Spațiul românesc și politica de cruciadă târzie

de la Mircea cel Bătrân la Mihai Viteazul

Expansiunea otomană din a doua jumătate a secolului al XIV-lea venea într-un

moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul Bizantin nu mai avea forţa
militară necesară opririi ei.
După ce ocupă Gallipoli (1354) şi se instalează definitiv în Europa, turcii otomani
încep expansiunea rapidă în Balcani. Ajunşi la Dunăre, otomanii nu vor găsi de cuviinţă
ca aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate
încercări de a ajunge în Europa centrală.
În alianţele statelor creştine, formate pentru a opri expansiunea otomană, Ţările
Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când în alianţă, când pe cont
propriu, susţinând apărarea lumii creştine.
Primul domnitor care a luptat împotriva oștilor otomane pe teritoriul țării sale,
Mircea cel Bătrân (1386-1418), a fost și cel care a reușit, pentru o scurtă perioadă de timp
să asigure Țării Românești accesul direct la Marea Neagră, prin alipirea Dobrogei, în
1388.
Pe plan extern, voievodul muntean a dus o politică de apropiere de domnii
Moldovei. Totodată, în contextul creșterii pericolului turcesc, a încheiat cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, primul tratat antiotoman din sud-estul Europei, în
anul 1395, la Brașov.
În virtutea acestui tratat, Mircea a participat alături de cavalerii occidentali la
Cruciada de la Nicopole, din anul 1396, încheiată însă cu înfrângerea cruciaților.
Anterior, Mircea reușise să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I la Rovine (1394/1395).
O dată cu încheierea domniei lui Mircea, în condițiile creșterii forței otomane, Țara
Românească a fost nevoită să accepte plata tributului (haraciului) și cedarea Dobrogei.
https://www.youtube.com/watch?v=UYgn8DC-pME&ab_channel=HistoriaRediviva
https://www.youtube.com/watch?v=XVKF-POwipg&ab_channel=VirgilCiulin