Finalul poemului “Luceafărul” de Mihai Eminescu este semnificativ, redând

contrastul dintre condiția omului de geniu și cea a omului de rând, dar mai ales,
incompatibilitatea dintre cei doi. Opinia mea este în acord cu cea prezentată. Consider că
iubirea dintre un astru și un om este imposibilă, deoarece pământenii sunt muritori și oricât
ar aspira spre absolut, nu îl vor putea atinge niciodată.
În primul rând, finalul prezintă destinul crunt al pământenilor, supuşi morţii şi
norocului. Hyperion, reîntors “în locul lui menit din cer”, asistă parcă, la momentul iniţial
al naşterii universului. Verbele “o să-nceapă” şi “răsare” sugerează momentul iniţial al
genezei universale. În centrul universului vede cuplul erotic el-ea, care reiterează mitul
biblic al lui Adam şi al Evei. Luceafărul vede uşurinţa cu care se înfiripă povestea de
dragoste între doi pămâneni; între două fiinţe de aceeaşi condiţie. Astfel realizează
imposibilitatea poveştii de iubire dintre el, o fiinţă nemuritoare, consubstanţială cu
universul şi o pământeană.
În al doilea rând, oricât ar aspira fata spre absolut, spre luceafăr, niciodată nu îl va
putea atinge. La cea de-a treia chemare a fetei, acesta nu mai răspunde, deoarece în urma
poveştii de dragoste cu o pământeană s-a cunoscut pe sine, fiinţă superioară, nemuritoare,
incapabilă de a iubi şi nefericită (“Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul”).
Metafora “chip de lut” semnifică apartenenţa fetei la condiţia telurică, pământească, la
efemeritate şi fragilitate în faţa morţii. Ultima strofă, care face parte tot din replica
luceafărului, semnifică separarea pentru totdeauna a lumilor (“lumea mea” şi “cercul
vostru strâmt”) , întâlnite o clipă în strania poveste de dragoste dintre o fată şi un astru.
În concluzie, finalul capodoperei “Luceafărul” de Mihai Eminescu, redă
incompatibilitatea dintre omul de rând şi geniu, dar mai ales destinul fiinţelor umane, care
stau sub semnul norocului şi singurătatea eternă a luceafărului.