dar învăţătura sa e, în ansamblu,
ortodoxă fiind inspirată, în cea mai mare parte, din teologia părinţilor orientali,
îndeosebi a capadocienilor şi alexandrinilor. 
 În domeniul Sf. Treimi el porneşte nu de la realitatea fiinţei, ci de la aceea a
Persoanelor trinitare. Persoanele sunt distincte, dar Treimea e de necuprins
şi de negrăit. Distincţia Persoanelor nu înseamnă separaţie, nici pluralitate.
Nu cunoaştem cauzele acestei distincţii de Persoane (De fide ad Gratianum
4, 8, 91). Tatăl e principiul celorlalte două Persoane, Fiul e din Tatăl şi de o
singură fiinţă cu El. Logosul a ieşit din inima Tatălui, a fost născut din sânul
Tatălui, Care este izvorul şi rădăcina Fiului (Ibidem, 4, 10, 132). Sf.
Ambrozie susţine dumnezeirea Sf. Duh, al cărui izvor este Fiul. Dar Sf. Duh
nu purcede din Fiul. 
 Hristologia Sf. Ambrozie e perfect ortodoxă. El susţine o umanitate perfect
reală a lui lisus Hristos. Hristos are două firi şi două voinţe. Dar El e Unul şi
nu se poate face deosebire între Cel Care Se naşte din Tatăl şi Cel care Se
naşte din Fecioară. Hristos ne-a răscumpărat prin sângele Său. Hristos e
centrul vieţii Sf. Ambrozie. 
 În antropologie, Sf. Ambrozie vorbeşte despre chipul lui Dumnezeu în om,
arătând că acest chip e harul virtuţilor, acest har străluceşte de evlavie.
Chipul lui Dumnezeu e chipul luminos al lucrării divine. Lumina slavei şi
chipul fiinţei Tatălui, acestea sunt chipul exact al lui Dumnezeu în suflet.
Aşa era Adam înainte de păcat. După ce a căzut, a pierdut chipul ceresc,
luând unul pământesc (Hexaemeron 6, 7, 42). Oamenii moştenesc toţi,
starea de păcat de la Adam şi vina acestui păcat. De aceea copiii trebuiesc
botezaţi. Oamenii nebotezaţi sunt organul şi sămânţa diavolului. În
domeniul Sfintelor Taine, Ambrozie face deosebire între rit şi harul pe care
ritul îl produce în acela care i se supune. Tainele sunt în acelaşi timp şi
simboluri. 
 Morala Sf. Ambrozie este bazată pe credinţă; e deci o morală religioasă,
care se sprijină pe Dumnezeu, ca valoare metafizică, şi pe Biserică, ca
formă socială a dreptăţii. În Biserică, totul e comun: rugăciunea, munca,
suferinţele. Pentru Sf. Ambrozie există datorii relative şi datorii absolute.
Prin datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, Sf. Ambrozie cuprinde
în morala sa creştină nu numai clasele aristocrate, cum făceau Cicero şi alţi
moralişti ai antichităţii, ci pe tot poporul, mai ales în acele admirabile
capitole despre dragoste şi ospitalitate din cartea a II-a a operei sale De
officiis ministrorum. 
 Sufletele celor morţi trebuie să treacă prin foc. 
 Sf. Fecioară Măria e ţinută la loc de mare cinste. Sf. Ambrozie trece drept
iniţiatorul cultului Sf. Maria, a cărei viaţă e o şcoală a virtuţii. Ea e Eva cea
 nouă aducătoare de mântuire. Sf. Ambrozie a militat pentru cultul îngerilor,
al sfinţilor, al martirilor, al moaştelor. Ne putem ruga pentru cei morţi şi
putem aduce chiar jertfă euharistică petru ei (Scris. 39. 4). 
 În problema relaţiilor dintre Biserică şi stat a stabilit următoarele principii:
în domeniul ei, Biserica e independentă de stat; în materie de credinţă,
Biserica are drept la libertate; Biserica nu se află sub tutela statului, ci sub
tutela ierarhiei bisericești; această ierarhie are dreptul la un regim de
judecată special; episcopii nu pot fi judecaţi în materie de credinţă, decât de
Biserică; împăraţii sunt supuşi aceleiaşi  judecăţi bisericeşti, în materie de
credinţă. 

Clădirile bisericilor nu aparţin statului, ci sacerdoţiului: „Cele dumnezeieşti

nu sunt supuse puterii imperiale. Palatele imperiale aparţin împăratului,
bisericile aparţin preotului" (Scris. 20, 8, 19. P.L. 16, 997, 999); 2).
Biserica e păzitoarea moralei. Acesteia i se supun şi împăraţii, aşa cum a
fost cazul împăratului Teodosie în problema de la Tesalonic. Această
autoritate a Bisericii în morală nu împieta asupra drepturilor politice ale
împăraţilor. Cu această autoritate Biserica impunea o limită omnipotenţei
Imperiului Roman, gata să se amestece în toate treburile Bisericii:
„împăratul e în Biserică, nu peste Biserică", „Imperator enim intra
Ecclesiam non supra Ecclesiam est" (Contra Aux. 36, P.L. 16, 1018). 3)
Biserica are dreptul la protecţia statului, pentru că ea şi numai ea deţine
adevărul, în timp ce păgânismul e condamnat să dispară; Biserica este
aşezământul mântuirii (De officiis, 3, 3, 19; Scris. 2, l l 

IV. CARACTERIZARE

Sf. Ambrozie e una din marile figuri ale Bisericii şi literaturii latine patristice din a
doua jumătate a sec. IV. Importanţa lui e mare nu atât în teologia propriu-zisă, cât
în domeniul vieţii practice bisericeşti. El a organizat, ca puţini alţii, asistenţa
socială.
Dogmatica Sf. Ambrozie e cea tradiţională. 
Opera sa capitală De officiis ministrorum are un profund caracter moral. El
întemeiază morala pe credinţă şi o orientează spre binele suprem care e Dumnezeu.
Noua societate, aceea a creştinilor, în care se practică o asemenea morală, e
Biserica. 
Sf. Ambrozie are merite deosebite în eclesiologie. El formulează cel dintâi
specificul raporturilor dintre Biserică şi stat. Şeful statului nu se poate amesteca în
treburile de credinţă ale Bisericii. Locaşurile Bisericii aparţin ierarhiei bisericeşti,
nu statului, împăratul e în Biserică, nu peste Biserică. El e un fiu al Bisericii, ca toţi
ceilalţi, şi trebuie să respecte morala acesteia.
Sf. Ambrozie foloseşte imne şi cântări comune în Biserică, dintre care pe unele le-a
creat chiar el. Cugetarea şi limba sa sunt clare ca ale unui magistrat roman.