Complicii

Gabriel Liiceanu

08/01/2021

                       
 „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel, încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul
să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca
scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski
n-ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil. Suntem încă departe de acest
ideal.“

  Boris Pasternak

În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la
buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani
de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor,
scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în
acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre
oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum
a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui,
Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea
că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

 ***

Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei
lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea
volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va
vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în
trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a
instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește
nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment
economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal,
criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-
a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult
o formațiune politică „contra naturii” (o „orânduire”, cum îi plăcea să-și spună,
revendicând o fictivă „legitate a istoriei”), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea
să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar
răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui
Wolton: „Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să
dureze”.

***
Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii
comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se
numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este
identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind,
tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate
punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice
cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un
scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el
mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce
regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie
pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful
Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost
ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu
însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată,
era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru
Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare
măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea
tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare
punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat,
manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale.
Decât punerea generațiilor ei „în slujba”. Decât transformarea patriotismului în
diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei,
care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească
pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet
viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul
filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio
România Cultural”.

***

Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul „călăilor și complicilor” de la noi? Cu ce voce
de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în „noua” istorie! Același text comemorativ
al „României Culturale” ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost „o figură centrală în zilele
Revoluției din decembrie 1989”. Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria
tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care
avusese un rol central în „Epopeea Națională” lansată cu ocazia „tezelor din iulie” din
1971 de Ceaușescu,  menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos
pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii
revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia
ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o
imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de
data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.
În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o „zi de doliu național pentru cei căzuți
în Revoluția din decembrie 1989”, cu  „Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu
Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei”, ipocrizia și tupeul „emanaților” au
atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început?
Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei
cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci
desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu
excepția celei din 2004-2008),  președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a
evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului
Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim
cu gândul că aceasta e însăși „normalitatea” în care s-a instalat societatea noastră de
trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut
până mai ieri legile democrației și au instrumentat „procesele Revoluției”?
Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin
Bălăceanu-Stolnici, „ultimul boier român în viață”, un adevărat aristocrat de modă
veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși
turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată
– în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetățean de onoare al Capitalei”
acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea,
nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș,
nu lui Călin Nemeș.

***

Când citim în paginile „spovedaniei” Elisabetei Rizea [1]  că au existat prizonieri politici

cărora li s-au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându-li-se gingiile odată cu dinţii; că o
femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când
citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i-au rămas în
celulă dinţii şi părul („în pat dinţii din gură, cole jos păru“), când aflăm – din altă mărturie
– că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea,
trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni
se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? „Păi aş zbiera, doamnă,
ca o vacă, nu ca un om“, spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea.
„Atâtea sunt de spus…“
Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și
lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expre-
siei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm
statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat
nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a
pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în
nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur
rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în „dialog cu un tiran”,
lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în
persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și
cu o voce subțire, cu ce drept o face.
Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în
martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris „Stop, Mörder! Brașov =
Auschwitz”; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui
căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis
văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că „la venirea morții”, oamenii din generația
lui „se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989” și că vor trebui să le dea
socoteală.
„Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s-a limpezit
lumea.“

***

S-a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s-a ales. S-a limpezit, s-a ales,
deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume
ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei,
astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora „li s-au
smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie”. Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor,
o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.
Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe
treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa
noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a
început să umple rafturile bibliotecilor noastre. „Faptele noastre sunt oricum destule ca
să facă o istorie“, spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua
să fie scrisă. „Atâtea sunt de spus…“
Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice,
pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la
„Radio România Cultural”, Sergiu Nicolaescu. „Om politic controversat”, titrează site-ul.
Auziți: „controversat”!

***

Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile
noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei
instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui
regim criminal.
PS De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că „nu sunt toți
la fel”. Recent, noul primar al sectorului I, mi-a pus la îndemână un argument solid: a
deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, parcul „Elisabeta Rizea”. Nu
sunt toți la fel.

NOTE

[1] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi.
Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Humanitas, București, 1993.