Regele Ferdinand I al României

24 august 1865 – 20 iulie 1927

 Majestatea sa Ferdinand I, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până
la moartea sa.
Istoria menţionează că, datorită admiraţiei sale pentru România, Regele
Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un „necunoscut”, avea să devină
regele României Mari, supranumit fie „Întregitorul”, fie „Ferdinand cel Loial”,
pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut peste originea sa
germană pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul primului
război mondial.
Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de
români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului român.
Însă la acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde
românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ale acelor locuri,
nu aveau nici cele mai elementare drepturi.
Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului război mondial.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand
a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea
României în primul război mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi
Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea
idealului României Mari.
În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a
întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul
de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă,
Ferdinand este încoronat rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea
să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării României
Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord.
El a fost cu adevarat un „bun român” aşa cum a jurat în momentul încoronării
sale. Unii istorici insistă că ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în
ciuda faptului că era o persoană relativ timidă şi introvertită.
După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a
condus ţara pe drumul reconstrucţiei şi al armonizarii administrative. A realizat
reforma agrară împărţind pământ ţăranilor, prioritate având veteranii de război
şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reintregirea ţării şi a promulgat
Constituţia din 1923. În urma acestor măsuri, Ferdinand îşi adaugă pe lângă
renumele de „Lealul” şi „Întregitorul” şi pe cel de „Rege al Ţăranilor”.
Ion I.C. Brătianu
20 august 1864 – 24 noiembrie 1927
 Cunoscut şi ca Ionel Brătianu a fost inginer, om politic, preşedinte al
Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923.
Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895.
A condus guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la
înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a
celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.
În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional
Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului,
aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre tabăra
Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni
pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.
Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1
decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care
Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră.
La 29 noiembrie 1918 se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C.
Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi
miniştrii din provinciile istorice româneşti unite cu ţara mamă.
Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România (Decretul-
lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din
Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu
România (decretul-lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul
României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a
găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat
european.
Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate.
Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut
de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.
Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.
Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C.
Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale
istoriei naţionale.
El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât
apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român.
Alexandru Vaida Voevod
27 februarie 1872 – 19 martie 1950
Alexandru Vaida Voevod a fost un om politic, medic, publicist şi unul dintre
liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului
Naţional Ţărănesc.
Aexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la
înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie
1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului
Naţional Român.
În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă
de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.
Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în
Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.
Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,
unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi
a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
După acest eveniment istoric, Alexandru Vaida Voevod devine membru al
Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat
şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni (alături de Vasile Goldiş,
respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I
Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al
Transilvaniei, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor
străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria şi răspunde pozitiv
la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două ţări.
La 30 martie 1938 este numit consilier regal, şi a participat la consiliile de
coroană. În timp ce deţinea aceste funcţii importante în stat, el a militat
întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc.
Vasile Goldiş

12/24 noiembrie 1862, localitatea Mocirla, azi Vasile Goldiş, jud.

Arad – 10 februarie 1934
 Vasile Goldiş a fost un academician român, om politic, membru de
onoare (1919) al Academiei Române.
Slujind cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile
Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu
tot ce a însemnat el pentru făurirea statului unitar român, printre gânditorii
progresişti ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor
populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii.
Vasile Goldiş însuşi, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru
circumscripţia Radna, între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22
discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi.
Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu
pe care acesta din urmă îl înaintează guvernului la 13 septembrie 1910 din
partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale
acestuia.
Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în
jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român
având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe
care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională: orientarea
radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul
ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever
Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi
dându-şi seama că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra
activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări
încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop
să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.
În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul „Românul” fondat la Arad
de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului
„Tribuna” a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind
Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului
Austro-ungar.
În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea
declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării
României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de
autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a
determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului „Românul” care va reapărea
abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba
Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată
de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind
perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării
monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe
ruinele acesteie a unor noi state naţionale.
După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti
conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu
(1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile
Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922).
Ştefan Cicio Pop

1 aprilie 1865, Şigău, Cluj – 16 februarie 1934, Conop, Arad

 Ştefan Cicio Pop a fost jurist şi om politic, membru al PNR şi mai apoi al
PNŢ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea
Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării.
El nu a ezitat să-şi pună averea în slujba cauzei naţionale – spre exemplu,
casa lui a devenit, în noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie şi
maximă activitate a omului politic român Ştefan Cicio Pop a fost noiembrie
1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Naţional Român Central.
Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj
pentru românii din Câmpia de Vest şi, aşa cum menţionau ziarele vremii,
„strada era plină de căruţe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau
ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase, soldaţi veniţi de pe front,
domni îmbrăcaţi cu paltoane”.
La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului naţional de unire a
Transilvaniei cu Regatul României, Ştefan Cicio Pop a fost ales între cei 15
membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei,
el ocupându-se de resortul Armatei şi Siguranţei publice.
După Unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României
Mari, ocupând şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri atunci când
titularul, Alexandru Vaida-Voevod a fost plecat la Conferinţa de Pace de la
Paris.
Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide
lucrările, iar apoi activează în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea
administrativă cu Vechiul Regat.
Rolul lui Ştefan Cicio Pop a fost unul covârşitor, el a ocupat funcţia de
preşedinte al Consiliului Naţional Român Central, în timpul lunilor de graţie
octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad,
înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării naţiunii
pentru Unirea cea Mare.
Episcopul Iuliu Hossu

30 ianuarie 1885, Milaş, Bistriţa-Năsăud – 28 mai 1970, Bucureşti

 Iuliu Cardinal Hossu a fost un episcop greco-catolic de Cluj-
Gherla. Alături de predecesorii săi, episcopul Iuliu Hossu a contribuit
decisiv la unirea Transilvaniei cu ţara-mamă.
După terminarea primului război mondial, noua situaţie
mondială favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii
din Transilvania, Banat şi Ungaria şi-au format organe politice proprii,
aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui
Sfat al Naţiunii, noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii
Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.
„Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi
nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne
unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i
ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele
veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu
nădejdea în dreptatea Lui”, a spus Iuliu Cardinal Hossu.
„Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână
îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”, a spus Iuliu Hossu după citirea
declaraţiei.
În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi
uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod) şi doi ortodocşi (Miron
Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui
Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de
drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat
probleme vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea
integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii.
Octavian Goga
1 aprilie 1881, Rășinari, Sibiu – 7 mai 1938, Ciucea, Cluj
 Cel mai adesea cunoscut doar ca poet și membru al Academiei Române,
acesta a fost și politician de extremă dreaptă și prim-ministrul României în
perioada 1937-1938. Fiu de preot și învățătoare, acesta se lansează publicistic
la doar 17 ani în ziarul Tribuna din Sibiu.
A fost vașnic apărător al drepturilor țăranilor, criticând adesea modul de
guvernare al politicienilor vremii. A fost arestat din acest motiv. A luptat mereu
pentru alipirea Transilvaniei la România.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la
Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – un proces de
înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata
română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea
păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în
Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris „Consiliul național al unității
române”, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității
statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România Mare.
Samoilă Mârza
18 septembrie 1886, Galtiu, Alba – 9 decembrie 1967, Alba Iulia
 Vestea destrămării Imperiului Austro-Ungar l-a găsit chiar în capitala
habsburgilor, Viena. Alături de alţi conaţionali, a plecat spre satul lui din inima
Ardealului. În dimineaţa de 1 Decembrie, înainte de a pleca spre Cetatea Albei-
Iulia, aflată la vreo 15 kilometri de sat, şi-a aliniat consătenii pentru fotografie şi
uite aşa delegaţia de la Galtiu a rămas în istorie. Samoilă Mârza a trăit până în
1967. A avut timp destul să rememoreze şi să povestească celor mari şi celor
mici cum a fost ziua Unirii. A făcut doar fotografii de exterior, pentru că n-a fost
primit înăuntru. N-avea mandat de reprezentant oficial. Organizatorii, spune
legenda locului, îl tocmiseră pe fotograful oraşului, ungurul Bach, să
imortalizeze momentul. Numai că-n ziua cu pricina, Bach a fost de negăsit. Se
zice că a dispărut câteva zile din oraş, până a trecut sărbătoarea. Samoilă Mârza
a fotografiat mulţimea adunată pe câmpul lui Horea. În total, 14 imagini.

Din fotografiile realizate în istorica zi de 1 Decembrie, Samoilă Mârza a

făcut un album numit “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” şi l-a trimis
Regelui Ferdinand, prim-ministrului Ionel Brătianu, generalului Berthelot.
Despre exemplarul primit, Nicolae Iorga menţiona şi în memoriile sale.
Politicienii vremii au considerat fotografiile lui Mârza suficient de grăitoare
pentru a ilustra voinţa românilor din Ardeal de a se uni cu România. Astfel că
albumul a fost inclus şi în documentaţia prezentată de delegaţia română la
Conferinţa de Pace de la Paris.
Teodor Mihali
15 Martie 1885, Prislop, comitatul Solnoc-Dabâca, azi jud. Maramureș –
17.01.1934, Cluj Napoca, jud. Cluj
 Membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.) din 1880 şi al Comitetului
Central al acestuia din 7 octombrie 1890, a devenit’, în anul 1905,
vicepreședinte, apoi în anul 1919 preşedinte al acestui partid, după moartea lui
Gheorghe Pop de Băsești. Judecat şi condamnat la închisoare în procesul
Memorandului (1894), a susținut intrarea în politica activă a P.N.R. În același an
a fost ales deputat al cercului Ileanda-Mare pe care l-a reprezentat până în
1918 în Parlamentul de la Budapesta.
Preşedinte al Clubului Parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905-
1918), a participat la elaborarea Declaraţiei de la Oradea din 12 octombrie
1918. A fost şi vicepreşedinte a Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie
1918 şi vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit
membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales
ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931, şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte
al Senatului României.
A fost prefect al judeţului Solnoc-Dăbâca (1919) și primar al Clujului în
anul 1926, apoi între 1927- 1931, vicepreşedinte al Societăţii Române de
Lectură Iulia şi preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România.
Primarul Clujului, Teodor Mihali, a fost decorat de regele Carol al II-lea cu
Ordinul Ferdinand I în grad de Mare Cruce (14 mai 1930).
Aurel Vlad
10 ianuarie 1875, Orăştie, judeţul Hunedoara – 2 iulie 1953, Sighet, judeţul
Maramureş
 S-a născut în anul 1875 la Orăştie, pe linie maternă fiind nepot al lui
George Bariţiu. A făcut studii de drept la Budapesta, ca bursier al Fundaţiei
Gojdu, obţinând şi doctoratul în capitala ungară. S-a implicat încă din tinereţe
în viaţa politică a românilor din Transilvania, fiind unul din reprezentanţii
curentului activist din cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania.
Aurel Vlad a fost unul dintre principalii oameni politici români din
Transilvania care au pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba
Iulia. El a ajutat nu doar prin acţiunile sale politice, dar şi sprijinind financiar
cauza românilor. Înstărit, el a pus drept garanţie întreaga sa avere în acest
scop. În decembrie 1918 el l-a însoţit pe Iuliu Maniu la Bucureşti în delegaţia
care a dus tratativele pentru recunoaşterea uniri şi organizarea Transilvaniei în
cadrul României întregite. Aurel Vlad a făcut parte din Consiliul Dirigent al
Transilvaniei, conducând resortul finanţelor.
După Unirea din anul 1918 a deţinut funcţii de senator şi ministru în mai
multe legislaturi. După fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc, a făcut parte din
Comitetul Executiv al acestui partid, apoi vicepreşedinte al Delegaţiei
Permanente, alături de Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Lupu, Nicolae
Costescu şi Pantelimon Halippa. A militat pentru consolidarea Unirii. S-a aflat în
fruntea Ligii Antirevizioniste Române. Ascensiunea sa politică a fost fulminantă.
La 9 decembrie 1919 este numit secretar de stat în Ministerul Finanţelor, apoi
ad-interim ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul lui Vaida-Voievod.
Între 10 noiembrie 1928 – 14 decembrie 1929 ocupă funcţia de ministru al
Cultelor şi Artelor, iar între 14 decembrie 1929 şi 7 iunie 1930, de ministru al
Industriei şi Comerţului în guvernul lui Maniu.
Şi pe plan local a rămas la fel de activ, fiind ales preşedinte al organizaţiei
judeţene a PŢ în judeţul Hunedoara sau preşedinte al Camerei Agricole şi
Comerţului din Hunedoara. Totodată făcea parte din Sinoadele şi Congresele
Bisericii ortodoxe sau chiar preşedinte al Consiliului Administrativ al Băncii
Ardeleana. În anii ’40 a lăsat Partidul Ţărănesc şi l-a urmat pe Vaida-Voievod în
nou-înfiinţatul partid Frontul Românesc, fiind şef al organizaţiilor judeţene ale
acestui partid pe judeţele Hunedoara şi Severin.
După instaurarea regimului comunist în România, la terminarea celui de-
al doilea război mondial, a fost arestat de noile autorităţi în anul 1949 şi deţinut
pe motive politice. A murit la 2 iulie 1953 în închisoarea din Sighet.
Aurel Lazăr
5/17 august 1872, Oradea – 18 noiembrie 1930
 A fost avocat, membru al Partidului Naţional Român, participant la Marea
Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, membru al
Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi deţinător al Resortului Justiţie, deputat de
Bihor şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru fondator al Uniunii
Avocaţilor din România, preşedinte al PNŢ Bihor, primar al municipiului Oradea.
Organizează şi găzduieşte şedinţa Comitetului Executiv al PNR de la 12
octombrie 1918. Cu această ocazie prezintă un proiect de „Declaraţie” şi este
ales membru în biroul restrâns al noului Comitet Executiv.
Textul final al Declaraţiei, compus de Vasile Goldiş şi expus de Alexandru
Vaida-Voievod în Parlamentul maghiar, prin care a proclamat independenţa
naţiunii române din Transilvania, conţinea şi câteva pasaje redactate de Aurel
Lazăr. La 1 decembrie avea să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia, în calitate de delegat din partea cercului Aleşd, Bihor. A fost ales membru
al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar ziua următoare, când s-a înfiinţat
Consiliul Dirigent, a fost ales membru al acestui organ provizoriu, primind
conducerea Resortului de Justiţie.
La 21 septembrie 1919 a demisionat din Consiliul Dirigent, ca urmare a
unor neînţelegeri cu Ioan Suciu. După realizarea Unirii, Aurel Lazăr a fost
delegat de Consiliul Dirigent să preia instituţiile publice din Oradea şi Bihor. A
refăcut organizaţia bihoreană a PNR, devenind şi preşedinte al acesteia. La 2
noiembrie 1919 a fost ales pentru prima dată deputat de Bihor, în primul
Parlament al României Mari, din partea circumscripţiei Tinca. La alegerile din 3-
4 iunie 1920 şi la cele din 7-8 martie 1922 a fost reconfirmat ca deputat de
Bihor.
Spre finalul vieţii, copleşit de boala care se agravase, a trebuit să refuze
diferitele propuneri politice guvernamentale şi s-a retras din viaţa politică de la
nivel naţional. La 7 iunie 1930 a fost ales primar al Oradiei, dar nu avea să
îndeplinească acest rol pentru mult timp.
Ioan Flueraș
2 noiembrie 1882, Chereluş, judeţul Arad – 7 iunie 1953, Gherla, judeţul Cluj
 În anul 1901, la Arad, Ioan Flueraş s-a înscris în Partidul Social Democrat,
în rândurile căruia va activa până la moarte, fiind unul dintre principalii militanţi
ai partidului. A colaborat la ziare muncitoreşti locale, precum şi la ziarul
„Adevărul” din Budapesta, organ al P.S.D. din Ungaria. A candidat în anul 1905
în alegerile pentru parlamentul din Budapesta, din partea P.S.D., dar nu a fost
ales. În anul 1906 a fost ales în comitetul central la P.S.D. Ungaria, la
compartimentul propagandă şi presă, devenind din 1911 redactor responsabil
al ziarului „Adevărul” din Ungaria, până în anul 1914, când ziarul a fost
suspendat. Din anul 1907 până în 1918 a locuit la Budapesta, iar în timpul
primului război mondial a fost mobilizat şi a lucrat în fabrica de avioane din
insula Csepel.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central,
participând la dezbaterile acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au
avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi a fost ales
vicepreşedinte al acesteia. La 1 decembrie 1918 a fost ales secretar general al
P.S.D. Între anii 1921-1926 a fost redactor responsabil al gazetei „Tribuna
socialistă” din Cluj.
A participat în anul 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris, făcând parte
din delegaţia oficială a României. În 1944 a participat la reorganizarea P.S.D.,
dar a refuzat colaborarea cu P.C.R. Petru Groza i-a oferit postul de ministru al
muncii în guvernul constituit la 6 martie 1945, dar Ioan Flueraş a refuzat, din
cauză că noul guvern era supus ocupantului sovietic. A fost arestat de
autorităţile comuniste timp de trei luni, pe motiv că a răspândit „manifeste
interzise”. La Congresul P.S.D. din 1946 s-a hotărât ca acesta să participe la
alegerile parlamentare din acel an pe o listă comună împreună cu P.C.R. Ca
urmare, sub preşedinţia lui Titel Petrescu, s-a format un P.S.D. independent,
care nu dorea colaborarea cu comuniştii. La acest nou partid a aderat şi Ioan
Flueraş, activând în rândurile sale până în anul 1948, când a fost arestat în luna
iunie de autorităţile comuniste. A fost condamnat la cincisprezece ani temniţă
grea pentru „înaltă trădare”.
Iosif Jumanca
23 decembrie 1893, comuna Voiteg, județul Timiș – 26 iunie 1949
 Iosif Jumanca a fost un om politic român, membru al Partidului Social
Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central
(1918) și al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în
Parlamentul României.
În fața celor 1228 de delegați, întruniți în 1918 în sala mare a Cercului
Militar din Alba Iulia (astăzi, Sala Unirii), Iosif Jumanca a afirmat clar că social-
democrații români sunt adepți ai dreptății sociale, dar în primul rând își doresc
un stat național întregit, după realizarea căruia, vor urmări și reforme
democratice largi. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie
1918, la care au fost prezenți 150 de delegați socialiști care s-au pronuntat
pentru unirea Transilvaniei cu România, a luat cuvântul și Iosif Jumanca, care a
arătat că social-democrații sprijină Unirea, precizând: „Social-democrația nu-i
identică cu lipsa simțului național. Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă,
zicem că, acolo unde ți-e patria, acolo trebuie să-ți cauți de ea”. Reprezentanții
social-democraților transilvăneni au intrat și în Marele Sfat Național, constituit
la 1 decembrie 1918, și au făcut parte din Consiliul Dirigent (până la 4 august
1919, la Resortul social, Ioan Flueraș, iar la Resortul industriei, Iosif Jumanca).
Iosif Jumanca, care a ajuns deputat la București din partea Partidului Social
Democrat, susținea în Parlament necesitatea ca liberalii să-și înfăptuiască
programul lor de refacere economică a României cât mai grabnic, astfel ca, pe
baza revigorării vistieriei țării, să poată fi puse în practică și programele de
protecție socială preconizate de social-democrați.
În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la
Internaționala a III-a. După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de
Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec a trecut la o campanie de excludere a
membrilor partidului care își manifestau acum deziluzia și împotrivirea față de
cele petrecute în partidul său după 23 August 1944. Printre cei excluși s-a aflat
și Iosif Jumanca.
În ultima parte a vieții a locuit cu familia la adresa Str. Dimitrie Marinescu nr. 7,
sector 2, București (cartierul Vatra Luminoasă).
Arestat de autoritățile comuniste, a murit la închisoarea Jilava în 1949.
Enea Grapini
16 septembrie 1893, comuna Șanț, Bistrița-Năsăud – 1 martie 1980, București
 Unul dintre cei mai activi fruntași ai social-democrației române din
Transilvania primelor decenii ale acestui veac a fost Enea Grapini. A văzut
lumina zilei în familia preotului greco-catolic Pamfiliu Grapini (1855-1949),
distinsă personalitate culturală a vremii, căreia românii din această zonă îi
datorează, între altele, și Monografia comunei Șant, editată în 1903, de
Tipografia A. Baciu din Bistrița. Enea Grapini a urmat cursurile școlii primare în
comuna natală, primele clase liceale la Bistrita și ultimele la liceul Gherla.
Despre studiile universitare, iată ce spune el însusi într-un interviu acordat în
1978: ”Grație unei burse a Administrației fondurilor grănicerești din Bistrița, am
putut urma Politehnica și am devenit inginer, profesie pe care, în paranteză fie
spus, am exercitat-o timp de 54 de ani încheiați!”. Nu a practicat meseria de
inginer imediat după absolvirea Institutului Politehnic, fiind atras de luptele
politice care, în condițiile primului război mondial și ale prăbușirii Imperiului
austroungar, au căpătat o amploare deosebită.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central,
participând la dezbaterile acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au
avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
După Marea Unire s-a stabilit la Bistrița, unde și-a întemeiat o familie. Între anii
1933-1940 a ocupat funcția de președinte al Camerei de muncă din Bistrița,
activitate predilectă social-democrațiilor în acele vremuri. După dictatul de la
Viena, la data de 8 septembrie 1940, a organizat o mare demonstrație de
protest în Piata Unirii din Bistrița, la care au participat un mare număr de
muncitori, țărani și intelectuali din zonă. După această acțiune, ca urmare a
presiunilor exercitate de autoritățile hortiste, Enea Grapini a fost obligat să se
refugieze la Bucuresti, unde a trăit timp de 40 ani, până la sfârșitul vieții sale.
Între alte funcții ocupate în cariera sa, a fost și aceea de președinte al Asociației
inginerilor și tehnicienilor din România.
Ultimul dintre cei șase social-democrați care au făcut parte din Consiliul
National Român Central, Enea Grapini s-a stins din viață la 1 martie 1980, la
Bucuresti; a fost înhumat la Bistrița, la 3 martie 1980.
Tiron Albani
2 martie 1887, Gârbova de Sus, jud. Alba – 12 septembrie 1976, Oradea

După trei clase elementare făcute în satul natal, orfan fiind, fuge la
Caracal unde e ucenic în atelierul de tâmplărie al bunicului său. Ca muncitor
tâmplar, ia contact cu cercurile socialiste şi parcurge autodidact literatura care
circulă în aceste medii. În urma unei greve, este expulzat, pleacă la Budapesta
integrându-se mişcării muncitoreşti de acolo. Urmează la Budapesta „o clasă de
liceu particular, două clase de gimnaziu muncitoresc şi Academia ziaristică, plus
cursurile seminariale ale Universităţii libere. Trimite corespondenţe la ziarul
„Cometa” din Craiova, la „Foaia poporului” din Sibiu şi la „România
muncitoare” (Bucureşti).
În 1913 devine redactor al săptămânalului „Adevărul”, publicaţie a secţiei
române a Partidului Social Democrat din Ungaria, fiind chiar deţinut trei luni
pentru delict de presă. Este editor şi redactor responsabil la ziarul „Adevărul”
din Sibiu (1918-1919), „Tribuna socialistă” (Sibiu-Cluj, 1919-1921),
„Dezrobirea”, organ al Partidului Socialist din Transilvania (Cluj, 1921) şi
„Dreptatea” (Braşov, 1921). Între 1920 şi 1945 a colaborat la publicaţiile:
„Facla” (Cluj), „Aurora” (Bucureşti), „Tribuna” (Cluj), „Santinela”, „Nădejdea
poporului” (Oradea), „Ştirea” şi „Libertatea poporului” (Arad). A mai colaborat
şi la alte gazete şi reviste, cum sunt revistele orădene „Familia”, „Gazeta de
vest”, „Noua gazetă de vest”, „Cele trei Crişuri”, „Neamul românesc”. A fost
membru al Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat.
Membru în Comitetul Central al Partidului Social Democrat din Ungaria şi
în Consiliul Naţional Român Central, a desfăşurat o intensă activitate printre
muncitorii şi ostaşii români din Budapesta, apoi în centrele muncitoreşti din
Ardeal.
Ca politician Tiron ALBANI era un fruntaş socialist, care împreună cu Ioan
FLUERAŞ şi Iosif JUMANCA au fost principalii lideri care în ianuarie 1906 formau
la Lugoj secţia românească a Partidului Social-democrat din Ungaria, iar în ceea
ce priveşte evenimentele din 1918, ei erau convinşi că lupta de eliberare socială
şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil legate astfel că, pentru
înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, conducătorii socialişti au luat
hotărârea de a conlucra cu Partidul Naţional Român pentru organizarea luptei
naţionale a românilor din Transilvania şi Banat.
Conlucrarea dintre cele două partide s-a înfăptuit ca o dorinţă firească şi
comună de eliberare socială şi naţională: „Şi dacă poporul român manifesta
pentru eliberare naţională şi dezrobire socială o făcea pentru că în mintea lui
aceste idealuri se contopeau, formând o singură credinţă. Pentru el faptul că
socialişti ‘conlucrează’ cu naţionali este o chezăşie” – spunea fruntaşul socialist
Tiron ALBANI .
Tiron ALBANI făcea parte din Consiliul Naţional Român Central, organ
politic format la data de 30 octombrie/12 noiembrie 1918 şi constituit din
reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat,
care a preluat controlul Transilvaniei în acele zile având rolul de organizare a
luptei naţionale a românilor din Transilvania şi devenind structura centrală a
luptei românilor pentru Unire.
Gheorghe Pop de Băsești
1 august 1835, Băsești – 23 februarie 1919

Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare

încă din secolul XVII, George Pop s-a născut la 1 august 1835 în localitatea
Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitate, iar următoarele 6 clase, la
gimnaziul din Baia Mare. Au urmat ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din
Oradea, susţinerea bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea.
În anul 1859, a fost mobilizat în timpul războiului dintre Austria şi Regatul
Sardiniei, un an mai târziu începându-şi cariera juridică şi administrativă,
remarcându-se ca judecător şi administrator cercual, consilier la Episcopia
judeţeană a orfanilor sau prim-pretor.
 În 1872, beneficiind de încrederea cetăţenilor români şi maghiari, a fost
ales deputat în cercul Cehu-Silvaniei. A mai obţinut două mandate de
parlamentar, în anii 1875 şi 1878, în pofida unei legi electorale cenzitare şi
extrem de restrictive pentru naţiunile nemaghiare care făceau parte atunci din
Monarhia austro-ungară.
În Parlamentul de la Budapesta, s-a remarcat prin discursurile la baza
cărora aşeza întotdeauna o argumentaţie logică.
George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mişcării naţionale a
românilor, reprezentată atunci de Partidul Naţional Român (PNR) din Banat şi
Ungaria şi de Partidul Naţional Român din Transilvania. Personalitatea sa se
manifestă din 1880 şi până în 1918 în evenimentele importante din evoluţia
mişcării naţionale.
Cu puțin înainte de startul Primului Război Mondial, Gheorghe Pop de
Băsești face parte dintre cei 10 reprezentați ai partidului care intră în tratative
cu contele Tisza în problema drepturilor naționale ale românilor din
Transilvania. Luptătorul pentru drepturile românilor din Transilvania nu a
participat la război. Avea deja peste 75 de ani în 1914.
A redevenit activ la sfârșitul războiului, când Unirea deja devenea
realitate. A fost președintele Marii Adunări de la Alba Iulia.
La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei
bicefale, i-a fost dat „bătrânului naţiei” George Pop de Băseşti să-şi vadă
împlinit visul unirii românilor. Mai mult, a prezidat Adunarea Naţională de la 1
Decembrie 1918. Simţea că Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens şi, nu
întâmplător, a doua zi, la încheierea şedinţei Marelui Sfat Naţional (al cărui
preşedinte a fost ales), apelează la Sfânta Scriptură: „Iar acum slobozeşte,
Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”. Peste
puţin timp, la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de
Băseşti se încheia.