Sunteți pe pagina 1din 4

Şcoala, rază de culturalizare

Ion Ghica1 remarca rolul înaintaşilor în şlefuirea identităţii noastre culturale: ,, Şcoala lui
Petru Maior, Şincai, Samuil Clain şi a altor bărbaţi, cărora noi, românii, le suntem datori cu
deşteptarea noastră. Ei ne-au dat cea dintâi impulsie şi de la ei avem lucrările cele mai
însemnate asupra limbii naţionale şi cele mai anevoie cercetări asupra istoriei neamului. În
sfârşit, de la ei e începutul luminilor noastre, care totdeauna este pasul cel mai greu de făcut…”
Şcoala este singura instituţie care acţionează conform unei programe bine stabilite asupra
individului, canalizându-i interesele spre valorile esenţiale ale gândirii, stimulându-i o motivaţie
profundă şi ajutându-l să descopere şi să se descopere în acelaşi timp. Fiecare instituţie şcolară
are menirea de a fi sau de a deveni ,, un focar” de cultură, deoarece civilizaţia nu se poate rezuma
la o elită, ci este indicat ca şcoala să vizeze tinderea spre idealul educaţional, spre prototipul de
personalitate de care societatea are nevoie la un moment dat. Este indicat ca şcoala să
călăuzească tinerele vlăstare spre o scară axiologică utilă întregii vieţi, pentru că rolul procesului
instructiv-educativ nu este doar acela de a informa, ci, mai ales, acela de forma oameni în
adevăratul sens al cuvântului, persoane care să ştie să fie sau să devină în funcţie de exigenţele
vremurilor. ,, Calitatea educaţiei iniţiale influenţează tot restul vieţii.“ era de părere Emile
Planchard2. Şcoala constituie astfel o etapă esenţială în viaţa fiecăruia dintre noi, fiind o sursă
inepuizabilă a umanismului şi o manieră de emergenţă a spiritualităţii ce poate sălăşlui latent în
conştiinţa omului.
Alecu Russo3 considera că ,, Ideea bună aduce cuvântul”. Se evidenţiază astfel puterea
plăsmuitoare a cuvântului, puterea de a mişca ideile prin cuvânt, conferind limbii un rol
fundamental în dezvoltarea spirituală a omului şi a societăţii. Tocmai de aceea, cultivarea limbii
presupune activarea gândirii şi dezvoltarea intelectuală a omului. ,, Toată viaţa poetul împleteşte
cuvintele şi din împletirea lui iese mătase sau frânghie”, mărturisea Arghezi 4. Mirajul limbii
este surprins deosebit de elocvent de către mesteşugarul Testamentului: ,,Frumuseţea limbii nu
poate fi apărată şi nu poate fi sporită fără muncă supravegheată şi aplicarea permanent a
gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei şi de simţiri noi echivalează cu a înălţa şi
înnobila limba”5.
1
Ion Ghica, ,,Scrieri”, Editua P.V.Haneş, vol.IV, p.262
2
Emile Planchard, Introducere în pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 153
3
Alecu Russo, ,,Cugetări”, Editura Scrisul românesc, p. 124
4
Tudor Arghezi, ,, Luceafărul”, 15 dec. , 1958
5
Idem

1
Limba - ,,element al sufletului românesc”(Nicolae Iorga)

,,Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/Şi-a


patriei cinstire!”
Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu exprimă o credinţă sinceră şi un legământ
pentru posteritate. Este unanim acceptată ideea că limba este depozitarul întregii experienţe
umane, liantul ce adună laolaltă fiii unui neam. ,,Acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,
veselul Alecsandri‫״‬6 a apreciat că ,,limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc
copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie
păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, (…), lanţul tainic ce-i
leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi
iubitoare şi cu simţirea de devotement unii către alţii “7. Limba română, oază de latinitate într-o
mare slavă, are rolul istoric de a fi fixat graniţele spiritualităţii româneşti în vremuri de restrişte,
când hotare nedrepte brăzdau teritoriul vechii Dacii.
Nicolae Iorga8 considera că ,,între elementele care formează comoara sufletească a
poporului roman, niciunul nu cuprinde mai mult-o oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba
lui.” Limba constituie factorul definitoriu pentru o comunitate. Pe bună dreptate, Eminescu
numea limba : ,, măsurariul civilizaţiunii unui popor”9. Într-adevăr, în limbă se reflectă toate
realizările, materiale şi spirituale, ale unei comunităţi.
Tudor Arghezi 10 credea că ,, e miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură
şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi
omul poate crea din cuvinte toată natura din nou (…)Meşteşugul cuvântului a cernut şi cerne
fără răgaz lumea şi sufletul ei. Toate cuvintele însă, lăsate-n voia singurătăţii lor sunt ca nişte
timbre uzate şi nu pot evoca peste – nconjurul lor îngust nimic”.Un rol deosebit îi revine
artistului cuvântului, cel care şlefuieşte cu măiestrie materialul fragil al lexemelor până în
momentul în care plăsmuieşte o creaţie menită a transpune expresiv sufletul creatorului său.
Doar acea bijuterie artistică va fi capabilă a sfida eternitatea şi va fi menită a se adresa
sensibilităţii lectorului.,,Când vine cântăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca
păsările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi
6
Mihai Eminescu, ,,Epigonii”
7
Vasile Alecsandri, ,,Despre literatură”, p. 14-15
8
Nicolae Iorga, Limba ca element al sufletului românesc în ,,Sfaturi pe întuneric, vol. II, 1940, p. 187- 192
9
Mihai Eminescu, Echilibrul în jurnalul ,,Federaţiunea”, 22, IV, 1870
10
Tudor Arghezi, Scrisoare cu tibişirul în ,,Tablete de cronicar”, 1960, p.75

2
blesteamă…Şi după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele
înviază mai mult; focul sfânt care le-a zămislit le dă şi o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului
se împlineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale
talentului de a le reconstrui.”11 Aşadar, meşteşugul artistului este dublat de harul divin: ,, Slova
de foc şi slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte12”.Doar limba română este capabilă a da glas celor mai nuanţate trăiri umane şi celor mai
profunde cugetări.
,, Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle şi de
sarcofagii13 de cuvinte. Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în
interiorul lui profunzimi imense pe o singură latură lustruită.”14 Nu doar scriitorul se apleacă cu
sfinţenie asupra limbii, ci şi copilul care primeşte în dar , odată cu primii paşi în lume, limba
părinţilor săi, cartea sa de identitate menită a-l ajuta să străbată valurile învolburate ale vieţii.
Comunicarea este cea care activează instantaneu variate reguli indispensabile transmiterii
mesajului, fie el oral sau scris. ,, Regulile acestea, de care, de multe ori nici nu ne dăm seama,
formează în mintea noastră o gramatică, nu numaidecât învăţată în şcoală, ci deprinsă de la
părinţi, odată cu primele cuvinte, cu jocurile, cu cele dintâi poezii copilăreşti învăţate pe de rost,
o gramatică mereu folosită, ori de câte ori vorbim sau scriem, ascultăm sau citim spusele
altora.”15 Şcoala include în programele sale acele reguli menite a realiza o comunicare corectă,
coerentă şi expresivă. Mihai Eminescu aprecia limba drept un ,,criteriu de cultură”, menţionând
că ,, din vorbirea , din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură”16
Studiul limbii române constituie în şcoală un domeniu deosebit de important prin prisma
faptului că e obiectul care permite accesul către toate domeniile cunoaşterii. Limba maternă
devine astfel indispensabilă în receptarea celorlalte obiecte de studiu. Şi în Programa şcolară
este precizat scopul studierii limbii române: acela de a forma un tânăr cu o cultură
comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să comunice şi să interacţioneze
cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor

11
Tudor Arghezi, Scrisoare cu tibişirul în ,,Tablete de cronicar”, 1960, p.76
12
Tudor Arghezi, Testament
13
Sarcofag, sarcofage, s.n. Sicriu antic făcut din piatră, bronz(artistic, ornament). Monument funerar în formă de
sicriu. Din fr. Sarcophage, lat. Sarcophagus, DEX, p. 946;
14
Idem 2, p. 77
15
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.
16
Mihai Eminescu, Cugetări, Chişinău, Agenţia ,,Litera”, 1989, p. 45

3
probleme concrete din viaţa cotidiană, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul
de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om.
În acest sens, curriculum-ul de limba şi literatura română pentru clasele V-VIII propune
o schimbare semnificativă la nivelul studierii disciplinei. Astfel, în locul
compartimentării ,,artificiale” a disciplinei în ,,limbă” şi ,,literatură” , se propune un model nou,
cel comunicativ-funcţional, care presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi de
exprimare orală, respective de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă. Dezvoltarea
competenţelor de comunicare se realizează prin familiarizarea elevilor cu situaţii diverse de
comunicare orală şi scrisă, cu texte literare şi nonliterare adecvate particularităţilor de vârstă şi
individuale.
Dezideratul oricărei activităţi şcolare este acela de a scrie şi de a rosti corect.
Cunoaşterea gramaticii şi deprinderea de a analiza structura unui enunţ ajută lectura corectă şi
expresivă. Mioara Avram17consideră că ,,la vârsta şcolară, structura gramaticală a limbii materne
este în cea mai mare parte achiziţionată de copii(…), dar ei nu cunosc normele limbii literare”.
Autoarea atribuie şcolii rolul de ,,a asigura cunoaşterea structurii gramaticale a limbii literare,
corectarea, îmbogăţirea şi nuanţarea gramaticii folosite de elevi”. Se evidenţiază astfel caracterul
normativ şi corectiv al gramaticii. Deosebit de inspirat a fost Lucian Blaga când a afirmat
că ,,limba este întâiul mare poem al unui popor”18
Bibliografie:
Alecsandri, Vasile - Despre literatură;
Arghezi, Tudor - ,, Luceafărul”, 15 dec. , 1958;
Arghezi, Tudor - Scrisoare cu tibişirul în ,,Tablete de cronicar”, 1960;
Blaga, Lucian - ,,Contemporanul”, 1965;
Bulgăr, Gh. - Scriitori români despre limbă şi stil, Editura Albatros, Bucureşti, 1984;
Eminescu, Mihai -Cugetări, Chişinău, Agenţia ,,Litera”, 1989;
Eminescu, Mihai - Echilibrul în jurnalul ,,Federaţiunea”, 22, IV, 1870;
Eminescu, Mihai - Epigonii;
Iorga, Nicolae - Limba ca element al sufletului românesc în ,,Sfaturi pe întuneric, vol. II, 1940;
Russo, Alecu - ,,Cugetări”, Editura Scrisul românesc.
Nălbitoru- Mărăcine Maria – Mihaela, Şc. Gimnazială Nr. 5, Râmnicu-Vâlcea

17
Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p.70
18
Lucian Blaga, Contemporanul, 1965