Ungaria (în maghiară Magyarország /ˈmɒɟɒrorsaːɡ/ ( audio)) este o țară fără ieșire la

mare din Europa Centrală.[9] Se întinde pe 93.030 km² din Bazinul Panonic, se
învecinează cu Slovacia la nord, Ucraina la nord-est, România la est și sud-est, Serbia
la sud, Croația și Slovenia la sud-vest și Austria la vest. Ungaria are o populație de
aproape 10 milioane de locuitori, în mare parte etnici maghiari cu o minoritate
semnificativă de romi. Maghiara, limba oficială, este cea mai vorbită limbă uralică
din lume și printre puținele limbi care nu sunt indo-europene, dar se vorbesc pe scară
largă în Europa.[10] Budapesta este capitala țării și cel mai mare oraș; alte zone
urbane importante sunt Debrețin, Seghedin, Miskolc, Pécs și Győr.

Teritoriul Ungariei de astăzi a fost de secole o răscruce de drumuri pentru diverse

popoare, între care celți, romani, triburi germanice, huni, slavi apuseni și avari.
Bazele statului maghiar au fost stabilite la sfârșitul secolului al IX-lea e.n. odată cu
cucerirea Bazinului Panonic de către marele conducător maghiar Árpád.[11][12]
Strănepotul său, Ștefan I, a urcat pe tron în anul semnificative.[18][19] Ungaria
postbelică a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice, ducând la înființarea
Republicii Populare internaționale, inclusiv Națiunile Unite, NATO, OMC, Banca
Mondială, IIB(d), AIIB(d), Consiliul Europei, Grupul Visegrád și este stat observator
în Organizația Statelor Turcice.[31]

Cuprins
1 Etimologie
2 Istorie
2.1 Înainte de 895
2.2 Ungaria medievală (895–1526)
2.2.1 Epoca regilor Árpádieni
2.2.2 Epoca monarhiei elective
2.2.3 Declinul Ungariei (1490–1526)
2.3 Războaiele otomane (1526–1699)
2.4 Din secolul al XVIII-lea până la Primul Război Mondial (1699–1918)
2.5 Între războaiele mondiale (1918–1941)
2.6 Al Doilea Război Mondial (1941–1945)
2.7 Comunismul (1945–1989)
2.7.1 Epoca lui Kádár (1956–1988)
2.8 A treia republică (1989-prezent)
3 Geografie
3.1 Climă
4 Guvernare și politică
4.1 Partide politice
4.2 Sistemul judiciar
4.3 Împărțire administrativă
4.4 Relațiile externe
4.5 Armata
5 Economie
5.1 Știință și tehnologie
5.2 Transport
6 Demografie
6.1 Urbanizarea
6.2 Limbi
6.3 Religie
6.4 Educație
6.5 Sănătate
7 Cultură
7.1 Arhitectură
7.2 Muzică
7.3 Literatură
7.4 Bucătărie
7.5 Recreere
7.6 Artă populară
7.7 Porțelanuri
7.8 Sport
7.8.1 Fotbal
8 Note de completare
9 Note bibliografice
Etimologie
Inițiala „H” din numele latinesc Hungaria (care stă și la baza denumirii țării în unele
limbi moderne) se datorează cel mai probabil asocierii istorice cu hunii, care s-au
stabilit în Ungaria de astăzi înaintea avarilor. Restul cuvântului (și numele românesc
al țării) provine din forma latinizată a termenului grec bizantin Oungroi (Οὔγγροι).
Acest nume grecesc a fost împrumutat din termenul bulgăresc vechi ągrinŭ, la rândul
său împrumutat din denumirea oghur-turcă(d) Onogur („zece [triburi ale] ogurilor”).
Onogur a fost numele colectiv pentru triburile care s-au alăturat ulterior confederației
tribale bulgare care a dominat părțile de est ale Ungariei după avari.[32][33]

Endonimul maghiar este Magyarország, compus din cuvintele magyar („maghiar”) și

ország („țară”). „Magyar”, care se referă la locuitorii țării, reflectă mai exact numele
țării în alte limbi, cum ar fi turca, persana și alte limbi precum Magyaristan, adică
Țara Maghiarilor sau similare. Cuvântul maghiar este preluat din numele unuia dintre
cele șapte triburi maghiare semi-nomade majore, magyeri.[34][35][36] Primul
element, magy, provine probabil din proto-ugricul * mäńć- „om, persoană”, găsit și în
numele poporului Mansi(d) (mäńćī, mańśi, måńś). Al doilea element eri, „bărbat,
bărbați, descendență”, supraviețuiește în maghiara modernă ca férj „soț” și este
înrudit cu termenul erge „fiu”, din Mari, precum și cu arhaismul finlandez yrkä
„tânăr”.[37]

Istorie
Înainte de 895

Provinciile romane: Ilyricum, Macedonia, Dacia, Moesia, Pannonia, Tracia

Attila, regele hunilor (434/444–453)

Frescă italiană — războinic maghiar trăgând înapoi

Imperiul Roman a cucerit teritoriul dintre Alpi și malul vestic al Dunării între anii 16
și 15 î.e.n., fluviul Dunărea fiind noua frontieră a imperiului.[38] În anul 14 î.e.n.,
partea de vest a Bazinului Carpatic, Pannonia care include vestul Ungariei de astăzi, a
fost declarată de împăratul Augustus în Res Gestae Divi Augusti(d) parte a Imperiului
Roman.[38] Zona de la sud-est de Pannonia și la sud de Dacia a fost organizată drept
provincia romană Moesia în anul 6 î.e.n.[38] O zonă de est de râul Tisa a devenit
provincia romană Dacia în anul 106 e.n., incluzând și estul Ungariei de astăzi, și a
rămas sub stăpânire romană până în 271.[39]

Din 235, Imperiul Roman a trecut prin vremuri tulburi, cauzate de revolte, rivalitate și
succesiune rapidă a împăraților. Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit în secolul al V-
lea sub presiunea migrației triburilor germanice și a presiunii carpilor.[39] Această
perioadă a adus mulți invadatori în Europa Centrală, începând cu Imperiul Hun (c.
370–469). Cel mai puternic conducător al Imperiului Hun a fost Attila (434–453),
care avea ulterior să devină o figură centrală a mitologiei maghiare.[40]

După dezintegrarea Imperiului Hun, un trib germanic răsăritean, care fusese vasalizat
de huni, gepizii, și-au stabilit propriul regat în Bazinul Carpatic.[41] Alte grupuri care
au ajuns în Bazinul Carpatic în perioada migrației au fost goții, vandalii, lombarzii și
slavii(d).[39]

În anii 560, avarii au pus bazele Haganatului Avar, un stat care și-a menținut
supremația în regiune timp de mai bine de două secole. Francii sub Carol cel Mare i-
au învins pe avari într-o serie de campanii în anii 790.[42]

Între 804 și 829, Primul Țarat Bulgar a cucerit ținuturile de la est de Dunăre și a
preluat stăpânirea triburilor locale slave și a rămășițelor avarilor.[43] Până la mijlocul
secolului al IX-lea, Principatul de pe Balaton(d), cunoscut și sub numele de Pannonia
Inferioară, a fost înființat la vest de Dunăre, ca parte a mărcii france a Panoniei.[44]

Ungaria medievală (895–1526)

Cucerirea maghiară — tablou de Mihály Munkácsy(d)

Raiduri maghiare în secolul al X-lea

Maghiarii(d) proaspăt unificați[45] în frunte cu Árpád (conform legendei, urmaș al
lui Attila), s-au stabilit în Bazinul Panonic începând cu anul 895.[46][47] Conform
teoriei fino-ugrice, ei provin dintr-o străveche populație vorbitoare de limbi uralice,
care a locuit anterior în zona împădurită dintre râul Volga și Munții Urali.[48]

Ungaria a fost fondată în 895 ca federație de triburi unite, la aproximativ 50 de ani

după împărțirea Imperiului Carolingian la tratatul de la Verdun din 843. Inițial,
Principatul Ungariei („Tourkia Apuseană” în izvoarele grecești medievale)[49] a fost
un stat creat de un popor semi-nomad. El a trecut printr-o enormă transformare într-
un regat creștin de-a lungul secolului al X-lea.[50]

Statul era funcțional, iar puterea militară a țării le-a permis maghiarilor să desfășoare
campanii și raiduri aprige reușite, de la Constantinopol până în Spania de astăzi.[50]
Maghiarii au învins nu mai puțin de trei armate imperiale majore ale francilor
răsăriteni între 907 și 910.[51] Înfrângerea ulterioară în bătălia de la Lechfeld din 955
a semnalat încheierea provizorie a majorității campaniilor pe teritoriile străine, cel
puțin către vest.

Epoca regilor Árpádieni

Sfântul Ștefan, primul rege al Ungariei, a convertit poporul său la creștinism.

Anul 972 a marcat data la care prințul conducător (în maghiară fejedelem) Géza din
dinastia Árpád a început oficial să integreze Ungaria în Europa occidentală creștină.
[52] Primul său fiu, Ștefan I, a devenit primul rege al Ungariei după ce și-a învins
unchiul păgân Koppány(d), care și el pretindea tronul. Sub Ștefan, Ungaria a fost
recunoscută ca Regat Apostolic(d) catolic.[53] Adresându-se papei Silvestru al II-lea,
Ștefan a primit de la papalitate însemnele regalității (inclusiv probabil o parte din
Sfânta Coroană a Ungariei, păstrată în prezent în Parlamentul Ungariei).

În 1006, Ștefan își consolidase puterea, și a început reforme radicale pentru a

transforma Ungaria într-un stat feudal occidental. Țara a trecut la utilizarea limbii
latine și până în 1844, latina a rămas limba oficială a Ungariei. În această perioadă,
Ungaria a început să devină un regat puternic. Ladislau I a extins granițele Ungariei
cucerind Transilvania vecină spre est și invadând vecina de la sud, Croația(d), în
1091.[54][55][56][57] Campania croată a culminat cu bătălia de la Muntele Gvozd(d)
din 1097 și cu uniunea personală a Croației și Ungariei în 1102, în frunte cu Coloman
(Könyves Kálmán).[58]

Sfânta Coroană (Szent Korona), unul dintre simbolurile esențiale ale Ungariei

Isus Hristos Atotputernicul, pe Sfânta Coroană a Ungariei. Ungaria este prin tradiție o
țară creștină.
Cel mai puternic și mai bogat rege al dinastiei Árpád a fost Béla al III-lea, care
dispunea de echivalentul a 23 de tone de argint pur pe an, sumă care depășea venitul
regelui francez (estimat la 17 tone) și era dublu față de încasările Coroanei Engleze.
[59]

Andrei al II-lea a emis Diploma Andreanum, care asigura privilegiile speciale ale
sașilor transilvăneni, și este considerată prima lege de autonomie din lume.[60] El a
condus Cruciada a cincea în Țara Sfântă în 1217, înființând cea mai mare armată
regală din istoria cruciadelor. Bula sa de Aur din 1222 a fost prima constituție din
Europa continentală. Nobilii mai mici au început să îi prezinte lui Andrei plângeri,
practică ce evoluat în instituția parlamentului (parlamentum publicum).

În 1241–1242, regatul a primit o lovitură majoră cu invazia mongolă (tătară). Până la

jumătate din populația de atunci de 2.000.000 de locuitori a Ungariei a căzut victimă
invaziei.[61] Regele Béla al IV-lea i-a lăsat pe cumani și iași, care fugeau de mongoli,
să intre în țară.[62] De-a lungul secolelor, ei au fost pe deplin asimilați în populația
maghiară.[63]

În consecință, după ce mongolii s-au retras, regele Béla a ordonat construirea a sute
de castele și fortificații de piatră, pentru a se apăra împotriva unei posibile a doua
invazii mongole. Mongolii s-au întors în Ungaria(d) în 1285, dar sistemele nou
construite de castele de piatră și noile tactici (folosind o proporție mai mare de
cavaleri puternic înarmați) i-au oprit. Forța mongolă invadatoare a fost înfrântă[64]
lângă Pesta de armata regală a lui Ladislau al IV-lea al Ungariei. Invazia a fost
respinsă cu ușurință, mongolii pierzând o mare parte din forța lor de invadare, ceea ce
s-a întâmplat și în cazul altor invazii ulterioare.

Epoca monarhiei elective

O hartă a teritoriilor aflate sub dominația lui Ludovic cel Mare

Regatul Ungariei a atins una dintre cele mai mari extinderi în timpul regilor
Árpádieni, dar puterea regală a fost slăbită la sfârșitul domniei lor în 1301. După o
distrugătoare perioadă de interregn (1301–1308(d)), primul rege angevin, Carol I al
Ungariei — un urmaș biliniar al dinastiei Árpád — a reușit să restabilească puterea
regală și a învins rivalii oligarhi, așa-numiții „mici regi”. Al doilea rege angevin
maghiar, Ludovic cel Mare (1342–1382), a efectuat multe campanii militare de
succes din Lituania până în sudul Italiei (Regatul Neapolelui), și a fost și rege al
Poloniei din 1370. După ce regele Ludovic a murit fără un moștenitor de sex
masculin, țara s-a stabilizat doar atunci când a urcat pe tron Sigismund de Luxemburg
(1387–1437), care în 1433 a devenit și sfânt împărat roman. Sigismund a fost și el (în
mai multe feluri) un descendent biliniar al dinastiei Árpád.

Cuceririle occidentale ale lui Matia Corvin

Prima traducere a Bibliei în limba maghiară a fost finalizată în 1439. Timp de
jumătate de an, în 1437, în Transilvania a avut loc o răscoală țărănească antifeudală și
anticlericală, Răscoala de la Bobâlna a lui Budai Nagy Antal, puternic influențată de
ideile husite.

Dintr-o mică familie nobiliară din Transilvania, Ioan de Hunedoara a devenit unul
dintre cei mai puternici nobili ai țării, datorită capacităților sale remarcabile de
comandant de mercenari. A fost ales guvernator al Transilvaniei, și apoi regent al
Ungariei. A avut mare succes împotriva turcilor otomani, una dintre cele mai mari
victorii ale sale fiind asediul Belgradului din 1456.

Ultimul rege puternic al Ungariei medievale a fost regele renascentist Matia Corvin
(1458–1490), fiul lui Ioan de Hunedoara. Alegerea sa a fost prima dată când pe tronul
regal al Ungariei a urcat un nobil fără descendență dinastică. El a fost un lider militar
de succes și un protector iluminat al artelor și al științei.[65] Biblioteca sa,
Bibliotheca Corviniana, a fost cea mai mare colecție de cronici istorice, lucrări
filozofice și științifice din Europa secolului al XV-lea și a doua ca mărime după
Biblioteca Vaticanului. Articole din Bibliotheca Corviniana au fost înscrise în
Registrul Memoria Lumii al UNESCO în 2005.[66]

Iobagii și poporul de rând l-au considerat un conducător drept pentru că i-a protejat
față de solicitările excesive și alte abuzuri ale marilor nobili.[67] Sub conducerea sa,
în 1479, armata maghiară a distrus trupele otomane și muntenești în bătălia de la
Câmpia Pâinii. În străinătate, el a învins armatele imperiale poloneze și germane ale
lui Frederic la Breslau (Wrocław). Armata permanentă de mercenari a lui Matia,
Armata Neagră a Ungariei(d), era o armată neobișnuit de mare pentru vremea ei și a
cucerit părți din Austria, Viena (1485) și părți ale Boemiei.

Declinul Ungariei (1490–1526)

Regele Matia a murit fără fii legitimi, iar marii nobili maghiari au negociat urcarea pe
tron a polonezului Vladislav al II-lea (1490–1516), probabil din cauza influenței slabe
pe care ar fi avut-o el asupra aristocrației maghiare.[65] Rolul internațional al
Ungariei s-a diminuat, stabilitatea politică a fost zdruncinată, iar progresul social a
fost blocat.[68] În 1514, bătrânul și slăbitul rege Vladislaus al II-lea s-a confruntat cu
o răscoală țărănească majoră condusă de secuiul Gheorghe Doja, care a fost zdrobită
fără milă de nobili, în frunte cu Ioan Zápolya.

Frământările ce au urmat au deschis calea dominației otomane. În 1521, cea mai

puternică cetate maghiară din sud, Belgradul, a căzut în mâinile turcilor. Primele
apariții ale protestantismului au înrăutățit și mai mult relațiile interne din țară.

Războaiele otomane (1526–1699)

Pictură care comemorează asediul Egerului(d), o victorie majoră împotriva

otomanilor
După aproximativ 150 de ani de războaie(d) cu mai multe state, între care și cel
maghiar, otomanii au obținut o victorie decisivă asupra armatei maghiare în bătălia de
la Mohács din 1526, unde regele Ludovic al II-lea a murit în timp ce fugea. Pe fondul
haosului politic, nobilimea maghiară divizată a ales doi regi simultan, pe Ioan
Zápolya și pe Ferdinand I din dinastia Habsburg. Odată cu cucerirea Budei de către
turci în 1541, Ungaria a fost împărțită în trei părți și a rămas așa până la sfârșitul
secolului al XVII-lea. Partea de nord-vest, numită Ungaria Regală, a fost anexată de
împărații Habsburgi care au domnit ca regi ai Ungariei. Partea de est a regatului a
devenit independentă ca Principatul Transilvaniei, aflat sub suzeranitate(d) otomană
(și mai târziu habsburgică). Zona centrală rămasă, inclusiv capitala Buda, a fost
încorporată Imperiului Otoman, și a rămas în istorie ca pașalâcul de la Buda.

Marea majoritate a celor 17–19.000 de soldați otomani aflați în serviciu în cetățile

otomane de pe teritoriul Ungariei erau de fapt slavi balcanici ortodocși sau
musulmani, și în mai mică măsură etnici turci.[69] Slavii meridionali ortodocși
serveau și ca achingii și alte trupe ușoare lăsate să jefuiască pe teritoriul Ungariei de
astăzi.[70] În 1686, armata Ligii Sfinte, cuprinzând peste 74.000 de oameni de
diverse naționalități, a recucerit Buda de la turci. După câteva înfrângeri zdrobitoare
produse otomanilor în următorii câțiva ani, întregul Regat al Ungariei a fost scos de
sub stăpânirea otomană până în 1718. Ultimul raid în Ungaria al vasalilor tătari
crimeeni ai otomanilor a avut loc în 1717.[71] Eforturile Contrareformei habsburgice
din secolul al XVII-lea au reconvertit majoritatea regatului la catolicism. Compoziția
etnică a Ungariei a fost schimbată fundamental ca urmare a războiului prelungit cu
turcii. O mare parte a țării a fost devastată, creșterea populației a fost oprită și multe
așezări mai mici au dispărut.[72] Guvernul austro-habsburgic a colonizat populații
însemnate de sârbi și alți slavi în sudul depopulat, și a stabilit germani (numiți șvabi
dunăreni) în diferite zone, însă maghiarilor nu li s-a permis să se strămute sau să
colonizee sudul Marii Câmpii.[73]

Din secolul al XVIII-lea până la Primul Război Mondial (1699–1918)

Francisc al II-lea Rákóczi, liderul răscoalei antihabsburgice din 1703–1711

Contele István Széchenyi a oferit venitul pe un an pentru înființarea Academiei

Maghiare de Științe.

Lajos Kossuth, președinte-regent în timpul revoluției maghiare din 1848

Țările Coroanei Sfântului Ștefan constau din teritoriile Regatului Ungariei (16) și ale
Regatului Croației-Slavoniei (17).
Între 1703 și 1711, a avut loc o răscoală pe scară largă condusă de Francisc al II-lea
Rákóczi, care, după detronarea Habsburgilor în 1707 la Dieta de la Ónod, a preluat
puterea provizoriu ca principe domnitor al Ungariei pe perioada războiului, dar a
refuzat coroana maghiară și titlul de „rege”. Răscoala a durat ani de zile. Deși a reușit
să controleze cea mai mare parte a teritoriului, armata maghiară a curuților a pierdut
bătălia principală de la Trencsén(d) (1708). Trei ani mai târziu, din cauza dezertărilor
din ce în ce mai multe, a defetismului și a moralului scăzut, forțele curuților au
capitulat.[74]

În timpul războaielor napoleoniene și după aceea, Dieta maghiară nu s-a reunit deloc.
[75] În anii 1820, după câteva decenii, împăratul a fost nevoit să convoace Dieta, care
a marcat începutul unei perioade de reformă (1825–1848, în maghiară reformkor).
Contele István Széchenyi, unul dintre cei mai proeminenți oameni de stat ai țării, a
recunoscut nevoia urgentă de modernizare și mesajul său a penetrat. Parlamentul
Ungariei s-a reunit din nou în 1825 pentru a face față nevoilor financiare. A apărut un
partid liberal care s-a concentrat pe emanciparea țărănimii. Lajos Kossuth — un
celebru jurnalist al vremii — a devenit lider al micii nobilimi în Parlament. O creștere
remarcabilă a început pe măsură ce țara și-a concentrat forțele asupra modernizării,
chiar dacă monarhii habsburgi au obstrucționat toate legile liberale importante
referitoare la drepturile civile și politice(d) și reformele economice. Mulți reformatori
(Lajos Kossuth, Mihály Táncsics(d)) au fost închiși de autorități.
5 iulie 1848: Ceremonia de deschidere a primului parlament, bazat pe reprezentarea
populară. Membrii primului guvern sunt pe balcon.
La 15 martie 1848, demonstrațiile în masă din Pesta și Buda le-au permis
reformiștilor maghiari să promoveze o listă de 12 revendicări. Sub guvernatorul și
președintele Lajos Kossuth și primul prim-ministru, Lajos Batthyány, Casa de
Habsburg a fost detronată. Reformele promovate de noul guvern maghiar aveau și o
componentă de uniformizare etnică (maghiarizare) a teritoriului Ungariei, de
inspirație iacobină, ceea ce a stârnit nemulțumirea țărănimii croate, sârbe, românești
și slovace, care s-a răsculat la rândul său împotriva guvernului maghiar. Împărații
habsburgi au profitat de aceste nemulțmiri, deși etnicii germani și ruteni și cea mai
mare parte a evreilor din regat, ca și mai mulți voluntari polonezi, austrieci și italieni,
au sprijinit revoluția.[76] În iulie 1849, Parlamentul Ungariei s-a lăsat convins și a
promovat unele legi ale drepturilor etnice și ale minorităților(d).[77] Unii membri ai
altor naționalități au reușit în sfârșit astfel să acceadă la funcții în cadrul armatei
maghiare, cum ar fi generalul János Damjanich(d), un etnic sârb care avea să devină
erou național maghiar prin comanda sa al Corpului 3 al armatei maghiare sau Józef
Bem, care era polonez și a devenit și erou național în Ungaria. Forțele maghiare
(Honvédség) au învins la început armatele austriece, dar, pentru a contracara
succesele armatei revoluționare maghiare, împăratul habsburgic Franz Joseph I a
cerut ajutorul „Jandarmului Europei”, țarul Nicolae I, ale cărui armate rusești au
invadat Ungaria, iar Artúr Görgey a capitulat în august 1849. Liderul armatei
austriece, Julius Jacob von Haynau, a devenit guvernator al Ungariei pentru câteva
luni și a ordonat executarea celor 13 martiri de la Arad, lideri ai armatei maghiare, și
a prim-ministrului Batthyány în octombrie 1849. Lajos Kossuth a fugit în exil. După
războiul din 1848–1849, maghiarii din Regat au trecut la o „rezistență pasivă”.