Partea nevăzută a poeziei lânăgeorgiene

Comuniune și alteritate

”Poezia a fost făcută pentru a corecta greșelile lui

Dumnezeu sau, dacă nu, pentru a arăta cât de greșit
am înțeles darul lui.”

Odysseas Elytis

”Când armele vorbesc, muzele tac”, spunea Cicero în urmă cu peste două milenii. George
Lână nu se grăbește să dea curs acestei sentințe și, în plin război derulat în proximitatea țarinei
naționale, mizează mai degrabă pe interogația de secol 18 a romanticului Holderlin ”La ce bun
poeții în vremuri de restriște?”. Apărut parcă în răspărul istoriei recente cu un nou volum de
versuri: "A treia inimă", poetul ne relevă că tocmai în vremuri dificile sunt buni poeții; ei sunt
repere zenitale care aruncă dâre de lumină pe urma cărora noi, ceilalți, care nu avem vederea lor,
putem merge. Când vremurile sunt tulburi iar omul descurajat și fără un orizont înalt care să-l
cheme și să-l odihnească la sine, vocea și cuvântul poeților sunt cu atât mai importante.

În esența lui - o știm cu toții - poetul este apărător al cuvântului, iar cuvântul înființează și
dă sens lumii, dechizând-o spre o transcendență semantică ce-i asigură deplinătatea. El este cel
care găsește în lume locul de trecere – ”spațiul dintre două secunde” - care conduce dincolo de
ea. Fiecare detaliu sau nuanță asupra căruia se oprește, orientează către o origine necuprinsă sau,
corelativ, către un univers al așteptării, dincolo de limita și imanența profană. Stăpân, dar și rob
al cuvântului – ”mântuit și mântuitor de cuvinte”-, poetul e apărător al diversității și frumuseții
lumii, al sufletului și libertăților morale. De aceea, astăzi, într-o lume a stihiilor și demoniilor
dezlănțuite, vocea poetului devine valoare cardinală. Această voce e cu atât mai articulată, mai
răsunătoare și mobilizatoare cu cât e mai vertebrată și călăuzită de spirit - cel ce sesizează în
lucruri urmele transcendenței și aduce infinitul în textura finitului. Spiritul e cel care asigură
unitatea și coerența de profunzime între poet și operă și tot el deschide cititorul spre text și, prin
ricoșeu, spre sine însuși. Infinitatea (adevărul) spiritului, o spusese Hegel la început de secol 19,
constă în ”a fi în altul tău la tine însuți”, a găsi reperele tale de profunzime identitară într-un sine
care pe cât de mult te transcende, pe atât de mult e al tău în modul cel mai intim și constitutiv.
Kierkegaard, filosof danez de secol 19, o spusese mai simplu și mai expresiv: ”Drumul cel mai
scurt către tine însuți trece prin Celălalt”. Se prefigurează deja, timid, relația tainică între
comuniune și alteritate, pe care doar spiritul, cu arsenalul său antinomic, paradoxal – unitatea
dinamică a contrariilor - o poate găzdui și orienta. Vom vedea cum se regăsește și ce expresie
primește această relație în poezia lânăgeorgiană.
 E bine, poate, să amintim aici, în treacăt, că poezia cu spirit - în accepția sa largă, de
regulă de influență kantiană - e cea care cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieții, a unei
finalități – măcar ca sugestie. Finalitatea nu poate fi de aici, din lumea fenomenelor și
evenimentelor, ea trebuie să fie transcendentă, situată în nevăzutul numenal. La Kant, arta, în
general, culminează întotdeauna într-o viziune teleologică. Ea e finalitate fără scop – gratuitate –
și de aceea, într-un anumit sens, are un prestigiu aristocratic. Finalitatea ei nu se epuizează în
rezultat, ci continuă într-un răsunet interior, în sugestia unui sens mai înalt, mai nobil, în
nevăzutul unor înțelesuri care țin de interioritatea cea mai adâncă și care îmbrățișează eul și
lumea (non-eul) – se va vedea - cu lumina și generozitatea infinită a unei ”a treia inimi”.

O întrebare care se insinuează - pe cât de discret, pe atât de firesc - e cea care privește
condiția pe care trebuie să o îndeplinească un poet pentru a produce poezie atinsă de spirit. Vom
aminti, fugarnic și laconic, că talentul și erudiția, oricât de importante, nu sunt suficiente. Pentru
a trezi spiritul e nevoie ca stiharul să treacă printr-o situație-limită, cvasi-imposibilă, care să-i
răscolească adâncimile: învecinarea cu moartea, o boală cumplită, moartea ființei iubite, un
accident, recluziunea etc. În situațiile-limită, în artist se declanșează resorturi pe care nu le
bănuia. Talentul, dublat cu aceste provocări-limită, asigură - genuin - detenta, înălțimea și
noblețea rostirii sale. Doar forța nucleară a acestor situații-limită are puterea de a trimite poetul
dincolo de sine, într-o zonă a transcendenței, care face ca fiecare lucru vizat să primească aura
întregimii și deplinătății sale existențiale.

Ei bine, în urmă cu șase ani, George Lână, pus la zid, s-a confruntat cu aceste stihii ale
neantului și, în contraofensivă, sub somația tăioasă a morții, a găsit acele rosturi ultime,
transfiguratoare care circumscriu ascendent evenimentele vieții și morții. Prin urmare, acel ceva
găsit – prezența superioară a spiritului, universalitatea lui fertilă și necondiționată - trebuia să fie
”mai puternic” decât acțiunea implacabilă și dezintegratoare a timpului și morții. Iată cum
perspectiva nimicniciei septentrionale, aneantizarea asumată - pentru că elimină iluzia
imanentistă a fundamentului vieții, a cunoașterii, a lumii în general - devin premise și vectori ai
vieții spirituale. În sfârșit, pe un sol desțelenit, eliberat de toate aparențele și iluziile, de toate
falsurile euri secretate de condiționările lumii, Celălalt - Alteritatea, adierea transcendenței -
poate să vorbească, să își facă auzit glasul: Renunţ la cel ce sunt/înghit zilnic câteva tăvi cu
jăratic/intru în comuniune cu mine/cu fiinţa primordială a lucrurilor/şi tainele lor necunoscute.
(”George cel nou”)

Bunăoară, pe fondul acestui cutremur existențial, asimilabil unei revelații mobilizatoare,

George Lână va reinterpreta lumea într-o nouă cheie. Spiritul – ceea ce e dincolo de noi fiind
totodată al nostru – îl va asista mereu, punând pecetea antică a kalokagathiei (unitatea
întrepătrunsă a adevărului, binelui și frumosului) peste toate creațiile sale. Să vedem cum această
pereche comuniune-alteritate își găsește expresie pe anumite paliere suitoare – natură, femeie,
patrie, poezie, divinitate - în poemele lui George Lână.
 Natura ca alteritate. Una din bucuriile pline, solare ale poetului e comuniunea frățească
cu natura. E o bucurie dublă degustată atât nemijlocit, în forma ei de alteritate efemeră,
perisabilă, cât și ca alter ego al lui – interioritate idealizată și plasată în zona filigranată a
arhetipului ce dă consistență identitară. Am obosit din fericire/în urma mea rămâne/livada cu
meri înfloriţi ireal/şi toate roadele sale. (”Îmi este imposibil să uit”)

În poemul ”Privighetoarea din vis”, plenitudinea resimțită până în viscere a înfrățirii cu

natura: Săpam hotărât în grădină/la început de primăvară/şi mirosul de pământ reavăn/mă
pătrundea ca o andrea oţelită/trăiam o bucurie aparte, e amplificată și ridicată la un grad mai
înalt de comuniune, când o mică pasăre ce rătăcea vioaie prin grădină îi atrage atenția poetului.
Surprins și tulburat, acesta se apropie delicat de ea și cu inima veselă îi dăruie câteva versuri.
Pasărea reacționează imediat și îi oferă poetului un concert fermecător. Acest schimb spontan de
înduioșătoare amabilități ține de sfera gratuității, a necondiționatului, a adevăratei frumuseți.
Celebra sentință dostoievskiană ”Frumusețea va mântui lumea” nu e o expresie estetică, cum
cred foarte mulți, ci una mai degrabă teologală, cu bătaie transcendentă, dincolo de timpul
curgător și de meschinăria cauzalităților implacabile. Dragostea, bunătatea, generozitatea,
noblețea - fiind expresiile cele mai adecvate ale gratuității și necondiționatului, categorii arcane
primordiale - dau adevărata măsură a frumuseții.

Schimbul generos de daruri e de fapt un schimb de ființă și prin aceasta un act de intimă
comuniune: poetul oferă ce are el mai frumos și mai curat, ființa lui sublimată în filigranul
translucid al cuvintelor, iar mica pasăre, la rându-i, își dăruie rostul și vârfuirea ultimă a vieții,
trilul - bucuria ecstatică a cântului, expresie imnografică a naturii. Pasărea devine
”privighetoarea din vis”, semn al spiritului care a interiorizat aceasta realitate și a înveșnicit-o
într-o prezență vie, imuabilă, parte a sufletului poetului: …pot înţelege/ este privighetoarea din
vis/ce cântă dezlănţuită în aretul casei/şi dimineaţa şi vara şi toamna.

Națiunea ca alteritate. O altă ”față” a sufletului poetului, epurat de umbrele înșelătoare

ale lumii, prin catharsis-ul confruntării cu moartea și trecerea într-un nou ipostas al ființei, mult
mai apropiat de rostul ei veritabil - pentru că-i dă întregimea și libertatea într-un sens mai deplin:
Am dobândit altă plămadă/altă matriţă existenţială/multă experienţă/un strop de înţelepciune/şi
o viziune nouă asupra lumii/văd cu alţi ochi/seninătatea cu care lucrurile/îşi dezvăluie tainele.
(”Altă viziune”), este dragostea de țară Țarina strămoșească face parte din sinele său lărgit, de
aceea patriotismul poetului, viu și autentic, confruntat cu starea de fapt – absolut deprimantă și
fără speranța unor perspective imediate – e resimțit atât de acut și dramatic. Demnitatea și
calitatea morală a compatrioților, fie ei conducători sau poporani, e vitală pentru sănătatea,
dăinuirea și prosperitatea neamului. Dincolo de un optimism de fond, nutritiv și profetic, ce
provine din zonele numenale ale ființei: mă hrănesc cu seva cuvintelor/centrifugate de maşinăria
secundei……./sunt vertical cred cu tărie/mizerabilii ce ne conduc/nu pot scoate România cu
forţa/de pe orbita de platină/a libertății (”Stare de spirit”), pe moment, privind către țară,
poetul trăiește depresiunea jalei și tristeții: ni s-au înmuiat alarmant vertebrele/tolerăm minciuna
hoţia corupţia/nonvaloarea şi nulităţile ce ne conduc/despre sacrificiu nu poate fi vorba/nu este
înscris în codul nostru genetic……/Frigul ne pătrunde în oase./E iarnă. Mi se face ruşine
(”Singură acţiunea”)

Femeia ca alteritate. Situată deja în zona apariției previzibile, Femeia – temă centrală,
reluată mereu în lirica lânăgeorgiană - e din nou chemată să-i mărturisească poetului, prin
farmecul tainic al universului ei interior, chipul și alcătuirea lăuntrică. Femeia e alteritatea în care
poetul zăbovește cel mai tihnit. Ea e cea care, printr-o alchimie doar de ea știută, îi dă ghes și îi
declanșează căutarea de sine, dar și care, într-un târziu, după o îndelungată odisee, îl restituie
sineși într-o formă superioară și întregitoare. Poemele despre femeie din acest volum reiau, mai
destins, mai eliberat de tensiunea căutării - așadar de la o înălțime de la care contururile
lucrurilor se văd mai limpede – itineranța erotică anagogică de care am mai vorbit. Voi relua, pe
scurt.

Dacă, inițial, femeia e doar prilej de bucurie și jubilație pătimașă a simțurilor, ulterior,
dragostea și ardoarea infinită pentru ea sunt sublimate, platonic și compulsiv, în ideea de femeie,
fiind astfel ridicată pe un soclu intangibil și abstract. Mai apoi – după teribila experiență a
Styxului și a reevaluarii vieții din perspective ultime - poetul e cuprins de imboldul nesațiului
metafizic de a mușca din carnea lucrurilor și de a le simți suflul cald aproape. El dorește femeia
întreagă: trup pătruns – nu confiscat - de Idee. Acum știe că trupul ei nu e doar carne, ci un
templu în care există și unde se săvârșesc lucruri extraordinare, că acesta poate fi spiritualizat.
Trupul femeii e o catedrală și un perpetuu prilej imnologic...

Primul tip de eros e cel exclusiv trupesc. În acest caz, mișcarea erotică isvorăște din sine,
iar voluptatea simțurilor, sub ispita imparabilă a nurilor, este suverană aici. Dorința erotică nu e
provocată de Celălalt și nici nu îi este destinată. Plăcerea egocentrică, degustarea de sine prin
altul dictează întregul scenariu. Alteritatea e vidată de substanță. Ceea ce primește înapoi e
reduplicarea, fără valoare adăugată, a propriului chip. Închis în arestul proprilor patimi acesta își
celebrează (”mă înalţă la ceruri”) un eu gonflat, nu iese din sine. Turnaţi impecabil pe buci şi pe
coapse/blugii tăi albăstrii îmbolnăvesc asistenţa/mă priveşti şi ochiul tău măiastru/ce îţi rămâne
ca şi privirea în urmă/mă scanează cu interes/fără să îşi propună/mă înalţă la ceruri mai
rapid/cu tot atâtea nanomiimi de secundă. (”Cu tot atâtea nanomiimi de secundă”)

Al doilea eros e cel de tip platonic. Dorința, sub tortura unor infinite ardori, e atrasă
irezistibil de alura ideatică a Binelui și Frumosului, de vraja unor sublime purități:
Nepământeană dragostea mea/devine motorul poeziei pe care o scriu/fără voia ta/în această
uriaşă combustie/am ales şi te-am înălţat/la rang de idee. (”Fără voia ta”)

În ambele cazuri, Femeia este anexă, factor secundar, mijloc și accesoriu de accedere la
un scop: plăcere egocentrică sau idee abstractă. Acestea sunt erosuri lipsite de reciprocitate
personală. Nu există deschidere spre alteritate – pentru că nu există jertfă de sine, kenoză
individuală, act prin care îți suprimi sinele spre a face celuilalt loc să intre în locul rămas liber;
există doar exacerbare a sinelui individual.

Cel din urmă tip de eros e cel comunial sau iconic. Cauza și scopul ultim al mișcării
erotice e Persoana - Femeia însăși, concretă, întreagă, alcătuită din sânge, carne și pneumă (suflu
ce vine de dincolo de ea, îmbrăcând-o în hainele inefabile ale misterului și frumuseții). Dinamica
erotică se oprește și își află aici capătul, odihna. Ea sfârșește în comuniune perihoretică cu altă
ființă, care e destinația ei ultimă, mântuitoare: Nu mă mai satur privindu-te/mă hrănesc cu
lumina din ochii tăi/îţi preiau fascinat energia puterile/mă îmbăt criţă noapte-de-noapte/nu te
visez ai pătruns/în mintea şi în inima mea/nobleţea chipului tău/şi bucuria ce te învăluie/în
fiecare secundă/surprimă urâtul gătit/să mă ia în stăpânire definitiv. (”Izvorul magic de
bucurie”)

În cazul de față, nu există servitudine față de ghesul insistent al cărnii, nici dorință care să
treacă mai departe de Celălalt (în Idee), ci doar iubire pentru femeia concretă. Deși toate
erosurile exprimă, într-un fel sau altul, dorul după plenitudinea vieții, diferența specifică dintre
adevăratul eros și forma sa „degradată” e dată de caracterul lui unificator, întregitor. Poetul
integrează femeia în economia propriei vieți la un adânc nivel de rigoare identitară. Erosul
trupesc revine, dar nu ca înainte, ca țipăt efemer al cărnii, ci ca bucurie și pecete a unei uniuni ce-
și trage rădăcinile dintr-o zonă atemporală, cu virtuți soteriologice, nesupusă uzurii și
descompunerii. Femeia e preluată în întregime, cu trupul irizat de misterul inefabil ce vine de
dincolo de ea. După o lungă călătorie prin sinea proprie, poetul primește darul de a vedea în
femeie ceea ce îi asigură o anume transparență identitară: coincidența contrariilor, lumescul
nelumesc, nelumescul nedizolvând lumescul și lumescul neîmpuținând nelumescul: Ai prins
rădăcini în inima mea/şi deopotrivă în ochii lui Dumnezeu. (”Ai prins rădăcini”)

El află că dorința, setea lui de plenitudine nu pot fi complinite decât de altcineva, din
afara cercului egocentric al propriei individualități și că doar reciproca renunțare și dăruire de
sine pot potoli insațiabila sete de infinit. În subtext, înțelegem că ”vehiculul” care devoalează
chipul profund al femeii și îi oferă transparența iconică e dragostea.

Dar ce e dragostea? Nu trebuie să confundăm dragostea cu o dispoziție psihologică.

Dragostea este o ființă vie, un ipostas distinct, care pe cât de mult răsare din imanența dăruirii
noastre, pe atât de mult – ba chiar mai mult! – ea vine de sus. Dragostea ia naștere din întâlnirea
cerului cu inima noastră. Dragostea nu e numai a noastră, e și a cerului, de aceea naște atâta
bucurie când apare și tristețe când dispare. Dragostea are caracter ecstatic, spiritual, de unicitate
emblematică și survenire evenimențială, nu e experiență psihologică, finită și reiterantă, aflată în
regiunea periferică și dispensabilă a ființei. Cu drepturi depline, dragostea este a treia peroană a
relației: ”a treia inimă”. Mai simplu spus, întâlnirea autentică între două ființe se petrece atunci
când prin ea survine un al treilea, misterios, de dincolo de lume.
 Iată cum prin revelația dragostei, ca a treia persoană din relație, ajungem la un nou palier
ierarhic, unde perechea comuniune-alteritate primește un înțeles mai deplin, apropiat de sensul
originar: Divinitatea ca alteritate. Dumnezeirea e alteritatea prin excelență, acel celebru ”das
ganz Andere” (cu totul altfel) al misticilor germani. Din ea se revendică toate celelalte alterități și
tot către ea se îndreaptă pentru a-și obține chipul întreg. E important să înțelegem dumnezeirea în
paradigma Sfintei Treimi, adică a relației care se stabilește între cele trei ipostasuri: Tată, Fiu și
Sf. Duh. Doar aici comuniunea și alteritatea sunt concomitente și au forța nucleară a
începuturilor care instituie o lume. Tatăl nu poate fără Fiul și Duhul; nici aceștia fără Tatăl și
totuși fiecare persoană este unică (Altul). Generozitatea, dragostea si noblețea modelului trinitar
sunt modele și sensuri ultime ale devenirii. Poetul nu uită celebra vorbă a Sf. Athanasie:
”Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Prin urmare, omul trebuie să
înnobileze și să sfințească viața (și întreaga creație) pentru a o restitui lui Dumnezeu în termenii
boieriei Sale: bucuria întreită de a însufleţi/statornici şi înnobila împreună/această lume în
permanentă/mişcare şi înnoire. (”Iubirea lor nepământeană”)

În continuare, vom lăsa onoratului lector bucuria de a decripta Poezia – categorie sineică
- în termenii alterității. Așteptarea indiciului, căutarea detectivistă a detaliului semnificativ,
zăbava erminică în fața nuanței vreunui gând înfășurat în densitatea metaforei, transformă cititul
în dialog și ”însoțire” a autorului pe drumul sensului, spre locul unde survine, după cum ne
sugerează George Lână, ”cel de al treilea”. Dragostea pătimașă a poetului pentru cuvânt are un
asemenea patos transfigurator, încât, printr-o tainică alchimie, cuvântul primește dinăuntru suflu
și viață. Concomitent, în aceeași mișcare, venind de sus, ia naștere un ”Duh protector al
poeziei”, care îi va fi mereu reper și călăuză în actul creației: Dar freamătul metafizic/al acestui
transfer neobişnuit/dintre sufletul meu de pământean şi cuvânt/ trezeşte din amorţire/Duhul
magic şi protector al Poeziei/comunicăm într-o limbă necunoscută/el răspunde cu dragostea sa
nepământeană/îmi semnalizează discret imperfecţiunile textului. (”Duhul Poeziei”) Poetul ne
lasă să înțelegem că originea cuvântului, având contribuția decisivă a Duhului, este de dincolo de
lume și de înțelesuri. Sub asistența Duhului el pune lumea în ordine, o face transparentă
zguduind-o, rănindu-i monotonia și tulburându-i liniștea. Cuvântul este pentru George Lână un
act de resetare existențială, de nouă și autentică întemeiere, nu formă inertă; un strigăt care-l
anunță pe Celălalt (Alteritatea), în taina lui luminoasă. Cuvântul trimite dincolo de cele văzute,
într-un nevăzut care absoarbe și totodată instituie matern: mă întorc la tine Poezie/ca la ţâţa
hrănitoare a mamei… Scriu şi mă înalţ la ceruri/cu fiecare poem rotunjit. (”Mă întorc la tine”)

Încheiem cu gândul și speranța că întâlnirea cititorilor cu acest nou volum de poezii va fi

întâmpinată cu emoție, interes și autentică mobilizare interioară, pentru că – nu-i așa - în viață e
esențial să ai parte de întâlniri norocoase, providențiale și de oameni cu duh. În actul larg al
mărturisirii poetice, cuvântul lui George Lână ”trage după sine” ființa lectorului, o dislocă pentru
a o reînscrie în cadența Duhului – ”a treia inimă” - și pentru a o face transparentă Cerurilor. Cu
George Lână înveți să iubești lumea: Inima mea îi cuprinde/îi apropie şi îi înalţă pe toţi (”A
treia inimă”) cu generozitatea pe care miracolul o dăruiește celui care se lasă cu mult curaj în
voia lui. Lectura poemelor sale transformă cuvintele în textură a vieții, acolo unde ele rodesc
vectori ascendenți și deschideri lăuntrice; ele te pot schimba, te pot scoate din inerție și te pot
muta pe altă orbită, mult mai apropiată de rosturile tale constitutive și destinația ta ultimă: …
întâlnirea binecuvântată/dintre emoţie şi idee/magnetismul ei uriaş vă smulge/din chingile
clasice ale sensibilităţii/vă absoarbe pe această nouă/inconfundabilă orbită. (”Îmi este
imposibil să uit”)

Dan Sgarta