SUBIECTUL 29

Spiritul carnavalesc din comedia lui Aristofan

 Are 40 de comedii scrise din care s-au pastrat doar 11, le are organizate pe satire: satira
justitiei: Viespile, satira razboiului: Pacea, Lysistrata, satira religioasa: Broastele, Pasarile,
satira filosofica: Norii, satira literara: Broastele, satira sociala: Adunarea femeilor
 ataca direct spre hazul publicului, nu este interest de tipologii sau caractere, ci de probleme
generale
 corul broastelor – voie buna, veselie, ras
 Polemica sa are ca ultim scop indreptarea morala. Indraznet in idei si cuvinte, trece peste
conveniente, decent, nu ii cruta nici pe zei – aici sunt obiect de batjocura (Dyonisos in
Broastele – I se face dor de Euripide si pleaca in Hades, e foarte speriat, face pe el, pleaca cu
Eschil de acolo)
 Comicul sau: contrastele neasteptate, trasaturi individuale extreme de ingrosate, nu creeaza
tipuri, are interes pentru spiritul carnavalesc, creeaza imagini fanteziste, alegorice, imbina
alegoricul cu realul (cotidianul), umorul cu poezia.
 Toate operele sale aveau semnificatie educative.
 Comedia apare in Grecia ca o celebrare a bunastarii dupa perioada recoltelor. La
Dyonisiace, comedia avea zilele sale specifice, in care oamenii erau imbracati in costume
pitoresti, vedeau decoruri fanteziste, coruri de pana la 24 de oameni imaginand nori, viespi,
broaste si o atmosfera de veselie generala.
 Conform lui Aristotel e tot o imitatie, mimemis, dar a unor oameni cu o morala inferioara, o
redare a viciilor din domeniul ridicolului care este o parte a uratului. La fel ca si tragedia,
comedia trebuie sa provoace catharsis – un ras care sa zguduie si Olimpul si prin acest ras se
provoaca si o indreptare a cusururilor omenesti “Fara durere si fara vatamare”.
 Opera lui Aristofan fixeaza cadrul acestei specii dramatice (comedia), esafodaj pe care de
atunci inainte se vor construi pana azi forme de tot soiul. Satira cat mai dura, actiuni
neasteptate, personaje intoarse pe dos, limbaj licentious, dialog cu publicul, ritm trepidant,
atmosfera de cortegiu vessel, extravaganta si imaginative debordanta. Aceste sunt
elementele aristofanesti, unele inimitabile pana in ziua de azi.
 Aristofan s-a folosit, desigur, de experiențele anterioare în ceea ce privește forma
și punctele de plecare. El și-a îndreptat atenția, în special asupra personajelor, a condițiilor și
atribulațiilor din orașul său. Intervenția lui adeseori agresivă și polemică, în
viața publică,constituie motivul de bază în mai toate comediile lui și adesea este inspirat de
problememorale și politice, care căpătau un aspect presant din pricina nenorocilor ce se abăteau
tot mai des asupra Atenei.
Comedia s-a dezvoltat cu o întârziere de o jumătate de secol față de tragedie, din cauză că
specificul său cerea o libertate de judecată proprie unui regim în care să se exercite o democrație
extinsă măcar asupra unei bune părți din spectatori. Comedia s-a născut tot din serbările
dionisiace. Însă în vreme ce tragedia a luat ființă prin dezvoltarea ditirambului, comedia s-a
format prin transformarea cântecelor falice.Un moment important în cadrul micilor dionisii sau
dionisiile campestre îl alcătuia comos-ul, adică un mare praznic public, de la a cărui denumire s-
a tras cu timpul denumirea generală de comedie. Acestei serbări carnavalești i se adaugă un alt
izvor important și anume farsa megarică, de unde preia satira(violentă) bazată pe improvizații și
de asemenea un element sicilian reprezentat de dialogurile scurte bazate pe jocul de cuvinte.
Comediantii imitau cu umor persoane cunoscute, satirizau anumite apucaturi ale oamenilor si
caracterizau diferite tipuri ca: betivul, lacomul, sarlatanul, naivul si asa mai departe. Glumele
mimilor erau grosolane, bufoneriile istrionilor erau vulgare, dar farsele acestea erau foarte
gustate de popor, pentru ca aveau un ritm vioi, intepaturi satirice bine plasate si un ton plin de
naturalete.
Actiunea comediilor sale este foarte deslanata, capricios condusa, fara sa cunoasca nici o
restrictie, nici o regula severa de compozitie. Spre deosebire de tragedie, scena comediei nu era
unica, decorul era multiplu, actiunea se deplasa de la tara la oras, din lumea reala in lumea
basmului, de pe pament in cer sau in infern.
Cu cât comedia atică este mai aproape de originile sale, cu atât ea îşi abrogă această
singulară beţie intelectuală, care, la greci, se manifestă în tot ce se leagă de Dionysos, în dans şi
în cântec, ca şi în pantomimă şi în arta plastică. Veselia şi aspectul licenţios al serbărilor bachice
ofereau comediei o anumită îndrăzneală grotescă, ceva, în genul său, grandios, care înnobila
chiar şi vulgaritatea tablourilor, dându-le o conotaţie poetică. Această voioşie nebunească a
petrecerii elibera totodată complet comedia de constrângerile impuse de legile decenţei şi ale
demnităţii, încă foarte severe în epocă.”
Dionysos era „o divinitate a beţiei cu semnificaţie dublă: beţia vulgară (produsă de vin) şi
beţia mistică (sau iniţiatică, ducând la starea de transă), în înţelesul extazului mistic”.
Dacă ritualurile din care s-a dezvoltat tragedia erau statice, rigide şi de obicei conduse de preoţi,
jocurile comice erau mult mai dinamice, ceea ce se conservă parţial în desfăşurarea celor două
tipuri de spectacole dramatice. În plus, ţinta satirică era exprimată direct, mai ales odată cu
maturizarea formei de spectacol comic, la mijlocul secolului al V-lea î. Hr.