O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale
- text dramatic/comedie -

Genul dramatic reuneşte operele literare destinate reprezentării scenice, structurate

în acte, scene sau tablouri, în care modul de expunere predominant este dialogul sau
monologul dramatic, ideile şi sentimentele autorului fiind transmise în mod indirect, prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Opera dramatică impune anumite limite privind
amploarea acţiunii în timp şi spaţiu, iar intervenţia directă a autorului se reduce la
indicaţiile scenice (didascalii).
În timp ce tragedia prezintă aspiraţiile cele mai înalte ale omului, comedia
satirizează pretenţiile nejustificate ale acestuia. Dacă protagoniştii tragediei sunt eroi
exemplari, cu o personalitate puternică şi o conduită impecabilă, faţă de care publicul
manifestă admiraţie, personajele comediei sunt reduse la un set de însuşiri caricaturale,
fiind înscrise într-o anumită tipologie.
Comedia este o specie a genului dramatic, în care sunt prezentate personaje,
întâmplări şi moravuri într-o manieră amuzantă, urmărindu-se un scop moralizator şi având
un final fericit. Originile comediei pot fi identificate în serbările închinate zeului Dionysos,
iar termenul „comedie” îşi are originea în limba greacă, însemnând cântec de sărbătoare
(termenul „komos” înseamnă sărbătoare, iar „ode” înseamnă cântec).
În literatura română, primele comedii valoroase au fost cele scrise de Vasile
Alecsandri, în perioada paşoptistă, în special celebrele piese care alcătuiesc ciclul Chirița,
iar momentul de vârf al acestei specii dramatice l-a reprezentat publicarea pieselor lui I. L.
Caragiale: „O noapte furtunoasă”(1879), „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”(1880), „O
scrisoare pierdută”(1884) şi „D-ale carnavalului”(1885). Comediile lui I. L. Caragiale
urmăresc o problematică axată pe una sau mai multe dintre următoarele componente:
erosul, politica şi arivismul.
Constituind un model de comedie clasică, piesa „O scrisoare pierdută” este o
capodoperă a creaţiei lui I. L. Caragiale şi un reper important în evoluţia dramaturgiei
româneşti. Modul de expunere dominant este dialogul, textul a fost scris pentru
reprezentare scenică, acţiunea fiind împărţită în patru acte, în care autorul îşi face simţită
prezenţa prin indicaţiile scenice (didascalii).
Tema piesei o constituie satirizarea unor moravuri ale vieţii publice şi private
româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, însă indicaţiile scenice din debutul piesei
propun repere spaţio-temporale vagi, astfel că ceea ce se întâmplă în „capitala unui judeţ
de munte, în zilele noastre” se poate întâmpla oriunde şi oricând.
Titlul fixează pretextul dramatic al operei, instrumentul șantajului politic, și anume
„o scrisoare pierdută”, în jurul căreia se realizează lupta pentru putere. Articolul nehotărât
sugerează atât banalitatea întâmplării, cât și caracterul ei repetabil.
Structurată în patru acte, piesa urmăreşte intrigile derulate pe fondul unei campanii
electorale, miza reprezentând-o fixarea candidatului local pentru Parlament. Scena inițială
din actul I îi prezintă pe Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și pe Ghiță Pristanda, polițist
și om de încredere al prefectului, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, „Răcnetul
Carpaţilor”, și numără steagurile care ar fi trebuit să fie amplasate în oraș.
Intriga este reprezentată de pierderea scrisorii de amor de către Zoe Trahanache,
soţia unui membru marcant al partidului aflat la putere, Zaharia Trahanache. Scrisoarea de
amor i-a fost trimisă de către amantul ei, Ştefan Tipătescu, cel mai bun prieten al soţului.
Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu, şeful grupării adverse din partid, scrisoarea este
folosită ca obiect de şantaj politic: acesta cere să fie ales în schimbul restituirii scrisorii.
Venirea lui Zaharia Trahanache cu vestea că scrisoarea a ajuns în posesia adversarului
politic declanșează principalul conflict dramatic al piesei.
Actul II surprinde, în prima scenă, o altă numărătoare, cea a voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Conflictului principal i se adaugă altele, progresiv: intervin în acţiune Farfuridi
şi Brânzovenescu, membri ai partidului de la putere, care se cred trădaţi de prefect şi
acţionează împotriva intereselor partidului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea
lui Cațavencu și percheziționarea locuinței acestuia pentru a găsi scrisoarea, Zoe,
dimpotrivă, ordonă eliberearea lui Cațavencu și uzează de toate strategiile persuasive
feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura acestuia. Cum prefectul
nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite lui Cațavencu sprijinul său, convinsă fiind
că odată cu publicarea scrisorii în ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, îşi va pierde onoarea. De
asemenea, Caţavencu este sigur că şantajul îi asigură candidatura şi acţionează în
consecinţă. Conflictul real se conturează între cele două tabere, organizate în jurul scrisorii:
cei de la putere au pierdut scrisoarea şi o vor înapoi, pentru că altfel vor fi siliţi să renunţe
la idealurile politice, iar cei din opoziţie au scrisoarea şi vor să-şi schimbe statutul din
simpli alegători în aleşii poporului.
În actul III, acţiunea piesei culminează în scena numirii candidatului, când cele două
tabere se înfruntă direct în sala mare a primăriei, unde au loc discursurile celor doi
candidați, Farfuridi și Cațavencu. Pregătit cu un contraşantaj, Trahanache nu poate să-l
folosească, fiindcă de la centru se primeşte numele alesului, Agamiţă Dandanache, ajuns
candidat tot printr-un şantaj. Încercarea lui Cațavencu de a vorbi despre secretul infamant
al prefectului eșuează din cauza încăierării generale, în timpul căreia își pierde pălăria în
căptușeala căreia se afla scrisoarea, iar aceasta din urmă ajunge din nou la Cetăţeanul
turmentat şi de la el, mai departe, la Zoe.
Ultimul act al piesei prezintă rezolvarea conflictului în contextul în care acţiunea
evoluează invers faţă de situaţia iniţială. Zoe Trahanache, care a crezut că va pierde, iese
învingătoare, iar Caţavencu, sigur de reuşită, e nevoit să-şi recunoască înfrângerea.
Agamiță Dandanache este ales în unanimitate, iar piesa se încheie cu festivitatea condusă
de Cațavencu, un bun prilej de împăcare a adversarilor.
După mărturisirile contemporanilor lui Caragiale, acesta a găsit destul de greu
deznodământul. Membrii Junimii, cărora autorul le citea la fiecare şedinţă fragmentele
scrise, s-au grupat în două tabere, scandând numele candidatului preferat. Derutat de reacţia
lor, dar şi preocupat să găsească un deznodământ surprinzător, Caragiale a ales soluţia
candidatului impus de la centru.
Un element esenţial în structura oricărei comedii este comicul, o categorie estetică
ce îşi are sursa în dezvoltarea unui contrast între pretenţie şi realitate, între esenţă şi
aparenţă, provocând o gamă de reacţii morale, de la compasiune la dispreţ.
Presupunând valorificarea încurcăturilor, coincidenţelor, confuziilor, comicul de
situaţie este bine reprezentat în piesa lui Caragiale. Astfel, scena numărării steagurilor
sugerează faptul că poliţistul Ghiţă Pristanda fură din banul public cu acordul tacit al
prefectului Ştefan Tipătescu, în timp ce scenele care surprind apariţiile Cetăţeanului
turmentat sugerează lipsa orientării în cazul alegătorului simplu, derutat de intrigile
electorale.
 O altă scenă în care este prezent comicul de situaţie este cea în care soţul înşelat îl
consolează pe amantul propriei neveste, asigurându-l că se îndoieşte de autenticitatea
scrisorii de amor. De asemenea, pierderea şi găsirea repetată a scrisorii generează
spectaculoase schimbări de situaţie. Astfel, când intră în posesia scrisorii, Caţavencu este
ameninţător şi rece, iar când o pierde, devine conciliant şi linguşitor.
Comicul de nume constă în valorificarea rezonanţelor amuzante pe care le implică
numele personajelor prin sugerarea unei caracteristici dominante. În literatura română,
primul autor care valorifică resursele comicului de nume este Vasile Alecsandri, ale cărui
personaje au nume precum Pungescu, Sandu Napoilă, Clevetici etc. În comedia „O
scrisoare pierdută”, numele personajelor surprind o dominantă a caracterului lor şi
constituie un mijloc original de caracterizare.
În cazul lui Zaharia Trahanache, prenumele sugerează zahariseala, ramolismentul,
în timp ce numele este derivat de la „trahana”(cocă moale), sugerând caracterul maleabil
al personajului.
Caţavencu are un nume explicabil în mai multe feluri, provenind fie de la
substantivul „caţă”(persoană rea şi cicălitoare), sugerând demagogia personajului, fie de la
„caţaveică”(haină ce poate fi purtată pe ambele feţe), sugerând caracterul duplicitar al
personajului.
Prenumele personajului Agamemnon Dandanache este diminutivat ironic în forma
Agamiţă, cu trimitere la cuceritorul Troiei, iar numele este derivat de la termenul
„dandana”(boacănă), sugerând rolul de încurcă-lume pe care îl are personajul în economia
piesei.
Pristanda are un nume relevant pentru faptul că este un individ servil, pristandaua
fiind un dans popular, asemănător brâului, în care mişcările se execută când la stânga, când
la dreapta, în funcţie de comenzile unui lider .
Farfuridi şi Brânzovenescu au nume cu rezonanţe culinare, sugerând faptul că
indivizii au o legătură accidentală cu viaţa politică.
Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor care dau dovadă de
incultură şi lipsă de logică, având un rol esenţial în caracterizarea acestora. Excepţie fac
doar două personaje care se remarcă prin corectitudinea exprimării, Ştefan Tipătescu şi Zoe
Trahanache. În cazul altor personaje, comicul de limbaj se manifestă prin prezenţa ticurilor
verbale: „curat...” (Ghiţă Pristanda), „aveţi puţintică răbdare” (Trahanache), „eu cu cine
votez?” (Cetăţeanul turmentat); cuvinte pronunţate eronat: „bampir”, „famelie”,
„renumeraţie”, „enteres” etc.; cuvinte folosite cu sens eronat: „capitalist” este folosit cu
sensul de locuitor al capitalei; contradicţia în termeni: „după lupte seculare care au durat
aproape 30 de ani”, „industria românească e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”etc.
Comicul de caracter permite realizarea unei tipologii a personajelor, prin
construirea fiecărui personaj, în manieră clasică, în jurul unei trăsături dominante. De altfel,
criticul literar Pompiliu Constantinescu a încadrat aceste personaje într-o tipologie comică,
identificând următoarele tipuri: încornoratul (Zaharia Trahanache), primul amorez (Ştefan
Tipătescu), cocheta şi adulterina (Zoe Trahanache), demagogul (Farfuridi, Caţavencu,
Agamiţă Dandanache), raisonneur-ul (Brânzovenescu), funcţionarul servil (Ghiţă
Pristanda).
Comicul de moravuri este cel mai persistent şi mai eficient tip de comic, urmărind
satirizarea unor defecte general umane. În piesa „O scrisoare pierdută”, comicul de
moravuri se realizează prin satirizarea unor aspecte ale vieţii publice şi private, precum
infidelitatea conjugală şi utilizara şantajului ca armă politică.
În concluzie, opera literară caragialiană „O scrisoare pierdută” se încadrează în
specia dramatică a comediei prin prezenţa comicului şi a ironiei, a finalului fericit, a qui-
pro-quo-urilor, având un conflict exclusiv exterior, în care sunt antrenate personaje care
întruchipează tipuri umane memorabile prin originalitate şi complexitate.