Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Transilvania Și Imperiul Habsburgic
Transilvania Și Imperiul Habsburgic
Eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei (1683) a marcat începutul sfârșitului
puterii otomane în Europa Centrală și de Sud-Est. Transilvania a intrat în
componența Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca
Principat autonom, mai apoi ca Mare Principat, condus direct de împăratul de la
Viena. Statutul provinciei a fost desființat în anul 1868, când a fost
încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, până la Marea Unire
din 1918.
În urma înfrângerilor succesive suferite în fața Ligii Sfinte, la Buda (1686), Mohacs (1687) și la
sud de Dunăre (1688), Poarta a pierdut controlul asupra Ungariei, Imperiul Habsburgic ajungând
în proximitatea Transilvaniei. Spre deosebire de Ungaria, Transilvania nu era un pașalâc al
Imperiului Otoman, așa că habsburgii au preferat o ofensivă politică pentru ocuparea acestei
provincii, în locul uneia militare. Încă din timpul asediului Vienei, cancelarul Transilvaniei
Mihail Teleki a stabilit legături cu habsburgii, în consecință, conducătorii provinciei nu puteau să
fie acuzați de o alianță cu otomanii.
Profitând de o retragere temporară a trupelor imperiale, care au fost trimise la asediul Budei,
Apafi și dieta au amânat ratificarea acordului, mai mult au decis să îi trimită Porții tributul
obișnuit și să păstreze relațiile cu otomanii. Iritată de acțiunile transilvănenilor, Curtea de la
Viena a trimis o nouă armată, sub conducerea lui Carol de Lorena, care a impus un nou acord,
semnat la Blaj, în toamna anului 1687.
Turcii au optat pentru Emeric Thököly. Acesta a pătruns în Transilvania în vara anului 1690,
venind din Țara Românească, în fruntea unor trupe otomane și ale lui Constantin Brâncoveanu,
reușind să învingă la Zărnești o armată austriacă și una transilvăneană, condusă de Mihail Teleki.
La scurt timp după această victorie, Thököly a fost desemnat principe de o dietă convocată în
mare grabă la Cristian, lângă Sibiu.
Cronicarul Mihail Cserei nota la începutul secolului al XVIII-lea situația precară în care se afla
Transilvania: ”Sărmana țară gemea din cauza impunerilor. Deși, conform Diplomei pe timp de
război Transilvania ar fi trebuit să dea 400.000 de florini renani, i s-a luat de 3-4 ori mai mult
într-un singur an [...] Pe lângă aceasta, regimentele cutreierând țara în lung și în lat, tot ce
consumau luau fără să plătească”.
Rezistența populației a îmbrăcat diferite forme, cea mai radicală fiind constituirea unor
numeroase grupuri de haiduci, printre care și cel condus de faimosul Pintea, care au acționat mai
bine de un deceniu și jumătate, în special în zonele de munte, Maramureș, Secuime, Făgăraș. În
aceste condiții, a izbucnit o puternică revoltă antihabsburgică sub conducerea lui Francisc
Rákóczi al II-lea (1703-1711).
În 1703, aflat în exil în Polonia, Rákóczi (foto dreapta) a primit o delegație de mici
nobili și țărani, care i-a cerut să preia conducerea răscoalei populare. Conștient că marea
nobilime nu se grăbește să se alăture unei răscoale împotriva Habsburgilor, Rákóczi a încercat să
lărgească baza socială a mișcării. Prin proclamația de la Brezan (6 mai 1703), el le-a promis
scutirea de obligațiile feudale tuturor țăranilor iobagi care se vor alătura răscoalei.
Izbucnită în mai 1703, înainte de sosirea lui Rákóczi, răscoala a cuprins treptat aproape toată
Transilvania și părți importante din Ungaria. Până în toamna anului 1705, răsculații au ocupat
întreaga provincie, cu excepția câtorva cetăți, succesul mișcării antihabsburgice forțând și marea
nobilime să i se alăture. Dieta de la Târgu Mureș (aprilie 1707) l-a ales pe Rákóczi principe al
Transilvaniei, iar dieta din orașul maghiar Onod (mai 1707) a decis înlăturarea Casei de
Habsburg de pe tronul Ungariei. În ciuda acestor succese, mișcarea a eșuat, una dintre cauze find
reprezentată de contradicțiile dintre aspirațiile maselor și interesele nobilimii.
În 1707, dieta de la Târgu Mureș a decis că stăpânii puteau să ceară oricând întoarcerea din
armată a iobagilor care se înrolaseră fără consimțământul lor. Începând din 1708, răsculații au
început să piardă rapid teritoriile cucerite în anii anteriori. Pe fondul războiului de succesiune la
tronul Spaniei (1701–1714), Curtea de la Viena a căutat să obțină un compromis cu răsculații. În
1711, nobilimea din Transilvania și Ungaria a încheiat pacea cu Habsburgii, în absența lui
Rákóczi. Prin documentul semnat la Satu Mare, nobilii au obținut iertarea Vienei pentru
participarea la răscoală și întărirea privilegiilor asupra iobagilor, în schimbul renunțării la o parte
importantă a drepturilor politice și a recunoașterii autorității Casei de Habsburg.
Imperiul Habsburgic și-a extins stăpânirea în sud-estul Europei după un nou război cu Poarta
(1716-1718). Prin Pacea de la Passarowitz, Austria a ocupat Banatul, Oltenia, nordul Bosniei și
al Serbiei, inclusiv Belgradul. Chiar dacă a pierdut Serbia și Oltenia în urma războiului cu
Imperiul Otoman din anii 1735-1739, Viena și-a consolidat stăpânirea în Banat și Transilvania.
Domnia împărătesei Maria Tereza (1740-1780) a inițiat o serie de reforme iluministe în Imperiul
Habsburgic, continuate și de succesorul acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790), care au influențat și
Transilvania.
Consolidarea autorității centrale s-a realizat în dauna aristocrației locale. După înfrângerea
răscoalei conduse de Francisc Rákóczi al II-lea (1711), nobilimea din Transilvania și-a pierdut
dreptul de a alege principele, provincia fiind condusă de împăratul de la Viena. De asemenea,
împăratul numea guvernatorul Transilvaniei și comandantul general al armatei din Principat.
Atribuțiile dietei locale au fost limitate, aceasta fiind convocată din ce în ce mai mai rar și după
1762 deloc. În 1794, a fost înființată Cancelaria aulică a Transilvaniei, cu sediul la Viena, care
asigura conducerea provinciei direct de către împărat.
Primul act care marca Unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei a fost semnat
în 1697 de mitropolitul Teofil și de un număr de 12 protopopi. Sinodul Mitropoliei Ortodoxe
condiționa Unirea de păstrarea neschimbată a ritului și a calendarului sărbătorilor, acceptând
numai cele patru puncte care deosebeau dogma catolică de cea ortodoxă, conform Conciliului de
la Florența (1439). În schimb, uniții căpătau același statut ca al catolicilor, copiii și tinerii greco-
catolici puteau să fie primiți la școlile catolice, unde puteau fi instruiți pentru a accede la slujbe
în administrația publică. Aceste privilegii s-au dovedit ademenitoare pentru preoții români,
Unirea fiind acceptată de noul mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, în 1698.
Ca urmare, prima diplomă a Unirii religioase a fot promulgată pe 16 februarie 1699. Conform
actului, numai clerul unit se putea bucura de privilegii și drepturi similare cu cele ale catolicilor,
mirenii fiind excluși. Diploma avea prevederi mai restrictive, care au declanșat puternice reacții
ostile. Cu toate acestea, crearea Bisericii Unite a avut darul de a oferi un puternic impuls luptei
românilor pentru drepturi în Imperiul Habsburgic, care în prima jumătate a secolului al XVIII-lea
s-a legat de numele lui Inochentie Micu-Klein. Episcop greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș
(1730 – 1751), Micu a fost primul român din Dieta Transilvaniei și autorul primului program
politic și național al românilor din Transilvania.
În anul 1761, Dieta Transilvaniei s-a opus acestei politici de înregimentare militară, în
consecință nu a mai fost convocată, începând din anul următor. După 1762, din Banat până în
Bucovina au fost înființate patru regimente românești și patru secuiești, care au asigurat paza
frontierei. Politica de înregimentare a fost însoțită și de consolidare fortificațiilor existente la
momentul ocupației habsburgice și de construirea unora noi, la Alba Iulia, Cluj, Timișoara etc.
Înregimentarea a avut consecințe sociale și economice foarte importante pentru românii din
Transilvania. Pe lângă rolul militar, formarea regimentelor de grăniceri a însemnat și dezvoltarea
unui mod de viață specific, o administrație, o justiție și o economie proprie. Această politică a
condus la sporirea considerabilă a numărului românilor liberi, în a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea și la începutul veacului următor, contribuind la progresul material și la formarea
conștiinței naționale.
În întreaga regiune de graniță a fost extinsă suprafața de pământ arabil, au fost amenajate
cursurile unor râuri, au fost desecate mlaștini, au fost construite drumuri și poduri. Pe lângă
fiecare regiment a fost înființată o Comisie economică, având ca scop rezolvarea problemelor
materiale ale grănicerilor. Productivitatea agricolă a crescut prin introducerea unor culturi noi,
precum cartoful, care în prima jumătate a secolului al XIX-lea a depășit suprafețele însămânțate
cu grâu sau porumb.
Un rol semnificativ în obținerea noului statut al provinciei l-a avut baronul Samuel von
Brukenthal, viitorul Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei. Acest rang al provinciei a
fost păstrat până în anul 1868, când a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-
Ungar, ultimul Mare Principe al Transilvaniei fiind împăratul Franz Joseph al Austriei.
Bibliografie:
Susana Andea, Avram Andea, Structuri transilvane în Epoca luminilor, Cluj Napoca, 1996
Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formarii Națiunii Române, Cluj Napoca, 1994
Virgil Cândea (coord.), Istoria românilor, Vol. 5, București 2002
Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), Istoria românilor, Vol. 6, București 2002