EDIȚIA II-a

Această carte se doreşte a

fi o mărturie grăitoare şi o
dovadă de netăgăduit –
pentru generaţia de astăzi
şi a celor viitoare – prin ce
anume ne-a fost dat să
trecem în lupta împotriva
comunismului, pentru
apărarea libertăţii,
demnităţii şi spiritualităţii
neamului românesc.
Câteva file de istorie care
nu se învaţă la şcoală.-
 FILARET N. TOMA

PE DRUMUL PAVAT CU GHIMPI

-AMINTIRI-
Ediția II-a revizuită și adăugită

STULPICANI

BACAU

BUCUREŞTI - RAHOVA

JILAVA

DEJ

GHERLA

AIUD

STRÂMBA

STOIENESTI
“ Noi nu am avut tinereţe
să spumege viaţa în cupe… PERIPRAVA
Priveam cum din crengi pădureţe
un fruct de otravă se rupe.”
Radu Gyr GIURGENI
Copyright © Filaret N. Toma, 2013
Toate drepturile rezervate

Coperta I: Recoltarea stufului la Periprava

Desen: Alexandru Jauca - fost deținut politic

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FILARET, N. TOMA
Pe drumul pavat cu ghimpi / Filaret N. Toma -
Suceava : Lidana, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-8160-74-0
 AŞA ÎNCEPE POVESTEA …

S-au scris multe cărţi care să evoce anii războiului mondial de

mijloc de veac XX, anii neguroşi de după acesta, s-au scris cărţi
despre închisorile comuniste, despre oamenii de după gratii şi despre
cei din afara lor, de asemenea despre cei care au urmat, nu mai puţin
tulburi, nu mai puţin dramatici, care au modificat ireversibil destine,
care au pus capăt unor existenţe. Dar nicicând şi nimeni n-ar putea
spune că s-au scris destule sau că s-a spus şi s-a scris totul. Şi de
aceea credem că, mai ales acum, în vremuri încă neaşezate pe deplin,
nu s-ar putea găsi voci care să tăgăduiască utilitatea încă uneia.
Filaret Toma s-a ivit pe lume în urmă cu 80 de ani, între codrii
Bucovinei, şi de timpuriu a mânat oile în vârf de munte, acolo unde
cerul e mai aproape de firul fraged de iarbă, acolo unde îţi vine a
crede că, de te ridici pe vârfuri, şi Dumnezeu te vede mai bine. S-ar fi
putut întâmpla ca tânărul Filaret Toma să urce şi să coboare mioarele
pe munte viaţa întreagă, fără a avea vreo părere de rău, fără a gândi
că i se potriveşte un alt rost. Dar a fost să-i fie dragi cărţile şi
învăţăturile lor bune, iar conform ordinii satului tradiţional să-şi
închipuie, alături de ai săi, că ar putea deveni un bun învăţător de
oameni, un înţelept şlefuitor de destine, un reper uman în
comunitatea în care se ivise. S-a întâmplat însă ca, smintită din
rosturile sale, tocmai atunci roata lumii să se învârtă tragic, izbind,
fărâmând, mutilând veşnic destinele multora. Iar tânărul gata să-şi
întindă aripile să fie silit să şi le înfăşoare, zdrenţuite, sub zeghea
deţinutului politic... Aşadar, mai este nevoie de încă o carte care să
evoce anii sumbri de mijloc de veac XX, închisorile comuniste, cu
suspiciuni, delaţiuni, teamă, schingiuiri, crime, neoameni... Desigur,
fiindcă aceasta este istoria lui Filaret Toma, trăită şi scrisă de el
însuşi. Un destin particular sub roata istoriei, prăbuşit vremelnic dar
nu înfrânt, rostogolit prin ani de cumpănă, groaznici, dar nu pus la
pământ. Filaret Toma, sumar autoportret: „Prin felul meu de a fi, atât
fizic, cât şi psihic, drept şi neconciliant, hotărât şi curajos în a
înfrunta neprevăzutul...”. Vremea întunericului a trecut, dar el nu a

7
uitat-o, nu poate să o uite. Şi rostul acestei cărţi e ca nimeni să nu
uite, este ca o astfel de istorie să nu se mai repete.
„Pe drumul pavat cu ghimpi” e o scriere care se poate citi ca o
carte de istorie şi, deopotrivă, ca un roman. Este o carte în care,
desigur, autorul mărturisirilor devine „personajul principal” (dacă nu
cumva personajul principal este chiar epoca hâdă de pe care încă o
dată se aruncă vălul); un personaj care vine dintr-o adevărată dinastie
de oameni specifici satului de munte bucovinean; un personaj al
cărui sânge s-a oxigenat din aerul sănătos al muntelui, care a căpătat
şi şi-a păstrat vitalitatea arborilor; un creştin care şi-a pus nădejde în
Dumnezeu şi care nu l-a hulit atunci când se părea că Dumnezeu
însuşi este întemniţat; un om care a căpătat dreptul de a considera că
judecă drept, după o existenţă în care a fost adesea jucăria judecăţilor
cele mai strâmbe; un om care îşi arogă dreptul de a vorbi fiindcă, fără
de voie, a tăcut îndeajuns.
Veţi întâlni sau reîntâlni în această carte nume cunoscute şi veţi
fi, desigur, curioşi să-i surprindeţi pe purtătorii lor în clipe de viaţă,
nume, despre care aţi putea avea impresia că vă sunt suficient de
cunoscute, pe Ernest Maftei, pe Nicolae Cerveni, pe Ovidiu Cotruş
sau, prin versurile lui, ca nişte psalmi dindărătul gratiilor, pe Radu
Gyr (versuri pe care le veţi citi în cele ce urmează, deschizând
capitolele, reproduse aşa cum autorul le-a memorat în temniţă). Veţi
întâlni şi nu veţi uita nume de coşmar precum Nicolski,
Bragadireanu, Czaki, Ţurcanu. Să nu le uitaţi, fiindcă sunt ale unor
oameni care – pe lângă alţii, care au trasat graniţe cu creionul bont,
care au ticluit şi au fărâmat legi şi decrete, care au încercat a schimba
lumea proiectând-o într-o utopie devenită sinistră sau care şi-au
îngrăşat din ea orgoliile şi poftele de mărire – au făcut istorie cu
gheata, cu bâta şi cu lanţul.
„Pe drumul pavat cu ghimpi” e o carte de învăţătură...
L.D. Clement

8
 TRECUTUL NU TREBUIE UITAT…

Sfârşitul celui de al doilea război mondial şi ocuparea

României de către Armata Sovietică în august 1944, a însemnat într-
un fel sfârşitul Statului român de drept.
Nu s-au avut în vedere nici prevederile Armistiţiului încheiat cu
partea Sovietică şi nici contribuţia armatei române alături de “aliaţi”,
la victoria asupra hitlerismului.
În acea vreme de totală nesiguranţă, derută, spaimă şi
neîncredere la nivel naţional, primii care în entuziasmul triumfător al
Internaţionalei comuniste au ieşit pe străzi cu steaguri roşii
ovaţionând pe “eliberatori” au fost muncitorii din fabrici, populaţia
evreiască din Nordul Ţării revenită din surghiun şi parte din
funcţionarii slugarnici dornici de parvenire.
În aceste condiţii de răscruce în istoria milenară a pământului
străbun, a trebuit luată o hotărâre: ori te laşi subjugat bătând palma
cu duşmanul cotropitor, ori continui lupta împotriva lui. Am preferat
lupta, asumându-mi toate riscurile şi consecinţele acesteia.
Încleştarea a fost dură, de multe ori la disperare şi mereu
sângerândă, lipsită de orice speranţă în victorie – Comunismul
devenea o ameninţare la nivel mondial -, în mod paradoxal nu mi-am
pierdut convingerea de nezdruncinat în căderea “Invincibilului” şi
biruinţa cauzei pentru care m-am angajat în luptă.
După mai bine de jumătate de secol, nu mi-a fost uşor să
scormonesc la rădăcina anilor, reînviind durerile ascunse… Poate că,
tocmai acestea nu m-au lăsat în pace îmboldindu-mă în năvala lor
zăludă să le dau frâu liber, slobozindu-le.
Cu toate că s-au măcinat de atunci atâţia ani, parcă ieri s-au
întâmplat toate. Zadarnic am încercat în timp să mă debarasez de
răstignirile trecute, “clocotul fierturii” s-a menţinut până şi-n
alintările din vis…
În dorinţa mea de a reda cât mai fidel unele scenarii, atât din
anchete cât şi din executarea pedepsei, nici pe departe nu am reuşit,
dramatismul acestora având o dimensiune mult mai profundă…

9
 Dacă atunci în plină tinereţe şi vigoare fiind, nu crâcneam sub
loviturile furibunde ale torţionarilor, acum la bătrâneţe descosând
trecutul din aproape în aproape, am început să resimt “fierbinţeala
durerii”… palmele, braţele, coastele, umerii, obrajii, picioarele,…
deseori lacrimile podidindu-mă, ceea ce atunci… în scrâşnet de dinţi
nu se întâmpla.
…Cu trecerea timpului şi după mulţi ani, am reuşit ca iertarea
să se aştearnă peste tot ce-a fost, - uitarea, nici într-un caz.
Aşa cum s-au petrecut lucrurile, mereu cu suferinţa-n braţe,
mereu cu lacătul pe buze, legându-mi rănile din mers, nu mi-am
pierdut credinţa-n stele, în Steaua mea din univers…
…................................……………………………………..
“Revoluţia copiilor” din decembrie 1989, irupţie spontană mult
aşteptată de întregul popor, a zdruncinat din temelii stâlpii
comunismului din ţara noastră, însă nu i-a dărâmat… Ca orice
fenomen diabolic şi perfid, comunismul “naţional” a reuşit în timp să
se cuibărească în sufletele oamenilor noştri mai temeinic decât s-ar
putea crede.
În aceste condiţii, sub masca victoriei şi descătuşării de trecutul
odios, a urmat lovitura de moarte dată revoluţiei, prin acapararea
puterii de stat de către eşalonul doi al partidului comunist în frunte cu
activistul Ion Iliescu.
Bucuria căderi dictaturii comuniste resimţită până la exuberanţă
atât în ţară cât şi la nivel european, nu a durat mai mult de două, trei
săptămâni, după care a urmat reîncătuşarea poporului român, de data
aceasta sub lozinca: “Trăiască România democrată, eliberată de
comunism!…”
Noii conducători, comunişti notorii, abili în a mânui până şi
istoria, c-un picior înfipt adânc în Moscova şi cu celălalt în
necunoscut, au jucat tirada populistă între a şti şi mai mult a nu şti ce
este de făcut pentru ţară în noile condiţii.
În confuzia şi starea de incertitudine care a urmat, între
democraţie şi anarhie, s-a înfiripat şi consolidat în grabă grupul de
interese politico–economic devenit în continuare Partidul unic de tip
comunist sub blazon democratic, format în principal din beneficiarii

10
vechiului regim comunist: activişti, securişti, informatori, linguşitori
şi toţi naivii care sperau în binefacerile social-democraţiei.
Această cloacă zăludă şi neghioabă hotărâtă să se menţină la
putere – sine die - a contribuit hotărâtor la falimentarea industriei şi
agriculturii româneşti, la înfeudarea în scop propriu a administraţiei,
justiţiei, mijloacelor de informare în masă, degradarea relaţiilor
sociale dintre oameni prin generalizarea fenomenului de corupţie.
Se poate afirma fără teama de a greşi că pagubele post-
comuniste aduse economiei naţionale, au fost mai mari decât cele
cauzate de cel de al doilea război mondial.
Încercările iniţiale ale opoziţiei democrate de a-şi spune
cuvântul, au fost stopate cu brutalitate în repetate rânduri prin
aducerea la Bucureşti a brigăzilor de mineri din Valea Jiului, care la
îndemnul lui Ion Iliescu şi a complicilor săi au devastat principalele
Instituţii ale statului şi terorizat întreaga populaţie a Capitalei
provocând pagube şi răni greu de vindecat.
Aceste acţiuni în forţă de tip bolşevic dezlănţuite împotriva
noului suflu democratic, au demonstrat din plin caracterul
antidemocratic al comuniştilor care au acaparat puterea şi-au dorit să
şi-o menţină chiar şi prin forţă.
Ca fost deţinut politic şi participant activ la căderea
comunismului, am rămas profund dezgustat de incompetenţa clasei
politice care s-a afirmat la noi în perioada de tranziţie. A fost de
neconceput cum peste noapte “cameleonii” şi-au putut schimba
culoarea blănii din feroce activişti comunişti, în vajnici democraţi
concilianţi. Astfel stând lucrurile, la noi ca nici unde în lume, în
parlamentul perioadei post-comuniste s-au regăsit privindu-se în ochi
fără ruşine, reprezentanţii foştilor torţionari alături de victimile lor.
Despre un proces al comunismului, al ororii şi al dezastrului în care a
fost târâtă Ţara, nici nu a putut fi vorba. Visurile noastre din închisori
privind starea lucrurilor după căderea comunismului, au rămas în
continuare tot visuri.
Această perioada de tranziţie care pare a nu se mai termina, nu
este altceva decât o horcăială disperată a vechiului sistem muribund,
menţinut încă în mintea multor români care orbeşte au susţinut în
continuare fruntaşii până mai ieri actvişti sub o altă lozincă.
11
 Cartea de faţă a fost astfel concepută pentru a reda cât mai pe
scurt şi la obiect, întâmplări şi fapte petrecute atât în copilărie cât şi
mai apoi, în lupta împotriva comunismului, obţiunea fiind că este
bine a se trece cu vederea peste unele aspecte considerate
nesemnificative.

Suceava, 31 decembrie 2004.

12
 CAPITOLUL 1

“Azi nu ne mândrim cu victorii cândva adunate,

ci doar cu durerea în care am fiert şi-am şezut”
Radu Gyr

COMUNA STULPICANI, judeţul Suceava apare în

documente încă înainte de anul 1488, când Ştefan cel Mare, ctitorul
Mănăstirii Voroneţ, printr-un uric înscris, închină mănăstirii Voroneţ
“satul ce este situat la Topliţa Rece, pe Suha cea Mare, din gura ei şi
până la obârşie cu toate poienile şi muncelele câte sunt într-ânsa şi cu
toate izvoarele câte cad într-ânsele, cât şi Rărăianul, astăzi zis Răoaia
din această comună, pe care vale erau case pe pâraiele Gemeni,
Slătioara, Ostra, Negrileasa şi Doroteia, toate depindeau de satul
Stulpicani”.
Până în 1801, locuitorii de pe această vale aparţineau de
Parohia Mănăstirii Voroneţ, iar de la această dată s-a înfiinţat o
parohie pentru toată Valea Suhăi în satul Stulpicani şi a durat până în
anul 1819, când s-au desfăcut comunele Gemenea şi Slătioara.
În anul 1852 s-a despărţit comuna Doroteia, iar la finea anului
1883 s-a despărţit comuna Negrileasa.
Între anii 1840-1848, în această comună se aflau numai
locuitori creştini ortodocşi.
În anul 1890 se aflau 4 familii de nemţi (ţipţiri) de religie
romano–catolică şi 20 de familii de evrei.
Comuna Stulpicani se compunea la început dintr-un singur sat
cu denumirea de “Ştulbicani” şi care denumire se zice prin cronică,
că pe această vale ar fi umblat pescari după prins peşte, alungând
peştele pentru a cădea în sac sau leasă cu o botă lungă la care îi
spunea “ştiulbic”, iar oamenii ar fi întrebuinţat acest cuvânt “că de
unde vii sau eşti”, ca răspuns, “de pe valea unde se umblă cu
ştiulbicul “. De la acest cuvânt, satul s-a numit Ştiulbicani. Această
13
denumire transformându-se cu timpul în Stulpicani.
Pe cea mai mare parte a comunei unde sunt astăzi case, era
pădure. Pe timpul stră-străbunicilor, oamenii tăiau brazii şi pe acelaşi
loc îşi făceau casele. Ultima casă şi poate cea mai grăitoare făcută
din bârne ca nişte butuci ciopliţi, a fost a lui Nacu zis Pocăneaţă.
Casa cu pricina a putut fi văzută până prin 1930 şi era situată în
apropierea casei parohiale din centrul satului.
Cu timpul comuna s-a dezvoltat, administraţia austriacă a
construit o şcoală, primărie, judecătorie, s-au dezvoltat
meşteşugurile, în special prin apariţia nemţilor, comerţul prin venirea
evreilor din Galiţia, care făcea parte tot din Imperiul austriac. Aceste
începuturi, după 1918 au căpătat o şi mai mare amploare, astfel că la
începutul anului 1940 erau 17 băcănii, din care 15 evreieşti şi două
creştineşti, 3 fabrici de cherestea din care 2 evreieşti – Mozes Ştern şi
M. Wagner – şi una nemţească - Kurowshi Iosif. Pe parcurs au
existat mai multe fabrici evreieşti care şi-au desfăşurat activitatea în
preajma marilor masive forestiere. Logica lor era simplă: contractau
cantităţi mari de lemn “pe picior”, în imediata apropiere îşi ridicau o
fabrică de cherestea, lemnul îl exploatau cu mână de lucru ieftină,
când nu mai era nimic de “tocat”, dădeau foc la fabrică. Scenariu era
cunoscut: “Goii (poreclă dată de evrei creştinilor), din ură pentru noi,
au dat foc la fabrică”, aceasta fiind asigurată în străinătate. Cu banii
încasaţi, se repeta figura în altă parte, spre alţi codrii falnici, care
urmau să dispară în aceleaşi condiţii…
Astfel de situaţii au fost cu fabrica de la Gura–Gemenii, cea de
sub Ghirilău, fabrica de la intrarea în Negrileasa, fabrica lui Idel de
pe Valea Suhei (între Frasin şi Doroteia ), precum şi altele. Toate
acestea, au aparţinut evreilor, iar situaţia s-a petrecut înainte de cel de
al doilea război mondial.
În comună mai erau: o bancă populară “Renaşterea”, o
cooperativă de consum “Înfrăţirea“, o cooperativă forestieră “Suha“
şi o bancă populară germană “Reiffeisencasse”. În afara celor de mai
sus, îşi desfăşura activitatea: 2 mori ţărăneşti, un darac pentru lână, 2
măcelării, o rotărie, 2 ateliere de fierărie pentru potcovit caii, legat
căruţe, etc., o baie populară şi începând cu 1939, o uzină electrică.
De asemenea, farmacia particulară a lui Erich Wagner, aproviziona
14
satele din jur cu tot felul de medicamente, inclusiv prepararea
reţetelor prescrise de medic.
În 1938, a fost dat în folosinţă un dispensar medical dotat cu tot
ce era necesar la data respectivă, inclusiv spaţiul de cazare pentru
familia medicului care deservea comuna.
Până în 1940 în sat era o biserică ortodoxă, una romano –
catolică şi două case de rugăciuni evreieşti.
Din datele prezentate de o statistică întocmită la începutul
anului 1940, rezultă că în comuna Stulpicani erau 749 familii cu 535
gospodării, numărând 3202 suflete din care: 2693 români, 380
germani, 124 evrei şi 5 lipoveni.
Oamenii din comună nu erau bogaţi. Suprafaţa totală a moşiei
comunei cadastrale era de 5335 ha., din care cea mai mare parte era
ocupată cu pădure 3855 ha., urmată de fâneţe şi păşuni 1093 ha., şi
abia 239 ha. era arabil, din care mai puţin de jumătate se semăna cu
cartofi şi porumb – hrana de bază a localnicilor.
Din aceiaşi sursă reiese că localnicii se ocupau cu munca la
pădure – atât ca palmaşi cât şi cărăuşi cu atelaje proprii. Cei mai
renumiţi meseriaşi erau nemţii: tâmplari, cojocari, cizmari, frizeri,
fierari, croitori, etc. Creşterea vitelor şi agricultura se făcea la nivelul
cerinţelor familiei.
Exploatările forestiere – unde lucrau oamenii – se făceau atât
din pădurea sătească, cât şi din cea a Fondului Bisericesc. Este ştiut
că administrarea pădurilor din Bucovina (afară de cele săteşti) a
aparţinut Bisericii Ortodoxe, respectiv Mitropoliei Bucovinei din
Cernăuţi. În decursul sutelor de ani, Biserica Ortodoxă a reuşit să
administreze această bogăţie la nivelul standardelor europene.
Exploatarea masei lemnoase aparţinând Fondului Bisericesc,
precum şi prelucrarea acesteia se făcea în fabricile de cherestea care
aparţineau tot Mitropoliei Bucovinei. Pentru transportul buştenilor
existau linii de cale ferată pe care circulau trenuleţe cu locomotive pe
măsură, alimentate cu lemne de foc. O astfel de locomotivă era
capabilă să tracteze 7,8, până la 12 vagonete încărcate la capacitate
cu buşteni. De regulă, când erau încărcate, coborau dinspre munte
spre vale unde erau fabricile. O astfel de linie de cale ferată trecea şi
prin Stulpicani, pornind din incinta fabricii de cherestea din Frasin şi
15
mergând pe lângă apa Suhei până departe în fundul Ostrei.( Cuvântul
Suha vine din limba slavonă “suho” şi înseamnă uscat,deci, apa care
atunci când este secetă, seacă.)

** *

Printre locuitorii acestei aşezări, încă din vechime s-au aflat şi

bunicii mei cu tot neamul lor din moşi–strămoşi, probabil până la
Dacii Liberi care nu s-au supus administraţiei romane. Bunicii după
mamă: Niculae Nacu şi soţia sa Maria născută Moroşan îşi aveau
locuinţa vizavi de Ocolul Silvic din Stulpicani. Mama Paraschiva, a
fost primul copil născut, după care au urmat încă vreo nouă-zece. Ei
aveau relativ puţin pământ, raportat la o familie atât de numeroasă.
Bunicul, Niculae Nacu, prin capacitatea sa de întreprinzător şi
cunoscător a regulilor de exploatare forestieră, era foarte solicitat de
către patroni, ca împreună cu formaţiile de muncitori pe care le
conducea, să fasoneze masa lemnoasă convenită. În aceste condiţii,
bunicul era considerat în sat un om de onoare, întreprinzător şi
capabil să conducă lucrări de amploare pentru vremea respectivă.
Dispunea de bani atât pentru bunul mers al gospodăriei (vaci, cai, oi,
etc.), cât şi să-şi permită să dea mai departe la liceu parte din copii
săi (cum a fost situaţia cu mătuşa mea Floarea şi sora ei Silvea). Pe
vremea ceea, nici un ţăran din sat nu avea posibilitatea şi nici nu se
gândea să-şi dea vreun copil la liceu. Din cauza condiţiilor de viaţă
foarte grele din pădure, mai cu seamă în timpul iernilor geroase, când
muncitorii care fasonau lemnul erau nevoiţi să doarmă în barăci
necorespunzător amenajate, s-a îmbolnăvit de o pneumonie
galopantă şi spre surprinderea întregului sat, în câteva zile s-a stins
din viaţă, la aproximativ 50 şi ceva de ani. În continuare, bunica a
dus-o destul de greu. Au trebuit să treacă ani, până s-au mai ridicat
din copii, băieţi şi fete, care înţelegând situaţia, au pus umărul la
bunul mers al gospodăriei şi astfel încetul şi în timp, lucrurile au
intrat în normal.

16
 Bunicii dinspre tată: Gheorghe a lui Tomă, poreclit Tomău,
pentru că era un om voinic şi viguros, împreună cu soţia sa Elisabeta,
au locuit tot în centrul satului, cam pe unde este astăzi cimitirul de la
biserica de lângă dispensarul medical. Aveau casă, vite mari, cai, oi,
pământ mult pentru păşune şi fânaţ în Ţarnă şi în Poiana
Slatinei,precum şi arabil în centrul satului unde-şi aveau casa. Nu
este clar motivul pentru care încă înainte de 1890, bunicul a girat
pentru cineva din sat (român, neamţ, sau evreu) care a făcut un
împrumut de bani la o bancă şi nu a fost în stare să-l restituie. În
aceste condiţii, Banca a pus sechestru şi vândut tot pământul
bunicului din centrul satului, Fondului Bisericesc, singura instituţie
capabilă să achiziţioneze asemenea suprafaţă de pământ. Bunicul,
împreună cu familia (soţia şi vreo doi copii – care au murit îndată ce
au ajuns în Ţarnă, urmare unor boli), a trebuit s-o ia de la capăt: o
căsuţă, un grajd, şi cu încetul să-şi refacă măcar parţial gospodăria.
Din copii pe care i-au avut bunicii în continuare, patru au rămas în
viaţă: două fete şi doi băieţi (Aniţa, Iftinca, Ion şi Nistor ). La timpul
lor fetele s-au măritat, iar băieţii au plecat la război (primul război
mondial), încorporaţi în armata austriacă. Ion (Niţă), care era cu
câţiva ani mai mare decât tatăl meu, a murit pe frontul de răsărit în
Polonia, unde se confrunta armata austriacă cu cea rusească. Acolo,
după cât îmi spunea tătuţa, nemţii aveau o fortăreaţă puternică la
Iavangorod, pe care ruşii au încercuit-o. Pentru a ieşi din încercuire,
s-au dat nişte lupte înfiorătoare. Niţă, gornistul companiei,
recunoscut în sat ca unul dintre cei mai viguroşi tineri şi de o înaltă
ţinută morală, a fost rănit de moarte. Muribund şi cu sufletul la gură,
a dat unui prieten şi consătean “cufărul“ cu lucrurile sale personale
printre care un ceas de buzunar de argint şi un fluieraş din aramă, să-l
dea “dacă va scăpa şi el cu viaţă, ” fratelui său Nistor, care era tot în
război pe acelaşi front. Cândva, după un timp, cufărul cu lucrurile
uncheşului Niţă a ajuns la tătuţa, care l-a adus în cele din urmă acasă,
mai este şi astăzi parte din el prin podul casei.
Când au venit bunicii în Ţarnă aducând cu ei lucrurile pe
care le aveau încărcate într-o căruţă trasă de doi boi, mai erau case în
partea aceasta a satului. Era casa lui Toader a lui Pârlac, Mihai a lui
Tomă (neam cu noi), Agapie, Bădian, şi alţii, casele fiind la distanţă
17
unele de altele. Din spusele tatălui meu, o duceau bine atât ei cât şi
ceilalţi vecini de ai lor. În timpul verii şi chiar iarna (la nevoie)
bunicul stătea în Poiana Slatinei cu vitele. Acolo, avea grajd pentru
vite, bordei pentru ei şi nu duceau lipsă materială de ceva. Se
mulţumeau cu ce aveau. Viaţa a decurs liniştită până la război,
primul război mondial 1914-1918,când la 31 iulie 1914 a sunat
mobilizarea. Clopotele de la biserici au fost trase ore în şir, iar
sirenele fabricilor au sunat două, trei zile cu unele întreruperi,
anunţând începerea unor nenorociri ce se abat asupra oamenilor din
împrejurimi.
Toţi cei care făcuseră armata, au trebuit să se prezinte la
unităţile militare de care aparţineau. Tot atunci au fost luaţi şi tinerii
care nu făcuse armata, însă urmau să o facă. Au plecat mulţi din satul
nostru, printre care şi uncheşul Niţă şi tătuţa. Uncheşu’ nu s-a mai
întors, iar după patru ani, a revenit acasă şi tătuţa ca invalid de război
– cu mâna dreaptă infirmă. Fusese lovit de un glonţ în umărul drept
pe frontul din Italia. Din discuţiile pe care le-am avut cu tătuţa, mi-a
povestit unele scene de eroism pe care le-a traversat alături de
camarazii săi în timpul războiului. El, a fost un soldat foarte curajos,
sfida pur şi simplu moartea. Pentru curajul şi faptele sale a fost
onorat cu multe şi importante decoraţii. Parte din aceste decoraţii se
mai regăsesc şi astăzi pe la noi prin casă. Se mândrea cu ele, din când
în când în câte-o duminică, le scotea la vedere pentru a le şterge de
praf povestindu-ne despre fiecare pentru ce fapte de vitejie a fost
câştigată. Le păstra într-o cutie de lemn adusă din război. O mai
păstrăm încă pe acasă. Pentru vitejia de care a dat dovadă, ajunsese la
gradul de sergent. În armata austriacă să fii sergent, ”fără a şti carte “,
era mare lucru. Ştia să cânte din trompetă şi fluieraş, fapt pentru care
era nelipsit la petrecerile pe care le organizau ofiţerii când ieşeau din
linia întâi pentru refacere sau în zilele de sărbători când ţăcănitul
armelor mai înceta.
La căderea frontului din Răsărit, armata austriacă a început
retragerea în dezordine, urmărită îndeaproape de cea rusească pe un
front ce se întindea de la Baltică şi până în Carpaţi. Regimentul 41
Infanterie Cernăuţi din care făcea parte tătuţa, urma un traseu dinspre
Cernăuţi spre Vatra Dornei. Profund impresionat de nenorocirile
18
retragerii, şi-a dat seama că nu mai are şansa să scape cu viaţă. În
această situaţie, i-a venit în gând dorinţa de a-şi mai vedea odată
părinţii şi pe urmă, ce-o fi, o fi! Cum ar putea ajunge până acasă?
Distanţa era foarte mare. Calul pe care îl avea în dotare, rănit la un
picior abia mai putea merge dus de căpăstru. Ruşii, erau pe urmele
lor. Când, cu greu a ajuns pe-un deal undeva în apropiere de
Moldova-Suliţa, a dat peste câteva aşezări omeneşti, gospodării
izolate. La unul din gospodari, câţiva cai nu-şi găseau astâmpărul în
livadă. În curtea acestuia tătuţa a poposit, în timp ce restul soldaţilor
din Regiment îşi continuau retragerea.
- Uncheşule, i-a zis tătuţa gospodarului, văd că ai cai frumoşi,
ţî-s dragi?!
- Ca la ochii din cap ţân la iei, a răspuns gospodarul
apropiindu-se din ce în ce mai mult de tătuţa, pentru a-i privi mai
atent decoraţiile care-i străluceau pe piept.
În timp ce vorbeau, tătuţa a luat şaua de pe cal, a dus-o în casă,
iar la cal i-a dat drumu’ la păscut în livadă.
- Să ai grijă de el, să-i vindeci rana şi să te foloseşti de el, i-a
dat de grijă tătuţa. După ce au mai stat puţin de vorbă privind starea
frontului, au mâncat ceva cu toţii în casă (între timp gospodina gătise
ceva de mâncare) apoi au ieşit în curte. Gospodarul, şi-a dat seama că
tătuţa vrea un cal, dar n-a scos o vorbă
- Din cei şapte, opt cai pe care-i ai, care-i cel mai bun?, a
insistat tătuţa.
- Tăţ’ sânt foarti buni, di rasî! Îngândurat a răspuns omu’
privindu-şi caii.
- Peste câteva ceasuri, poate la noapte ruşii sânt aici. Ei îţi iau
caii, şi dacă te împotriveşti, te şi împuşcă. Eu ţi-l cumpăr. Câţi bani
vrei pe cel mai bun dintre toţi?
Când a auzit aceste vorbe, gospodarul a amuţit. După ce a stat
un timp şi s-a gândit punându-şi palma la frunte a zis:
- Dacî tot vin ruşii şi mi-i iau, ‘mneata mi-ai dat un cal rănit,
alege-ţi unul dintre tăţ’ şî du–ti cu Dumnădzău! Între timp tătuţa
pusese ochii pe unul dintre cai, pe care cu învoiala gospodarului a şi
pus şeaua. Surpriza cea mare a fost că la despărţire, tătuţa a scos din

19
buzunarul de la piept portofelul în care avea destui bani şi a plătit
calul, la un preţ ce gospodarul nici nu visa.
Tătuţa, obişnuia să ţină portofelul cu tot felul de acte şi bani în
buzunarul stâng sus de la veston. Cândva pe frontul din Polonia, o
schijă de obuz venită de la ruşi s-a oprit chiar în acel portofel, care
dacă nu era acolo, lovitura ar fi fost mortală.
Hotărât să înfrunte pericolul iminent, îşi fixă bine chipiul, aşeză
pe sub bărbie cordonul de siguranţă, armează carabina pe care o
fixează pe piept de–a curmezişul, verifică pistolul dacă este armat,
mulţumeşte gospodarilor pentru ospitalitate, încalecă şi struneşte
calul cu destinaţia Stulpicani via Câmpulung-Moldovenesc.
Soarele asfinţise, iar tăcerea şi liniştea de altă dată a pădurilor
se confrunta în mod brutal cu tăvălugul infernal al războiului care se
rostogolea încet şi nemilos dinspre Răsărit, asemeni vremurilor
imemoriale… Oamenii îşi strângeau lucrurile mai importante din
casă pentru a le dosi în locuri mai dinainte pregătite. Speriaţi de cele
ce vedeau şi auzeau, câinii nu aveau odihnă zi şi noapte. Chipurile
soldaţilor în retragere sub povara rucsacurilor, a armamentului din
dotare şi a foamei, impresionau până la lacrimi. Drumul pe care avea
să-l parcurgă tătuţa în noaptea care urma era foarte lung, necunoscut
şi riscant pentru că nu se ştia unde se termină armata austriacă în
retragere şi unde a ajuns armata rusească în înaintare. Trebuie spus,
că la acea dată, tătuţa îndeplinea pe front funcţia de agent de legătură,
între unităţi, de aceea era dotat şi cu cal. Avea şi o legitimaţie în
acest sens şi o anume parolă.
În viteza calului, kilometrii se scurgeau repede, iar santinelele
postate din loc în loc pe drum au înţeles că un ordin urgent… trebuie
să ajungă până în spatele coloanei. Ultimii soldaţi din armata
austriacă, i-a întâlnit în Capu Satului–Câmpulung. Până acasă, mai
erau aproximativ 25 km. “pe scurtătură”. În continuare, cunoştea
drumul prin cărările întortocheate ale pădurii, peste vârful
Prihodiştei, cobora în Slătioara, Gemenea, Stulpicani.
Încă nu se făcuse ziuă, frânt de oboseală a ajuns la “Aniţa din
sat“- sora lui mai mare – care locuia la marginea satului dinspre
Câmpulung. Până la casa bunicilor mai erau cam 4 km. şi trebuia

20
traversat satul. Nu era cu putinţă, ruşii ocupaseră deja satul. A băgat
în grabă calul în grajd şi nevăzut de cineva a intrat în casă.
La lumina unui opaiţ, cu geamurile astupate, au stat de vorbă
până la apariţia zorilor. Între timp, mătuşa a pregătit ceva de
mâncare, a ascuns şeaua undeva în grajd, a pregătit un culcuş în
camera secretă din fundul cămării, a încuiat uşa la casă, poarta la
ogradă şi a luat-o repede spre casa bunicilor. După ce a mâncat, fără
să lase urme prin cameră, tătuţa s-a retras în cămăruţa pregătită
asigurându-se că la nevoie se poate face nevăzut spre livada din
spatele casei, apoi s-a culcat.
Ca să nu se dea de bănuit, mai întâi a venit bunica. Bucuria şi
plânsu’ revederii, s-au petrecut cumva pe înfundate, să nu se audă
ceva de afară. Şoseaua comunală Frasin–Ostra cu ramificaţie spre
Câmpulung de la podul Răoii, trecea prin imediata apropiere, pe ea
se vedeau mărşăluind din ce în ce mai mulţi soldaţi ruşi.
După ce bunica a plecat şi a ajuns acasă, a urmat bunicul. S-a
discutat despre împrejurările în care a murit uncheşu‘ Niţă, grozăvia
luptelor din Polonia şi altele. La vestea că uncheşu’ Niţă a murit, cu
lacrimi în ochi bunicu’ a insistat ca tătuţa să nu se mai întoarcă pe
front, să rămână acasă. În Poiana Slatinei, sus în munte, într-un loc
unde cu greu se putea ajunge, el făcuse un beci, “în care se putea sta
fără grijă iarnă şi vară”…
- Bini cî ti văd sănătos acasî dragu‘ tati, undi sî ti mai duci?
Vezi cî pi Niţă l-o omorât muscalii iştia, sî ti omoare şî pi tini ?
Avem undi sî ti ţânim, fără sî ştii ciniva!
Având experienţa războiului, tătuţa ştia câte riscuri ar putea
interveni, fapt pentru care nu a acceptat această soluţie, hotărând ca
la lăsarea întunericului să pornească din nou la drum. În grajd, calul a
fost îngrijit cum se cuvine pentru a rezista la drum lung. Şi-a repetat
în gând câteva cuvinte ruseşti pe care le învăţase pe frontul din
Polonia, de care s-ar putea să aibă nevoie în bezna nopţii. Cu gândul
la Cel de Sus, a pornit la drum. Cei din casă au rămas cu lacrimi în
ochi, făcându-şi semnul crucii, implorând ajutorul Maicii Precista, să
nu i se întâmple ceva rău tătuţii în drumul periculos pe care abia
pornise.

21
 În sat, întunericul nu adusese liniştea de altă dată. Câinii, ici şi
colo lătrau. Pe la geamurile caselor, puţine câte erau pe atunci, nu se
mai vedeau licurind luminile. Totul părea adormit, cu toate că nimeni
nu dormea.
O adiere de vânt cald alinta crengile copacilor de o parte şi de
alta a drumului care ducea spre Câmpulung. Apa din pârâul care
curgea pe lângă drum, dinspre Gemenea spre Stulpicani clipocea a
ne’nţeles. Pe marginea apei şi mai deoparte, soldaţii ruşi îşi întinsese
corturile căutând să se adăpostească pentru noapte care cum puteau
prin întuneric.
Nimeni n-a băgat de seamă zgomotul rămas în urma calului, ce
dispărea în bezna nopţii ca o nălucă. Când drumul a început să urce
spre vârful Prihodiştei, printre ramurile brazilor, la o oarecare
distanţă pe partea dreaptă, într-o poieniţă, tătuţa a observat flăcările
unui foc încins. Patru soldaţi ruşi – cazaci, se agitau în jurul focului
aşteptând să se frigă o oaie acoperită în jăratec. Pentru a trece
neobservat, a lăsat calul să meargă la pas domol. Când aproape să
ajungă în dreptul focului, întunericul a fost spintecat de nechezatul
unui cal de-al cazacilor proptit undeva la marginea poieniţei între
copaci. Dintr-o săritură, cei din jurul focului speriaţi de pericolul ce-i
ameninţa, au pus mâna pe arme, au somat şi-au început a trage spre
drum, dinspre unde se auzise un oarecare zgomot. Când gloanţele
sfâşiau crengile nevinovate ale unor brazi undeva în vale, tătuţa
ajunsese în vârful Prihodiştei. Pentru a se convinge că nu este urmărit
de cazaci, într-un loc potrivit pentru capcane, a adăpostit calul în
afara drumului, şi în spatele unui brad a luat poziţie de tragere… în
aşteptare. După ce s-a convins că nu este urmărit, şi-a continuat
drumul anevoios în coborâre. Trebuia să se grăbească pentru a ajunge
la drumul principal ce duce dinspre Vama spre Câmpulung, înaintea
grosului armatei ruseşti care înainta în forţă pe acest drum.
La ieşirea din pădure, parcă cerul îşi arăta altcumva faţa.
Ajunsese la şoseaua principală fără obstacole. Se putea da bici la cal.
Aşa a făcut, după ce s-a asigurat că ruşii nu ajunsese la crucile
drumului spre a-i închide calea.
Câmpulungul prin care a trecut în miez de noapte, părea un oraş
în nesuflare. Şoseaua era liberă şi pustie. Traseul de urmat era
22
Pojorâta, Valea Putnei, Mestecăniş, Iacobeni, Vatra Dornei. Se ştia
că nemţii hotărâseră să oprească armata rusească pe linia Carpaţilor.
Către ziuă, a ajuns din urmă spre vârful Mestecănişului, soldaţi din
armata austriacă. Nu s-a oprit. A continuat drumul până la Iacobeni,
unde după ce s-a făcut ziuă a dat peste câţiva cunoscuţi din
Regimentul 41 Infanterie Cernăuţi din care făcea şi el parte.
După ce frontul s-a stabilizat pe Carpaţi, unităţile formate din
români, au fost scoase de pe acest front şi trimise pe frontul italian.
Înaintarea ruşilor a fost oprită, cu mari pierderi pentru ambele părţi.
După mai multe încercări nereuşite, soldaţii ruşi ajunsese să cânte la
unison: “Dorna voastră, moartea noastră…”
În legătură cu situaţia din armată, cu aprovizionarea frontului,
cu starea de spirit a soldaţilor, pe măsură ce tot îl întrebam tătuţa îmi
spunea:
- În armata austriacă erau oameni din tăti niamurili: nemţi, cehi,
unguri, evrei, români, slovaci şi alti seminţii. Toţi îl slujeau pe
Împărat ca pe ceva sfânt. După Dumnădzău, urma Sfântu’ Petru şi
apoi Împăratul. Ordinul Împăratului, nu putea fi pus niciodată în
discuţie, el se executa.
La începutul războiului, armata austriacă dispunea de tot ce era
necesar, fiind considerată ca una din cele mai bune din lume. Pe
măsură ce anii de război au trecut, lipsurile au apărut din ce în ce mai
mult, pe toate fronturile. Trebuie de reţinut că armata austriacă avea
de susţinut frontul de Răsărit cu ruşii, de la Baltica până pe Carpaţi,
în Sud cu Serbia, Muntenegru şi Italia. Frontul se întindea pe mii de
kilometri. Lipsa hranei, a apei potabile, uzura echipamentului strict
necesar, au condus pe parcurs la scăderea moralului soldaţilor, la
îmbolnăviri având cele mai diferite cauze.
Astfel, pe frontul din Polonia, în timpul căldurilor, lipsa de apă
atât pentru soldaţi cât şi pentru cai, a dus la apariţia unor grave
maladii: Febra tifoidă, Tifosul exantematic, şi altele. Cine cădea în
boală, nu mai avea nici o şansă de însănătoşire. Numai Cel de Sus, cu
puterea Lui mai putea interveni ici şi colo, la fiecare după “cum îi era
scris”.
Într-o astfel de situaţie a fost şi tătuţa. În urma unor repetate
atacuri pe timp de zi şi de noapte, unitatea lor a trebuit să se retragă
23
în spatele frontului pentru refacere. Aici, a intervenit îmbolnăvirea:
temperatură până la pierderea cunoştinţei şi diaree. O ambulanţă l-a
luat pe el şi pe alţii în aceiaşi situaţie, şi i-au dus undeva într-un spital
mai departe în spatele frontului. Erau atât de mulţi bolnavi, încât
medicii, puţini câţi erau, cu mare greutate puteau să mai ajungă la
patul fiecărui bolnav. Vizita medicală era sumară şi în mare măsură
ineficientă din lipsă de medicamente. Au trecut zile şi nopţi de
coşmar, când pe la patul lui nu s-a oprit nici un medic. Pe tăbliţa de
la capătul patului era scris “român“ şi nimeni nu-l băga în seamă.
Când în sfârşit o comisie de “sus“ a vizitat spitalul, medicii
apropiindu-se de patul fiecărui bolnav, unul din membrii comisiei a
observat pe pieptul vestonului de la capătul patului unde zăcea tătuţa
o mulţime de decoraţii. S-au oprit cu toţii, au analizat şi apreciat
decoraţiile, apoi i-au făcut un control medical aprofundat. I-au dat să
înghită nişte medicamente, i-au aplicat un pansament “rece” pe
frunte şi au plecat. Din acel moment, situaţia a început să se schimbe
în bine, iar la vizitele medicale ulterioare băgat în seamă şi îngrijit
până la vindecarea completă.
După revenirea la Regiment, a mai urmat o perioadă de
refacere, după care unităţile formate din români au fost trimise pe
frontul din Nordul Italiei. Regiunea muntoasă şi greu accesibilă din
această zonă, a reprezentat un scut de apărare puternic împotriva
armatei austriece. Aşa se face că austriecii au avut mari pierderi în
oameni şi material de luptă. Prin aceste hăţişuri de munte, a fost rănit
şi tătuţa. El conducea o formaţie de soldaţi, o grupă. Primise ordin să
facă o incursiune de cercetare în spatele frontului italian, în vederea
cuceririi unui sat. În mare taină s-au strecurat unu’ câte unu’ spre a
nu fi observaţi de cineva, ajungând în acest fel până în centrul
satului. În sat nu era suflare de om. Casele erau părăsite de tot ce era
viu. Era ceva înfiorător. Nu ştiai din ce parte poţi fi atacat. După ce
au cules informaţiile de care aveau nevoie, au început retragerea spre
vârful muntelui, satul fiind aşezat undeva la poalele acestuia.
Înapoierea a început să devină mai periculoasă pe măsură ce se
apropiau de poziţiile italiene printre care trebuiau să se strecoare spre
a ajunge la ai lor. Acolo unde se aşteptau cel mai puţin de a fi
descoperiţi, pe un pârâiaş înfundat în vegetaţie forestieră, pe lângă un
24
gard din piatră, formaţia sa a fost interceptată de o patrulă italiană. O
luptă scurtă, cumva prin învăluire s-a declanşat între cele două
formaţii. Tătuţa a fost împuşcat în umărul drept de către un soldat
italian de la o distanţă de 10-15 m., l-a văzut când acesta a încărcat
arma şi a tras. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nu a fost posibil
să se adăpostească. Acolo era, care pe care. În câteva minute, patrula
italiană a fost încercuită şi luată prizonieră. Această încăierare s-a
petrecut pe la ora nouă dimineaţa.
O adiere de vânt căuta să îndepărteze mirosul de sânge închegat
de pe umărul celui rănit. Soarele se înălţa strălucind din ce în ce mai
sus pe cer, trecând nepăsător peste cele ce se petreceau pe pământ.
Ajunşi după vârf, într-o rarişte de brazi, soldaţii din formaţia tătuţii
au hotărât să-l “judece“ şi împuşte pe cel ce îl rănise, care era de faţă
luat prizonier. Cu toate că tătuţa nu citise Evanghelia, şi nici Predica
lui Iisus de pe Munte, nu a dat voie să se întâmple acest lucru.
Italianul, l-a cuprins, sărutat şi căzut în genunchi i-a cerut iertare.
Tătuţa i-a întins braţul stâng în semn că l-a iertat, după care a fost
transportat la primul post de ajutor şi în continuare la un spital din
Viena. Nervul de la mâna dreaptă fusese într-un fel atins ceea ce a
dat multă bătaie de cap medicilor şi timp îndelungat pentru
recuperarea parţială a capacităţii de muncă a braţului. Cu această
infirmitate, după ani şi ani a revenit acasă, unde era aşteptat de
părinţii săi.

** *

“Svoboda! Svoboda! (Libertate! Libertate!)”, a fost cuvântul

fluturat pe tot spaţiul european, ceea ce însemna căderea fronturilor,
oriunde s-ar afla acestea.
Era 1918. Soldaţii, flămânzi şi dezbrăcaţi se săturaseră de a mai
fi conduşi în lupte, la moarte. Acest prim război mondial a fost
declanşat de Imperiul Austriac împotriva Serbiei, ca urmare
asasinării la Sarajevo a Prinţului Moştenitor la tronul Imperiului
Austriac, Frantz Ferdinand. Nimeni, nu şi-a închipuit la acea dată de
25
28 iunie 1914 că prin împuşcarea Arhiducelui Frantz de către un
tânăr student pe nume Gavril Princip, se va declanşa o conflagraţie
mondială a cărei deznodământ fatal va fi prăbuşirea imperiilor care l-
au declanşat: austriac, german, rusesc şi turcesc.
În partea noastră, cel mai mult s-a resimţit retragerea în
debandadă a armatei ruseşti. În Rusia, Revoluţia Comunistă, condusă
de Lenin şi Trotzki, preluase conducerea ţării, familia Ţarului
Nicolaie fusese executată, iar soldaţii care au format armata rusă de
la Baltica la Marea Neagră, se retrăgeau în dezordine, aşa cum numai
ruşii ştiu să o facă. Este cunoscut faptul că atât în Bucovina cât şi în
Basarabia, a trebuit să intervină armata română la Ordinul
Mareşalului Averescu, pentru a lichida bandele formate din soldaţii
ruşi puşi pe rele, care terorizau populaţia pe unde se retrăgeau.
Configuraţia Europei după primul război mondial şi deci după
dezmembrarea imperiilor, avea o cu totul altă înfăţişare. Au apărut
state noi, au revenit la Patria Mamă provincii care de secole prin
forţă şi abuz fusese despărţite, a apărut o nouă viziune privind
dreptul naţiunilor la autodeterminare.

* * *

În sat la noi, nu s-au mai întors toţi care au plecat la război. Cu

toate că satele din zona noastră fusese călcate alternativ, când de ruşi
când de nemţi, nu au avut loc distrugeri semnificative pe care
locuitorii să le resimtă.
Revenit de pe front, cu o infirmitate de aproximativ 50 % la
braţul drept, tătuţa nu se simţea oarecum în inferioritate faţă de
ceilalţi flăcăi din sat. Din contră, mai întâi şi-a făcut rost de trăsură (o
căruţă bună pentru vară, sanie şi sanciu pentru iarnă şi doi cai).
Pasiunea de a avea doi cai şi-a menţinut-o până la bătrâneţe. Apoi a
început lucrul la casă. Când casa a fost gata şi o cameră dată în
folosinţă, s-a căsătorit. Erau multe fete care ar fi mers după el pentru
că avea casă, cai, mult pământ, era şi chipeş. Una singură îndeplinea
condiţiile care în secret el le ţinea în minte şi suflet: să fie frumoasă,
26
cinstită, săracă, sănătoasă şi harnică. Ştiindu-se infirm de o mână,
avea nevoie de o femeie harnică, sănătoasă şi viguroasă pentru ca să
lucreze pământul, să “dovedească“… cu munca ei în gospodărie.
Această fată a găsit-o în familia lui Niculae Nacu. Era o fată bine
făcută, suplă, blondă cu ochi negri, părul roşu, un roşu aprins ieşit
din comun, faţa puţin pistruiată, în contrast cu ochii lui albaştri şi
părul negru. Nunta a avut loc la începutul anului 1920.
În continuare, viaţa a decurs normal “ca la ţară“, apărând
primul copil în 1920 – un băiat pe care botezându-l i-au pus numele
Traian, în 1923 o fată pe care botezând-o i-au pus numele Viorica, şi
în 1925, am apărut eu cel de al treilea copil – nedorit de bunici - şi
botezat de mătuşa Floarea, sora mamei căsătorită Hâncu. Ea,
împreună cu un uncheş de al mamei, vestit gospodar din Negrileasa
care se numea Gavril Scheuleac, m-au botezat punându-mi numele
de Filaret. Acest nume nu era cunoscut prin partea locului, naşa
Floarea l-a adus.
Iarna anului 1925–1926, a fost grea şi bogată în zăpadă. Când
au venit cu săniile la botezul meu, naşul Gavril din Negrileasa şi
bunicii din Stulpicani, povestea tătuţa mult mai târziu, abia au reuşit
caii să tragă săniile pe pârău la deal până au ajuns acasă la noi.
Anii au trecut, iar noi copii ne jucam între noi fraţii, sau vara şi
cu copii vecinilor noştri: Gheorghe, Ileana, Sâlvică, şi Arcade a lui
Dumitru Agapie, Lucreţia, Silvia şi Paraschiva mătuşii Aniţa din vale
de noi, Parasca, Floarea şi Veronica mătuşii Ioana lui Gheorghe, cu
Măria şi Ioana uncheşului Petre. Toţi cei menţionaţi erau vecini şi
neamuri cu noi. Împreună cu ei ne-am petrecut copilăria şi
adolescenţa, până fiecare şi-a luat zborul învăluit în propriul destin.

* * *

27
 “ Fii, odrasla tatii, gata
calea să-ţi despici.
Ai să-ţi umpli de urzici
şi furtuni lopata.”
Radu Gyr

Se apropia vremea când trebuia să merg la şcoală. Aşteptam

acest lucru cu bucurie şi cu o oarecare nedumerire. Ştiam de la fraţii
mei mai mari să număr până la 1000 şi mai mult. De asemenea,
poveşti şi mici poezii din cărţile lor, pe care le auzeam seara când le
învăţau ei cu glas tare.
Când a venit Oscipov – funcţionar la judecătorie – să anunţe
familia că trebuie să merg la şcoală începând cu “la toamnă”, vestea
m-a neliniştit, cu toate că o aşteptam. Aveam aproape opt ani şi încă
nu mă chemase la şcoală. Distanţa până la şcoală şi respectiv în sat
era cam mare – 3 Km. şi mai bine -, până la acea vârstă eu fusesem
de mai multe ori atât la biserică cât şi la bunica mea din sat.
Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, mai ales că eu eram o
fire foarte timidă. De acasă am plecat împreună cu sora mea Viorica,
alături de care din vorbă în vorbă am ajuns în curtea şcolii.
Înconjurată de mulţi copii şi părinţi, Doamna Dan care urma să mă
înveţe din clasa ‘ntâia până-ntr-a şaptea, m-a preluat aşa cumva ca la
inventar. Nu mă aflasem niciodată în mijlocul atâtor copii. Parcă
trăiam un vis în acea zi frumoasă de toamnă, când dintr-o dată eram
despărţit de oi, miei, câini, vite, discuţiile şi preocupările tuturor,
conducând spre alte cărări…
Doamna Dan, era o femeie înaltă, bine legată, faţă osoasă, păr
negru abundent dat peste cap, tuns scurt şi făcut în cârlionţe. Avea
ochii negri pătrunzători aşezaţi frumos sub o frunte nu prea lată.
Nasul, era puţin mai mare decât la celelalte doamne, ceea ce n-o
făcea urâtă. Barba ieşea în evidenţă printr-o gropiţă, care dădea
farmec la întreaga ei înfăţişare. Ne zâmbea tot timpul, lăsând să
vedem că are şi un dinte de aur în partea stângă de sus a maxilarului.
Nici nu bănuiam că în spatele acelui zâmbet nevinovat se ascundea o
severitate ieşită din comun. Doamna Dan, era cunoscută satului
28
nostru ca o învăţătoare de excepţie. Trebuia să asculţi tot ce-ţi spune,
să înveţi tot ce-ţi dă de învăţat, iar comportarea ta în afara şcolii, să
fie aşa cum te-a învăţat Ea.
În primele zile, noi nu ne sinchiseam prea mult că aveam în faţă
o asemenea învăţătoare. Vorbeam gălăgios, nu intram în clasă
imediat ce suna clopoţelul, nu ştergeam tabla, nu treceam fiecare la
locul nostru în bancă, continuam în clasă poveştile începute afară şi
alte năzdrăvănii.
Doamnei, nu i se părea nimic ieşit din comun şi ne lăsa cam
după voia noastră, noi fiind foarte bucuroşi de acest lucru. De fiecare
dată când începea lecţia, avea răbdare până se face linişte în clasă,
apoi începea să ne vorbească şi explice. Vorbea în aşa fel, încât în
clasă eram cu toţii cum se zice numai “ochi şi urechi”. Vorbea clar şi
pe înţelesul nostru. Era imposibil să-ţi explice ceva şi să nu înţelegi.
La sfârşitul fiecărei lecţii avea grijă întotdeauna să întrebe dacă toţi
copii au înţeles şi dacă este cineva care ar mai vrea ceva explicaţii.
Nu erau elevi care să mai vrea explicaţii. Toată lumea ieşea în pauză
la joacă, chiar dacă unii dintre elevi ar mai fi avut nevoie de aşa ceva,
aceştia nu le cereau, ieşeau afară la joacă.
Încet şi pe nesimţite, în câteva zile după prima zi de şcoală, am
intrat cu toţii în disciplina şcolii, fapt pentru care Doamna noastră se
vedea că este mulţumită de noi şi noi de Ea. Dar, ne cerea prea mult
şi pentru asta intram la grijă… De scris, tot felul de cârlige şi liniuţe.
Acasă, treburile în gospodărie pe care le făceam înainte de a merge la
şcoală, trebuia să le fac şi după ce am început şcoala. Greu, dar a
mers, cu cartea după oi… Părinţii erau bucuroşi pentru că eu
vorbeam mai mult despre şcoală, despre lecţii, despre Doamna
noastră şi era văzut că manifestam mai mult interes faţă de şcoală,
decât ceilalţi fraţi ai mei. Zilele treceau, noi elevii ne încadram tot
mai mult în programul de învăţământ şi vedeam cum beneficiam de o
serie de cunoştinţe foarte utile nouă. Am început cu învăţarea
literelor, cu numărătoarea, cu diverse cunoştinţe pe care Doamna ni
le împărtăşea cu multă afecţiune şi dăruire. Ştiind din spusele fraţilor
mei şi – toată clasa ştia – că “Doamna este foarte severă, dar tot pe
atât de bună în acelaşi timp“, căutam să nu o supărăm sub nici o
formă, să ascultăm tot ce ne spune Ea. Lecţiile ce le aveam de făcut
29
pentru a doua zi, trebuiau făcute şi temeinic însuşite. Nu era nici un
fel de scuze că nu putem face lecţiile pe motiv că părinţii noştri ne
pun la făcut treabă, că majoritatea dintre noi jumătate de zi păşteam
vitele pe câmp, iar cealaltă jumătate trebuie să mergem la şcoală.
- Să luaţi cărţile cu voi pe deal, cu vitele se învaţă mai bine!…
ne spunea Ea.
Nouă, ne era necaz când auzeam vorbele astea, pentru că pe
deal noi aveam de alergat şi jucat, nu să purtăm cărţile după noi. Dar,
nu era încotro. Trebuia luată cartea şi învăţat pentru că a doua zi,
Dânsa făcea în aşa fel încât, toată clasa să fie ascultată într-un anumit
fel. Pe unii îi asculta la citire, pe alţii la aritmetică, pe alţii la alte
discipline, încât la una din toate îţi venea rândul să răspunzi. Ea ne
cunoştea după felul cum ne ridicăm în picioare şi deschidem gura,
dacă ştim sau nu lecţia. În caz că ştiai, nu-ţi ridica statuie. În caz că
nu ştiai, te privea crunt încât credeai că se dărâmă toţi pereţii pe tine.
Te întreba de ce n-ai învăţat, ce motive ai, şi-ţi spunea:
- Pe mâine să nu se mai întâmple!... Se ştia, că dacă mâine tot
aşa vii de pregătit, îţi ardea la palmă câteva “vărguţe“, încât aproape
că udai izmenele. După felul cum dădea, se vedea că nu-i era milă.
Pe atunci, nu era obiceiul şedinţelor cu părinţii. Dacă cineva făcea o
trăsnaie mai deosebită, Doamna chema la şcoală pe unul din părinţii
copilului, pentru a-i explica situaţia şi ce măsuri se pot lua. În caz că
totul mergea normal, părinţii mai veneau la şcoală şi nu toţi, la sfârşit
de an când se făcea serbarea şcolară. Totdeauna, Doamna ne chema
insistent să venim cu părinţii şi fraţii cine-i avea. Eu mergeam, doar
când aveam vreun rol de jucat pe scenă, în rest nu prea aveam timp,
eu fiind de regulă după terminarea anului şcolar în Poiană. Acolo, era
toată bucuria şi viaţa mea pe timp de vară, lângă miei, vaci, cai,
câini, de care numai eu aveam grijă. În timp ce eu eram în Poiană,
fratele meu Traian era cu oile pe Muntele Lung la stână. De obicei,
oile noastre varau pe acest munte în locul numit Piciorul lui Crăciun,
cu a lui Gheorghe a Floarei, care conduceau stâna, având mai multe
oi şi vite mari, decât noi.
Poiana Slatinei, despre care am vorbit mai sus, este situată cam
la 3 km. şi ceva sus în pădurea dinspre Nord–Vest faţă de casa
noastră. Acolo noi şi majoritatea vecinilor aveam terenuri pentru
30
fâneţe şi tot în jurul Poienii varau şi vitele noastre. Fiecare avea durat
câte o colibă, ocoale şi tot ce trebuia pentru vite, amplasate în pădure
la marginea Poienii. Pe poiană nu păşteau vitele în perioada când era
oprit pentru fâneţe. În această “perioadă “, vitele le purtam prin
pădure şi luminişuri pe unde era destul de multă iarbă.
Primăvara, înainte de a urca vitele în Poiană mergeam şi
reparam coliba dacă era cazul, ocolul pentru vitele mari, ţarcul pentru
miei, curăţam izvorul, şi fântâna de unde luam apa de băut. Acelaşi
lucru şi pentru halăul de unde se adăpau vitele. Interiorul colibei nu
era neglijat. Făceam o saltea din cetină de brad înaltă de o palmă,
care umplea încăperea cu un parfum de mai mare dragul. Cu trecerea
timpului, prin această saltea se mai putea strecura şi câte un şarpe sau
chiar mai mulţi şoareci. Când totul era gata, iar vitele nu mai aveau
voie să pască pe dealuri, veneam cu ele aici în pădure. Spre sfârşitul
verii, după ce toţi care aveam locuri pe poiană ne făceam fânul şi-l
depozitam în clăi pe care le îngrădeam, vitele “coborau“ la vale,
adică pe poiană, unde fiecare pe locul său avea colibă, ocoale şi ce
mai era necesar. Aşa a fost din moşi strămoşi fiecare având rânduieli
pentru prima parte a verii, precum şi pentru a doua parte, pentru
toamnă.
Când trăia bunicul, acolo avea bordei şi grajd pentru iernat
vitele, astfel că fânul să nu mai fie adus acasă, gunoiul rezultat să
“târlească “ pământul pentru a obţine fân mai mult şi de mai bună
calitate. Aici, în jurul Poienii varau destul de multe vite: uncheşu’
Mihai avea până la 10–15 capete, uncheşu‘ Petre 4–6 capete, mătuşa
Aniţa lui Neculai 2-3 capete, mătuşa Ioana lui Gheorghe 2-3 capete,
Dumitru lui Agapie 3–4 capeten, noi 5-7 capete . Prin capete se
înţelege vaci cu lapte, junici, şi tăuraşi. Spaţiul de păşune se întindea
pe hotarul a trei comune: Stulpicani, Frasin şi Vama parţial, zone cu
parchete, luminişuri şi poiene mai mici unde se putea paşte. Faptul că
vitele noastre ajungeau până în hotarul comunei Vama, se explică
prin aceea că în zonele de vârf ale muntelui, unde se întâlneau
obcinile, distanţele între comune nu era aşa de mare. Pădurile ce
aparţineau de comuna Frasin şi Vama, erau ale Fondului Bisericesc
“Interzis păşunatului!”. Noi, totuşi acolo lăsam vitele cel mai mult
pentru că iarba era mai din abundenţă. Din când în când, mai aveam
31
necazuri cu pădurarii, se mai plăteau amenzi, în mare însă, an de an
acolo era baza păscătorii.
În afară de uncheşu Mihai care era om în vârstă, purtând plete
aşa cum purtau Dacii, neavând copii, singur îşi păzea vitele, pentru
celelalte familii noi copii le păzeam. Aşa era obiceiul. De când mă
ştiu, vară de vară, atât ca elev la Şcoala Primară din sat, cât şi în
continuare la Şcoala Normală din Bacău, vacanţă de vacanţă –
vacanţa mare -, eu în Poiană mi-am petrecut timpul. Aşa cum am
arătat, era o viaţă foarte activă de dimineaţa până seara. Ca să păzeşti
de unul singur – copil fiind -, atât vite mari care au un fel de a se
comporta, cât şi miei care au un alt fel de comportare, din când în
când şi caii care se comportă şi ei într-un alt fel, nu era uşor. În plus
să-ţi faci mâncare ţie şi la câini… E adevărat că de multe ori
mâncarea mi-o aducea de acasă, făcută gata, restul făceam singur la
focul din colibă pentru care strângeam lemne din împrejurimi. Acolo
aveam făină de porumb, cartofi, brânză de oi şi lapte pe care îl
mulgeam de la vaci. Astea erau alimentele de bază pe care le aveam
din abundenţă toţi copii care îngrijeam de vite în Poiană. Pe vremea
ceea dulciurile sau copturile mai fine, nu le vedeam decât de două ,
trei ori pe an. Noi, copii de atunci şi mediul în care ne desfăşuram
activitatea, erau departe de pretenţiile copiilor de la oraş, sau ai
Domnilor care locuiau la sat.
Atât dimineaţa cât şi seara cineva de acasă venea după lapte şi
să mulgă vacile. Asta cât am fost mic, adică până la vârsta de 10–12
ani. De la această vârstă, când am fost în stare să mulg singur vacile,
trimeteam laptele pe cineva “în vale “. De regulă, după lapte venea
sora mea Viorica pentru noi şi fetele uncheşului Petre, Maria sau
Ioana după laptele de la vacile lor.
Spaţiul pentru păscătoare fiind mare, noi am obişnuit vitele pe
un anumit traseu, atât dincoace de obcină unde nu ne avea nimeni
grija, cât şi dincolo de obcină unde era interzis. Cel mai mult le
dădeam dincolo de obcină unde iarba era parcă mai pe placul vitelor,
însă era cu riscuri. Noi cei care le păzeam, nu prea băgam de seamă
riscurile. Le îndrumam dimineaţa prin pădure înspre după obcină
unde voiam să pască, şi le păzeam “de la distanţă“. Nu ne arătam. Nu
stăteam la vedere să dea pădurarul peste noi. În acest sens, după mai
32
multe căutări, împreună cu prietenul meu Gheorghe a lui Dumitru,
am găsit un loc potrivit pentru a ţine sub observaţie tot spaţiul de
după obcină unde de obicei se învârteau vitele noastre. Trebuie spus
că peste tot era parchet, împânzit cu vegetaţie tânără. Din vârful unei
bobeici ales drept punct de observaţie, se putea vedea până departe.
Pentru a fi şi mai în siguranţă că nu dă pădurarul sau vreo altă jivină
peste noi, în fagul măreţ şi plin de crăci puternice crescut chiar în
vârful bobeicii, ne-am improvizat “un mic adăpost“ în care încăpeam
doi inşi: Gheorghe şi eu. Ca să ne putem urca în fag până la primele
crengi, am confecţionat o scăriţă, pe care atunci când plecam după ce
observam unde sunt vitele noastre şi ale vecinilor, ne dădeam jos din
fag şi ascundeam scăriţa în lăstăriş. În timp ce eu cu Gheorghe
mergeam să vedem pe unde s-au abătut vitele, ceilalţi copii aveau
grijă de mieii noştri, iar noi le spuneam pe unde se găsesc vitele lor.
Acest “observator “ l-am folosit veri de-a rândul, până ne-am făcut
aproape mari. Pentru a localiza cu exactitate unde se aflau la un
moment dat vitele fiecăruia, noi am compartimentat spaţiul cu
denumiri precise: Baraca lui Silea, Toporâşti, Glodurile galbene,
Ciurgăul rece, La cuptor, etc. astfel că după ce ne întorceam cu
Gheorghe de la observator spuneam uncheşului Mihai: vitele matale
sunt “La cuptor “, şi la fiecare unde se găseau vitele lor. Dacă
observaţia era făcută pe la amiază, ştiam că până în seară vitele ajung
numai bine singure la colibă. Erau şi zile când nu le vedeam, atunci
trebuiau căutate şi urmărite. Luam urmele de unde am lăsat vitele
dimineaţa şi continuam căutarea până le găseam. Ne specializasem în
aşa fel încât dacă găseam o urmă într-un loc mlăştinos, ştiam cam de
cât timp a fost vita pe aici. Cunoşteam şi semnele unghiilor vitelor
noastre. Cel mai greu era când ploua şi ploua destul de des. În aceste
situaţii căutarea era mult mai grea. De multe ori vitele în căutare de
hrană, treceau până şi obcina Vămenilor, la pădurea întreagă. Acolo
urmele nu se mai puteau vedea. De obicei, când era timp ploios vitele
se înapoiau singure şi chiar mai de vreme la colibă. Aveau culcuşul
lor pe sub brazi, fiind astfel protejate de ploaie.
Mi-aduc aminte cum într-o zi, pe după amiază a început să
plouă. Pe atunci, de cele mai multe ori când începea ploaia, o ţinea
câte o săptămână de credeai că se răstoarnă toată pădurea. În anumite
33
momente, se dezlănţuia câte o vijelie care purta brazii ca pe nişte fire
de iarbă smulgându-i din pământ cu rădăcini cu tot. Apa curgea spre
văi rostogolind de-a valma ce întâlnea în cale, totul învăluit în
fulgere, tunete şi trăsnete. Cine nu era obişnuit cu asemenea
fenomene, cu greu le-ar fi putut suporta. De multe ori şi câinii urlau
căutându-şi un ascunziş.
Pe un început de asemenea ploaie, îngrijorat de ceaţa şi
întunericul ce se lăsase, cu toate că era pe la asfinţit de soare, m-am
gândit să plec înaintea vitelor. Mi-am luat bondiţa–n spate, toporaşul,
am închis mieii în ţarc, şi am plecat însoţit de Lăbuş, prietenul meu
credincios şi nelipsit. Trebuie spus că Lăbuş al meu, era mai ceva
decât “Carpatinii” de astăzi. Voinic cât un urs, deştept şi credincios
până la sacrificiu. Ar mai trebui adăugat că la data respectivă eu
aveam la 10–12 ani, nu-mi amintesc bine, însă nu eram plecat mai
departe “la şcoală de Liceu“. Pe poteca ce ducea prin pădure spre
obcina Frăsănenilor, alături de Lăbuş am pornit în speranţa că ba ici,
ba colo voi întâlni vitele venind spre colibă, mai ales că ploaia şi
furtuna începuse a se declanşa. Înaintasem mult în singurătatea
pădurii fără să dau peste urmă de vită. Rafale succesive de vânt
izbeau cu furie stropii de ploaie printre crengile brazilor înalţi. Ceaţa
lăsată până la pământ întuneca împrejurimile, peisajul devenind
aproape de ne recunoscut. Poteca devenise glodoasă, opincile mele–n
coborâş alunecau la fiecare pas, îngreunându-mi mersul. Pe dincolo
de “La cuptor“, m-am întâlnit cu uncheşu’ Mihai care găsise vitele
sale undeva departe peste obcina Vămenilor. Aducea şi pe ale
celorlalţi vecini, numai pe ale noastre nu le văzuse cu toate că două
dintre ele purtau clopote la gât şi puteau fi măcar auzite. Mi-am
continuat înaintarea pe cărarea de sub hrapă, ţinând seama şi de cele
spuse de uncheşu’. Am ajuns în obcina Vămenilor fără nici un
rezultat. Începuse a se înnopta iar ploaia, ceaţa, fulgerele şi trăsnetele
mă cutremurau din toată fiinţa, de parcă aş fi fost un nimic. Nu mi-a
venit în cap ideea salvatoare de a mă întoarce împreună cu uncheşu
Mihai la colibă. Mă chinuia insistent un gând nefast, că făcând un
pas mai încolo… mă voi întâlni cu vitele mele, şi tot aşa…
Pe cărarea ce ducea spre pârâul Sălătruc am pornit coborâşul
prin pădurea întreagă. Vântul sufla cu putere legănând într-un muget
34
înfricoşător coroanele brazilor seculari. Apa curgea pe cărare în vale
ca un pârău împingându-mi picioarele înainte. Eram ud până la piele.
Câinele care ţinea aproape, la fel. Pe aici pe undeva găsise uncheşu
vitele lui şi ale vecinilor, de aceea am venit în speranţa că şi vitele
noastre s-or fi luat după ale lor. Ascultam mereu, doar, doar, voi auzi
semnalul unui clopot sau le voi întâlni venind la deal pe cărare. În
afară de urgia naturii năpustită asupra meleagului, nu se auzea nimic.
Începuse să mă cuprindă un sentiment de frică şi deznădejde. Cu un
gând aş continua drumul s-ajung la “Ciurgăul rece de la Ciocan“, şi
cu zece m-aş întoarce. În afară de frică şi deznădejde, începuse a mă
scutura din ce în ce mai insistent răceala. Ploaia în valuri strunită de
vânt continua. Iniţial, nu aveam sentimentul că m-aşi putea rătăci,
cunoşteam drumurile şi potecile din pădurile prin care umblam.
Acum, prin întuneric la doar scânteia vreunui fulger, nu mai aveam
siguranţa orientării. De animalele sălbatice nu aveam teamă, trăiam
cu ferma convingere că acestea se feresc de om, nu-l atacă… Am
continuat mersul până la pârâu, la “Ciurgăul rece”. Îi zice rece,
pentru că apa este atât de rece, încât vara pe căldură dacă nu bei gură
după gură mestecând apa, poţi muri pe loc. Izvorul este la rădăcina
unui masiv păduros, înfiorător de înalt. Aici se termină coborâşul. În
continuare, o cărare porneşte în vale pe marginea pârâului Sălătruc
care duce în Vama, şi o cărare continuă spre Nord pe un teren
aproape drept spre munţii Hasnaş. De aici, nu mai ştiam încotro să
merg şi nici înapoi nu mai aveam puterea şi curajul să înfrunt
urcuşul. Frica şi îndoiala îşi făceau tot mai mult loc în sufletul meu.
Abia îmi puteam stăpâni clănţănitul dinţilor din gură, pipăindu-mi
necontrolat toporaşul şi câinele de lângă mine. Cu paşi nesiguri am
continuat mersul pe cărarea dinspre Nord să mă îndepărtez de
ciurgăul care avea un debit foarte mare, apa curgând de sus ca din
cascadă, făcea un zgomot asurzitor. Mergeam câţiva paşi, stam şi
ascultam, mai făceam câţiva, iarăşi ascultam… Nu după mult mers,
deodată aud clopotul de pe una din vaci. Din cauza ploii reci, vita se
scuturase şi astfel am putut auzi undeva prin apropiere clopotul. În
continuare, nu l-am mai auzit. Am prins curaj că vitele nu sunt pe
departe. Am început să strig, să bat cu muchia toporaşului în tulpinile
brazilor făcând gălăgie în timp ce înaintam prin beznă bâjbâind
35
printre cetinile de brad ude, înspre unde auzisem clopotul. Le strigam
pe nume: hăi Floreană, hăi Mândruţă, hăi… hăi… şi aud că se mişcă
clopotul… Vitele auzindu-mi vocea, au început să se mişte spre a o
lua din loc. Am început să strig mai cu putere şi curaj, repetând
numele fiecăruia. Câinele înţelegând disperarea mea, a început şi el
să latre, astfel că nu după mult timp vitele mai mult de frică, care de
unde se găsea, au pornit la drum. Se înţelege de la sine, că le-am
încălzit… din plin cu câteva toporâşti trase cu sete şi putere pe unde
s-a nimerit. Convingându-mă că sunt toate, pentru că le-am “răfuit“
pe fiecare cum am ajuns-o din urmă, am început urcuşul. A fost ceva
drum, până am ajuns la colibă. Uncheşu, venise de mai multe ori la
coliba noastră să vadă dacă nu m-am întors şi încăpuse la grijă.
Ai noştri de-acasă, când au văzut ce negură vine dinspre
Poiană, n-au mai stat pe gânduri. Tătuţa, a pus hamurile pe cai şi cu
ceva schimburi şi mâncare pentru mine a pornit în grabă la deal.
Când a ajuns la colibă, nimeni, doar mieii speriaţi închişi în ţarcul
lor. Totul rece. Prin unele locuri în colibă ploua, iar vântul aruncase
destulă apă ca să ude o bună parte din interiorul colibei. După ce a
vorbit cu uncheşu Mihai, s-a urcat pe un cal şi a pornit spre, de unde
aş putea veni eu. După ce a trecut Obcina Frăsănenilor, tătuţa n-a mai
putut continua. Ploaia, vântul şi întunericul l-au întors din drum. La
colibă a făcut focul, a mai adăugat ceva pe acoperiş să nu plouă şi a
rămas într-o aşteptare chinuită-n deznădejde. După un oarecare timp
am apărut şi eu cu vitele, ud până la piele, bondiţa din spate leoarcă,
picioarele cu opinci cu tot pline cu noroi până la glezne. Tremuram şi
abia mai puteam ţine toporaşul în mână. Când m-a văzut tătuţa, a fost
atât de impresionat încât îl vedeam cum în şiroaie îi curgeau
lacrimile.
- Măi Filiuţ măi, vorbea parcă înecându-se, di ci nu li-ai lăsat sî
li mânânci lupchi pi tăti, acolu undi ierau, nu trebuia sî ieşi din colibă
pi aşe o vremi, şi iarăşi continua: mânca-le-ar lupchi potăi!
În timp ce vitele intrate în ocol îşi căutau fiecare locul pe sub
brazii care erau cuprinşi în ocol, eu mă dezbrăcam în mare iuţeală,
dând jos totul de pe mine. La lumina şi căldura focului, am îmbrăcat
schimburi uscate şi încălzite. Parcă începeam să capăt viaţă. Eram
atât de istovit, încât cu greu am putut să mănânc ceva încălzit în vatra
36
plină de jăratec. Am făcut mâncare şi lui Lăbuş, pe care de data
aceasta l-am băgat şi pe el într-un colţ în colibă.
În timp ce mâncam, i-am povestit tătuţii tocmai în ce punct pe
Sălătruc am găsit printre brazi vitele şi cum se aciuase pentru dormit
acolo. Nu-i venea să creadă şi repeta nervos:
- Şî li hi mâncat lupchi potăi, nu trebuia sî ti duci după ieli!
În noaptea ceea am stat în preajma focului până ce am simţit că
a ieşit toată răceala din mine, apoi într-un târziu mult după miezul
nopţii, am adormit şi noi. A doua zi dimineaţa, eu am dormit până
târziu, tătuţa a muls vacile, dar nu le-a dat drumu’ din ocol la păscut.
Drept pedeapsă, le-am ţinut închise până după amiază, să ţină minte.
Ploaia încetase, însă ceaţa care înfulecase totul, se menţinea.
Între timp venise şi sora mea după lapte, ne-a adus mâncare caldă pe
care am servit-o cu toţii, după care Viorica a plecat cu laptele “în
vale”. Eu şi cu tătuţa am rămas în continuare pentru a face unele
reparaţii la colibă, apărute în urma furtunii, să strângem lemne pentru
zilele următoare şi să fasonăm din pădure câteva bârne pentru dus de
vânzare la Suceava. Nu-mi amintesc cu exactitate câţi ani aveam
când s-a întâmplat acest eveniment, mai bine zis când am reuşit să
traversez o asemenea cumpănă prin care aproape inconştient am
trecut. Numai Cel de Sus a fost în stare să mă scoată cu bine din
această dezlănţuire oarbă a naturii, care de cele mai multe ori face şi
victime.
Am redat aceste câteva întâmplări în legătură cu viaţa din
Poiana Slatinei, ne ţinând seama de cronologia trecerii anilor.
Întâmplări au fost multe pentru că şi vacanţele mari au fost multe şi
câte nu fac copii într-o zi lungă de vară, mai ales când au şi treburi de
făcut, aşa cum aveam noi.

** *

La serbarea de sfârşit de an clasa întâia, a fost şi mămuţa cu

mine. Am fost citit şi eu pe-o listă, apoi am spus şi o poezioară pe
scenă. Eram aşa de timid, încât cu spusul ultimului vers din strofă,
37
era gata să dau drumu’ la plâns, dacă n-ar fi fost Doamna să mă tragă
spre Dânsa, cuprinzându-mă.
Ca fiu de ţăran pe atunci, faptul că la şcoală luam note bune nu
era nici o bravură. Nu-ţi foloseau la nimic. Nu era nici o mândrie.
Problema era să treci clasa, să nu rămâi repetent. Că după serbare
Doamna a stat de vorbă cu mămuţa spunându-i una, alta despre mine,
nu m-a încălzit cu nimic. N-am primit o carte, o bomboană, o
ciocolată, un bravo, măcar!… Pentru ce să mă aprecieze? Că
trecusem clasa ?…“Bravai“! Îmi spuneau când veneam seara cu oile
sau cu vacile de pe deal sau pădure şi acestea erau sătule să
plesnească, nu altceva… Atunci ai mei mă întrebau satisfăcuţi,
văzând că vacile abia mai ţineau laptele în pulpe:
-Pi undi ai fost măi cu ieli di-s aşe sătuli ?… Sî ti duci şî mâni
pi-acolo!
Problema şcolii, era… he! he! undeva departe, pe un ultim şi
mai ultim loc! De aceea, atât în clasa-ntâia cât şi-n următoarele, nu
am avut nici o carte cumpărată special pentru mine. Cărţile pe care
le-am folosit, erau cele ale fraţilor mei, aşa rupte şi ferfeniţite cum
erau. Cu unele foi rupte, cu altele pătate de cerneală, cu multe litere
şterse de trecerea anilor. Caiete, creioane, toc, peniţe, şi cerneală,
aveam. Asta era obligatoriu să avem. Doamna, nu ne cerea să avem
cărţi noi. Ea ne cerea să ştim lecţiile pe care ni le preda:
- Să ştii lecţia, nu trasă de păr… s-o ştii ca pe-o rugăciune. Tot
ce vă spun eu, intervenea Dânsa grav – trebuie să ţineţi minte toată
viaţa!…
Fără să-mi dau seama, aşa cumva pe nesimţite, mie mi-a plăcut
Doamna din prima zi. Felul cum vorbea, străduindu-se să înţelegem
ceea ce voia să ne explice, cum reuşea să stăpânească pe cei gălăgioşi
ca să nu tulbure liniştea clasei. Nu ştiu ce credea Doamna despre noi
şi despre mine, însă eu mă ataşasem de Ea şi de felul Ei de a fi. N-am
ştiut cum alţi colegi înţelegeau să se comporte la lecţii. Eu, din
momentul când Doamna începea să ne explice o lecţie, eram atât de
atent încât sorbeam parcă fiecare cuvânt pe care ni-l spunea… la
sfârşit de lecţie, eram în stare s-o reproduc în cea mai mare parte.
Cu toate că primăvara şi toamna, dimineaţa eu mereu întârziam
la prima lecţie, Doamna nu mă trecea cu vederea, totdeauna mă
38
pedepsea, punându-mă în genunchi în faţa clasei să spun “Tatăl
nostru “ cu glas tare. Ca semn de protest, şi ruşinat de starea în care
mă aflam, eu îmi fixam privirea în podea şi nu scoteam nici un
cuvânt… Simţeam că ţine la mine, însă nu-i pare rău că mă
pedepseşte. Eu întârziam pentru că noi acasă nu aveam ceas, locuiam
cel mai departe de şcoală şi că dis de dimineaţă făceam unele treburi
în gospodărie: fie că dădeam mieii să sugă primăvara, fie că dădeam
oile în porneală toamna. Aceste treburi contribuiau la întârzierea mea
la şcoală. Ceasul nostru era după cum se ridica soarele… Când nu era
soare, mămuţa se orienta după sirena fabricii de cherestea de la
Frasin, care se auzea foarte bine. Când porneam la şcoală, simţeam
că-i târziu. Vedeam că nu-i mai ajung din urmă pe colegii mei de
clasă de pe Ţarnă: Vasile a lui Horgot, Toader a lui Vasile a lui
Pârlac, Silvestru Chioahnei, Vasile şi Gheorghe a lui Mihai Nacu,
începeam să grăbesc pasul, până la fugă. Aşa o ţineam până la şcoală.
Era ceva de mers şi alergat, peste trei km.
Pe măsură ce mai trecea un an, eu înaintam în cunoştinţe,
aveam curaj şi precizie în răspunsuri. Nu-mi amintesc să fi fost pus
vreodată în încurcătură cu răspunsurile.
În clasă la noi, în afară de copii de ţărani mai erau şi de domni.
Astfel, era fica şefului de Post Hamburda, fiul farmacistului Wagner,
fiul industriaşului Kurowski, şi fiica doctorului Taşciuc. Despre
aceştia se ştia de la început că urmează să plece mai departe la liceu,
după terminarea clasei a patra. Dintre fii de ţărani, numai vărul meu
Vasile Nacu, care avea un scris foarte frumos, urma să plece la liceu.
Când eram în clasa treia şi în continuare într-a patra, Doamna Dan, a
trimis de mai multe ori după părinţii mei, pe care i-a îndemnat
insistent să mă dea şi pe mine la liceu. Discuţii, au fost de mai multe
ori în casă la noi, privind posibilitatea de a mă da şi pe mine la o
şcoală mai departe. Naşa Floarea, care locuia în Rădăuţi având
serviciu la judecătoria din acest oraş a făcut câteva drumuri până la
noi acasă în speranţa de a convinge pe părinţii mei să facă ceva
pentru mine. Nu a fost să fie aşa. Nu s-a putut. Părinţii, au vândut
atunci parte din vite şi au cumpărat locul de sub Vasile a lui Agapie
din Runc, 120 de prăjini. Nu aveau bani cu ce să mă susţină şi pe
mine la liceu. Naşa insista să mă dea la un liceu militar, ca fiu de
39
invalid de război, poate aş avea şansa să plătesc o taxă mai mică. N-a
fost cum, nici într-o asemenea variantă. Eu, nu insistam în mod
deosebit să plec la o şcoală de liceu mai departe. Îmi plăceau vitele şi
munca ce o făceam acasă, tot aşa de mult ca şi cartea.
Pe atunci, nu era obiceiul ca în vacanţele de vară părinţii să-şi
ducă copii la mare, sau să fie organizate excursii pentru lărgirea
orizontului cultural al copiilor lor. În vacanţa mare, copii ajutau
părinţii la lucru efectiv după puterile lor. Nu era de mirare că prin
păduri şi imaşuri, găseai copii de la 6,7 ani în sus, cu vitele la păscut
sau efectuând diverse lucrări. Era ceva normal. Eu încă înainte de a
merge la şcoala primară şi după aceea, verile le petreceam numai
alături de părinţi la toate lucrările gospodăreşti – după puterile pe
care le aveam – şi în special la păzitul vitelor care varau în Poiană.
În condiţiile arătate, de multe ori, noi copii eram expuşi unor
reale pericole, atât din partea animalelor sălbatice, cât şi din partea
unor oameni răi, despre care noi nu ne puteam da seama. Astfel, mi-
aduc aminte – şi n-am să uit niciodată – cum într-o zi de vară foarte
călduroasă (aveam în jur de 9 –10 ani), a venit uncheşu Mihai la
mine la colibă şi mi-a spus că vitele lui şi ale noastre sunt după
Obcina Vămenilor, într-un anume loc sub hrapă – loc pe care eu îl
cunoşteam -, într-un lăstăriş de fag, ascunse să nu dea strechea în ele.
- Eu am fost, îmi spune el, amu un cias ori două, dacî poţ du-ti
şî mai uitâ-ti la ieli, ca sî ştim pi undi li cătăm disarî !
Am mâncat, am legat câinele la locul lui ca să nu meargă cu
mine (în caz că vedeam vreun pădurar, eu mă ascundeam, câinele m-
ar fi dat în vileag), mi-am luat toporaşul în mână şi am plecat. Ajuns
la locul indicat de uncheşu’, am găsit toate vitele ascunse, care pe
unde îmi spusese el. Lăstărişul era întins pe o suprafaţă mare de teren
accidentat. Aici fusese cândva o exploatare de masă lemnoasă şi în
lipsa brazilor s-a extins lăstărişul de fag. Prin lăstăriş trecea o potecă
amenajată de Silvicultură, încă de pe timpul Austriei. Toţi cunoşteam
această potecă ce înconjura masivul şi vârful Obcinii Vămenilor,
trecea prin Preluca Lupului şi mergea departe în Arşiţa Caprei. Din
Preluca Lupului, puteai coborî prin pădurea Ursoaia şi ajungeai în
Stulpicani, aşa ca dinspre Câmpulung.

40
 După ce m-am convins că totul este bine, am coborât într-o
mică poieniţă prin care trecea poteca. Un soare dogoritor amuţise
întreaga pădure, dominând-o. M-am aşezat jos, mai de o parte de
cărare întinzându-mă pe pajiştea verde cu faţa-n sus, mi-am pus
pălăria sub cap şi toporaşul lângă mine. Cum stăteam aşa cu ochii
între deschişi, atent la orice mişcare, aud ceva foşnind prin lăstăriş
dinspre partea din vale a poieniţei. Vitele noastre erau în cealaltă
parte a poieniţei spre amonte. Frunzele din lăstăriş căzute an de an,
formează un strat gros prin care abia mai poţi răzbate. N-am dat
importanţă, crezând că vitele noastre trec dintr-o parte în alta.
Foşnetul devine din ce în ce mai insistent. Ridic încet capul şi mă uit
înspre amonte unde erau vitele noastre: Nimic! Când mă uit spre
aval, văd că apare din lăstăriş un cap de vită acoperit cu o traistă
vărgată alb–negru, după câteva secunde şi un bărbat voinic cât o
matahală mascat cu o pălărie neagră mare care-i acoperea parţial faţa.
Într-o fracţiune de moment am fost în picioare cu pălăria şi toporaşu-
n mână. Înspăimântat, aşa am rămas nemişcat cu privirea aţintită spre
această arătare, care era la o distanţă de cel mult 10 – 15 metri de
mine.
- Fugi, futu–ţi Dumnădzău’ mă-ti cî ti omor amu!, ţipă
mascatu’ la mine ridicând ameninţător mâna în care ţinea toporul.
Din câteva sărituri disperate am ajuns în partea din deal a
poieniţei, ascunzându-mă în lăstăriş. După ce m-am convins că nu
mă vede, m-am aşezat la pândă, să văd ce face? Puţin agitat,
mascatu’ a ieşit cu junca la potecă şi şi-a continuat drumul spre
Preluca Lupului. După ce am văzut că pericolul a trecut, o fugă am
ţinut până la uncheşu’. I-am povestit totul şi nu-i venea să creadă, am
văzut că dă din cap a pagubă:
- Sî mergim repidi înapoi!, îmi spune el hotărât.
Dezleg câinele şi plecăm în grabă. Distanţa de la colibele
noastre şi până la poieniţă era de câţiva kilometri. Ajunşi în poieniţă,
am dat de urma vitei furată. Am mers în urmărirea hoţului nu prea
departe…
- Sî ni-ntoarcem, a chibzuit uncheşu’, s-ar pute’ spurcatu’ sî
aibî ceva la el şi sî ni ninoroceascî!…

41
 Uncheşu’, se gândea că hoţu’ ar putea avea o armă şi pentru a
nu fi recunoscut, în pustietatea ce ne găseam, să tragă în noi. Seara,
când au venit din vale ai noştri după lapte, le-am povestit
întâmplarea. Toţi se întrebau a cui să fi fost vita şi cine ar putea fi
hoţul? Vestea s-a răspândit repede. A doua zi pe la amiază, au apărut
câţiva jandarmi. Ştiau că eu le pot da informaţii. Conducându-i spre
locul cu pricina, pe drum le-am povestit în amănunt tot ce am văzut.
La rândul lor, jandarmii au spus că junca a fost furată de la stâna din
vârful Ascuţitei – situată nu departe de poieniţa în care m-am întâlnit
cu hoţul -, că era a unei văduve cu cinci copii din Doroteia, săracă
lipită pământului. Primise în dar o viţică de la cineva mai înstărit,
astfel ca după ceva timp, să aibă şi aceşti copii un strop de lapte în
casa lor. Din câteva zeci de vite câte erau la stână, mâna necurată a
hoţului s-a întins tocmai unde avea să producă mai multă durere…
Mai târziu, am aflat că hoţul şi-a continuat traseul din poieniţă
până în Preluca Lupului, de acolo a coborât prin pădurea Ursoaia,
care aparţine de comuna Stulpicani, a tăiat vita, parte din carne a dus-
o acasă, parte a ascuns-o sub o movilă de crengi de brad. Din cauza
căldurilor mari, în câteva zile carnea s-a stricat, iar sălbăticiunile au
dat peste ea şi au mâncat-o. Din câte mi-a spus tătuţa, hoţul cunoştea
vitele noastre şi pe mine, de aceea nu m-a atacat. Era din sat de la
noi, de pe pârâul Ursoaia, cunoscut ca un cal breaz, un “găinar de-a
Ţapului”, cum îi spuneau vecinii. În final a fost prins şi condamnat.

* * *

După o vacanţă cu multe întâmplări pentru unii şi pentru alţii

dintre noi, am început cursurile clasei a patra. Eram de acum mai
mari, pricepeam mai multe lucruri, aveam şi oarecare pretenţii… Ca
şi altă dată, Doamna a venit din prima zi binevoitoare şi evident
relaxată. Ne-a întrebat aproape pe fiecare cum am petrecut vacanţa,
dacă aveam cărţi, caiete şi dacă are cineva să-i spună ceva mai
deosebit. Nu s-a ridicat nimeni. Pe atunci, cărţile în cea mai mare
parte se procurau de la elevii mai mari, care promovau într-o clasă
42
superioară. Eu le aveam de la fraţii mei. De menţionat faptul că
Şcoala noastră era înzestrată cu un material didactic foarte bogat
pentru toate disciplinele care se predau la data respectivă. Şcoala
avea o vechime mare, recunoscută prin sârguinţa directorilor şi a
cadrelor didactice pe care le-a avut în decursul timpului.
Câteva zile la rând, Doamna s-a ocupat cu verificarea
cunoştinţelor noastre din anii trecuţi, insistând acolo unde se simţea
nevoie. Când s-a convins că noi stăpânim cunoştinţele pe care le
pretindea Ea, a început să ne predea lecţii prevăzute pentru clasa
patra. Ne-a spus de la început că:
- Clasa pe care o conduc, trebuie să fie MODEL pe şcoală. Să
nu mă faceţi de ruşine!
Nu ştiam de ce ne-a spus vorbele acestea, însă căutam zi de zi
să răspundem exigenţelor Ei. De obicei la ţară, copii nu prea merg
regulat la şcoală. Pentru un motiv sau altul se mai absentează. În acel
an, la Doamna Dan, n-a fost chip să se absenteze. Dacă un copil într-
o zi lipsea de la şcoală, era chemat unul din părinţi, nu ştiu ce vorbea
Doamna cu el, încât a doua oară nu se mai întâmpla. Lecţiile pe care
le preda când elevul lipsea, trebuia să le înveţe după caietele unui
coleg, apoi îl asculta. Zi de zi ne explica cu toată puterea Ei de
convingere, dar ne şi asculta. Folosea pentru fiecare obiect materialul
didactic necesar: hărţi, tablouri, desene, schiţe, multe din ele făcute
de Ea acasă. Când te asculta de exemplu la geografie despre un
munte, apă, oraş sau altceva, atât din ţară cât şi de pe glob, trebuia să
mergi la hartă şi cu băţul să punctezi dintr-o dată locul respectiv, nu
să începi a-l căuta cam pe unde o fi… Sau la gramatică: verbele,
substantivele, adjectivele, etc. trebuiau ştiute şi răs ştiute. Nu numai
să le enumeri, să ştii practic să conjugi un verb de ori ce conjugare ar
fi el, să declini un substantiv, aşa ca la concurs… fără să stai
bâjbâind în nesiguranţă. Sau la istorie: anii când au avut loc bătăliile,
unde s-au desfăşurat acestea, s-arăţi pe hartă direct. Aceste pretenţii
ale Doamnei, nu erau exagerate, pentru că şi Ea când ne explica o
făcea din tot sufletul, cu lux de amănunte, trăind faptele aievea…
Mi-aduc aminte expunerea luptei dintre Daci şi Romani,
înfrângerea dacilor, otrăvirea comandanţilor de oşti daci pentru a nu
cădea vii în mâna romanilor, fuga în munţi a Regelui dac, urmărirea
43
lui, felul cum şi-a rupt sabia să nu cadă în mâna duşmanului,
sinuciderea Lui… Doamna, încă nu terminase lecţia de povestit şi
parte din noi plângeam în clasă, ne consideram Daci… În ziua când a
fost lecţia asta, am fost atât de impresionat încât ajungând acasă cu
lacrimi în ochi, am trântit traista cu cărţile jos pe podea şi izbucnind
în plâns, abia am mai putut îngăima:
- Regele a fost omorât!… Părinţii, care erau amândoi acasă şi
Viorica sora mea au rămas speriaţi, văzându-mă în ce stare eram.
- Cini o murit măi Filiu? Mă întrebau toţi insistent…
- Regele, Regele dacilor, s-a omorât ori a fost omorât, le-am
răspuns printre sughiţuri…
- Aceasta a fost odată, foarte de mult, le explică Viorica
părinţilor.
- Da, odată!… dar s-a omorât, armata a rămas fără
conducător,… nici Calul Regelui nu s-a predat. Cu dinţii si-a rupt
şeaua de pe el, şi s-a făcut nevăzut pierzându-şi urma în codrii
Sarmisegetuzei…
- Măi Filiu, căuta tătuţa să mă ogoiască netezindu-mi părul,
astia-s poveşti, poati s-o-ntâmplat odatî di di mult, poati nici nu-i
adivarat, cini mai poati ştii ci-o fost pi-atunci? Sî plângi tu pintru aşe
ceva?!
În ziua ceea n-am putut să mănânc, cu toate insistenţele
părinţilor şi nici treabă n-am mai putut face. Astfel de lecţii se ţin
minte toată viaţa…
Aproape săptămânal, directorul şcolii, Trifan Chiş, venea şi
asista la predarea unei lecţii de la început şi până la sfârşit. În final se
vedea că şi El este mulţumit. Cu câteva zile înainte de vacanţa de
Crăciun, într-o oră când a găsit Doamna un moment mai potrivit, ne-
a spus aşa ca un secret numai pentru noi:…
- Anul acesta spre sfârşit, urmează să avem o mare inspecţie în
şcoală şi în clasa noastră. Vor veni domni foarte mari de la Cernăuţi
şi de la Câmpulung, noi trebuie să fim pregătiţi! După un timp, am
aflat că Doamna Dan, urmează să fie avansată în grad şi că în afară
de o lucrare scrisă, mai urma o probă practică de cea mai mare
importanţă.

44
 Iarna anului 1936-37, a fost grea. Zăpada era până la brâu. De
Anul Nou am mers cu buhaiul însoţit de Traian al nostru şi Vasile a
lui Niţoi. De abia mai puteam rupe omătu’ de la o casă la alta. Am
umblat până după miezul nopţii şi am ieşit bine cu banii, am putut să
ne cumpărăm şi noi câte ceva din banii noştri.
Pe timpul vacanţei, Doamna nu ne dădea teme de făcut acasă:
- În vacanţă, spunea Ea ca s-o audă şi alţi învăţători, elevii
trebuie să se odihnească!
După vacanţă am reluat activitatea, însă mai greu. Zăpada era
mare, se mergea greu, casele noastre răspândite pe distanţe mari, în
clasă soba nu dovedea să încălzească tot spaţiul. Ziua era mică, acasă
lecţiile le făceam aproape numai la lampă şi tot aşa… Nu mai aveam
aceleaşi rezultate ca-n toamnă.
Încet, încet, greul îl lăsam în urmă. Pe la jumătatea lunii martie,
început de aprilie, zâmbetul primăverii veselea toată făptura.
Crângul, a-nceput să-şi dea drumul… Oile, mieii, şi vitele începeau
să iasă la păscut. Gospodarii, îşi pregăteau uneltele pentru lucrările
de primăvară, noi elevii puteam s-o luăm din loc mai cu temei. Tot ce
nu s-a putut face cum trebuia în timpul iernii, s-a reluat prin
recapitularea întregii materii, astfel că la plecarea în vacanţa de Paşti,
noi recapitulasem toate lecţiile. Vacanţa de Paşti am petrecut-o în
plină activitate gospodărească şi joacă cu băieţii lui Dumitru. Am
strâns miriştea şi alte resturi de fân de pe ogoarele din ambele livezi,
astfel ca în seara de “Joia Mare “, din Săptămâna Patimilor să avem
cu ce face focuri pe ogor. Potrivit obiceiului, în această seară se dau
foc la aceste resturi adunate pe ogor, noi copii învârtindu-ne în jurul
focului veseli spuneam cu glas: “Să se ierte păcatele morţilor care au
stăpânit pe-aici (cutare, cutare,… ), să fie alungaţi strigoii, s-avem
recolte bogate!” În seara ceea, pe toate ogoarele vecinilor se vedeau
focuri care mai de care mai mari. În noaptea de Înviere, am fost cu
fraţii şi mămuţa la biserică. Întunericul şi răceala care devenea din ce
în ce mai greu de suportat, îndemnau pe cei prezenţi să intre în
biserică, devenită la un moment dat ne-ncăpătoare. După miezul
nopţii, ca de obicei noi am venit acasă, iar tătuţa a plecat cu pasca la
sfinţit. Dimineaţa, într-un lighean cu “apă ne-ncepută”, mămuţa a pus
cruciuliţa pe care eu o purtam la chimir, un ou roşu şi un bănuţ de
45
argint. Ne-am spălat pe rând cu toţii, descântându-ne fiecare pentru
sine: “să fiu sănătos ca oul,… pe care-l plimbam pe faţă, să fiu bogat
cu aur mult şi cu argint… în timp ce mângâiam faţa cu bănuţul de
argint şi cruciuliţa de aur, să fiu arătos şi curajos, să fiu ocolit de
necazuri şi supărări, să fiu”…
Masa din ziua de Paşti, era totdeauna cu de toate, la pretenţiile
noastre de atunci. Dis de dimineaţă, cu toate că răceala persista, eu
am plecat prin vecini după ouă roşii, aşa cum era obiceiul. Ceilalţi
fraţi mai mari, nu au mai mers, le trecuse timpul.
După vacanţa de Paşti, parcă toţi eram mai serioşi, însă mai
zburdalnici când ieşeam afară. Parcă nu mai aveam chef să intrăm în
clasă la lecţii. Cei care aveau de mers la liceu, nu cred că se mai
pregăteau suplimentar. Îi vedeam mereu sfătuindu-se între ei, care
unde pleacă. Nu erau mai bine pregătiţi decât noi ceilalţi, însă îşi
“dădeau aere” că deja sunt cineva. Pe la jumătatea lunii mai, cu vreo
trei-patru zile înainte de venirea inspectorilor, Doamna ne-a anunţat:
- De luni începe inspecţia. În fiecare zi cât va ţine inspecţia,
trebuie să veniţi la şcoală fără întârziere, cu cămaşa şi iţarii spălaţi,
cine poartă ghete să fie făcute, cine opinci să aibă obielele şi opincile
spălate, cine nu are încălţări să vină desculţ cu picioarele spălate…
Băieţii tunşi, fetele pieptănate, unghiile de la mâini şi picioare
tăiate… a-ţi înţeles?
- Da ! Am răspuns noi cu toţii. După ce mai stă puţin şi se
gândeşte, adaogă:
- Dacă în timpul inspecţiei, Eu sau vreun Domn din cei care
vin, pun o întrebare clasei, să ridice mâna numai cine ştie sigur
întrebarea. Să nu vă şoptiţi unul altuia. Să nu vă ridicaţi în picioare
când nu trebuie. Ne întreabă din nou:
- A-ţi înţeles?
- Da ! Am răspuns noi fără ezitare.
Dacă nu se respecta ce-a spus Doamna, ar fi fost vai şi amar de
capul nostru. Întorşi acasă, toţi am anunţat care-i treaba cu inspecţia.
Părinţii noştri ştiau încă de la Crăciun că vom avea o inspecţie, aşa că
nu era o surpriză acest anunţ. Care aveam părul mai mărişor, printre
care şi eu, ne-am dus la frizer să ne aranjeze frumos. Frizer pe atunci
era domnul Hass. Cămaşa şi iţarii – mi-erau curate, sandalele din
46
cauciuc pe care mi le cumpărase de Paşti, erau noi, trăistuţa în care-
mi duceam caietele şi cărţile mi-a spălat-o mămuţa, aşa că peste două
zile când ne-a întrebat Doamna, dacă părinţii ne-au pregătit tot ce
trebuie, noi am răspuns afirmativ.
Luni dimineaţa la prima oră când Doamna a intrat în clasă,
fiecare eram la locul nostru. Ne-am ridicat în picioare şi am răspuns
ca de obicei la salutul Doamnei. Ne-a spus să scoatem cărţile şi
caietele pe bancă, în timp ce Ea trecea pe la fiecare să-i vadă ţinuta.
În jurul orei nouă, Directorul a deschis uşa de la intrarea în clasă,
dinspre afară, făcând loc mai întâi să intre Domnii Inspectori, după
care a intrat şi El. Pe podium la catedră, erau aşezate scaune pe care
au luat loc Domnii inspectori. În prima zi, Doamna a ţinut lecţii la
mai multe materii; alternându-le cu pauzele respective. Ca de obicei
la sfârşit de lecţie, ne-a pus să povestim lecţia, apoi fel de fel de
întrebări aşa pe sărite. În contextul lecţiilor care s-au predat, am fost
chemat de mai multe ori la hartă să identific unele forme de relief din
ţară sau de pe glob cu denumirile respective. Să localizez unde au
avut loc unele bătălii, între cine şi cine s-au purtat acestea, anii şi
cine le-a câştigat. Răspunzând prompt şi cu exactitate la toate
întrebările, treceam liniştit la locul meu. Către sfârşitul programului,
Doamna, ne-a pus să recităm strofe din unele poezii învăţate în clasă.
La un moment dat, unul dintre inspectori întreabă clasa:
- Ştie cineva o poezie care nu se găseşte în cărţile de şcoală?
Tăcerea era apăsătoare. Nu s-a ridicat nimeni. Cumva cu sfială
m-am ridicat şi am zis:
- Eu ştiu, şi-am început: “Cântecul lui Mihai Viteazu, - Auzita-
ţi de–un Oltean / de-un oltean de-un Craiovean / ce nu-i pasă de
Sultan / “şi tot aşa… vreo două trei strofe. M-a oprit pentru a mă
întreba:
- De unde ai învăţat această poezie? Am răspuns că “dintr-o
carte pe care am găsit-o la bunica”.
Ca un dar de la Dumnezeu şi de la Sfânta Cruciuliţă de aur pe
care o purtam la chimir agăţată de un mic lănţişor de argint, am reuşit
să mă remarc în mod deosebit. Toată clasa a observat acest lucru.
Cum se întâmplase cu cartea? Cândva în anii din urmă, mergând pe
la bunica din sat, m-am strecurat şi până în podul casei, din
47
curiozitate. Acolo, am găsit mai multe cărţi, printre care şi una de
poezii. Am subtilizat-o punând-o în sân sub curea. Acasă când am
ajuns, am găsit în ea mai multe poezii care mi-au plăcut, cel mai mult
impresionându-mă cea cu Mihai Viteazu, pe care am învăţat-o pe de
rost. Clopoţelul a sunat anunţând sfârşitul programului din prima zi
de inspecţie. Pe culoare era încă linişte, când domnii de la catedră s-
au ridicat de pe scaune să plece.
Frunţile noastre s-au descreţit, iar sufletele s-au descătuşat,
răsuflând uşurat fiecare în felul său. Cuviincioşi ne-am ridicat în
picioare să-i salutăm, nemişcându-ne de la locurile noastre aşteptând
să iasă mai întâi Doamna, apoi inspectorii şi la urmă domnul director
Chiş. Abia după aceea, în ordine am ieşit şi noi, spre deosebire de
altă dată, când după terminarea lecţiilor dădeam buzna la uşă care
mai de care să iasă mai repede afară. La întoarcere acasă pe drum cu
ceilalţi colegi de pe Ţarnă, discutam cu totul despre alte lucruri decât
cele întâmplate la şcoală. De acasă când am plecat de dimineaţă,
mămuţa mi-a dat de grijă să nu murdăresc iţarii şi cămaşa spunându-
mi că: “n-am timp sî ţî li mai spăl odatî!“… nu se gândea la şcoală
sau la răspunsurile mele pe care urma să le dau acolo…
A doua zi cam pe la aceeaşi oră, au venit din nou Domnii
Inspectori, însoţiţi de domnul director Chiş. De data aceasta, Doamna
n-a mai ţinut lecţii. Unul din Inspectori, acela care întrebase ieri de
poezie, a ieşit în faţa clasei şi a început a pune întrebări, aşa cumva
sistematic pe obiecte. Problemele în discuţie se refereau la ce
învăţasem noi din clasa întâia până în clasa patra inclusiv. Toţi
colegii mei au răspuns şi s-au comportat foarte bine. În ce mă
priveşte, parcă Domnu a insistat mai mult în a mă scoate la tablă şi la
hartă. De fiecare dată am răspuns la întrebări fără greşeală. După
vreo două, trei ore, Inspectorii şi cu Directorul au ieşit din clasă.
Doamna, i-a condus până la uşă afişând din plin zâmbetul ei specific,
iar noi ne-am ridicat în picioare aducându-ne în acest fel salutul
nostru.
Atmosfera în clasă a devenit mai degajată. Doamna era atât de
bucuroasă, încât parcă picioarele nu-i atingeau podeaua. Ne
comportasem aşa cum a dorit Ea. Ne-a felicitat şi ca niciodată
trecând printre bănci, pe toţi ne-a mângâiat. Pentru fiecare avea câte
48
un cuvânt de laudă pentru răspunsul pe care l-a dat în faţa
Inspectorilor. Ne-a mai dat drumu’ în pauză, am venit înapoi în clasă,
lecţii nu s-au mai făcut în acea zi. Când a sunat clopoţelul de intrare
la clasă, din ultima pauză, a venit Doamna, m-a chemat afară din
clasă, m-a luat de mână şi ne-am îndreptat spre cancelarie. Mergând
pe lângă Doamna, nu înţelegeam ce a putut să se întâmple, ce am
greşit de mă duce acolo? De obicei, când un elev făcea o trăsnaie mai
mare, era dus la cancelarie pentru a fi judecat… şi eventual pedepsit.
În cancelarie, cei doi inspectori şi directorul şcolii stăteau la o
masă destul de mare, aşezată cumva spre un perete al camerei. După
ce am spus “ Bună ziua”, am rămas lângă uşă în celălalt capăt al
cancelariei. Doamna Dan, a luat loc pe un scaun la masă alături de
ceilalţi Domni. Inspectorul care în clasă stătuse tot timpul la catedră
şi nu ne întrebase nimic, s-a uitat ţintă la mine şi cu o voce blândă pe
care până atunci nu i-o auzisem, m-a chemat să mă apropii de masă.
Încet, şi cu paşi nesiguri, m-am apropiat până în faţa lui.
- Spune–mi, ce sunt părinţii tăi?
- Ţărani, i-am răspuns.
- Mai ai fraţi ?
- Mai am un frate şi o soră. Fratele a terminat şcoala, iar sora
este în clasa şaptea.
- Unde lucrează tatăl tău?
- În pădure la cărat butuci, bârne şi scânduri la fabrici.
- Tatăl lui este invalid de război, completează Doamna Dan.
La auzul acestor cuvinte, inspectorul mă priveşte mai cu
atenţie, îşi duce cumva palma mâinii stângi spre bărbie şi mă întreabă
interesat:
- Ce are tatăl tău, de ce suferă?
Nu ştiam ce şi cum să-i răspund. Doamna Dan văzând că eu
întârzii cu răspunsul, mă îndeamnă să vorbesc. După o oarecare
ezitare am început:
- În război, tatăl meu a fost împuşcat în umărul drept. Nu poate
mişca degetele şi nu are putere în mână. N-am ştiut ce să-i spun mai
departe în legătură cu invaliditatea. După ce a mai stat puţin şi s-a
gândit, Domnul continuă să mă întrebe:
- Ce vite aveţi voi acasă?
49
 - Avem oi, două vaci, doi cai,…
- Numai atât?
- Trei vaci şi un tăuraş, le-a vândut tatăl meu ca să plătească
datoria…
Domnii, s-au ridicat în picioare, au purtat unele discuţii între ei,
apoi acelaşi Domn se întoarce, se apropie de mine şi mă întreabă:
- Tu, vrei să te faci domn?
Această întrebare, cu totul şi cu totul neaşteptată, a căzut asupra
capului meu ca o străfulgerare Dumnezeiască! Nu eram în stare să
scot o vorbă. Mi se pusese parcă un nod în gât, picioarele îmi
tremurau, ochii scăldaţi în lacrimi, iar mâinile nu le mai simţeam.
Văzând că întârzii cu răspunsul, Domnu’ repetă întrebarea:
- Vrei?
- Aş vrea, am îngăimat eu, dar noi nu avem nici un ban în casă.
Toţi i-a dat tatăl meu la omu’ cu datoria… Eu nu ştiam că banii pe
care-i luase tătuţa pe vite, i-a dat pe locul de sub Vasile a lui Agapie
din Runc, pe care îl cumpărase. Domnul Inspector a ascultat ce i-am
spus eu, apoi şi la auzul celorlalţi a zis:
- Bine, dacă vrei să te faci domn, ai să te faci! M-a alintat puţin
cu privirea, apoi a spus să plec la clasă.
Când am ajuns la uşă, m-am întors, am făcut o plecăciune, am
spus “Bună ziua “, şi am închis uşa pe dinafară. Ajuns pe culoar, îmi
venea să zbor. Nu simţeam podelele sub picioare. Am intrat în clasă,
mi-am luat trăistuţa cu cărţile şi am ieşit din clasă odată cu ceilalţi
colegi, care erau pregătiţi de plecare acasă. Nici unul din colegii mei
de clasă, nu a observat că eu lipsesc, că sunt la cancelarie sau
altundeva. Spre casă am mers împreună cu copii care locuiau în
partea de jos a satului, spre Ţarnă. Ei nu ştiau nimic din cele
întâmplate mie.
În toiul amiezii când noi ne întorceam de la şcoală, puţini
oameni circulau pe drum. Cea mai mare parte a vitelor din sat şi oile
erau urcate-n munte. Dealurile înverzite şi pădurile din jur,
completau tabloul unei aşezări montane plină de farmec.
Acasă am găsit-o pe mămuţa şi Viorica trebăluind prin grădină.
Traian, era plecat cu oile-n munte, iar tătuţa cu caii şi vitele-n Poiană.
În timp ce mâncam, am povestit întâmplarea cu inspecţia şi cele
50
spuse mie în cancelarie. Trebuie să mărturisesc, că venind de la
şcoală spre casă, am reuşit să mă "dezumflu “, în sensul că nu
pricepeam cum se poate întâmpla acest lucru. Cei care plecau la
liceu, trebuiau să plătească taxe care erau foarte mari şi multe alte
cheltuieli. La noi nu era posibil acest lucru.
- Cum adică, te-a întrebat dacă “vrei să te faci domn”?, a rupt
tăcerea după un timp Viorica.
- Da, aşa m-a întrebat! M-a mai întrebat despre casa noastră, ce
avem şi câţi suntem.
- Tu, nu le-ai spus că noi nu avem bani cu ce te da la liceu? a
intervenit mămuţa îngrijorată.
- Da, am spus, însă Domnu’ a zis că “dacă vreau, am să mă
fac!“…
Ne-am uitat unii la alţii, am strâns din umeri, a bolborosit
fiecare câte ceva, apoi totul a rămas baltă. Seara, când s-a-ntors tătuţa
din pădure, problema a fost reluată. Ne-am pus tot felul de întrebări,
şi ce poate să însemne asta, pentru că un “Domn “, nu-ţi promite ceva
aşa degeaba. Un răspuns, avea să-l primească mămuţa Duminecă,
când după slujba de la biserică urma să facă o vizită Doamnei Dan.
În zilele care au urmat, eu mi-am văzut de şcoală împreună cu
ceilalţi colegi din clasă. De la alţi colegi am aflat că Domnii
inspectori au fost şi la alte clase şi că au mai stat în şcoală o zi sau
două.
Când s-a întors mămuţa Duminecă de la biserică, noi o
aşteptam cu sufletu’ la gură. I-am ieşit înainte deschizându-i poarta,
doar mi-o şopti mai întâi mie o vorbă, să-nţeleg… dar n-a fost…
Cu toate că bucatele erau întinse pe masă şi s-aşteptau gustate,
nici unul n-avea chef să mănânce… În timp ce-şi dădea bondiţa jos
de pe umeri, mămuţa a-nceput să ne spună:
- Inspectorii fiind mulţumiţi de felul cum ai răspuns la lecţii, ţi-
au notat numele pentru a face o propunere la Bucureşti spre a primi o
bursă, astfel ca să fii scutit de a plăti taxa şcolară.
Eu nu spusesem acasă că am fost aşa şi aşa… cu ocazia
inspecţiei. Doamna însă, i-a povestit amănunţit totul, a felicitat-o şi i-
a dat semne de nădejde pentru viitorul meu.

51
 La auzul celor spuse, mie nici nu-mi mai venea să mănânc, iar
cei din jurul meu mă şi vedeau domn mare. Parcă, ar fi-nceput şi să
mă respecte… Prin “domn “ la vremea ceea mai ales în casă la noi,
se-nţelegea mai înainte de orice “învăţător “. Deci, dacă toate
lucrurile ar decurge norocos, eu ar trebui să ajung învăţător. Era ceva
din lumea basmelor. Am ajuns cu toţii la concluzia, că aşa ceva nu
poate să fie adevărat.
- Cine să-ţi plătească ţie atâţia bani şi pentru ce? se-ntrebau
părinţii între ei, fără a-şi putea da un răspuns.
Cu trecerea zilelor, această întâmplare îşi pierdea din
intensitate. La serbarea de sfârşit de an, am fost şi eu cu mămuţa şi
cu sora mea. Pe atunci nu se dădea atâta importanţă, cu premii,
coroniţe, mese festive, etc. Se citea şi atunci, cine este pe locul unu,
doi, şi trei, în clasă. Se adresa câteva cuvinte de apreciere pentru
fiecare dintre cei trei şi atât. Am fost şi eu nominalizat pe acolo, fără
să mă mândresc cu asta printre ceilalţi colegi.
În vacanţa mare mi-am reluat activitatea din Poiană. Toată vara
am aşteptat în sinea mea o veste, dar nimic… În casă la noi, nu s-a
mai discutat despre posibilitatea unei cotituri în ce mă privea. Colegii
care au avut de plecat la liceu în primăvară după terminarea clasei a
patra, au plecat. Vara a trecut cu toate peripeţiile ei, aproape la fel ca
şi-n alţi ani. După ce iarba de pe Poiană şi de pe dealurile din
apropiere a fost cosită şi clăile îngrădite, am coborât cu vitele mai
întâi la colibele noastre din vale de pe Poiană, apoi le-am dat drumu’
acasă unde aveam păscătoare. Pe la mijloc de septembrie au coborât
şi oile din munte, aşa că eu aveam şi mai mult de lucru. Noaptea, oile
noastre dormeau într-un coşăr pe deal, iar fratele meu şi cu mine
dormeam acolo într-o colibuţă improvizată lângă coşăr. Până cădeau
brumele şi era prea rece noi acolo dormeam. Ne aranjasem un culcuş
înveliţi în cojoace, la picioare foc, şi aşa o duceam noapte de noapte.
Nu mă obliga nimeni să dorm acolo, asta era plăcerea şi dorinţa mea.
Zadarnic încercau părinţii să mă convingă să dorm acasă pe pat, eu îi
refuzam categoric. Consideram că eu trebuie să dorm acolo cu fratele
meu lângă oi şi câini, printre celelalte oi… se găseau şi ale mele
acolo.

52
 După ce începea şcoala, de acolo coboram dimineaţa acasă,
mâncam şi plecam la şcoală. Clasa cincia, am început-o cu mai puţini
colegi în clasă. Plecase la liceu: Nacu Vasile, Fredi Wagner,
Kurowschi Egon, Vera Taşciuc, Hamburdă Didina, Iosef Ostaşec,
odată cu ei şi speranţa mea de a-i mai ajunge din urmă…
Ca şi-n alte dăţi, începutul de an Doamna Dan l-a “sfinţit “ cu
bună voinţă şi înţelegere. Nu ne reproşa dacă lipseam o zi, două, ştia
că acum fiind mai mari, lucrăm mai mult pe acasă, decât în anii din
urmă.
Pe măsură ce înaintam în materiile clasei a cincia şi timpul
trecea, speranţele mele se spulberau una după alta. Nici Doamna nu
mai spunea nimic. Era convinsă şi Ea că treburile se încurcase
undeva pe “sus “…
De Anul Nou am mers din nou cu buhaiul, tot cu Traian al
nostru şi cu Vasile a lui Niţoi. Către ziuă ne-am întors acasă.
Strânsesem bănuţi frumoşi. A doua zi, ne-am cumpărat şi noi câteva
zăhărele. În timpul nopţii de Anul Nou, ne-am întâlnit cu formaţii de
Jieni, Irozi şi Mascaţi, umblau şi ei din casă în casă respectând
obiceiurile din bătrâni. După miezul nopţii, a fost un ger atât de mare
încât abia îmi mai mişcam degetele pe fluieraşul de aramă din care
cântam.
Dacă primăvara şi toamna, noi mai întârziam sau absentam câte
o zi de la şcoală, în timpul iernii acest lucru nu se mai întâmpla. Doar
vreun viscol ceva cu totul deosebit să ne împiedice de a merge zi de
zi la şcoală.
Iarna lui 1937–38 nu a fost aşa grea încât noi copii am suportat-
o mai uşor, chiar plăcut. În primăvară, zâmbetul primilor ghiocei a
fost întâmpinat de surâsul nostru care-i aşteptam… aşa ca să ducem
şi noi la mamele şi Doamna noastră câte un bucheţel. În anul acela de
Paşti nu m-am mai dus după ouă pe la case. Eram mare. După ouă
mergeau numai copii mai mici.
Activitatea pe care am desfăşurat-o la învăţătură în clasa cincia
a fost tot aşa de productivă şi cu bune rezultate ca şi cea din anii
precedenţi. La lecţii, toţi colegii erau activi. Ieşeam pe rând când la
tablă, când să identificăm unele însemne din tablourile de pe pereţi,
după cum era cazul, Doamna arătându-se mulţumită de noi. Serbarea
53
de sfârşit de an a fost pregătită din timp, clasa noastră având de
executat numai câteva cântece. Cu toate că făceam parte din corul
clasei care cuprindea pe toţi elevii, la serbare eu nu am mers. Lipsa
mea de la serbare s-a datorat unei neînţelegeri privind data când urma
să aibă loc aceasta. Colegii mei de pe Ţarnă care au fost, mi-au spus
în zilele următoare cum a fost şi că mi-au auzit şi numele meu citit de
Doamna care era pe scenă.
Ar mai trebui amintit că în perioada cât am umblat la şcoala din
sat 1933–1938, pe drumurile noastre nu circulau decât căruţele şi
trenişorul. Pe timp de iarnă, săniile şi sanciile, (un fel de sanie special
amenajată pentru transportat sarcini grele: buşteni, cherestea, fân şi
altele). Maşini sau camioane se vedeau doar când şi când, în special
cu ocazia alegerilor. Partidele mai bătăioase, cum erau Cuziştii sau
Legionarii, foloseau camioane pentru a transporta oameni din alte
sate la mitingurile pe care le organizau la noi sau aiurea, după cum le
era programul. Îi vedeam scandând lozinci, ameninţând cu măciucile
pe care le fluturau în vânt, împrăştiind manifeste din mersul
camionului. Parte din aceste hârtii găsite pe marginea drumului le
citeam şi aruncam, parte le duceam acasă, fără a înţelege mare lucru
din ele.
În sat la noi cei mai mulţi oameni erau cu Partidul Naţional
Ţărănesc, urma apoi Partidul Liberal, câţiva social democraţi, câţiva
cuzişti şi tot pe atâţia legionari. Cea mai mare gălăgie şi agitaţie în
asemenea ocazii o făcea uncheşul meu Bighirel, care era cuzist. Om
voinic, în floarea vârstei la peste un metru optzeci înălţime, umeri
laţi, braţe puternice prelungite cu două palme ca nişte lopeţi. Purta
mustăţi stufoase, iar vocea i-o recunoşteai dintr-o sută. Avea
gospodărie mare, dar şi copii mulţi. Cine l-o fi făcut pe el cuzist, nu
ştiu, dar cunoştea doctrina acestui Partid, şi se băga în foc pentru
el…
În acea perioadă, am fost şi eu cu mămuţa şi tătuţa pe la El de
câteva ori, fiind şi rude. Printre altele, nu pierdea ocazia să se afişeze
deschis de fiecare dată spunându-mi în timp ce mă cuprindea pe după
gât:

54
 - Jidanii1, ne fură şi scot din ţară tot ce avem. Ne vând Ţara, ne
taie pădurile, ne… şi tot continua. Noi am trăi altfel dacă n-ar fi ei
aici, continua El.
Într-adevăr, în sat la noi şi în satele vecine, locuiau mai multe
familii de evrei. Nici un evreu nu era muncitor în fabrică. Ei aveau
prăvălii, depozite de mărfuri, fabrici de cherestea şi alte afaceri, iar
parte din săteni lucrau la ei ca muncitori pe mai nimic. Cu treaba asta
nu era de acord uncheşu’.
- Noi, spunea el convingător, o să-i facem să plece de aici, şi-şi
arunca privirea spre un perete pe care într-un cui era agăţată o …
măciucă. Toate astea mi se păreau nişte glume de prost gust. Eu
aveam un coleg evreu, Fredi Wagner, cu care mă împăcam foarte
bine, cu toate că eram de aceeaşi părere cu uncheşu’ în ceea ce
priveşte evreii din ţara noastră.
Aşa cum între partidele politice erau neînţelegeri şi între noi
elevii se iveau unele certuri, neînţelegeri şi încăierări. Izbucnirile
apăreau, când nici nu te aşteptai, atât între noi fii de ţărani din clasă
cât şi între noi şi nemţii din clasă la care le veneau în ajutor nemţii
din clasele mai mari. Când am văzut măciuca uncheşului, dintr-o
dată mi-a venit în gând că şi eu şi ceilalţi ai mei “ţărnenii“, avem
nevoie de câte o măciucuţă. Aşa, ca să fie acolo în traistă… Când ne
vom mai bate pe drum, să nu ne doară pumnul… sau să ne scrintim
vreun deget de la mână. Zis şi făcut. Întâi mi-am făcut o măciucuţă
mie, am arătat-o în ascuns prietenilor mei, apoi le-am făcut şi lor câte
una. Nu ştia nimeni despre treaba asta, până-ntr-o zi când cearta cu
cei de peste apă a izbucnit.
Nemţii lui Şpak şi Gheorghe a lui Coştei, colegi de-ai mei,
locuiau peste apă –apa Suhei-, sub Ghirileu, chiar la poalele pădurii.
Când ieşeam de la şcoală, o bună bucată de drum spre casă veneam
împreună, apoi ne despărţeam. Ei treceau apa pe o punte lungă spre
casele lor, noi ţărnenii, ne continuam drumul spre casele noastre.
Cearta se isca aproape din nimic, în timp ce veneam împreună pe
drum, până la despărţire, la punte. Fie dintr-o piedică pusă unul
altuia, fie de la o peniţă câştigată la jocul de peniţe, sau altceva fără

1
Jidan – provincialism, evreu.
55
nici o importanţă. Un motiv din acestea a apărut şi în ziua când a
trebuit să scoatem din traistă măciucuţele… Ei au crezut la început că
încăierarea va fi ca altă dată. Ne împingeam unul pe celălalt, unul
cade jos, mare lucru nu era. De data aceasta, când treaba s-a îngroşat,
iar noi am început a-i croi cu măciucuţele, care pe unde apucam,
adversarii noştri au început a se văicări luând-o la fugă. Ei erau patru
şi noi trei. N-am fugit după ei pe punte, ne-am continuat drumul
satisfăcuţi de efectul măciucuţelor, făcându-ne planuri şi mai mari în
legătură cu ele…
Ajunşi acasă, nimeni n-a suflat o vorbă despre cele întâmplate.
A doua zi, Gheorghe a lui Coştei şi unul din băieţii lui Şpak, cel din
clasă de la noi, nu au venit la şcoală. Pe la ora zece, ciocăneşte
cineva-n uşă, apoi intră. Era mama lui Gheorghe, o cunoşteam bine
încă mai dinainte. Avea faţa tristă, da să plângă şi păşea nesigură
către catedră unde se găsea Doamna Dan… Când am văzut-o, am
scos măciucuţa de la mine din traistă şi în mare taină, am dat-o
Silviei lui Pocan, colega mea de bancă s-o pună în traista ei… la fel a
făcut Vasile a lui Horgot şi Toader a lui Pârlac, apoi ne-am liniştit în
bancă. Printre sughiţuri, femeia a spus Doamnei câte şi mai multe şi-
n final că băiatul ei nu mai poate să vină la şcoală că se teme de noi.
Asta aşteptam eu, să spună că se teme, pentru că până atunci Coştei
se lăuda-n dreapta şi-n stânga că nu se teme de nimeni, nici de copii
mai mari ca noi. Era şi vânjos în adevăr, dar nu mă temeam de el.
Când a auzit Doamna a rămas uluită. Privea clasa şi nu spunea nimic.
După câteva secunde, scrâşnind din dinţi, pe un ton controlat dar
vădit nervos, ne face semn să ieşim în faţa clasei.
- A-ţi auzit ce-a spus mama lui Gheorghe? Aşa este? Pentru ce
l-aţi bătut pe el şi pe ceilalţi?
- Nu l-am bătut noi, Doamna Învăţătoare! El şi cu nemţii lui
Şpak ne-au bătut pe noi, am început a ne smiorcăi gata, gata, să
scăpăm udul pe noi… Ne-au împins, am căzut pe jos, ne-am murdărit
cămăşile şi la urmă am dat şi noi, să ne apărăm!… Ei erau patru, noi
trei, ce era să facem?
- Va să zică, asta faceţi voi pe drum după ce ieşiţi de la şcoală?!
Aşa v-am învăţat eu?!

56
 Vedeam cum struneşte nuiaua în mână şi se abţine de a ne lovi.
Nu era sigură că cele spuse de mama lui Gheorghe, pot fi adevărate.
După ce face un rotocol în faţa clasei, se întoarce cu paşi hotărâţi
spre noi, parcă mai cătrănită, izbucnind:
- Ce zic oamenii care vă văd bătându-vă pe drum? Părinţii
voştri ştiu ce face -ţi voi după ce ieşiţi de la şcoală?
Mai face câţiva paşi printre bănci, apoi începe a-ntreba în
stânga şi-n dreapta, dacă cineva din clasă a văzut cum ne-am bătut
noi cu cei de peste apă. Nu s-a ridicat nimeni să scoată o vorbă.
Clipele petrecute de Doamna printre bănci ni s-au părut o veşnicie.
Dacă începe a controla traistele şi găseşte “corpul delict“?… Dacă
cineva din clasă spune că ne-a văzut bătându-ne şi mai ales cu ce-i
loveam!…
Inimile noastre ale celor vinovaţi băteau cu atâta tărie, încât le
simţeam până şi-n timpane. Muşcându-şi buzele, Doamna mai întâi
ne-a pus în genunchi într-un colţ în faţa clasei – să stăm aşa până la
terminarea orelor -, apoi a continuat cu întrebările: şi pe mama lui
Gheorghe şi pe noi. N-a putut să ajungă la nici o concluzie, pentru că
noi am luat pe “NU“ în braţe şi aşa am ţinut-o până la capăt. Dacă Ea
ar fi ştiut cu certitudine ce-am făcut, cred c-ar fi rupt nuiaua din lemn
de corn de palmele noastre. În final a rămas să se mai documenteze şi
să cheme părinţii noştri la şcoală. Nu i-a mai chemat. În zilele
următoare, Gheorghe a venit la şcoală, n-a mai făcut-o pe grozavul,
iar pe drum spre casă mergea fie în urma noastră, fie înainte. Din
ziua aceea, n-am mai luat măciucuţele la şcoală.
Mulţi ani la rând, măciucuţa mea s-a putut vedea agăţată într-un
cui bătut pe peretele din faţă, cum intri în casă. Ai mei, când era
vorba în vreo ocazie despre măciucuţă, spuneau: “avem şi noi în casă
un Cuzist“, făcând într-un fel haz de situaţia politică de la noi.
Nimeni n-a ştiut, că într-o anumită încăierare, măciucuţa şi-a spus
cuvântul…

***

57
 În anul 1937-38 s-a finalizat punerea în posesie a suprafeţelor
de teren cu vegetaţie forestieră. Pădurea (obştea sătească),
administrată până atunci de Primărie a fost împărţită oamenilor care
aveau dreptul. Nouă ni s-a dat o parte din pădure în Poiana Slatinei
(cea care se cuvenea tatălui meu) şi o parte în Vârful Runcului (cea
care se cuvenea mamei mele).Terenul primit în Vârful Runcului,
două hectare şi ceva era în cea mai mare parte păşune şi doar o mică
suprafaţă cu vegetaţie forestieră. Tot atunci s-a ivit posibilitatea ca
părinţii să mai cumpere un hectar de teren, vecin cu al nostru. Se
făcuse o suprafaţă de peste trei hectare, teren foarte bun, poziţie
îndemânoasă, însă neîngrijit: crengi, muşuroaie, bolovani, lăstărişuri,
etc. Gândurile mele spre aici s-au îndreptat. În primăvara lui 1938 în
timp ce păşteam oile şi vacile, împreună cu tătuţa am început
acţiunea de curăţire a terenului. Era o muncă istovitoare însă plină de
satisfacţii. În fiecare zi se cunoştea ce făceam. Bolovanii îi căram cu
o sanie improvizată trasă de cai, acoperind cu ei gropile care se iveau
în teren. Lăstărişul scos din rădăcini făcut grămezi şi dat foc.
Muşuroaiele tăiate, iar pământul rezultat cărat şi acoperit bolovanii
care-i pusesem în gropi. La o margine a terenului spre pădure era şi
un izvor, nebăgat în seamă aşa cum îl lăsase Dumnezeu. L-am
curăţat, am dat drumul la apă să curgă şi am stabilit să facem un uluc
şi o troacă pentru adăpat vitele. În zilele următoare am şi făcut ulucul
pe care l-am fixat, urmând ca troaca să fie făcută la toamnă. Pentru
troacă, mai întâi trebuia tăiat bradul pe care-l aveam acolo puţin mai
la deal, secţionat butucul, cojit, lăsat la uscat, apoi scobit troaca în el.
Era ceva de lucru…
Obţinerea acestei suprafeţe de teren lărgise cu mult
posibilităţile familiei noastre de a putea asigura hrana mai multor oi
şi vite mari, de a mări potenţialul gospodăriei. Dorinţa noastră a
copiilor de a ajuta printr-o contribuţie sporită la bunul mers al
treburilor era evidentă. Ne-am pus în gând ca aici să facem un bordei
înconjurat din trei părţi de o şură spaţioasă pentru iernat oile, să
facem o şură mare pentru depozitat fânul şi în final să îngrădim toată
suprafaţa de teren pe care o aveam acolo. Ne făcusem un plan
înfigând ţăruşi imaginari unde va fi construit bordeiul, şura pentru oi,
şura pentru fân, cum va arăta izvorul când va fi aşezată troaca pentru
58
adăpat vitele… Gândurile noastre zburau undeva departe, încărcate
de speranţe şi viitoare împliniri…
Pe la jumătatea lunii mai, când ţărnurile s-au închis oile noastre
şi ale altora, printre care ale lui Gheorghe a Floarei, care conducea
stâna au fost adunate într-un cârd mare şi conduse de către feciorii
acestuia şi Traian al nostru, către muntele Lung. Urcarea oilor la
munte, marca un adevărat eveniment în viaţa crescătorilor de vite.
Mai întâi mergeau câţiva gospodari să vadă dacă este păscătoare pe
munte, dacă era cazul să repare stâna, coşarele, strunga (ţarcul prin
care treceau oile la muls, amenajat într-un anumit fel ), colibele,
vetrele din jurul stânei unde urmau să doarmă ciobanii, pentru a păzi
oile de lupi. După ce totul era rezolvat, caravana se punea în mişcare.
Porneau mai întâi oile cu câinii şi ciobanii lor, apoi vitele mari cu
paznicii lor şi în urmă două, trei căruţe încărcate cu tot ce era necesar
la stână: găleţi pentru muls oile, budacă pentru făcut caşul, cazan
pentru urdit, linguri mari şi mici (în cea mai mare parte făcute din
lemn), făină, cartofi şi tot felul de alimente şi îmbrăcăminte. Nu era
de neglijat nici holerca pentru “înveselirea decorului“, atât la pornire
cât şi la “sfinţirea “… locului în munte. După urcarea oilor la munte,
noi porneam spre Poiană cu vitele mari, mieii, şi caii rămaşi acasă.
Povestea cu şcoala şi “razele de soare“… ivite cândva şi pentru mine,
făceau parte din trecut, poate chiar îndepărtat. Eu trecusem în clasa
şasea, iar cei care plecase la liceu erau deja în al doilea an de liceu.
Cu peste un an înainte, văzând că nu-mi mai vine nici un semn, am
început a renunţa la această speranţă. Din capul locului părinţii nu au
prea crezut în ceea ce le spusesem eu şi Doamna Dan. Eu însă, la
început am crezut din tot sufletul ceea ce mi-a spus în cancelarie
Domnul Inspector. Cum să nu-l cred, când privindu-mă drept în ochi,
mi-a spus blând şi sigur pe El: “Dacă vrei să te faci domn, ai să te
faci!”
Pe acel Domn care după câte ştiam noi venise tocmai de la
Cernăuţi, eu îl consideram mai mare decât toţi Domnii care erau prin
sat pe la noi. După mintea mea, nimeni nu era mai mare decât
Domnia Sa. Atunci, cine ar putea să stea în calea norocului meu?
Faptul că între timp primisem terenul din vârful Runcului, că
mai cumpărasem un hectar, că vom înmulţi numărul de oi şi vite
59
mari, că vom face bordei şi şuri în Runc, mi-au schimbat profund
părerea despre şcoală. Dacă era să plec odată cu ceilalţi colegi când
am terminat clasa patra, era ceva… acum după atâta timp, nu-mi mai
trebuie nici o şcoală!
Eram atât de atras de munca pe care o făcusem în primăvară la
curăţirea terenului din Runc, cât şi în continuare în timpul verii în
Poiană cu vitele, încât m-am hotărât ca începând cu clasa şasea în
care urma să intru în toamnă, să nu mă mai duc la şcoală. Câinii mei
parcă ghicindu-mi gândul, îşi pendulau bucuroşi coada… Mai mulţi
băieţi, nu mai mergeau la şcoală începând cu clasa şasea. Îmi părea
rău de Doamna, cu care m-am înţeles tot timpul foarte bine. Atunci
când a fost vorba cu Gheorghe a lui Coştei, nu m-a bătut, a lăsat-o
cumva moartă, cu toate că Ea nu prea obişnuia să facă aşa ceva. Ce-
ar să zică, dacă ar să vadă că nu mai merg la şcoală? Îmi venea
ruşine!
Spre sfârşitul vacanţei, parcă soarele nu mai era atât de
strălucitor… nopţile au devenit mai reci iar unele rafale de vânt
duceau până departe frunzele galbene de paltin şi arţar. De la o zi la
alta codrul îşi schimba înfăţişarea. Când, din Poiană priveam spre
dealul Frasinului, un covor uriaş colorat în mii de nuanţe îmi încânta
sufletul. Acelaşi sentiment îl aveam, când din vârful Runcului
priveam spre Poiană. Cu toate că frunzele-şi cântau sfârşitul, noi
copii nu băgam de seamă acest lucru.
După ce ierburile din Poiană şi de pe dealuri au fost cosite, noi
am coborât cu vitele mai întâi pe Poiană, apoi în livezile de acasă. Nu
după multe zile, au coborât şi oile din munte. Printre altele, în
toamna aceasta trebuia să continuăm lucrările de curăţire a terenului
din vârful Runcului. Când tătuţa cu Traian erau plecaţi la pădure, eu
luam vitele şi plecam spre Runc. Începusem să scobesc troaca.
Pentru acest lucru în afară de topor, luam cu mine şi o teslă pentru
scobit, pe care seara când mă întorceam acasă, o aduceam. După ce
am măsurat şi trasat lemnul împreună cu tătuţa, am început lucrul.
Azi puţin, mâine cam tot pe atâta, în câteva zile s-a cunoscut ceva în
urma mea…
Începuse şcoala, şi-n primele zile n-am mers. Nici colegii mei
de pe Ţarnă n-au fost. A fost în schimb Silvea lui Pocan, colega mea
60
de bancă, prin care Doamna, supărată de nesupunerea noastră, a
trimis vorbă să mergem numaidecât la şcoală. În zilele acelea, pe la
noi se recoltau cartofii, otavele încă nu erau făcute, şi-n situaţii din
acestea Doamna mai “închidea “ ochii.
Pe la sfârşitul lui septembrie, am strâns şi eu nişte “cioturi de
cărţi“, care mai de care arătând mai jalnic, le-am aruncat dezgustat în
traistă, şi-am început a îndrăzni… spre şcoală. Ne-am sfătuit ţărnenii,
câţi eram noi, să mergem împreună, când o fi să ne certe, fiind mai
mulţi vom suporta mai uşor ocara. Aşa am făcut. Ne-am silit să nu
întârziem, să ne găsească Doamna pe fiecare, la locul său în bancă.
La intrarea Doamnei în clasă, ne-am ridicat cu toţii în picioare, şi-am
răspuns cuviincios la salutul Ei. După ce am cântat “Tatăl nostru “, s-
a apropiat de băncile din faţă şi a început a face aprecieri asupra
faptului că “ne-am adus aminte de şcoală “, şi că Ea înţelege ajutorul
pe care noi trebuie să îl dăm părinţilor, însă nici de şcoală nu trebuie
să uităm. Ne-a întrebat, cum am ajutat părinţii în perioada vacanţei,
şi dacă vreunul are ceva deosebit de spus. Pe cei care venise la şcoală
la începutul anului şcolar, îi întrebase atunci.
Ne-a dat de grijă să învăţăm şi lecţiile la care nu am participat,
apoi am intrat în programul zilei. La rândul ei, şcoala avea spre
administrare o grădină cu diverse culturi, unde noi elevii (clasa
cincia, a şasea, şi a şaptea) făceam Practica Agricolă. Aceste culturi
le întreţineam noi elevii mari.
În ziua ceea după o oră, două de clasă, fiind timp frumos am
fost scoşi la grădină, pentru recoltat rădăcinoase şi ce mai era. Chiar
dacă nu era în program Practica Agricolă, şi erau de făcut unele
lucrări la grădină, iar timpul permitea, ne scotea la lucru. Noi, care
făceam zi de zi aceste lucrări le cunoşteam, nu mai era nevoie de
explicaţii. Copiii “de domn “ care nu le-ar fi cunoscut, erau plecaţi la
liceu.
Începutul clasei a şasea nu l-am făcut strălucitor. Mergeam la
şcoală pe sărite: două, trei zile da, una două nu, şi tot aşa… Şcoala nu
mă mai atrăgea. Din prima zi, chiar şi mirosul din clasă nu mi-a mai
plăcut. Mi se părea ceva respingător şi greu de suportat. Până şi
pupitrul de care cu ani în urmă eram ataşat, acum mă lăsa indiferent.
Îmi schimbasem felul de a vedea lucrurile: “Dacă noi reuşim, ne
61
sfătuiam acasă noi între noi… să punem în valoare terenul din vârful
Runcului, o să avem fân mult, mărim numărul de vite, nu ne mai
trebuie nimic”. Eu mă şi vedeam în mijlocul unei turme de oi, cu
câini dolofani… aşa ca-n poveşti.
Temele pe care ni le dădea Doamna să le facem acasă pentru a
doua zi, nu le mai făceam decât superficial şi dezinteresat. Nici nu
aveam timp şi nici nu eram la zi cu tot ce se preda. Nu după mult
timp Doamna a observat această distanţare a mea de şcoală, şi-ntr-o
zi cu amar în suflet m-a-ntrebat:
- Ce s-a’ntâmplat cu tine Filaret? În clasă nu mai eşti cum erai,
temele date acasă nu ţi le mai faci!?…
M-am sculat în picioare şi nu ştiam ce să-i răspund. În clasă era
o linişte apăsătoare. Ceea ce spunea Doamna era adevărat Vinovat
cum mă simţeam, n-o mai puteam privi în faţă. Dacă a văzut că nu
mai răspund nimic, în cele din urmă mi-a spus să stau jos. Era
supărată, iar eu contribuisem la supărarea Ei.
De la începerea anului şcolar, trecuse mai mult de-o lună. Era
după cincisprezece octombrie. Noi lucram de zor la curăţirea
terenului din Runc. Dădeam foc la grămezi mari de lăstăriş strâns
încă din primăvară. Prin fumurile care ieşeau ici şi colo, se observa
de la distanţă că, acolo “în vârf“ se face curăţenie. Troaca era
terminată şi pusă la uluc. De acum, vitele aveau unde să se adape. De
acolo, din vârf privind spre Miază–Zi, apărea satul nostru până la
marginile lui aşa ca-n palmă. Când ne-ntorceam privirea spre Răsărit,
aşa de sus în jos, vedeam fâşia de drum care şerpuia dinspre Frasin
spre Stulpicani şi Ostra, biserica şi şcoala din Doroteia, drumul care
urcă prin Plutoniţa spre Grui şi Brusturoasa. Spectacolul era cu atât
mai măreţ, cu cât reuşeai să cuprinzi de acolo de sus un spaţiu cât
mai mare. Spre Apus, peisajul multicolor oferit de vegetaţia
forestieră apărea ca un miracol. Spre acolo era şi Poiana unde văram
noi vitele. De aici, se vedeau târlele noastre şi ale vecinilor noştri.
Într-una din aceste frumoase zile de octombrie, când eu încă
mai cioroboteam pe lângă troaca pe care nu demult o fixasem la locul
ei, văd că din vale vine Viorica, sora mea, aşa ca-ntr-un suflet. “Ce s-
o fi-ntâmplat?” mă gândesc eu fără să insist. Era pe la vreo trei,
patru, după amiază când de obicei nu prea avea ce să se-ntâmple. N-
62
am apucat să întorc oile care se-ndreptau spre pădure când Ea a ajuns
la mine. Aproape nu-şi putea trage sufletul:
- Ţ-o vinit sî mergi la şcoalî, silabiseşte Ea, într-un fel cam
speriată.
Ultimele două, trei zile nu mersesem la şcoală. Pentru moment,
am crezut că Doamna Dan a trimis după mine, să merg la şcoală să
nu mai lipsesc. Sora şi-a dat seama că nu înţeleg despre ce este vorba
şi repetă:
- Sî mergi la şcoalî di liceu, accentuând pe cuvântul “liceu“,
undiva la Buzău sau Bacău.
Cuvântul “liceu“ mi-a răscolit toată fiinţa atât de profund, încât
pentru moment am rămas ca blocat, fără să pot scoate o vorbă.
Văzând încurcătura în care mă aflam sora mea a continuat:
- O vinit hârtii scrisî pintru liceu!
Fulgerător mi-a trecut prin minte toată povestea cu plecarea
mea “mai departe la şcoală “. Acolo, lângă troacă am aruncat şi
traista în care mai era o bucată de mămăligă rece, şi toporul, şi
tesla… Cu pălăriuţa verde-n mână, coborâşul dealului l-am făcut ca o
nălucă. Mămuţa, încă mai învârtea în mână hârtia pe care factorul nu
de mult o adusese: “Vă facem cunoscut… BURSĂ de STAT…
Şcoala Normală de băieţi din Bacău“… Nu ştiam pe ce să punem
mâna mai întâi. Cu ani în urmă, noi am tot vorbit în casă despre
posibilitatea de a merge mai departe la o şcoală, dar niciodată ce
lucruri ar trebui să am când plec cu adevărat. Ceea ce aveam eu, era
cu totul nesemnificativ. Mămuţa a-nceput în mare grabă să-mi
croiască trei, patru cămăşi – naţionale -, tot atâtea perechi de iţari,
care urmau să mi le coase “la maşină“ mătuşa Aspazia. Tătuţa, s-a
dus cu câteva piei de miel la Toader a lui Precub, să-mi coase o
bondiţă nouă. A doua zi dimineaţa, am pus şi hârtia primită în traistă
şi am plecat la şcoală. Când m-a văzut Doamna, m-a îmbrăţişat –
gest pe care Ea nu-l prea făcea -, şi mi-a spus în faţa întregii clase:
- Dacă ai să te ţii de carte cum ai făcut-o aici, ai să te faci şi tu
Domn!… A mai stat puţin, apoi a continuat: cred că n-ai să ne faci de
ruşine!…
Emoţionat până la lacrimi, am trecut la locul meu în bancă. Pe
scurt, Doamna a explicat întregii clase ce s-a întâmplat cu mine şi
63
cum am putut să obţin o astfel de bursă. Abia mai puteam suporta
privirile mirate ale colegilor îndreptate spre mine. În clasă, nu se ştia
nimic despre această situaţie pe care Doamna o prezenta acum…
O hârtie similară primise şi Şcoala Primară din Stulpicani, în
care era prevăzut şi ce acte trebuie să iau cu mine. În aceiaşi zi,
domnul Director Chiş m-a chemat la Cancelarie, mi-a dat un plic
sigilat şi cu stampila Şcolii, pe care să-l predau Şcolii Normale din
Bacău, m-a felicitat, spunându-mi mai multe cuvinte de îmbărbătare,
de faţă fiind şi Doamna Dan. Le-am mulţumit cum m-am priceput
mai cu respect, retrăgându-mă spre uşă. Pe feţele lor se vedea marea
bucurie de a mă fi putut ajuta spre a merge mai departe la învăţătură.
Ce însemna această bursă? Cândva, după Marea Unire, Statul
Român a luat hotărârea să acorde burse copiilor din Provinciile
alipite care să studieze în Vechiul Regat. Selecţia se făcea după
anumite criterii şi se referea la învăţători şi profesori, care după
terminarea studiilor să revină în provinciile de unde au plecat, unde
să-şi desfăşoare activitatea ca dascăli.
Se acorda o singură bursă pe Provincie. Astfel, în anul respectiv
pentru Şcoala Normală de băieţi din Bacău, a primit o bursă un copil
din Transilvania, unul din Basarabia şi în mod excepţional doi copii
din Bucovina. Unul a fost Fendrihan Gheorghe din comuna Costâna
judeţul Suceava şi al doilea Eu.
Pe parcursul anilor de studii, trebuia să menţii la un nivel
superior rezultatele la învăţătură. Bursa de Stat , consta în scutirea de
orice taxe şcolare. Gratuitate absolută!

** *

64
 CAPITOLUL 2

“ Când pleci să te-nsoţească piaza bună

Ca un inel sclipind în dreapta ta,
Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista
Purcede drept şi biruie-n furtună”.
T. Arghezi

Era pentru prima dată când mă despărţeam de casă, părinţi,

fraţi, de tot ce-mi era drag şi mă înconjurase până atunci. Nu ştiam
cum să procedez pentru a-mi lua rămas bun .
- Sî ti agiute Dumnădzău, sî ai noroc, sî răuşăşti, mi-a spus
mămuţa înghiţind cumva în sec, strângându-mă cu putere la pieptul
Ei. La fel şi fraţii m-au cuprins, încurajându-mă. Câinii, prietenii mei
apropiaţi priveau unul dintr-un colţ şi celălalt din alt colţ al grajdului,
cum îmi luam rămas bun. I-am cuprins şi pe ei, strângându-le
călduros laba la fiecare. Lucrurile care-mi fusese pregătite în pripă,
erau puse într-un cufăr confecţionat “la minut “, în acele zile.
Îmbrăcat în costum naţional, pălărie neagră pe cap, ghete noi –
primele din viaţa mea -, m-am urcat în căruţă pe scaunul din faţă, caii
struniţi în hăţ au pornit, iar mămuţa a închis porţile la ogradă în urma
noastră.
Nu dădeam importanţă peisajului mirific pe lângă care treceam
în drum spre Frasin. Gândurile-mi zburau departe, acolo unde urma
să ajung. Tătuţa, avea să mă însoţească până la Bacău, la şcoală.
Când trenul s-a pus în mişcare, eu îmi ocupasem locul în
vagonul de clasa treia. Era pentru prima dată când mă urcam într-un
tren. La vremea ceea, un vagon de clasa treia era mai curat şi mai
îngrijit decât un vagon de clasa doua din zilele noastre. Tătuţa era
obişnuit cu trenul, călătorise mult faţă de alţi ţărani din sat. Ca
invalid de război, avea reducere C.F.R.- 75%, reducere de care am
beneficiat şi eu cât am umblat la şcoală, ca fiu de invalid de război.
65
 Şcoala Normală de băieţi “Ştefan cel Mare “ din Bacău, era
aşezată la marginea dinspre Sud–Vest a oraşului, lângă “Parcul
Mircea Cancicov “,astăzi “Libertăţii“. De la poarta şcolii spre Sud,
începea comuna Domniţa Maria, astăzi prelungire a oraşului. Piatra
de temelie şi construcţia a fost începută înainte de primul război
mondial. Terenul atribuit şcolii, cuprindea o suprafaţă mare, în formă
de pătrat şi împrejmuit cu un gard impresionant din leaţuri rezistente
anume făcute şi fixate pe stâlpi de stejar, totul vopsit într-un maro
odihnitor. În interior, pe lângă gard, de jur împrejur erau plantaţi “la
sfoară “ plopi canadieni, la data respectivă înalţi de cel puţin 7-8
metri. Construcţia “la roşu “, împrejmuită la distanţă de covorul pe
fond verde al frunzişului canadian, dădea în vileag imaginea unei
aşezări medievale. Clădirea propriu zisă a şcolii era în formă de L (L
de la Leu) şi cuprindea la parter clasele, sala de mese, în prelungire
bucătăria cu spaţiul pentru depozitat alimente şi altele. Tot la parter
era cancelaria şi locuinţa directorului. La etajul unu şi singurul, erau
dormitoarele, spălătorul (cameră special amenajată cu chiuvete unde
elevii se spălau atât dimineaţa la deşteptare cât şi seara la culcare)şi
magazia unde elevii îşi păstrau lucrurile personale. Infirmeria,
spălătoria, grajdurile pentru vite, coteţele pentru porci, parcul pentru
utilajele agricole, toate amplasate după un plan bine chibzuit în
partea de Est a şcolii. Terenul de sport, spaţios şi bine îngrijit era
amplasat în partea de Nord a şcolii, paralel cu liziera de arbori
ornamentali ai Parcului, delimita hotarul moşiei aparţinând şcolii. Nu
departe după intrarea pe poartă, se desprindea spre stânga o alee
frumos pietruită şi ornată pe ambele părţi cu pomi fructiferi şi straturi
cu flori, care ducea spre intrarea principală. Această intrare, era
accesibilă doar profesorilor şi notabilităţilor oraşului.
Clădirea era încă ”la roşu “ şi acoperită cu ţiglă. Pentru a se
crea condiţii cât mai bune elevilor, Şcoala era înzestrată, în afară de
terenul din jurul şcolii în care se cultiva tot felul de zarzavaturi
necesare la cantina şcolii, cu alte câteva zeci de hectare teren în câmp
deschis, undeva în apropierea comunei Luizi Călugăra. Acolo se
cultiva: grâu, porumb, orz, ovăz, toate necesare şcolii.
Tot în cadrul Şcolii Normale, funcţiona o Şcoală de Aplicaţie
cu patru clase 1-4. Aceste clase erau conduse de Institutori
66
(învăţători, pedagogi de elită). Şcolile de Aplicaţie au fost create
pentru ca elevii din ultimele clase de Normală, să aibă unde face
practica pedagogică. Pe o pancartă mare, aşezată la loc vizibil în
partea de sus a peretelui faţadei aproape sub acoperiş, era scris cu
albastru pe un fond alb: ŞCOALA NORMALĂ de băieţi ŞTEFAN
cel MARE- BACĂU.
Şcoala avea în jur de trei sute de elevi la care se adăuga vreo
sută şi ceva de elevi de la Şcoala de Aplicaţie. Avându-se în vedere
misiunea de “Apostolat “, pe care urmau s-o aibă absolvenţii şcolilor
normale, pregătirea din toate punctele de vedere ocupa primul loc.
Cadrele didactice, erau selecţionate după anumite criterii, iar
condiţiile de studiu, dintre cele mai bune. Biblioteca şcolii, număra
mii de volume, puse la dispoziţia profesorilor şi a elevilor.
Internatul şcolii oferea condiţii bune de cazare pentru toţi elevii
de la “normală”. Copii de la “ Aplicaţie “, erau de prin împrejurimile
şcolii, locuiau împreună cu familiile lor.

***

La intrare, portarul ne-a întrebat cine suntem, apoi ne-a condus

puţin pe aleea ce ducea în curte, indicându-ne cu degetul uşa pe care
trebuie s-o deschidem...
Păşind încet şi admirând peisajul, tătuţa a observat pancarta de
sub acoperiş şi mă întrebă cu vădit interes:
- Ce scrie acolo sus? El nu ştia carte, însă tabla ceea spunea
ceva important. Mi-am aruncat privirea înspre în sus şi-am început a
descifra. Aşa litere mari nu văzusem în viaţa mea şi nici nu credeam,
că pot fi făcute la asemenea dimensiuni. Nu eram în stare să descifrez
un scris de mărimea celui pe care-l vedeam. Prin curte era mulţime
de elevi: unii se jucau fiind în pauza de recreaţie, alţii erau scoşi la
grădină (în cadrul Practicii Agricole) la cules fructe şi legume. Ne-
am făcut loc printre ei, ajungând în cele din urmă la cancelarie. Pe
sală în faţa cancelariei, elevul de serviciu ne-a spus:
- Domnul director nu este , însă trebuie să vină!
67
 Am aşteptat prin apropiere, admirând tablourile agăţate pe
pereţi şi mai schimbând unele vorbe cu elevul de serviciu.
Nu după mult timp a apărut şi Directorul. Era un om la 35 de
ani, înalt, brunet, înfăţişare deosebit de frumoasă şi distinsă. Se
numea Nicolae Corivan, doctor în istorie, român de origine
macedoneană, necăsătorit. Făcuse parte din înalta societate
macedoneană. A venit în România, ţara pe care o socotea “mama lui
adevărată”, împreună cu familia şi cu toată zestrea pe care o avea
acolo. Când ne-a văzut, a ştiut despre ce este vorba, şcoala fiind
anunţată despre această bursă acordată mie. Din adresa respectivă,
ştia şi numele meu.
Aşa cum eram îmbrăcat şi arătam, mi-am dat seama că-i place
de mine, considerându-mă un vlăstar al supravieţuitorilor Daci, care
n-au vrut să se supună Romanilor. A citit atent hârtiile scoase din
plic, s-a uitat apoi la mine, a continuat cititul hârtiilor, pe care în cele
din urmă le-a pus pe masă lângă plic. Prin elevul de serviciu a
chemat Pedagogul clasei a întâia, căruia m-a dat în-primire.
Fiecare clasă, unu–patru, era dată în supraveghere unui
pedagog care răspundea de ordinea şi disciplina elevilor, menţinea
liniştea în orele de meditaţii şi ajuta la nevoie în toate cazurile pe
elevi în rezolvarea temelor ce le aveau de făcut pentru acasă.
Pedagogii erau selecţionaţi din cei mai buni absolvenţi ai Şcolii
Normale, care urmau la fără frecvenţă şi cursurile unor facultăţi.
Pedagogul ne-a condus la dormitor, unde mi-a arătat patul pe
care urmează să dorm. Avea tot ce trebuia pe el, parcă mă aştepta.
Am lăsat cufărul sub pat şi-am ieşit pentru a merge în clasă să-mi
arate locul şi banca în care voi sta. În continuare aveam să plecăm în
oraş pentru cumpărături. În bancă urma să stau cu Fendrihan
Gheorghe, tot bursier de stat din Bucovina, comuna Costâna.
Pedagogul ne-a dat o notă cuprinzând rechizitele ce trebuie
cumpărate pentru la clasă, apoi ne-a condus la sala de mese, să
mâncăm ceva. Elevii serviseră masa. Moş Sava, renumitul nostru
bucătar, suflet mare şi om vesel, ne-a adus de mâncare aşa ca pentru
oameni înfometaţi, veniţi de la drum lung.
După ce ne-am informat puţin asupra oraşului, şi de unde
putem cumpăra ce avem nevoie, am ieşit pe poarta şcolii spre oraş.
68
Şcoala pe atunci fiind la margine de oraş, pe o cărare laterală, era
uşor să ieşi în strada principală, pe care tot înainte spre centru se
găseau de toate. Aşa am făcut. La intrarea în strada principală, lume
multă şi gălăgioasă atrăgea atenţia trecătorilor la acea oră de după
amiază. Se părea că ar fi fost o zi de târg. Ajunsese şi o şatră de
căldărari, care în trecere oprise la cârciuma din colţ, îi spunea “La
Ursu ”. “Oaspeţii”, îşi potolise mai de mult setea, ajungând a discuta
unii cu alţii cu glas tare, fie că erau bărbaţi sau femei. N-am înţeles
dacă se certau, sau aşa era comportamentul lor. Când am trecut pe
lângă ei să ne continuăm drumul, am văzut cum o căldărăriţă voinică,
roşie la faţă, cu multe mărgele la gât şi multicolor îmbrăcată, s-a
repezit la unul de-al lor, l-a pocnit în frunte cu ceva, încât bărbatul a
căzut pe spate pe trotuar fără să se mai mişte:
- Na mânca-ţ-aş, sî ti omor şî ieu, cî tu bini m-ai omorât pi mini
di trii ori…
Asemenea scene nu văzusem niciodată. Atât de tare m-am
speriat, încât am dat să ţip, să mă îndepărtez de locul acela, alergând.
Tătuţa şi-a dat seama, m-a prins de mână şi m-a încurajat:
- Nu ti uita la spurcaţii iştia măi Filiu, aşa sî bat ei tătă
zâua!…
Ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, mie nu-mi ieşea
din minte ce văzusem mai înainte. În afară de rechizite şi unele
articole de îmbrăcăminte strict necesare, am cumpărat şi mâncat
struguri şi harbuz. Era pentru prima dată când vedeam o piaţă atât de
mare şi cu atât de multe fructe. Peste noapte, tătuţa a rămas cu mine.
Din prima zi seara, eu am intrat în program de şcoală. La meditaţie,
toţi elevii se străduiau să înveţe în linişte. Clasa începuse a da teze,
eu abia ajunsesem. Eram complet străin de tot ce se petrecea aici.
Directorul, îmi spusese când am ajuns, că e puţin cam târziu, însă am
să-i ajung din urmă pe ceilalţi. A doua zi, tătuţa a plecat acasă, după
ce am făcut o tură prin oraş împreună. Pentru mine a mai completat
ceva cumpărături, iar pentru casă a cumpărat un ceas de masă marca
CFR, care a mers bine până în zilele noastre. Era primul ceas de
masă în casa noastră. Acasă, noi aveam ceasul de buzunar cu capace
de argint, trimis ca amintire de uncheşu Niţă de la Ivangorod, înainte
de a muri, în primul război mondial, care nu mai funcţiona.
69
 La despărţire, era şi Pedagogul de faţă. Mi-a lăsat ceva bani
mie, a dat o sumă şi Pedagogului să mi-o ţină mai în siguranţă. Cât
timp a stat tătuţa printre elevii şcolii, şi-a dat seama cât de multe
lucruri îmi lipsesc. Ca să mă încurajeze şi să nu rămân supărat, mi-a
promis că îndată ce va ajunge acasă, o să-mi facă sumănel, căciulă,
ciorapi, şi o flanea groasă de lână, pe care nu după mult timp o să mi
le aducă. Toate acestea se petreceau la sfârşitul lunii octombrie.
Întors în clasă, nu ştiam cum s-o iau şi de ce să mă apuc mai
întâi. M-a ajutat foarte mult Pedagogul. Mai multe zile în şir, timpul
liber şi l-a petrecut cu mine, spunându-mi: “ Mai întâi fă asta, fă
asta”,… şi tot aşa până când El şi-a dat seama că eu reţin şi fac tot
ce-mi spune. Mi-a făcut rost de cărţi, m-a ajutat să-mi învelesc
caietele şi cărţile aşa cum se cerea, cu etichetă pe fiecare. Chiar din
primele momente, îmi dădeam seama cu amar că nu mă pot descurca.
De exemplu: când a trebuit să scriu pe etichetă “ Carte de limba
română”, eu nu ştiam ce înseamnă asta… , eu ştiam că se cheamă
“Carte de citire”, sau Matematică, eu ştiam că-i carte de Aritmetică,
sau Zoologie şi altele. Pedagogul, a trebuit să-mi explice cu răbdare
toate aceste mici începuturi, care pentru mine erau de mare
importanţă. Dacă aş fi întrebat vreun coleg să-mi explice aceste
noţiuni elementare pe care nu le cunoşteam, sigur că ar fi râs de
mine, şi-ar mai fi spus şi la alţii. Cei mai mulţi colegi de clasă, erau
fii de învăţători, cadre militare, mici funcţionari, meseriaşi, veniţi
dintr-un mediu mai ridicat decât cel din care venisem eu.
În astfel de condiţii, a trebuit să încep puternic recuperarea
lecţiilor din urmă, şi prezenţa activă la cele de zi. Nici un profesor n-
a încercat încă să mă asculte. Aproape toţi însă m-au întrebat de unde
vin, de ce am întârziat şi altele. Dintre toţi, profesorul Wagner de
matematică, la lecţiile căruia eu nu înţelegeam aproape nimic, a
insistat mai mult cu întrebările. Cumva, îi plăcea de mine. Era un
evreu mai în vârstă, gras, sufla greu şi mi se părea că stâlceşte unele
cuvinte româneşti.
Din câţi elevi eram în şcoală, numai trei umblam în costum
naţional. Era Fendrihan Gheorghe, colegul meu de bancă, un elev din
clasa treia, Herlea Radu şi eu. Toţi trei din Bucovina. În săptămânile
care au urmat, m-am străduit să particip şi la unele teze odată cu
70
clasa şi să recuperez din urmă. Prima teză la care am participat cu
clasa, a fost la Zoologie. Ne-a dat “Despre lup”. Lecţia asta se făcuse
cândva, eu nu o citisem… dar, într-o toamnă din anii trecuţi, în timp
ce oile noastre păşteau liniştite în colţul din vale a Poienii, eu m-am
strecurat prin lăstărişul de la marginea pădurii să caut un păltinaş, din
tulpina căruia să fac o lingură. Atent cum stăteam lângă păltinaşul
abia găsit, aud rupându-se un vreasc în partea din vale. Când mă uit,
un lup de toată frumuseţea urca grăbit în deal spre marginea Poienii
cu oile. A mai urcat un pic, s-a oprit să asculte clopotele de pe oi,
ţinându-şi ridicat un picior din spate. În acest timp eu am putut să-l
observ cum trebuie, ca să-l pot descrie. Când mi-a adus teza, abia
luasem un şase, dat şi acela probabil cu indulgenţă. Am aruncat cu
dispreţ în bancă caietul cu calificativul obţinut şi mi-am văzut de
treabă mai departe.
Pe la începutul lui decembrie, iarna intrase puternic în
drepturile ei. Frig afară, frig în sala de mese, frig în clasă, frig în
dormitor. Nu ştiam ce să mă fac. Nu aveam haine de iarnă. Celorlalţi
colegi din apropiere, le-au adus părinţii îmbrăcăminte pentru iarnă.
Eu fiind mai de departe, a trebuit să mai aştept. Pe după Sf. Neculai,
într-o zi cu viscol, numai ce-l văd şi pe tătuţa că apare printre troieni
cu mustăţile îngheţate şi cu un pachet mare în spate. Mi-a adus de
toate: suman, flanea groasă, cioareci, căciulă, colţuni, toate noi şi
călduroase. După ce m-am îmbrăcat cu cele aduse, mă simţeam alt
om. Am mâncat cu poftă din bucatele aduse de acasă, am dat şi la
colegi, am dat şi la Pedagog, până n-a mai rămas nimic...
După ce am rămas singur cu tătuţa în dormitor, el m-a întrebat
discret şi cu mult simţ:
- Măi Filiu, cum crez cî mergi? Ai sî poţ învaţa ori vii cu mini
înapoi acasî? Dacî vii amu – continuă el - , satu’ nu ştii cî tu ieşti
mărs mai diparti la şcoalî. Dacî ai sî ti întorci mai târzâu, ar sî ştii tăt
satu cî n-ai putut învaţa ş-o sî ni facim di râs.
Supărat şi deznădăjduit, i-am răspuns:
- Nu ştiu ce să spun tătu’, de când am venit am luat cele mai
proaste note din clasă. De la trei la şase, cea mai mare notă… mai
avem de dat lucrări şi tot nu-s pregătit!…

71
 - Cu mă-ta, tot aşe m-am înţăles, sî mă sfătui cu tini şî dacî nu
sî poati nici cum mergi mai diparti, sî ni-ntoarcim acasî amândoi!…
Nu i-am răspuns nimic, însă eu tot spre asta mă gândeam.
Amândoi eram la mare semn de întrebare şi tulburare în suflet. Nu
găseam ieşire. În cele din urmă şi fără să pierdem timp, tătuţa mi-a
zis:
- Sî mergim la Domnu’ Directâr şî sî-i spunim ci ni-am gândit!
Am coborât de la etaj, din dormitor unde discutasem şi ne-am
îndreptat spre Cancelarie. Era după terminarea programului.
Profesorii plecaseră acasă, iar Directorul care locuia în şcoală, era
încă în cancelarie.
Uitasem să vă spun că Directorul, de alt fel ca toţi macedonenii,
era un naţionalist înflăcărat, în sensul bun al cuvântului, un admirator
al costumului naţional, al ţăranului român, al obiceiurilor străbune.
Elevul de serviciu ne-a anunţat, iar Directorul a ieşit în uşă să
ne întâmpine. Mai întâi a intrat tătuţa scoţându-şi cuşma şi salutând
cu mult respect, apoi am intrat eu. Directorul era vădit bucuros că-l
vede pe tătuţa. Zâmbind a insistat să luăm loc pe câte un scaun, apoi
a zis:
- Ai adus ceva de îmbrăcat pentru iarnă la băiat?
- Da, i-a răspuns tătuţa aproape încurcat…
- Ce mai este prin Bucovina, iarna-i tot aşa de grea ca aici?
- Tot grea-i, Domnu’ Directâr! După cum s-aratî a sî avem parti
di o varî bunî!..
- Băiatu’ a-nceput să se ţină de ceilalţi… îndată vine şi vacanţa
de Crăciun, are să fie bine, continuă Directorul, oarecum vesel.
- Domnu’ Directâr, îşi făcea curaj tătuţa, am adus ci trebu la
băiet şî disarî aş vre sî plec înapoi, şî aş vre sî vă întreb, dacă să-l mai
lăs aici ori ba?…
Din bine dispus cum era, dintr-o dată Directorul devine grav şi
întreabă:
- Cum să-l iei acasă ?
- Mă tem cî n-a putea învaţa şî mă fac di tăt râsu–n sat. Pânî
amu, nu prea ştiu oaminii cî băietu-i vinit la şcoalî, şî nu s-ar baga-n
samî!…

72
 Domnul Corivan, a rămas pur şi simplu uluit de intenţia
noastră. Se ridică încet de la masă, se duce la un dulap şi scoate
dosarul meu. Îl deschide şi scoate TESTEMONIUM–ul meu, eliberat
de Şcoala Primară din Stulpicani. Era un fel de Diplomă, un
imprimat al Ministerul Învăţământului, pe o hârtie specială cu desene
pe margine. Pe verticală erau scrise toate obiectele, iar pe orizontală
trecute clasele întâia, a doua, a treia şi a patra. După ce s-a uitat cu
atenţie şi insistent la testemonium-ul meu, Directorul l-a împins puţin
spre noi, apoi a scos din dosar o altă hârtie pe care a citit-o, tot atent.
Era pentru prima dată când îmi vedeam notele pe care le obţinusem
în clasele unu–patru din Şcoala Primară. De sus până jos, pe verticală
şi orizontală era numai nota zece. Eu nu ştiam nimic despre aceste
note. La sat, pe vremea ceea nimeni nu întreba ce note are. Principal,
pentru fiecare copil era să treacă clasa. După ce a citit hârtia, faţa
Directorului s-a luminat şi întorcându-se către tătuţa bine dispus îl
întreabă:
- De ce să-l iei acasă? Abia l-ai adus! Într-o lună de zile, ce
putea el să facă?...Ştii câţi ani trebuie să rămână băiatul aici şi să
înveţe?
- Nu ştiu! I-a răspuns emoţionat tătuţa.
- OPT ANI! accentuează Directorul zâmbind binevoitor şi
satisfăcut. Deci, domnule Nistor du veste bună acasă, băiatul rămâne
aici, are să înveţe carte, noi avem profesori foarte buni care ştiu ce au
de făcut şi atunci când un elev începe şcoala în urma colegilor săi de
clasă...
Tătuţa se ridică în picioare, dă să facă o plecăciune în faţa
Directorului şi-i spune:
- Mi-aţi dat o vesti di mari bucurii, şî nădejdi.Vă mulţămăsc,
pintru cuvintili buni pi cari mi le-aţi dat! Mâna fină pe care
Directorul i-o întinde, tătuţa dă să o pupe strângându-i-o cu ale lui
amândouă. În continuare, Directorul mă întreabă aşa ca într-o doară:
- Tu vrei să pleci acasă?
- Nu vreau, însă mi se pare tare greu! Drept consolare
Directorul mi-a spus:
- Văd că ai haine groase, n-o să-ţi mai fie frig, du-te în clasă la
învăţat!
73
 Cu câtva timp în urmă, după lăsarea gerului, Directorul mă
văzuse că umblu numai în bondiţă şi cămaşă, nu ştia că hainele mele
pentru iarnă încă nu erau sosite. Din cancelarie tătuţa a ieşit bucuros
şi plin de curaj.
- Poati a da Dumnădzău şî-i pute mergi mai diparti şî nu ni-om
faci di râs în sat, mi-a spus el în timp ce ne despărţeam.
Seara şi dimineaţa la meditaţie mă simţeam mult mai bine. Nu
mă mai strângea frigul în spate. Puteam să mă concentrez şi să-mi
văd de treabă mai cu spor. Încurajat de spusele directorului, mi-am
făcut un plan. Să nu-mi mai pierd timpul cu recuperarea lecţiilor din
urmă, să insist asupra lecţiilor ce s-au făcut de când am venit eu la
şcoală. Recuperarea s-o fac în vacanţa de Crăciun.
Predarea lecţiilor de către învăţător sau profesor, pentru mine
era de cea mai mare importanţă. Încă din clasa întâia primară, m-am
fost obişnuit ca la sfârşit de lecţie predată, să fiu în stare pe cât
posibil s-o reproduc. Cu atât mai mult aici, unde eram pus într-o
situaţie dificilă, cu lecţii mult mai grele, între copii străini faţă de
care nu mă puteam apropia cu uşurinţă, trebuia să fiu numai ochi şi
urechi la fiecare lecţie. De aceea, la sfârşitul celor cinci ore de lecţii
primite, am început să mă simt obosit. Tezele continuau. Dacă pica
un subiect din lecţii pe care le făcusem de când am venit la şcoală,
scriam ce ştiam. Dacă pica un subiect predat înainte, dădeam la
catedră foaia goală.
Pentru vacanţa de Crăciun, mi-am pregătit caietele
(împrumutate) de care aveam nevoie. La plecarea în vacanţă, Şcoala
dădea fiecărui elev un bilet de voie pe spatele căruia erau afişate
notele pe care le-a obţinut elevul în trimestrul respectiv. Acest bilet,
trebuia la întoarcere să-l aduci semnat de părinţi, şeful Postului de
Jandarmi, Preotul şi Directorul Şcolii primare din sat.
Elevii care trebuiau să plece cu trenul la distanţe mari, pentru a
ajunge acasă odată cu cei din împrejurimile Bacăului, li se dădea
voie să plece cu o zi, două, înaintea celor care locuiau în oraş sau în
împrejurimile oraşului. Lui Fendrihan şi mie, ni s-a dat bilete cu două
zile mai devreme. Am luat caietele şi tot ce mai aveam pregătit,
îngrămădite într-un pachet diform şi cu el aburcat în spate, împreună
cu Ghiţă Fendrihan, am pornit pe jos spre gară.
74
 Trenul spre Vatra Dornei îl aveam seara. Gara Frasin unde am
ajuns dimineaţa pe la ora patru, era învăluită într-o furtună de zăpadă,
încât cu greu am putut răzbate spre sala mică de aşteptare, sub
privirile neputincioase ale unui bec de câţiva Waţi. Am fost singurul
care am coborât din tren la ora ceea, iar de urcat, nu s-a urcat nimeni.
La intrare în sala de aşteptare am dat “Bună dimineaţa “, însă nu mi-a
răspuns nimeni. Pe-o masă roasă de vremi şi de oameni răi, zăcea o
matahală de om zdrenţăros din botul căruia duhnea a rachiu până la
uşă. Mi-am aşezat pachetul într-un colţ lângă sobă. Era prea întuneric
şi frig să pornesc spre casă la ora ceea. Auzeam cum vântul forţa
geamurile şi uşa de la intrare, gata, gata s-o deschidă. Era pentru
prima dată când mă întorceam de la şcoală, iar drumul de la Frasin la
Stulpicani nu-l călcasem nici odată. Acasă, nu anunţasem când vin să
mă aştepte cineva cu sania la gară. Căutam să reconstitui în gând
drumul pe care venisem cu căruţa. Mai întâi trebuie să ies din gară pe
străduţa care dă în şoseaua Câmpulung-Humor. Pe aceasta trebuie să
pornesc în direcţia Humor, până la podul de peste Suha. De aici, s-o
iau la dreapta, în deal spre Stulpicani pe lângă calea ferată şi apa
Suhei. Aceste două repere mă conduc până acasă, la pârâul
Şandrului. Dacă drumul o fi înzăpezit şi n-am să pot răzbate cu
sarcina-n spate? Mă frământam în dezlegarea acestor probleme şi nu
găseam nici un răspuns. Între timp, în sala de aşteptare au mai intrat
şi ieşit oameni, numai matahala proptită–n masă n-a reuşit decât să
se-nvârtă pe cealaltă parte.
Când zorii zilei au apărut, eu începusem a întinde pasul pe
drumul ce ducea spre casă. Am dat şi peste calea ferată la care voiam
să ajung spre a mă convinge că am luat-o pe drumul cel bun. Tot
schimbându-mi pachetul de pe un umăr pe celălalt, vedeam cum
distanţa se lasă învinsă, iar eu mă apropii tot mai mult de hotarul
comunei mele. N-am avut parte de sănii care să mă ajungă pe drum,
să-mi uşureze puţin sarcina. De la gară şi până la pârău, pe-o distanţă
de peste şapte kilometri, m-am întâlnit doar cu câţiva oameni
alergaţi de frig într-o parte sau alta pe drum.
Podul pe sub care traversează pârâul Şandrului spre a se vărsa
în Suha, marchează hotarul dintre satul Plotoniţa şi Stulpicani. Pe
atunci, pentru a merge la casele înşirate pe pârâu la deal unde era şi
75
casa noastră, nu era drum ca astăzi, trebuia să mergi pe apa pârâului.
În timp de iarnă, când totul îngheţa, iar oamenii mergeau cu săniile
după lemne la pădure, se contura un drum valabil doar pentru iarnă,
pe gheaţă, căci vara pe aici mai ales când erau ploi, apa mătura
totul…
Când am pornit de la pod pe pârâu la deal, cei şapte, opt sute de
metri nu mai contau. Urmele viscolite pe care le întâlneam în cale pe
unele porţiuni, îmi îngreunau înaintarea. Încă n-am apucat să deschid
poarta la ogradă, când cei doi câini cât doi urşi au ieşit din cocioabele
lor schelălăind şi sărind în sus gata, gata, să rupă lanţurile cu care
erau legaţi de grajd. Le era dor de mine şi mie de ei. Am aruncat
sarcina cu cărţi în viscolitură şi m-am repezit la primul din colţul
grajdului de lângă poartă. Sărea atât de sus şi schelălăia încât n-am
îndrăznit să-l cuprind socotind că-n salturile şi zbenguielile lui
necontrolate mă poate şi muşca sau zgâria. Cei din casă, alarmaţi de
ce se auzea afară, au năvălit cu toţii în gang. Eu strânsesem laba lui
Ochiuţ şi mă îndreptam spre Lăbuş…
- Măi Filiuţ măi, dapu’ cum ai putut sî vii pi vremia asta? Di ci
nu ni-ai scris sî ti aşteptăm la garî? Caii stau în grajdi di pomanî şî tu
ti chinui vinind pi gios, rupând omătu’? Pe feţele tuturor flutura
aceiaşi părere de rău, compătimire şi dorinţa de a-mi veni în ajutor
văzând situaţia în care eram. Mămuţa începuse să plângă, văicărindu-
se:
- Doi cai stau digiaba în grajdi, sania-n şurî şî iel vini pi aşe o
vremi pi gios din Frasin.
În casă era o căldură pe care parcă n-o puteam suporta. Umerii
obrajilor care fusese dogoriţi de ger, la căldură au devenit albi şi
dureroşi. Bocancii pe picioare îngheţase. Degetele de la mâini
neprotejate de mânuşi mă dureau. Nu ştiau ce să-mi facă mai întâi
pentru a-mi potoli durerile de la degete şi obraji. Într-un târziu am
mâncat ceva mai mult forţat. În continuare, m-am lăsat pentru un
timp învelit în pat, ca să iasă… frigu’ din mine. Încet şi pe nesimţite,
după o zi, două, mi-am revenit la starea de sănătate normală pe care
trebuia s-o am.
Încă înainte de a veni în vacanţă, ajutat de pedagogul nostru,
mi-am făcut un program pentru vacanţă, de la care nu voiam să mă
76
abat. În primul rând, lecţiile care s-au făcut înainte de a merge eu la
şcoală. În continuare, lecţiile făcute după ce am mers la şcoală şi ne
fixate bine. Înainte de a mă întoarce din vacanţă, trei, patru zile să nu
mai pun mâna pe carte. Sania, derdeluşul şi odihna să mă preocupe.
Prima vacanţă de Crăciun pentru mine a fost o piatră de grea
încercare, pe care am urnit-o. Exceptând seara de Anul Nou, când am
fost cu fratele meu şi cu Vasile a lui Niţoi cu buhaiul, restul zilelor au
fost zile de lucru. Când le-am arătat biletul de voie, cu notele de pe
verso… ai mei m-au înţeles cu toţii. Situaţia era încurcată rău de tot.
Treaba am început-o chiar a doua zi după ce-am ajuns acasă, pe 23
sau 24 decembrie. Crăciunul şi celelalte Sărbători, pentru mine n-au
existat. Programul de învăţat era de dimineaţa şi până seara, cu
întreruperi pentru masă, când îmi era foame şi ieşit cu sania, una,
două ore pe zi sau cât era nevoie dacă mă simţeam obosit. Mămuţa-
mi pregătise lampa cea cu abajur care lumina foarte bine, creindu-mi
posibilitatea de a învăţa şi după căderea nopţii, care în decembrie
venea foarte devreme. Ca să nu mă deranjeze ceilalţi ai casei, umblau
în vârful degetelor şi se înţelegeau mai mult prin semne… Când îmi
scădea pofta de lucru, mă uitam din nou pe spatele biletului de voie
şi când vedeam numai cârlige aruncate pe foaie, mă cuprindea un
cuget de a nu mă lăsa. Şi nu mă lăsam! Citeam, învăţam pe de rost ce
era de învăţat pe de rost, ce vedeam că nu pot ţine minte reluam a
doua zi, şi tot aşa…
Pe măsură ce treceau zilele, îmi dădeam seama că merg bine,
nu bat pasul pe loc. Acum ştiam o mulţime de lucruri pe care nu le
ştiam atunci când m-au întrebat profesorii şi a trebuit să stau jos în
bancă, ruşinat. Din când în când ai mei mă întrebau dacă ceea ce
citesc şi înţeleg şi dacă am să mă pot îndrepta ca să continui şcoala.
Eu îi asiguram că “DA“, şi ca să-i conving că nu-i chiar atât de greu,
le citeam şi lor câte o lecţie mai uşoară, să-şi dea seama că dacă “te
pui pe-atâta”, şi copii de la ţară, pot învăţa lucrurile astea.
Vacanţa era pe sfârşite. Mai aveam vreo două, trei zile şi
trebuia să plec. N-am mai pus mâna pe nici un caiet. În de-a valma
prin viscolituri cu câinii şi cu sania mi-a fost tot jocul. Când unul
dintre câini îşi lua nasul la purtare, îl croiam cu băţul fără milă, dar
tot prieteni buni rămâneam.
77
 În toată vacanţa, n-am fost în sat de loc. Nici la Doamna Dan,
nici la Preotul şi nici la cine mai trebuia să-mi semneze biletul de
voie. Ce, era să mă duc să le arăt că nu sunt în stare să învăţ? A
semnat mămuţa de luare la cunoştinţă a notelor pe care le-am luat, şi
atât! Un singur lucru n-am reuşit să rezolv în această vacanţă şi
pentru aceasta eram supărat. Profesorul de matematică, domnul
Aurel Wagner, m-a rugat insistent înainte de a pleca în vacanţă, să-i
caut o fată din sat de la noi care să vină la el ca servitoare în casă.
Odată, m-a luat până la dânsul acasă. Rifca lui, voia să stea de vorbă
cu mine, să-mi spună cum trebuie să fie fata pe care urma s-o aduc.
Eu am înţeles ce vrea Profesorul şi Rifca lui, dar fată nu am găsit.
Nici cea mai necăjită fată din sat, nu ar fi mers la aşa o distanţă de
casă.
- Spuni-i şî tu cî n-am găsît, cî nu vreu sî miargî aşe diparti, şî
c-o sî mai cătăm… mă încuraja tătuţa.
De data aceasta când mi-am luat rămas bun, eram mai vesel,
mai stăpân pe situaţie. Până la Frasin, sania a “zburat “ trasă de caii
odihniţi, iar peisajul de un alb strălucitor, părea ca o binecuvântare de
vis. Până la Bacău am mers singur. Între timp tătuţa, îmi scosese un
carnet care-mi dădea dreptul la o reducere pe CFR cu 75%, valabil pe
cinci ani, călătorii nelimitate, în calitate de fiu de invalid de război.
La şcoală, ne-am întâlnit cu toţii, fiecare la locul lui, atât în
dormitor unde paturile au rămas făcute, cât şi în sala de clasă. Fără
prea multe cuvinte de introducere, profesorii au început a preda
materia din trimestrul doi. Ştiind în câte situaţii neplăcute şi pentru
mine ruşinoase am fost pus în trimestrul unu, m-am hotărât în sinea
mea ca nimic să nu-mi scape din ceea ce spun profesorii la ore.
“Ochi şi urechi “, la tot ce se spune şi discută în clasă. Încă din
trimestrul unu, după ce am luat contactul cu colegii mei, cât şi cu
profesorii, mi-am dat seama cât de multe lipsuri am. Mai întâi
vocabularul pe care îl stăpâneam era departe de al celorlalţi colegi
din jurul meu. Pentru ca să repar această situaţie la sugestia
Pedagogului, mi-am cumpărat un dicţionar al limbii române. Am fost
primul din clasă, care mi-am cumpărat un asemenea dicţionar. Când
aveau nevoie de vreo explicaţie, mulţi colegi veneau să se servească

78
de dicţionarul meu. Mă bucuram că le puteam oferi o asemenea
posibilitate.
Începând cu trimestrul doi mă gândeam în sinea mea că, dacă
am pornit cu toţii la drum deodată, în nici un caz trebuie să nu mă
las mai pre jos decât restul clasei…Şi aşa am făcut.
Când a intrat profesorul de matematică în clasă, a pus catalogul
pe catedră, s-a uitat la clasă apoi la mine şi mi-a zis:
- Măi Floşa măi, nu mi-ai adus o fătucă!…
- N-am găsit domnule profesor, nu vin aici, e prea departe…
căutam eu să mă justific. Nu a zis nimic, dar era supărat. Pentru
motivul acesta, eu eram mai supărat decât dânsul, deoarece la
matematică eu nu prea străluceam.
Pe parcursul scurgerii timpului, eram mulţumit că sunt la fel cu
ceilalţi colegi, că atunci când se făcea recapitularea lecţiilor fie ele şi
din trimestrul unu, eram capabil să răspund şi eu chiar dacă
profesorul respectiv nu mă întreba. Reuşisem în mod clar să câştig o
poziţie de prestigiu, pe care n-o aveam în trimestrul unu.
Directorul şcolii, pe lângă că preda Istoria la clasele superioare,
trăgea o raită zilnic şi pe la grajduri unde şcoala avea vaci cu lapte,
porci, cai, toate de mare trebuinţă pentru internatul şcolii. Trecea din
când în când şi pe la clase, chiar în timpul predării de către profesori
a unor lecţii. Cu ocazia unei astfel de treceri prin clasa noastră,
directorul a observat ceva murdărie pe cămăşile noastre naţionale. N-
a spus nimic, a dat însă dispoziţie la spălătorie, ca celor trei elevi care
purtam costume naţionale, rufele la spălat să aibă prioritate absolută.
Cu toate că rufele la spălat pe tot internatul se strângeau de obicei
sâmbăta, ale celor trei ni se spălau, călcau şi apretau ori de câte ori
era nevoie, chiar şi de două-trei ori pe săptămână.
La lucrările pe care le-am dat pe trimestrul doi, am avut
rezultate bune. Mai bune chiar decât ale multora din clasă, pe care eu
la început îi consideram grozavi.
Pe măsură ce vedeam că am rezultate bune, căpătam şi mai
mult curaj. Îmi plăceau şi mai mult obiectele la care învăţam. Înainte
de a se da vacanţa de Paşti, am rugat pe domnul pedagog să-mi spună
când îmi dă mie drumul acasă, pentru a scrie să mă aştepte cineva la
gară. După ce s-a interesat la secretariat, mi-a spus data, după care
79
am scris acasă. De data asta m-au aşteptat la gară tătuţa cu Traian,
căruţa fiind spălată, caii ţesălaţi, ce mai… M-am aşezat în faţă pe
scaunul din piele pe care era aşezată o pătură nouă din lână colorată
alb-negru natural, de toată frumuseţea. Din toată suflarea de acasă,
câinii cred că m-au aşteptat într-o nerăbdare continuă şi numai de ei
înţeleasă… A trebuit să trec pe la fiecare să-l ogoiesc, confirmând că
şi eu ţin la ei, nu numai ei la mine.
Pe spatele Biletului de Voie, se schimbase situaţia. Aveam
trecute note bune. La unele obiecte chiar foarte bune. Cu toate
acestea, nici în această vacanţă nu am trecut pe la autorităţi să-mi
iscălească biletul de voie, pentru luare la cunoştinţă despre
rezultatele mele. Nu-mi convenea. Cu toate că pe trimestrul doi am
avut rezultate bune, când mă gândeam că la media anuală trebuie să
le adun cu cele foarte slabe din trimestrul unu, rezulta că pe
trimestrul trei trebuia să obţin calificative şi mai bune decât cele de
pe trimestrul doi. A trebuit să-mi aduc acasă o parte din caiete pentru
a-mi consolida cât mai bine cele învăţate în trimestrul unu şi doi.
Ziua se făcuse mai mare, foloseam mai puţin lampa seara, programul
zilnic fiind destul de încărcat. Când mă uitam pe geam şi vedeam
cum zburdă mieii, nu mă puteam abţine, ieşeam şi eu afară prin
livadă să zburd alăturea de ei. În fiecare zi ieşeam pe afară, mă jucam
cu băieţii lui Dumitru şi cu prietenul meu Toader a lui Vasile a lui
Pârlac, care nu mă mai striga pe nume, îmi spunea domnişorul…
Filaret. Oricât l-am sâcâit să-mi spună pe nume, n-am reuşit, tot
domnişorul Filaret îmi spunea. Cineva de acasă de la el, cred că l-a
învăţat să-mi spună aşa.
De Paşti am fost la Înviere, am ciocnit ouă roşii, m-am întâlnit
cu prietenii mei de pe Ţarnă, cărora le făcusem cândva măciuci,
fiecare zi era parcă o binefacere.
Trimestrul trei mi s-a părut mai greu decât primele două.
Începuse căldurile, copii devenise mai gălăgioşi, iar eu aveam nevoie
de rezultate mai bune. Gândurile de acasă mă stinghereau acum mai
mult ca la început. Când din curtea şcolii mă uitam spre pajiştile
dinspre comuna Călugăra Mare şi vedeam cârduri de oi, îmi zburau
gândurile la ale mele şi mă vedeam cu mieii în braţe, cu câinii lângă
mine, îmi pierdeam pofta de învăţat. Sunetul clopoţelului care anunţa
80
intrarea la clasă, îmi spulbera visurile şi o luam în pas alergător să-mi
iau locul în bancă. Săptămânile care au urmat până la sfârşitul anului,
mi-au fost mai grele decât cele de la începutul anului, când venisem
la şcoală. Acum, îmi dădeam seama mai mult decât atunci ce am de
făcut, unde stau mai slab, cum trebuie să procedez pentru că bursa
mea era condiţionată de rezultate foarte bune la învăţătură. Acest
lucru, nu-l ştia nimeni din clasă, însă pentru mine era o stare de fapt
permanentă. Cu mâna pe cruciuliţa pe care o purtam la chimir şi cu
gândul la Dumnezeu mergeam cu curaj înainte şi vedeam cum
profesorii mă au de bun.
Acasă, pe undeva, oile trebuiau să urce la munte. De acolo din
depărtare simţeam cu jale că nu le pot însoţi. Auzeam cum plâng
mieii după mamele lor, de care se despărţeau şi mă simţeam vinovat
că nu-i pot îmbrăţişa, să le ogoiesc plânsul. După ce astfel de gânduri
reuşeam să le înlătur, porneam din nou la treabă, parcă şi mai cu
nădejde. La sfârşit de an, când s-au adunat cele rele cu cele bune, am
avut bucuria să fiu declarat promovat al unsprezecelea, din treizeci şi
nouă de elevi, câţi am fost în clasa întâia. A fost un rezultat la care
atât eu cât şi alţi colegi din clasă nu s-au aşteptat să-l obţin, avându-
se în vedere întârzierea mare cu care am început anul şcolar.
Trebuie să vă spun că atunci când am plecat de acasă, în
toamnă, printre puţinele lucruri pe care le-am luat cu mine, a fost şi
fluieraşul.
- Ie-l cu tini măi Filiu, când ţ-o vini dor di casî, sî zâci câti una,
sâ-ţi mai treacî di jeli…, mi-a zis tătuţa, întinzându-mi fluieraşul.
Aveam un fluieraş de aramă, pe care mi-l dăduse uncheşu’
Gheorghe a lui Scrim, cu mai mulţi ani în urmă. Mă învăţasem să
cânt destul de bine. Nu ştiam multe cântări, dar care le ştiam le
plăcea celor ce le ascultau. Ştiam “Cântece de jale “,“De dor“, “Când
îşi pierde ciobanul oile, şi când le găseşte“, “Cântecul caprei, al
ursului“, şi altele.
În toamnă, când mi-am aşezat lucrurile în pupitru, mi-am adus
şi fluieraşul. Pe vremea ceea la Internat, cărţile şi tot ce aveam pentru
învăţat erau aranjate şi păstrate în pupitru, care la plecare la masă sau
dormitor se încuia. Când au văzut colegii că am fluieraş, s-au strâns
în jurul meu, inclusiv Pedagogul pe care îl anunţase ei că am fluieraş
81
cu rugămintea să le cânt ceva. Eu, cum eram proaspăt ajuns şi timid
aşa cum ai veni din pădure…, nu aveam curajul. Nu ştiam ce să le
cânt.
- Lăsaţi-l încet măi băieţi, şi mai daţi-vă deoparte, nu vedeţi că
nu poate sufla, staţi claie peste grămadă acolo!? Căuta Pedagogul să-i
mai liniştească…
Am început să cânt: “Când îşi pierde ciobanul oile“, un cântec
trist, de disperare… apoi am întors-o,“ Când îşi găseşte oile“, partea
din cântec ce exprimă veselie, bucurie… era într-o pauză. Am văzut
cum s-a deschis uşa la clasă şi au mai venit elevi şi din alte clase să
asculte cântecul, pentru că undele melodiei străbăteau până departe
pe culoare. Pe parcurs, în zilele de sâmbătă după masă sau dumineca,
veneau şi elevi din clasele superioare şi mă rugau să le cânt “ceva din
Bucovina”.
Printre aceştia, era şi Ernest Maftei, artistul de mai târziu, le
cântam cu plăcere. Înainte de sărbătorile Crăciunului, Şcoala
Normală dădea pe scena Teatrului “Mărăşeşti“ din Bacău, un
spectacol cuprinzând “Datinile strămoşeşti “. La pregătirea acestui
spectacol se muncea foarte mult şi cuprindea: colinde, pregătite de
corul şcolii, în care mai târziu am fost şi eu cooptat, dansuri
naţionale, pluguşorul, irozii, căluşeii şi capra. La acest spectacol de
Crăciun, aşa cum eram la început de şcoală… am fost antrenat să
cânt din fluieraş, cântecul caprei.
Îmbrăcat în costum naţional, cu sumănel, căciulă neagră pe cap,
odată cu capra pe scenă am apărut şi eu cântând din fluieraş
împreună cu ciobanul care cânta voce cântecul caprei, aşa cum se
cuvine. După mai multe ţopăituri, capra a căzut jos şi a murit… În
timp ce ciobănelul plângea alintând disperat capra, eu am schimbat-o
pe un cântec de jale, de le venea să plângă şi la cei din sală. La un
moment dat, capra a început să-şi revină încet, încet, eu reluând
cântecul vesel şi ritmat al caprei. După ce împreună cu capra şi
ciobănelul am mai făcut câteva rotocoale cântând pe scenă, am ieşit
pe partea laterală, urmând o explozie de aplauze venite din sală.
În anii care au urmat, am participat şi eu la acest spectacol atât
în corul şcolii, cât şi la prezentarea acestui număr, cu Cântecul caprei
“zis “ din fluieraş.
82
 La sfârşitul clasei întâia, în afară de satisfacţiile pe care le-am
avut la învăţătură, care contau foarte mult în ochii clasei, am avut şi
multe altele care pentru mine au însemnat o adevărată cotitură în
viaţă. Acolo, aveai şi de la cine să înveţi: Profesori, cu o pregătire de
excepţie, pedagogi cu vocaţie, aveau ca ţel suprem “să scoată “ din
noi adevăraţi “Apostoli ai neamului “, şi au scos ! Munca lor nu a
fost zadarnică. În orele de dirigenţie, ne explicau cum să ne
comportăm în societate, cum să vorbim, cum să ne îmbrăcăm, cum să
învăţăm ca să ne însuşim mai bine materia şi altele. Pentru mine,
Dicţionarul limbii române, pe care îl cumpărasem înainte de Crăciun,
a fost de un sprijin fără de care n-aş fi putut face un pas înainte.
Când serveam masa la prânz, în special duminica, subdirectorul
şcolii, Domnul Abramiuc, nu pierdea ocazia să ne înveţe cum trebuie
să ţinem lingura, furculiţa, când să folosim cuţitul, cum se serveşte
prăjitura şi multe altele care pe parcurs dacă vedea că nu sunt însuşite
de noi, ni le repeta. Pe atunci, practica “meditaţiilor plătite “… nu se
cunoştea. Profesorii erau plătiţi foarte bine, dar şi munceau mult. În
programul şcolii, erau prevăzute printre altele şi “ore de consultaţii “.
Aceste ore erau programate în afara orelor de curs, bine gândite,
profesorii fiind prezenţi pentru a ajuta elevii care doreau acest lucru.
Nu era nici o ruşine, dacă mergeai şi spuneai că nu ai înţeles ceva.
Mai mult, elevii care erau slabi şi nu îndrăzneau să meargă la aceste
ore, profesorul îi numea din clasă să vină, să-i ajute. Era o datorie de
onoare a profesorului, ca elevii să stăpânească materia pe care el o
predă. Concepţia profesorilor era că, “Învăţătorul trebuie să fie
pregătit, să răspundă ţăranului din sat, la orice întrebare i-ar pune-o
acesta. Oamenilor de la ţară, sau elevului de la şcoala primară,
trebuie să-i răspunzi pe loc la ce te întreabă. În sat, nu sunt tot felul
de cărţi, de care s-ar putea să ai nevoie. Noi de asta suntem aici, să te
pregătim să faci faţă acolo!“ Biblioteca şcolii era mare, noi nu prea
aveam vreme să o frecventăm. Eu am înţeles de la început, că pentru
mine, cea mai mare “bibliotecă “ este în capul profesorului. Dacă,
voi fi atent la tot ce spune el, hotărât să reţin cât mai multe, am s-o
scot la capăt cu bine. Aşa am şi făcut.
Cu toate că am fost o fire timidă, prin felul meu de a fi am
căutat să mă impun, să nu mă las copleşit de nivelul percepţiilor
83
celorlalţi colegi proveniţi din medii sociale superioare celui din care
venisem eu. În afară de îmbogăţirea vocabularului imperios necesară,
am ţinut mult la ţinuta mea vestimentară. Costumul naţional, folosit
zi de zi, se menţine foarte greu la valoarea lui adevărată. Iţarii,
cămăşile albe imaculate, într-un mediu şcolăresc, se murdăresc
repede. Cel puţin de două-trei ori pe săptămână, duceam rufele la
spălătorie, atât eu cât şi Fendrihan. Ceea ce duceam la spălătorie, a
doua zi, le preluam spălate şi călcate, aşa cum dăduse dispoziţie
directorul. Trebuie să amintesc faptul că din cei foarte mulţi colegi
de clasă, pe atunci clasele aveau cam 35–40 de elevi, nu toţi erau
copii ordonaţi şi cu mult bun simţ, să zic aşa bine crescuţi, măcar că
veneau din familii “sus puse “… Unii erau gălăgioşi, alţii
provocatori, alţii nesimţiţi. Cu cât te vedeau mai timid şi la locul tău,
cu atât se luau mai tare de tine. Am fost şi eu supus la asemenea
cazne. Mai întâi mă asemuiau cu o fetiţă… şi-mi ridicau poala
cămăşii în sus, râzând a batjocură că-mi ridică fustiţa… Eu îi rugam
să mă lase în pace că-mi murdăresc cămaşa, dar scrâşneam din
dinţi… Dacă “ăştia “ n-ar fi fost în clasă, ci undeva pe deal, i-aşi fi
“făcut praf “ din două mişcări. Azi aşa, mâine aşa, pe mine mă
stinghereau foarte mult ca stare sufletească, în afară de faptul că mi
se murdăreau cămăşile. Într-o zi exasperat, mi-am ridicat singur
cămaşa–n sus, le-am arătat că am iţari, că sunt băiat şi nu fetiţă, că
aceasta este cămaşa care se poartă pe la noi, şi să nu-mi mai pună
mâna pe ea, pentru că se murdăreşte. “Şmecherii “, au crezut că
“fetiţa e fricoasă “… şi glumeşte. Chiar în aceeaşi zi, după ce luasem
masa de prânz şi ne-am întors în clasă, unul dintre ei mai năbădăios,
vine pe la spate şi-mi ridică cămaşa. I-am întors o palmă atât de
fulgerător şi cu atâta sete, încât când m-am răsucit să văd cine era,
cel lovit smiorcăia peste vreo două bănci, ţipând în gura mare că i-am
scos ochiul… Era adevărat că eu nu mă uitasem unde dau: peste ochi,
nas, sau peste gură. Între timp, a sosit şi Pedagogul, căruia i-am
explicat totul. Mă temeam şi eu să nu-i fi scos ochiul şi să mă dea
afară din şcoală. Pedagogul, ştia ce le poate “pielea “ la mai multe
obrăznicături din clasă, printre care şi acesta pe care-l aranjasem eu şi
care se numea Găburici Valentin. Până atunci, nici nu ştiam cum îl
cheamă. Pedagogul s-a uitat la ochiul lui să vadă dacă nu-i scos, apoi
84
a început să-l certe pe el şi pe cei care se mai atinsese de cămaşa
mea. M-am liniştit în sinea mea că nu era ceva grav, şi-am răsuflat
uşurat că pe unul l-am lecuit de a mai pune mâna pe mine. După un
oarecare timp, a mai încercat un “erou “ aceeaşi figură, soldându-se
asemănător cu ceea ce i se întâmplase lui Găburici. Mai adaug, că
după ce a mai trecut ceva timp, mi-am dat seama cât de multe feluri
de copii sunt adunaţi aici. Nu se compara situaţia de aici cu cea din
clasă de la Stulpicani. I-am cântărit pe rând pe toţi cât am putut din
priviri şi gând şi mi-am dat seama că la o adică… nu mă tem de nici
unul. Cunoşteam bine regula “trântei ciobăneşti “, pe care o
învăţasem practicând-o atât în Poiana Slatinei, cât şi pe Muntele
Lung la stâna lui Gheorghe a Floarei din Piciorul lui Crăciun.
Ajuns acasă în vacanţa mare, părinţii s-au bucurat când le-am
spus că am trecut clasa. Ei nu aşteptau mai mult. Mai ales mămuţa,
Dumnezeu s-o ierte, atât de mult a dorit să merg la o şcoală mai
departe, încât odată a zis:
- Chiar dacî ai sî faci doi ani într-o clasî, tot ai s-agiungi mai
bini decât noi!…
Câinii, prietenii mei credincioşi m-au aşteptat cu răbdare, iar
când am deschis poarta să intru în ogradă, numai eu le-am putut
înţelege manifestările lor necontrolate, cu care m-au întâmpinat. I-am
mângâiat la rând pe fiecare, promiţându-le că până la toamnă vor fi
cu mine pe toate coclaurile din pădure.
În prima duminecă am fost la doamna Dan şi la domnul Chiş.
Le-am dus şi Biletul de voie. M-au felicitat pentru rezultatele pe care
le-am obţinut, fiind mulţumiţi de locul pe care m-am plasat în clasă
la sfârşit de an. Le-am povestit cum am început-o cu trei şi patru,
cum nu ştiam ce înseamnă cuvântul “matematică”, “l. română “, şi
multe altele. Cum a trebuit să-mi cumpăr un dicţionar să pot înţelege
o mulţime de lucruri. Erau foarte mulţumiţi şi au râs în hohote, la
unele chestii pe care le-am povestit. S-au convins că binele pe care
mi l-au făcut nu a fost în zadar.
Pentru mine vara anului 1939, la fel ca şi verile trecute a
însemnat menţinerea aceloraşi activităţi din Poiană. Cu aceiaşi
prieteni, Toader a lui Vasile a lui Pârlac, Gheorghe a lui Dumitru şi
ceilalţi vecini ai noştri. La fel ca şi ceilalţi copii de ţărani, am
85
participat cu hărnicie la toate lucrările ce trebuiau făcute, alături de
părinţi.
Cel mai important dintre toate, a fost faptul că în Europa a
început să iasă la iveală o serie de mutaţii care se pregăteau încă de
mulţi ani înainte. Astfel, în Germania venise la putere din ianuarie
1933, Partidul Naţional Socialist, în frunte cu Adolf Hitler. Acesta,
nu mai accepta tratatele încheiate la terminarea primului război
mondial când Germania fusese învinsă. Pentru ca să se poată impune,
Germania a început pregătirile de război încă din 1933, astfel că în
1938 ea devenise o putere militară de temut în Europa şi în lume.
Celelalte ţări din acest spaţiu, nu au dat importanţă acestui fenomen,
încât în 1938 când Hitler a bătut cu pumnul în masă, cei care au
dormit… au rămas cu gura căscată. În aceiaşi perioadă, Italia
condusă de Mussolini, călca pe aceleaşi urme cu Germania, încheind
cu aceasta un tratat de prietenie care confirma aspiraţiile lor comune.
Ungaria, care încă din 1918, scormonea neîncetat la temelia
graniţei noastre dinspre Apus, a început să capete glas, linguşindu-se
pe lângă Hitler s-o ajute la “refacerea “ Ungariei Mari, pe care ar fi
pus-o la picioarele acestuia.
Frământările şi schimbările de forţe intervenite în Europa după
primul război mondial, cu tendinţă atât naţionalistă cât şi comunistă,
au avut efecte şi asupra opiniei publice din ţara noastră. Exceptând
partidele cu tradiţie istorică, au apărut o serie de formaţiuni şi partide
politice cu caracter naţionalist şi ultra-naţionalist. Acestea, au
acaparat în primul rând tineretul studenţesc nemulţumit de clasa
politică, care preocupată de interese proprii, nu conştientizau
pericolul comunist atât de evident. De altfel, în toate ţările din jurul
nostru, formaţiunile naţionaliste au avut mare ascensiune la data
respectivă.
Perioada 1935–1945, a fost pentru Europa un adevărat dezastru,
cu consecinţe dintre cele mai tragice şi pentru următorii 50–100 de
ani. Instaurarea comunismului în Rusia, cu tendinţe agresiv–
internaţionaliste, a fost “picătura “ care a declanşat riposta întregii
Europe.
Prima ţară care a luat atitudine şi s-a pregătit să înfrunte
comunismul a fost Germania. Pentru a-şi consolida o bază în teritoriu
86
spre Est, ca prim pas, Germania a început forţarea graniţelor Austriei,
Cehoslovaciei şi Poloniei. Peste tot au fost dureri mari. Anglia şi
Franţa, nu au acţionat în ajutorul Poloniei cu toate că aveau încheiate
tratate de prietenie, nu erau pregătite.
Ingineria planului de atacare a Uniunii Sovietice, a fost amplu
conceput de către strategii germani. În principal ţările mici nu mai
contau.“Rasa superioară“, cea germană trebuia să domine Europa.
Printre ţările care au avut cel mai mult de suferit în partea de Est a
Europei s-a numărat Polonia şi România.
Armata poloneză, slab pregătită, nu a putut rezista maşinii de
război germane, fiind nevoită a lua drumul pribegiei, retrăgându-se
prin ţara noastră spre Marea Neagră, pentru a se putea regrupa în
Anglia, urmând ca alături de aliaţi să continue lupta împotriva
Germaniei. Populaţia din satele şi oraşele noastre pe lângă care
treceau refugiaţii polonezi, i-au primit pe aceştia cu multă simpatie
acordându-le ajutor în alimente, haine şi ce mai era nevoie.
Coloanele de refugiaţi se întindeau pe kilometri întregi. Am văzut şi
eu parte din aceste momente tragice. Căruţe militare, armament,
civili pe jos îşi continuau drumul necăjiţi, însetaţi şi cuprinşi de
oboseală. Erau demni şi nu disperau. Undeva printre refugiaţi, se
vorbea că sunt şi generali, guvernul şi tezaurul ţării, iar Statul român
le-a acordat tot sprijinul. Între Germania şi Uniunea Sovietică se
semnase Pactul de neagresiune Ribbentrop–Molotov din august
1939, prin care – la modul secret - soarta Europei de Răsărit era
hotărâtă. Fiecare din semnatari având mână liberă în zona de
influenţă convenită.
Văzând şi auzind tot ce se întâmplă în Europa, populaţia din
ţara noastră a început să fie din ce în ce mai îngrijorată. Au început
concentrările, pregătirea şi dotarea armatei, nu era pe măsura
necesităţilor. Nimeni nu se aştepta la o asemenea întorsătură a
evenimentelor. Maghiarii din Transilvania se mişcau… ştiind că la
graniţa cu Ungaria, trupele ungureşti erau deja masate pe linia
frontierei noastre de stat. Nemţii din România adepţi ai Partidului
Naţional Socialist din Germania, solicitau cu însufleţire plecarea în
Germania. Aşa se face că în 1940, majoritatea nemţilor de pe la noi
au plecat în Germania. În afară de îmbrăcăminte şi lucruri din lână,
87
n-au luat nimic cu ei. Valoarea caselor şi a lucrurilor lăsate de nemţi
au fost inventariate şi plătite de Statul român, cu grâu, petrol şi ce
mai aveau nevoie nemţii la data respectivă, conform înţelegerilor
intervenite.
Tineretul german, organizat încă de aici în formaţiunile
paramilitare “Hitler Jungen“ (Tineretul Hitlerist), în mare entuziasm
a plecat în Germania, ajuns la destinaţie, a fost echipat de război şi
trimis pe frontul din Răsărit. Din spusele celor care pe parcurs au mai
reuşit să comunice câte ceva cu Ţara, s-a aflat că cei plecaţi
(majoritatea nemţilor), ajunşi la destinaţie… au muşcat din plin din
marea deziluzie privind condiţiile în care le-a fost dat să mai trăiască.
Cazaţi în barăci de lemn, puşi la lucru şi hrăniţi cum se proceda
acolo, un singur fel de mâncare...
Anul 1940, pentru România a fost anul marilor dureri. Uniunea
Sovietică, forţează graniţa noastră dinspre Răsărit, fără declaraţii de
război ci doar cu ultimatum–uri. Germania patronând această
mârşăvie precum şi altele care vor urma. Armata noastră are ordin să
se retragă, urmărită pas cu pas de Armata roşie fără a avea voie să
deschidă focul. Administraţia românească din Basarabia şi Bucovina
de Nord, este pusă în situaţia ca peste noapte să-şi facă bagajul şi să
plece. Toate şoselele care veneau dinspre Basarabia şi Bucovina de
Nord erau ne’ncăpătoare pentru mulţimea care se refugia. În
retragerea ei, armata noastră a fost pusă în situaţia de a fi huiduită şi
batjocorită de populaţia evreiască numeroasă în această parte a ţării.
Au fost cazuri când ofiţerilor în retragere li s-au smuls epoleţii şi
gradele de pe umăr, de fanatici comunişti evrei. Oricât s-ar părea de
contradictoriu ceea ce s-a petrecut în timpul retragerii este aproape de
necrezut. Încă mai dinainte… ruşii au avut strecuraţi pe teritoriul ţării
noastre oameni de-ai lor, care să le creeze o atmosferă favorabilă, iar
populaţia evreiască din aceste teritorii, a fost în totalitate şi cu
însufleţire de partea lor. Aceste informaţii le am de la ofiţeri români
alături de care am stat în închisoare şi care au trecut prin aceste
situaţii. În toată ţara au avut loc mitinguri de protest. Populaţia cerea
ca armata să deschidă focul, să ne apărăm pământul străbun.
Tineretul intelectual în special, cerea cu insistenţă să plece voluntar
pe front. Toate acestea au fost în zadar. În aceste condiţii, primăvara
88
lui 1940 a fost pentru întreaga ŢARĂ un cântec de jale şi dor. Florile
primăverii, altădată aducătoare atâtor bucurii, acum le vedeam printre
lacrimi şi suspine. La orele de dirigenţie, profesorii ne prezentau
situaţia în care se afla ţara, pe care într-un fel o vedeam şi noi. Mi-
aduc aminte că în toiul acestor frământări privind retragerea din
Basarabia şi Bucovina, într-o duminică dimineaţa când toţi elevii
eram în sala de mese şi serveam micul dejun, a intrat în sală
directorul Corivan şi profesorul de istorie Vasile Necula. După ce
acesta din urmă, liniştit şi îngândurat a parcurs un dus–întors pe
culoarul dintre mese, iar noi terminasem de servit meniul a început:
- Domnilor, retragerea armatei române din Basarabia şi
Bucovina, zecile de mii de refugiaţi care şi-au lăsat totul acolo,
numai să-şi salveze viaţa, ne sfâşie inima. Trebuie să ştiţi, să spuneţi
şi altora că Basarabia şi Bucovina… începând cu aceste cuvinte,
Domnul Necula ne-a prezentat o lecţie privind istoria Basarabiei şi
Bucovinei de la începuturi şi până la zi. Cât de mulţi copii eram noi
în sală, peste trei sute, timp de peste o oră cât a ţinut această lecţie,
nimeni n-a mişcat un deget. În încheiere, palid la faţă şi emoţionat,
profesorul a conchis: “Ca învăţători şi Apostoli ai neamului ce
sunteţi, ori unde vă veţi duce în ţară sau aiurea să arătaţi cu tărie până
şi duşmanilor noştri că Basarabia şi Bucovina au fost şi vor rămâne
pământ românesc!”.
Toată lumea din sală s-a ridicat în picioare, iar un elev din
clasele mari, se pare că Ernest Maftei a dat tonul şi s-a cântat cu
înflăcărare cântecul “Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va
pieri!“…
După ce am ieşit cu toţii în curtea şcolii, ne-am încolonat pe
clase pentru a merge la biserică. Nu era obligatoriu să meargă toţi
elevii. Cine avea de învăţat sau de rezolvat unele treburi, putea să
rămână în internat. În oraş erau mai multe biserici, elevii încolonaţi,
supravegheaţi de câte un pedagog mergeau parte la o biserică, parte
la alta. În timp ce preoţii rosteau rugăciuni după rugăciuni, şi
Doamne miluieşte, după Doamne miluieşte, gândurile mele rămăsese
tot acolo în sala de mese, nu le puteam scoate de acolo… Ca un leit
motiv îmi reveneau în minte îndemnurile profesorului: “ca Apostoli
ai neamului ce sunteţi, ori unde vă veţi duce”…
89
 În această perioadă, Ungaria urla cât o ţinea gura să audă toată
Europa, despre nedreptăţile pe care le suferă populaţia maghiară din
România. Serviciile secrete române, au descoperit la data respectivă
intenţiile unor persoane din rândurile populaţiei maghiare din
Transilvania, în vederea sprijinirii armatei ungare care urma să
forţeze frontiera de stat română. Isteria ajunsese atât de departe în
Ungaria, încât conducătorii acesteia erau ferm decişi să declanşeze
un război împotriva României. În acest sens au mobilizat şi masat
mai multe divizii la graniţa cu România, gata ca la un semnal să
înceapă ofensiva. Conducerea Germaniei în frunte cu Hitler, au fost
în măsură să-i determine pe unguri să se oprească de la această
aventură. Ei ştiau de ce potenţial dispun ungurii şi că vor fi bătuţi. În
afară de aceasta, nemţii pregăteau un război contra ruşilor şi aveau
nevoie de linişte în Balcani. Aceste informaţii le am de la ofiţeri
alături de care am stat în închisoare şi care s-au ocupat cu astfel de
probleme.
În partea de Sud a ţării, Bulgaria care până atunci nu scosese o
vorbă de nemulţumire faţă de România, încurajată de situaţia
deosebită în care ne aflam, a început a ridica pretenţii vizând întreaga
Dobrogie.
Toate pretenţiile teritoriale formulate la data respectivă de ruşi,
unguri şi bulgari au fost într-un fel sau altul încurajate de Berlin.
Acolo, încă cu mulţi ani înainte, eminenţa cenuşie a “Rasei
superioare “, prefigurase frontierele celui de al de al 3–lea Reich,
precum şi a sateliţilor săi care urmau să-l slugărească.
După multe discuţii şi neînţelegeri între delegaţia ungurilor şi
cea a noastră, s-a ajuns la concluzia ca Germania şi Italia să arbitreze
diferendul. Harta fusese… făcută deja la Berlin şi impusă în şedinţa
care a avut loc la Viena, la sfârşitul lunii august 1940.
Aceiaşi situaţie a fost şi cu cedarea Sudului Dobrogiei
Bulgarilor- a Cadrilaterului, compus din două judeţe: Caliacra şi
Durostor.
Urmare acestor cedări din partea guvernului, populaţia
României şi în special cea care se afla pe teritoriile cedate a rămas
stupefiată. Pe întreg cuprinsul ţării au avut loc mari mitinguri de
protest şi luări de poziţii vehemente la adresa guvernului. Armata şi
90
administraţia din aceste teritorii a început retragerea, urmată de foarte
mulţi oameni din partea locului care au ales refugiul spre Patria
Mamă.
În faţa unei asemenea crize, la nivelul conducerii statului au
intervenit schimbări radicale. Pentru menţinerea ordinii şi
credibilităţii publice, a fost chemat la conducerea ţării generalul Ion
Antonescu. Acesta, ţinând seama de contextul european, în sprijin
politic a adus la putere Mişcarea legionară.
După asasinarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu şi a
principalilor săi Comandanţi în anul 1938, Mişcarea legionară nu mai
era ceea ce a fost… La conducerea acesteia, a apărut un anonim până
atunci, numit Horia Sima, personalitate controversată chiar în
rândurile Mişcării, incapabil a înţelege şi rezolva gravele probleme
cu care se confrunta ţara la data respectivă. În zilele următoare,
începând cu 6 septembrie 1940, a urmat abdicarea forţată a regelui
Carol al II–lea şi venirea pe tronul ţării a fiului său Mihai I .
Conducătorilor de la Berlin le-a convenit această variantă, pe
care chiar ei se pare că au pregătit-o. Trebuie menţionat că la data
respectivă – 1940 -, Europa întreagă era sub călcâiul “cizmei
germane “. Aceste ţări fiind ocupate cu forţa, mişcările de rezistenţă
n-au întârziat să apară, cea mai renumită s-a dovedit a fi Mişcarea de
rezistenţă din Franţa. Isteria războiului, a extinderii “Spaţiului vital “
spre Răsărit, a instaurării hegemoniei germane şi a impunerii noii
ordini în Europa, era preocuparea ardentă a conducătorilor de la
Berlin. Punerea în practică a acestor planuri diabolice, presupunea
desfăşurarea unor forţe umane şi materiale pe un spaţiu de mii de
kilometri pătraţi. Numai o minte avansat bolnavă putea să conceapă
ducerea la bun sfârşit a unei asemenea acţiuni.
În aceste condiţii şi cu asemenea conducători, realizarea celui
de al “3-lea Reich “, atât de mult trâmbiţat, era mort înainte de a se
naşte.
În ceea ce priveşte ţara noastră, era clar că intrase în zona de
acoperire germană. Legăturile dintre Bucureşti şi Berlin au căpătat o
nouă dimensiune în sensul alinierii întregului nostru potenţial
economic şi militar celui german în vederea susţinerii războiului care
urma să se declanşeze împotriva Uniunii Sovietice. Când Germania a
91
încuviinţat sub semnătură… ocuparea de ruşi a Basarabiei şi
Nordului Bucovinei, a ştiut şi pentru asta a făcut-o, ca la timpul
potrivit, să ne aibă de partea lor, în vederea recuperării acestui
teritoriu.
Evenimentele presau. În afară de problemele de ordin
administrativ, înzestrarea armatei şi pregătirea acesteia pentru front,
a fost principala preocupare a noului şef al statului. Dar, aşa cum se
întâmplă numai la noi, orgoliile, incompetenţa şi laşitatea îşi fac
drum până “sus “. Mişcarea legionară, adusă la putere de generalul
Ion Antonescu, căuta mai întâi şi din răsputeri să acapareze şi să se
impună în cât mai multe instituţii şi sectoare de activitate ale statului,
să se răfuiască… cu cei care i-au persecutat cu ani în urmă, să preia
în exclusivitate conducerea statului…
Asasinarea mişelească în noiembrie 1940, a profesorului
Nicolae Iorga, savant de renume mondial şi a profesorului Virgil
Madgearu, precum şi arestarea de către poliţia legionară a mai multor
foşti demnitari, a provocat repulsie şi indignare atât pe plan naţional
cât şi internaţional. Ion Antonescu, om integru şi de o conduită
ireproşabilă, în calitatea sa de şef al statului, nu putea accepta aceste
încălcări flagrante a ordinii de drept şi a moralei creştine, pe care de
alt fel legionarii o propovăduiau. Pe lângă faptul că ŢARA era
sfârtecată pe toate părţile, şi lumea era încă cu lacrimi la ochi, a mai
trebuit să suporte şi unele acte de vandalism săvârşite chiar de “fii ei
cei mai buni “… cum se considerau a fi legionarii la data respectivă.
În aceste condiţii, Generalul a trebuit să se implice ferm în stoparea
acestor acte. Atingând orgoliile conducătorilor Legiunii, care ajunşi
la putere considerau că pot face orice în ţara asta, că au şi sprijinul…
Partidului Naţional Socialist din Germania, respectiv a lui Hitler,
aceştia au început pregătiri în vederea unei lovituri de stat. Abia se
împlinise trei-patru luni de la venirea Legiunii la putere şi
declanşarea Rebeliunii n-a mai avut răgaz să aştepte: s-a declanşat.
Aceasta a fost pe data de 21 şi a continuat până pe 23 ianuarie 1941.
La acest capitol se pot spune multe. Se găsesc descrise pe larg
în cartea “Pe marginea prăpastiei“, editată la data respectivă şi
reeditată în 1992 Editura Scripta Bucureşti. Mai pe scurt, armata a
intervenit energic la ordinul Generalului Antonescu, arestând atât în
92
capitală cât şi în provincie, pe toţi acei care s-au făcut vinovaţi de
crime, maltratări, jafuri şi alte fărădelegi. Arestaţii au fost izolaţi în
lagăre, apoi după o sumară pregătire militară, trimişi pe frontul de
Răsărit să lupte împotriva bolşevismului.
La noi în şcoală, cred că erau mai mulţi legionari în clasele
mari. N-aveam de unde să ştim despre toate acestea, noi fiind în
program de internat. Numai că într-o zi, - 23 ianuarie 1941- pe la
amiază în timp ce eram cu toţii în clasă, ne-am pomenit încercuiţi de
armată, somaţi să nu mişte nimeni şi a început percheziţia. Noi nici
nu ne-am dat seama ce se întâmplă. Fiecare pupitru a fost scotocit,
fiecare elev controlat la corp dacă nu avem manifeste, pistoale sau
altceva. Bineînţeles că nu s-a găsit nimic. După aceea am aflat că,
această acţiune a fost dusă în toată ţara, astfel ca nici un “cuib
legionar“ să nu rămână necontrolat Şcoala noastră era vizată în acest
sens. Îmi amintesc, că în timp ce eram în sala de mese – chiar în
timpul rebeliunii – şi serveam masa de prânz, la un moment dat
Ernest Maftei, care era pe culoarul dintre mese a strigat: “Atenţiune!
“ toată lumea a ridicat capul spre El să vadă ce vrea să spună…”A
căzut Legiunea!, Vă ordon Legea tăcerii!“ Printre multe altele,
legionarii aveau şi aşa zisa “lege a tăcerii “… dacă într-o sală – cum
ne găseam noi atunci - , era multă lume şi nu se mai înţelegea ce se
vorbeşte, atunci un şef putea să ordone aplicarea acestei legi. Din
acel moment, nu se mai scotea o vorbă… După un timp când
“şeful”… considera că spiritele s-au potolit, “ridica“ efectul legii…,
se putea vorbi în continuare. În momentul acela, într-adevăr era mare
gălăgie în sala de mese, a prins bine. Că a căzut “Mişcarea“, ştia
toată şcoala pentru că avusesem percheziţia. Din toată clasa noastră,
nici unul nu a fost implicat în organizaţiile de tineret ale Mişcării.
În iarna lui 1941, fratele meu Traian a fost încorporat fiind
repartizat împreună cu majoritatea tinerilor de vârsta lui din sat la un
regiment de Vânători de munte, cu sediul la Piatra Neamţ. L-am
vizitat de mai multe ori împreună cu tătuţa care venea de acasă,
trecea pe la Bacău şi în continuare îl însoţeam şi eu până la Piatra
Neamţ. Vânătorii făceau instrucţie grea. Se vedea pe deasupra cum
arată fratele şi ceilalţi consăteni. Erau cu toţii supăraţi pentru că după
perioada de instrucţie urmau să plece pe front… Anul şcolar l-am
93
terminat cu bine. Permanent eram îngândurat şi supărat, ştiind că de
pe o zi pe alta fratele meu Traian urmează să plece pe front. Aceiaşi
supărare o aveau şi părinţii când am ajuns acasă în vacanţa mare a
anului 1941. Ca şi în ceilalţi ani munca la ţară era şi este zi de zi
aceiaşi.
Pe măsură ce anii treceau eu creşteam, se înmulţeau şi lucrările
pe care le aveam de făcut. Oricât aşi fi avut de lucru, eu mă simţeam
bine şi în largul meu. Seară de seară eu dormeam în coliba de sub
brazii din fundul Poienii. Salteaua groasă din cetină de brad, îşi
menţinea parfumul în care adormeam. Câteodată, după lăsarea
întunericului, totul amuţea. Parcă singurătatea te înghiţea într-ale ei
adâncuri. Unde şi unde câte o stea se rostogolea în depărtări cosmice,
urmată de-un semnal strălucitor. În alte dăţi când ploile rostogolite-n
furtuni, tunete şi trăsnete, fiecare noapte era “o piatră de încercare “.
În aceste împrejurări şi pe timp de noapte atacul lupilor nu întârzia.
Câinii mei erau scutul peste care lupii sub nici o formă nu puteau
trece. Se înţelege că îndată ce ei dădeau semnalul, prin întuneric eu
eram în apropierea lor asmuţându-i, hăulind şi bătând cu muchia
toporaşului în tulpinile brazilor din apropiere, pentru a speria şi
îndepărta jivinele. Totul mi se părea normal şi nu aveam nici un
motiv de îngrijorare. Dacă ploaia-mi uda ce aveam pe mine, cu
răbdare la flăcările focului îmi uscam ce era de uscat, până-n ziuă
mai şi aţipeam.
Într-o sâmbătă noaptea spre duminică, liniştea pădurilor ce
înconjurau coliba în care dormeam a fost zguduită de un vuiet ciudat
venit din depărtări… M-am sculat, am ieşit afară din colibă în timp
ce unul din câini da să urle, celălalt să latre orientat cu botu’ înspre
de unde venea vuietul. Afară era cald, vreme de secetă. Printre
crengile brazilor care se mişcau la cea mai mică adiere a răcorii
miezului de noapte, clipoceau ne-nţelesurile pădurii… Luna trecuse
peste Corhană spre Apus, iar razele ei luminau încă bine dealul
Frasinului şi vârful Runcului, care erau la distanţă în faţă spre
Răsărit. Am aprins focul din jarul care mai rămăsese nestins.
Uncheşu’ Mihai, al cărei colibă era cam la 100 metri distanţă de a
mea şi care nu dormea, a văzut că am aprins focul. Nu s-a putut
răbda, era ceva neobişnuit. A luat băţul în mână şi sprijinindu-se în
94
el, a pornit spre coliba mea. Vuietul continua la aceiaşi intensitate.
Când Lăbuş mi-a dat de ştire că vine cineva, am ieşit în faţa colibei.
L-am văzut de la distanţă, şi jos pe iarbă lângă ocolul vitelor îl
aşteptam. Astfel de vuiet, eu nu mai auzisem niciodată, el însă mai
auzise, ştia ce se-ntâmplă.
- Ştii ci-i aiasta? Mă întreabă el grav şi vădit supărat, în timp ce
se aşează jos pe iarbă alăturea de mine.
- Nu ştiu, un astfel de vuiet eu n-am mai auzit! Ce poate fi asta
uncheşule?
- O-nceput războiu’, di-amu ar sî hi-i greu pi capu’ nostru!
Când am auzit ca-nceput războiul, am avut o strângere de inimă
ciudată, gândurile zburându-mi dintr-o dată la Traian al nostru care
era plecat din Piatra Neamţ undeva spre Prut. Uncheşu era supărat
rău de tot. Parcă nu-i venea să mai vorbească. Privirile îi erau
îndreptate înspre de unde venea vuietul şi cu degetul de la mână
căuta să mă atenţioneze asupra pericolului ce vine dintr-acolo. După
un timp a continuat:
- Pi rus, îi greu sî-l dovideşti!… Nemţî, nu-l pot bati! În ciala
război o fost şî unii şî ciilalţ pi aici, i-am văzut! Ruşî, aşe cum îs, nu
sî tem , îs mulţ!…
La nici unul nu ne era somn. Mi-a povestit o mulţime de lucruri
din primul război mondial. Parc-ar fi fost ieri, atât de bine-şi aducea
aminte cum a fost atunci:
- Ruşî-s oameni tari buni, credeau în Dumnădzău, fiicari avia
câti o iconiţî la iel în buzunari, ni dădiau din ci aviau ei, iar ieu li
dam lapti, brânzî, şî dacî îmi cereau li dam şî câti o oaie s-o taie, cî
tari li mai plăcia carnia di oaie…
În continuare, eu îi spuneam că “ruşii de azi, nu mai sunt ca cei
de-atunci, că nu mai cred în Dumnezeu şi că parte din bisericile lor
au fost distruse“.
Uncheşu’ auzise şi el despre schimbările din Rusia, dar nu-şi
venea a crede că s-au schimbat chiar atât de mult.
Când s-a luminat de ziuă de-al binelea, uncheşu’ s-a dus să-şi
mulgă vitele lui, eu m-am pregătit să le mulg pe ale mele. Era
duminică dimineaţa 22 iunie 1941. Războiul contra Uniunii Sovietice
pentru recâştigarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, începuse astă
95
noapte, după miezul nopţii. În această noapte Generalul Ion
Antonescu a dat istoricul său Ordin către Armata Română:
“OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL!“
Între timp, în ţară la noi pătrunsese armata germană,
“prietenă“… cu tot materialul de război necesar. Zilnic se vedeau
trenuri întregi militare venind dinspre Germania, cu destinaţia
Frontul de Est. Armata română a ocupat porţiunea de frontieră vizând
Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Când armata română a trecut Prutul înaintând pentru
recucerirea teritoriului abandonat sub presiunea Armatei Sovietice cu
un an înainte, a dat şi peste populaţia evreiască, care o batjocorise
atunci… la retragere. Se pare că unele răzbunări au avut loc, cu toate
că regulile războiului nu permiteau aceasta. După cum se ştie, frontul
a mers înainte cu multe sacrificii, s-a întors cu şi mai multe, aceasta
rămânând pe seama istoricilor să-l descrie.
Noi cu şcoala, ne-am desfăşurat activitatea în condiţii mai
grele, atât din cauza restricţiilor economiei de război, cât şi din cauza
deselor concentrări la care erau chemaţi profesorii noştri. Orele de
curs erau, la nevoie acoperite cu profesori ieşiţi la pensie. Şcolile
Normale de băieţi au fost militarizate, printre care şi şcoala noastră.
Ne-au sosit ofiţeri (rezervişti, tot învăţători), cu care făceam
instrucţie după un anume program, care viza în final pregătirea
noastră pentru front. Aceasta însemna câteva ore săptămânal, fără a
se afecta procesul de învăţământ.
Când tătuţa a mai venit pe la mine în perioada care a urmat,
directorul îl primea zâmbind prietenos spunându-i:
- Vezi, ţi-am spus să laşi băiatul aici, el face treabă bună, şi îi
strângea mâna.
Copleşit de atenţie şi bunăvoinţă, tătuţa îi mulţumea
retrăgându-se emoţionat.
Pe la sfârşitul anului 1941, domnul director Corivan a plecat cu
familia la Bucureşti, fiind promovat într-o funcţie superioară în
Ministerul Invăţământului. A urmat pentru puţin timp ca director
profesorul Mocanu, apoi profesorul Adrian Olinici, alături de care
am mers şi în refugiu la Timişoara.

96
 De la începutul războiului, iunie 1941 până spre sfârşitul lui
1942, frontul din Răsărit a înaintat până la porţile Moscovei şi ale
Stalingradului în Sud. În această perioadă s-au înregistrat atât
deoparte cât şi de alta victorii şi înfrângeri spectaculoase, care au
reţinut atenţia tuturor publicaţiilor vremii.
Războiul fulger “Blitz Krieg-ul “ preconizat şi mult trâmbiţat
de propaganda hitleristă, a început să se împotmolească. Ofensiva
rusească, sprijinită masiv de Statele Unite ale Americii cu material
şi tehnică de luptă, a demarat viguros pe toate fronturile de la Nord la
Sud, raportul de forţe schimbându-se net în favoarea ruşilor. După
cum se spunea pe atunci, “armata germană a fost foarte bine pregătită
pentru lupta - mergând tot înainte -,… ne avându-se în vedere şi o
eventuală retragere!“… Cu toate că frontul din Răsărit era dat peste
cap, mediile de informare germane, preamăreau “invincibila “ lor
armată care obţine victorie după victorie…
Scrisorile care veneau de pe front erau cenzurate, aşa că Traian
al nostru nu ne putea scrie mare lucru. Dădea de înţeles cumva prin
“pilde “… ca să putem înţelege câte ceva. Ofiţerii pe care-i aveam
pentru pregătire militară, ne arătau de fiecare dată cum merge frontul,
şi-şi mai dădeau cu părerea cum ar putea evolua acesta.
În vara lui 1943, când vorbeam cu uncheşu’ Mihai în Poiană,
îmi reamintea ce-mi spusese atunci în noaptea când începuse războiul
că “rusu-i greu di bătut, îs mulţ”! Faptul că noi elevii învăţam, că la
şcoală era oarecum bine, nu mai avea nici o importanţă. Cel mai
important şi greu de suportat era ameninţarea că “vin ruşii!“
Când, cu ani în urmă, ruşii au intrat în Basarabia şi Nordul
Bucovinei, s-au dezlănţuit ca nişte fiare asupra populaţiei paşnice şi
neputincioase. Au început arestări, anchete, torturi şi deportări în
Siberia reducând la tăcere tot ce mişca. În ţară, la data respectivă au
apărut cărţi şi informaţii despre ceea ce se întâmplă dincolo de Prut.
Acuma, când venea frontul înapoi, lumea ştia la ce să se aştepte.
Starea aceasta apăsătoare, era pentru toată lumea de ne-nlăturat. S-a
avut în vedere că partea de Răsărit a Ţării până la Carpaţi va deveni
câmp de luptă, astfel stând lucrurile, instituţiile şi tineretul au început
pregătirea pentru retragerea spre Sudul Ţării. Aşa după cum cu câţiva
ani în urmă, drumurile noastre erau ne-ncăpătoare pentru coloanele
97
de refugiaţi polonezi, acum populaţia noastră din Moldova urma să
pornească pe aceleaşi drumuri spre Sud-ul Ţării…
Anul şcolar 1943- 1944, atât pentru noi elevii cât şi pentru
profesori, a început mai altfel decât ceilalţi. Ne dam cu toţii seama
despre necazurile războiului şi ceea ce era mai grav, despre
consecinţele acestuia. Majoritatea profesorilor erau plecaţi în
concentrare – pe front -, noi urmând să facem lecţiile când şi cu cine
vom putea. Încă de la început, directorul şcolii domnul profesor
Olinici, mai în vârstă şi deci cu scutire de a pleca pe front, ne-a
adunat pe toţi şi ne-a explicat care este situaţia din ţară şi de la noi
din şcoală, îndemnându-ne să tratăm cu toată seriozitatea problemele
care ne stau în faţă. Ca proaspăt veniţi din vacanţă, împreună cu
Ghiţă Fendrihan, am tras o raită prin oraş pentru a ne aproviziona cu
rechizite şi ce mai aveam nevoie. Prin oraş lume multă, dar
indispusă. Se auzeau discuţii în legătură cu mersul frontului şi
comportarea soldaţilor nemţi faţă de cei români:
- Am văzut cu ochii mei domnule, când ne-am retras de la
Kerci în dezordine, cum soldaţii noştri eram lăsaţi să ne târâm pe jos,
iar nemţii în camioane… Când încercam cu disperare să ne agăţăm
de câte-un camion, soldaţii nemţi ne dădeau cu baionetele peste
mâini, ai noştri prăbuşindu-se scrâşnind din dinţi şi înjurând…
Cei angajaţi în discuţie, mereu se uitau într-o parte şi-n alta să
nu fie auziţi de oamenii Siguranţei, care în mod sigur le-ar fi făcut
greutăţi. În altă parte, se auzeau voci bârfind armata germană, cu
toate că pe străzi se vedeau mulţi soldaţi nemţi, fie plimbându-se, fie
mărşăluind pe străzile oraşului. Nemţii, îşi aveau cazărmile undeva la
marginea oraşului spre Vest, dincolo de calea ferată. Din mersul lor
“prusac “, ţanţoş şi îngâmfat precum şi din atitudinea lor în general,
nu puteai deduce că pun sub semnul întrebării victoria lor finală.
Ziarele făceau cunoscut opiniei publice mersul operaţiunilor de
pe frontul de răsărit, fără prea multe comentarii. Aşa cum toată lumea
era îngrijorată, şi noi elevii analizam situaţia în fel şi chip, reieşind că
pentru noi totul merge din ce în ce mai rău. Profesorii, puţini câţi îi
mai aveam, se comportau foarte blând şi cumva compătimitor faţă de
noi. Nu mai făceau lecţiile cu însufleţirea de altă dată. Se manifestau
ca adevăraţi părinţi ocrotitori. Noi ne dădeam seama de această stare
98
de lucruri, devenind ascultători şi disciplinaţi până şi cei mai
refractari colegi din clasă. Şcoala noastră fiind militarizată, zilnic
făceam câte ceva pregătire militară cu ofiţerii pe care-i aveam încă
din anii trecuţi. Printre altele, aceştia ne informau cum merge frontul
în răsărit, cum luptă soldaţii noştri, cei germani, ce se pregăteşte în
apus împotriva Germaniei, perspectivele mult visatelor arme secrete
germane – pe de-a dreptul uluitoare -, în final câteva concluzii. Aşa
erau cuvintele de meşteşugit aranjate, încât nu înţelegeam nimic din
talmeş-balmeşul “mestecat “ de vorbitori. Între noi elevii, mereu
discutam despre tot felul de probleme impuse de starea de aşteptare
imprevizibilă. Aveam cunoştinţă despre Armata Roşie şi năravurile
ei. Ştiam şi din istorie despre ruşi şi armatele lor, citisem pe
nerăsuflate despre incredibilele crime săvârşite la Katin, văzusem ce
se întâmplase la noi în Basarabia, într-un cuvânt cu toate că eram
destul de tineri, ştiam ce ne aşteaptă. Scriam cărţi poştale atât
părinţilor cât şi fratelui meu pe front, ţineam legătura între noi, se
simţea nevoia de comunicare şi informare reciprocă. Corespondenţa
fiind cenzurată la data respectivă, recomandarea oficială era
utilizarea Cărţilor poştale, să poată fi mai uşor citite. Ne informam pe
cât posibil unii pe alţii, cel mai în pericol fiind Traian al nostru,
luptător pe linia întâi cu regimentul 18 Vânători de munte, la data
respectivă undeva prin Basarabia.
Încă de la începutul anului şcolar ni s-a spus că o să trebuiască
“să muncim mai mult, profesori nu sunt pentru toate obiectele. Va fi
nevoie, singuri ajutaţi de pedagogi să învăţăm şi să luăm mai departe
lecţie după lecţie”. În afară de învăţătură şi instrucţie, nu a fost
neglijată nici gospodăria cu activităţi anexe a şcolii. Pentru
Sărbătorile Crăciunului, şcoala noastră era renumită prin programul
artistic oferit publicului băcăuan. Datinile strămoşeşti, obiceiurile şi
dansurile naţionale, erau prezentate la un înalt nivel artistic pe scena
Teatrului Mărăşeşti din centrul oraşului, cu câteva zile înainte de
sărbători. La serbarea Obiceiurilor de Crăciun 1943, nu a mai fost
veselia şi buna dispoziţie din anii precedenţi .Tot mai des se auzea,
inclusiv pe scenă cântându-se: “Moş Crăciune, Moş Crăciune / dacă
vii şi pe la noi / să-mi aduci te rog bătrâne / pe tăticul înapoi!”…

99
 Acasă, vacanţa şi Sărbătorile Crăciunului le-am petrecut alături
de părinţi în supărare. Sora mea Viorica era la casa ei, căsătorită încă
din 1940. Soţul ei era tot pe front, aceiaşi tristeţe o ducea în suflet şi
ea. Iarna lui 1943-1944, pe la noi a fost grea. Abia se putea rupe
omătu’ de la o casă la alta, iar în nopţile senine, s-auzeau cum
plesnesc lemnele rezemate de şură, sub şfichiu’ gerului năprasnic.
Întoarcerea la şcoală din vacanţa de Crăciun şi începerea
trimestrului doi, avea să aducă şi mai multe surprize, dintre cele mai
alarmante. Astfel, suntem anunţaţi că: “Anul şcolar se va încheia
înainte de termen, şcoala urmează să se refugieze la Timişoara, cei
care au împlinit 18 ani vor fi pregătiţi pentru front, cei sub această
vârstă vor pleca în refugiu“. Aceste veşti, împreună cu altele şi mai
îngrijorătoare venite de pe front, ne-au tăiat într-un fel pofta de
învăţat, ştiindu-ne în ce situaţie suntem. Pentru ca materia să poată fi
parcursă, profesorii au trebuit să facă ore suplimentare, tot programul
să se axeze pe materiile de bază, astfel ca la sfârşitul lunii martie,
anul şcolar să fie încheiat. Între timp şcoala îşi făcea bagajele de
evacuare. Frontul ajunsese pe teritoriul ţării în Basarabia şi
Bucovina.
În aceste condiţii, conducerea şcolii ne-a adunat pe toţi elevii
pentru a ne face cunoscut programul de evacuare. În acest sens:
“Şcoala Normală din Bacău se va refugia în localul Şcolii Normale
din Tmişoara, strada Pestalozzi nr… Elevii vor pleca acasă, îşi vor
lua schimburi şi se vor întoarce fără întârziere la şcoală care le va
asigura plecarea în refugiu“.
După ce domnul Olinici a anunţat cele de mai sus, împreună cu
ofiţerii pe care-i aveam, însoţit şi de profesorii rămaşi neconcentraţi
au continuat lucrările de pregătire a evacuării. În continuare, parte
din elevi care au înţeles mesajul urgenţei, după două, trei zile au
revenit la şcoală şi au plecat cu vagoanele încărcate cu arhiva şcolii.
Elevii care erau din Basarabia, au plecat acasă şi nu s-au mai întors.
Eu, împreună cu Ghiţă Fendrihan ne-am luat bagajele şi am plecat
spre Suceava, acasă. Când am ajuns la Dărmăneşti, lumea vorbea
insistent şi cu spaimă că, “armatele ruseşti sunt prin apropiere “…
M-am despărţit în grabă de Fendrihan, el rămânând acasă la Costâna,
eu continuând drumul spre Stulpicani. Potrivit înţelegerii, trebuia să
100
revenim cât mai repede la şcoală. Toate acestea s-au întâmplat între
25 şi 27 martie 1944. Revenirea la Bacău pe această rută, nu a mai
fost posibilă…
Întâlnirea cu părinţii a fost cu multe lacrimi. Eu eram grăbit şi
cătrănit, nu aveam timp de lacrimi. Îndată ce am ajuns acasă au venit
la noi pe rând, uncheşu’ Mihai, uncheşu’ Petrea, Dumitru lui Agapie,
mătuşa Aniţa şi ceilalţi vecini, toţi sfătuindu-mă să rămân acasă, de
aceiaşi părere şi cu mai mare insistenţă erau părinţii. Văzând
hotărârea mea, mămuţa a început să-mi pregătească ceva schimburi
şi de mâncare pentru drum, iar tătuţa a plecat la Frasin cu un tăuraş
să facă ceva bani pentru mine. L-a vândut cu 14 mii lei, bani mulţi la
data respectivă. Aceşti bani, la care s-au mai adăugat ce mai era pe
acasă mi i-au dat să-i strâng bine, să nu mi-i fure cineva pe drum sau
unde voi sta.
- Nimi sî nu ştii ci bani ai la tini. Cân’ vrei sî cumpiri cieva, sî
nu scoţ din buzunar mai mult dicât trebu’ sî plăteşti,… îmi dădea de
grijă tătuţa.
La sfârşit de martie, încă era frig. Prin păduri şi dealuri zăpada
nu se topise toată. În acele zile, drumul Suceava - Gura Humorului-
Frasin-Stulpicani-Ostra-Broşteni- valea Bistriţei, devenise ne-
ncăpător puhoiului de refugiaţi care pornise spre Sud. Lucrurile pe
care le aveam le-am pus într-un rucsac mare din piele de viţel, iar
caii înhămaţi şi puşi la căruţă urmau să mă ducă până în sat la noi.
În prealabil, eu mă înţelesesem cu mai mulţi prieteni din sat să
plecăm împreună, să ne putem la nevoie ajuta unii pe alţii. La sate
fusese organizat ca tinerii de 18 ani şi premilitarii, să fie evacuaţi în
Sudul ţării. Când am ajuns eu de la Bacău, colegii mei de şcoală
primară erau plecaţi, trecuse munţii. În sat, învăţătorul Dranca,
pădurarul Grad care avea trei copii de vârsta mea, Radu Ciofu-
băiatul primarului, şi alţi funcţionari de la primărie, erau gata să
plece la drum. Rucsacul meu şi al lui Radu, le-am pus în căruţa
domnului Grad, noi urmând a merge pe jos pe lângă căruţă. Din sat
tătuţa s-a întors cu căruţa acasă iar noi am plecat la drum…
Era 2 aprilie 1944 ora 11, timpul friguros iar pe şesul din faţa
casei noastre încă multe ochiuri de ghiaţă netopită.

101
 Drumul de la Stulpicani la Ostra era rău, plin de gropi şi
desfundat. Mergând alături de căruţă, unde era cazul împingeam să
uşurăm povara calului. Pe înserate am intrat în masivul păduros
numit Puzdra pe care trebuia să-l traversăm pentru a ajunge la
Broşteni pe valea Bistriţei. Ceea ce mi-a fost dat să văd în acea
noapte, a rămas pentru totdeauna de neuitat. Pe traseul respectiv,
drum adevărat nu era. Se folosea un drum improvizat de ruşi în
primul război mondial 1914-1918. Cu trecerea timpului, mult
degradat, drumul se mai folosea pe timp de vară pentru mersul la
stână sau trecerea vitelor. Ceea ce era şi mai grav, pădurea deasă,
zăpada până la genunchi, caii de la căruţe lunecau, noi care
împingeam din răsputeri să uşurăm povara cailor de asemenea
alunecam, totul într-o întunecime greu de imaginat. Din când în când,
cineva mai aprindea câte o feştilă care pentru scurt timp spinteca
întunericul, încurajându-ne pentru a mai face un pas înainte.
Căruţele nu erau încărcate cu multă greutate, însă povârnişurile,
zăpada mare şi frământată, oboseala cailor îţi dădea impresia că nu se
mai poate ieşi din impasul în care eram. Se auzeau voci de bărbaţi,
femei şi plânset de copii aflaţi în neputinţă de a înainta spre vârful
pădurii. În aceste condiţii, şi pentru a nu bloca “drumul“ne strângeam
câte 10-15 oameni, împingeam mai mult pe sus căruţa noastră câţiva
paşi mai la deal, apoi ne întorceam s-o aducem şi pe cea din urmă, şi
tot aşa… căruţă după căruţă… Întunericul mesteca nemilos durerile
oamenilor şi le înghiţea în sec. Pe la ora două şi ceva am ajuns în
vârf. Acolo, era un oarecare platou, o poieniţă nu se desluşea bine,
era întuneric. Deoparte, ardea un foc pe o vatră mare, cu lemne
groase pe jar. Am stat şi ne-am odihnit puţin, am mâncat şi băut câte
două, trei gâturi de rachiu. De acasă îmi pusese în rucsac şi o sticlă
de un litru de rachiu tare, monopol se numea. Când am băut din el,
împreună cu ceilalţi care eram la căruţă, ni s-a părut că-i “apă
chioară”… Eram uzi până deasupra de genunchi, apa-n bocanci
colcăia, cămăşile pe noi ude, iar puterile sleite. Nu am stat mult.
Toată povestea odihnei a durat doar câteva minute. I-am dat drumu’
la vale… Domnul Grad, care era pădurar şi obişnuit cu drumurile
prin prăpăstii şi om voinic, a luat calul de căpăstru şi valea!…
Bagajele erau bine legate în căruţă, să nu sară. Coborâşul prin beznă,
102
a fost la fel de greu ca şi urcuşul. Numai “în fund şi-n cap “, aşa ca
pe toboganul de astăzi am dus-o până la marginea pădurii din hotarul
Holdei. Noi tinerii, abia ne ţineam de căruţă, strigându-ne unul pe
altul să ţinem aproape, să grăbim pentru că din spate veneau alte
căruţe.
Când s-a făcut ziuă, noi treceam prin Holda spre Broşteni. N-
am putut să oprim la nici o casă, pentru că deja era plin de oameni şi
căruţe care ajunsese înaintea noastră. Undeva mai la vale, am oprit pe
marginea drumului, am dat un braţ de fân la cal, iar noi am mâncat
ceva sprijinindu-ne de căruţă. Era atât de multă lume în mişcare,
încât mergând pe jos, cu greu ne mai puteam ţine de căruţa domnului
Grad. În prealabil, părinţii lui Radu Ciofu şi ai mei s-au înţeles cu
domnul Grad, să ne ia bagajele în căruţa lui până peste munte, în
Holda sau Broşteni. Situaţia a fost de aşa natură, încât nu ne-am mai
regăsit pe drum cu cei plecaţi odată cu noi din Stulpicani. Alături de
căruţă, noi ne-am continuat drumul spre Broşteni. Se mergea greu
din cauza bătăturilor şi rănilor de la picioare apărute din cauza
drumului greu şi a ciorapilor uzi din bocanci. Pe valea Bistriţei
primăvara sosise cu “un ceas” mai devreme decât peste munte la
Stulpcani. Era cald şi frumos. Îmbrăcămintea de pe noi a început să
se usuce de la sine. Când am ajuns la “drumul mare “, care duce de la
Piatra Neamţ la Vatra Dornei, am dat peste ceva uluitor: Şoseaua era
ocupată în întregime de soldaţi, căruţe militare, cai, tunuri şi tot felul
de armament, un înspăimântător “şuvoi “ care se îndrepta spre Vatra
Dornei, în retragere de pe front. Era armata generalului Vlasov.
Ştiam din ziare, încă mai dinainte, că generalul Vlasov comandantul
unei armate de cazaci, - unii spuneau c-ar fi fost în jur de 100.000 de
oameni, alţii 10.000, nimeni nu ştia numărul acestora – şi care făcea
parte din armata Uniunii Sovietice, s-a predat germanilor, oferindu-
se să lupte ca voluntari împotriva comunismului, a ruşilor…
Cazacii, au consimţit la acest gest urmare faptului că înainte de
război, Stalin a dus o campanie de exterminare a cazacilor din
Crimeea, pentru că aceştia nu au vrut să se supună colectivizării. La
acea dată au fost deportaţi în Siberia şi în Nordul îndepărtat
nenumărate mii de cazaci, în aşa fel ca să nu-şi mai vadă pământul
străbun... Această armată despre care eu aflasem din ziare, acum o
103
vedeam trecând prin faţa ochilor mei, în retragere spre Vatra Dornei.
Îmbrăcaţi într-o anume uniformă neagră, toţi înalţi, voinici şi bine
legaţi, înarmaţi “până-n dinţi “, păşeau demn urmând convoiul.
Gestul lui Vlasov a atras după sine condamnarea la moarte pentru
Înaltă trădare, a întregii armate de cazaci. Cu toate că ştiau că sunt
condamnaţi la moarte, cei care treceau prin faţa mea, îi vedeam bine
dispuşi, ne-temători de moarte.
Atât noi, cât şi alte căruţe, ne-am strecurat cum am putut pe
lângă coloana cazacilor ajungând la înserat în comuna Farcaşa. Aici,
un gospodar binevoitor ne-a primit să ne odihnim până a doua zi. Am
poposit grupul nostru format din domnul Grad împreună cu cei trei
copii ai săi, Radu şi eu. Gazda ne-a făcut de mâncare şi ne-a rânduit
cum să dormim, asigurându-ne căldură în casă. Dimineaţa, la fel ne-a
ospătat cu de-ale casei, spunându-ne: “ce aveţi dumneavoastră în
rucsacuri, o să vă trebuiască mai departe pe drum. “
Din discuţiile pe care le-am avut cu domnul Grad, n-am reţinut
destinaţia spre care se îndreaptă ei. Eu le-am explicat traseul pe care
vreau să-l urmez pentru a ajunge la Bacău şi-n continuare cu şcoala
spre Timişoara. Radu, era băiatul primarului din sat de la noi şi elev
la Liceul Dragoş Vodă din Câmpulung Moldovenesc. Fiind cu patru
ani mai tânăr decât mine, tatăl său mi la dat în grijă pentru perioada
refugiului. Fiindu-mi şi prieten, m-am gândit că unde voi merge eu,
să-l iau şi pe el cu mine. În timp ce domnul Grad mai aranja ceva pe
la căruţă în curtea gospodarului din Farcaşa, eu şi cu Radu am pornit-
o pe jos la drum mai departe. Nu după mult timp, a apărut o maşină
militară dinspre Vatra Dornei spre Piatra Neamţ. La semnele noastre
disperate, militarii au oprit, s-au uitat la rucsacurile noastre mari şi
claie peste grămadă ne-au luat până la Piatra. În afară de câteva guri
de rachiu ce mai rămăsese în sticlă, soldaţii n-au vrut să primească
nimic de la noi. Pe drum le-am spus că şi eu am un frate pe front la
Vânători de munte, care s-ar putea să fie prin apropiere. Cei din
maşină erau de la alte unităţi, nu-l cunoşteau.
Oraşul Piatra Neamţ îl văzusem în 1942, când împreună cu
tătuţa am fost la Traian în vizită. Atunci, oraşul mi s-a părut liniştit şi
cu puţină lume. De data aceasta un du-te-vino, stăpânea oraşul. Atât
civili cât şi militari, grăbiţi se duceau undeva. Din când în când
104
apăreau şi formaţii compacte de militari. Patrule militare îndrumau şi
ţineau sub control situaţia atât la intrare în oraş cât şi la intersecţia
străzilor. Maşina ne-a lăsat undeva pe-o străduţă, urmând ca noi să ne
descurcăm. În primul rând ne-am interesat unde este gara şi la nevoie
unde am putea să dormim la noapte. Din patrulă în patrulă, în cele
din urmă am fost informaţi că la Şcoala Normală de băieţi sunt cazaţi
premilitarii din judeţul Câmpulung Moldovenesc. Am pornit spre
acolo, unde în adevăr am găsit şi tinerii din sat de la noi, printre care
mulţi colegi de-ai mei din şcoala primară.
Clasele de la parter şi etaj erau ticsite de tineri care-şi aranjase
bagajele într-o anumită ordine, lângă care urma să-şi petreacă
noaptea. Alături de ei, sprijiniţi pe rucsacuri am moţăit şi noi până a
doua zi. După ce am mai aflat câte ceva despre mersul frontului şi
mâncat câte-un colţ de pâine, am pornit-o spre gară. Toată ziua ne-
am învârtit prin gară, fără să reuşim să ne agăţăm de vreun tren, cu
toate că spre Bacău au plecat mai multe garnituri. Fiecare garnitură
de tren, oricâte vagoane ar fi avut, era un emoţionant ciorchine ce da
să rupă craca… Seara am reuşit cu greu să ne agăţăm de o garnitură
şi cu rucsacurile în spate pe treptele unui vagon, s-ajungem la Bacău.
Oraşul era în întregime cufundat în camuflaj. Cu toate că drumul de
la gară până la şcoală îl cunoşteam “cu ochii închişi “, în multe locuri
a trebuit să bâjbâim prin noapte până să ajungem la poarta şcolii.
Între timp, şcoala se evacuase la Timişoara, iar localul
transformat în Spital militar german. Nu ştiam nimic despre toate
acestea. Să evolueze atât de mult lucrurile, într-un timp atât de scurt,
era de necrezut. Am intrat pe poartă, nimeni nu mai era acolo ca mai
înainte. Intrau şi ieşeau jeep-uri cu farurile mai mult de jumătate
camuflate. Nu ne dumiream ce se întâmplase între timp. Ca să
ajungem la intrarea principală, trebuia să trecem pe lângă o magazie,
un şopron fără pereţi doar cu acoperiş. În mersul nostru, aşa noapte
cum era, am văzut şopronul plin de soldaţi morţi, aşezaţi la rând unul
lângă altul, unii chiar aproape în pielea goală. Când am văzut aceste
imagini de groază, ni s-a tăiat răsuflarea. Am căutat să-l încurajez pe
Radu, grăbind pasul spre intrare. De jur, împrejur, geamurile şcolii
erau astupate cu hârtie albastră groasă, de afară nu se vedea nici o
rază de lumină. La uşa de la intrare, ne-am dat mai deoparte la
105
adăpostul întunericului, să vedem ce se întâmplă. Uşa era larg
deschisă, din interior răzbătând gemete şi vaiete însoţite de voci
bărbăteşti. După un oarecare timp, a apărut din întuneric un coleg de
clasă şi prieten, Pall Anton din Luizi Călugăra – Bacău. Mi s-a părut
că mi-a venit un sfânt în ajutor. Înfricoşat până la tremur, el ne-a
şoptit tot ce s-a întâmplat cu şcoala în doar câteva zile.
- Trebuie să ieşim cât mai repede de aici, este foarte periculos,
ne-a spus Anton fără s-o mai lungească. După ce am ieşit pe poarta
şcolii afară, ne-am informat reciproc despre ce se-ntâmplă în ţară, în
oraşul Bacău şi în şcoala noastră. De la o zi la alta, totul se petrecea
cu rapiditate. Ne-am înţeles să ne întâlnim a 2-a zi la ora 10, când
urma să plece spre Timişoara 1-2 vagoane cu documente de arhivă şi
elevii care se vor mai aduna. Pall a plecat spre Călugăra, înfruntând
întunericul pe o distanţă de 7- 8 km. să-şi ia de acasă bagajul, iar eu
cu Radu spre centrul oraşului. Am răsuflat liniştit aflând că mai sunt
şi alţi elevi de venit, inclusiv un ofiţer care să aibă grijă de tot ce
trebuia de transportat la gară. Cu toate că era la început de aprilie, în
timpul nopţii era un frig de-ţi amorţeau mâinile. Primul şi cel mai la
îndemână hotel din centrul oraşului era hotelul “ SELECT”, unde
speram să ne putem adăposti peste noapte. În spaţiul din faţa
hotelului erau parcate mai multe jeep-uri şi câteva limuzine, iar
înăuntru mare petrecere. Uşa larg deschisă, muzică, dans, chicoteli de
femei şi cântece de veselie spintecau întunericul până departe. Ne
ştiind ce este, am dat să urcăm treptele pentru a intra înăuntru, un
soldat înarmat ne-a făcut semn ameninţător cu mâna să ne
îndepărtăm, cât mai repede (“schnell,schnell!“), de acolo. Am şi
plecat. Nu ştiam încotro s-o luăm. Să mergem până la gară pentru a
ne adăposti într-o sală de aşteptare peste noapte, era prea departe, şi
nici nu cunoşteam bine traseul de urmat prin întuneric. Am căutat
într-o parte şi-n alta fără nici un rezultat. În cele din urmă ne-am
îndreptat spre teatrul Mărăşeşti, să rugăm paznicul să ne dea voie
undeva într-un colţ de sală, până mâine dimineaţă să ne odihnim
puţin. Paznicului, om de statură mijlocie, faţă suptă şi privire blândă,
i s-a făcut milă de noi văzându-ne zgribulind de frig, dar n-avea cum
să ne ajute acolo.

106
 - Şi-n sală-i tot aşa de frig ca şi afară, numai că nu bate vântul,
ne spune el compătimitor. În discuţiile pe care le-am avut cu
paznicul, i-am spus că suntem elevi de la Şcoala Normală, că la
întoarcerea de acasă şcoala era ocupată de nemţi şi că trebuie să
continuăm drumul spre Timişoara. În timp ce-i spuneam cele de mai
sus, paznicul a luat o hotărâre: “Vă duc acasă la mine!” În minutele
următoare, traversând câteva străzi spre marginea oraşului, am ajuns
la o căsuţă mică şi primitoare ca şi omul care ne-a adus. Ca să ne
ajute, el a plecat din post, lucru mare pentru un slujbaş. Acasă, mama
lui miloasă ca şi fiul, ne-a făcut repede foc într-o cămăruţă alăturată
şi până ce-am mâncat şi schimbat câteva cuvinte, totul a fost pregătit
pentru culcare.
Vântul rece şi necruţător sufla-n rafale, zgâlţâind cercevelele
geamurilor de la căsuţă, gata să le smulgă. Dimineaţa pe la ora nouă,
bătrâna ne-a trezit. Dacă nu trăgea tare de noi, cred că dormeam până
seara. În timp ce mâncam, a sosit şi fiul ei de la serviciu. Cu greu a
primit banii pe care i-am dat, şi îmbrăţişându-i pentru omenia lor, am
plecat direct la şcoală. Când am ajuns în faţa porţii la intrare, nu ni s-
a mai dat voie să intrăm înăuntru. Erau adunaţi în jur de 25 elevi
majoritatea din clasele mari, sublocotenentul Stănescu organizatorul
transportului şi familia acestuia. În cele două vagoane de tip marfă
acoperite, ne-am aranjat fiecare un culcuş în paiele aduse de la
şcoală, ştiindu-se că drumul s-ar putea să dureze mai multe zile. Nu
era un tren direct Timişoara. Aceste vagoane urmau să fie ataşate la
câte-o garnitură de tren care merge spre acolo. La data respectivă
mersul trenurilor era dat peste cap. Transportul unităţilor militare, a
materialelor de război, alarme aeriene, toate contribuiau la
dezorganizarea bunului mers al trenurilor în zona de operaţii. A
trebuit să aşteptăm mai mult de o zi până vagoanele în care eram, să
fie puse în mişcare. În aceste condiţii drumul de la Bacău la
Timişoara l-am făcut în mai mult de o săptămână. Pe parcurs,
vagoanele noastre au trebuit ataşate tot la alte trenuri, care soseau cu
întârziere. La alarmele aeriene întâlnite pe drum, a trebuit să coborâm
din vagoane şi să ne ascundem undeva pe câmp. Pe anumite porţiuni
Braşov-Timişoara, trebuia mers numai noaptea.

107
 Ajunşi în Timişoara, era o altă lume. Linişte, oamenii se
plimbau fără griji pe stradă, parcă nici n-ar fi fost război în ţară. Am
fost cazaţi la Şcoala Normală de băieţi, undeva pe strada Pestalotzzi.
Acolo am găsit parte din colegii noştri, profesori, ofiţerii care ne
instruiau şi pe domnul Olinici, directorul nostru. În total eram 64 de
elevi la care se adăuga restul personalului cu familiile lor. Ministerul
Învăţământului ţinea legătura cu conducerea şcolii şi ne subvenţiona
cu bani pentru întreţinere.
Mult nu am putut sta în oraş din cauza deselor alarme, care de
cele mai multe ori erau false, în sensul că pericolul nu viza oraşul
Timişoara. Baza de unde plecau avioanele americane şi engleze era
după cum se vorbea atunci, undeva în Italia. De acolo veneau şi
bombardau Bucureştiul, Braşovul, Ploieştiul, trenurile pe direcţia
Bucureşti-Craiova şi altele. În această situaţie, ne-am mutat din oraş
în comuna Ciarda Roşie, situată la câţiva kilometri de oraş. Era
locuită în exclusivitate de unguri. Aceştia ne-au primit cu ură. Am
fost cazaţi în localul şcolii primare, aranjându-ne culcuşul jos pe
podea. Bucătăria a fost amenajată într-o casă pustie pe jumătate
dărâmată. Ofiţerii ne-au însoţit peste tot, menţinându-se o disciplină
de tip oarecum militar. Directorul şi profesorii au rămas în oraş. La
început, nu prea am avut ce să lucrăm. Temporar, câţiva şi-au găsit
de lucru în comuna vecină. Se lucra doar pe mâncare, la unele treburi
gospodăreşti. Ceva mai târziu, au început lucrările la Ferma Şcolii
Normale. Aici am avut de lucru toată vara la grădinărit. Cu toate că
suprafaţa grădinii nu era prea mare, în jur de un hectar, s-au semănat
de toate: varză, ardei, vinete, ceapă, usturoi, mazăre, conopidă, să tot
avem ce mânca… Inginerul care conducea lucrările, era bucuros că
are mână de lucru calificată, neplătită şi conştiincioasă. Masa de
prânz ne-o aducea la grădină, seara mâncam la bucătăria noastră din
apropierea şcolii. Grădina la care lucram era situată la marginea
şoselei ce ducea de la Timişoara spre Ciarda Roşie, cam pe la
jumătatea distanţei. Timpul liber ni-l petreceam fie plimbându-ne pe
aleea principală a satului, fie pe marginea şoselei care ducea la
Timişoara. Plimbările, totdeauna le făceam în grup de câte cinci până
la zece inşi, altfel eram în pericol de a fi atacaţi de unguri. De când
am venit în sat, “bozgorii ” de mai multe ori şi-au manifestat
108
duşmănia faţă de noi, inclusiv atacând cu bolovani pe timp de noapte
clădirea în care eram adăpostiţi. Urmare acestor incidente, un ofiţer
de-al nostru pe nume Manciu, s-a dus să stea de vorbă cu primarul
comunei. După ce i-a înşirat tot ce au făcut localnicii contra noastră,
l-a avertizat cam în termenii următori: “Începând de astăzi, pe timp
de noapte nici un localnic nu are voie să se apropie de şcoală la mai
puţin de 50 metri. Suntem o unitate militară, dispunem de armament
de război… Santinelele noastre au ordin la nevoie să tragă fără
somaţie!”…
Când s-a întors domnu’ Manciu de la primărie şi ne-a povestit,
îi venea şi lui să râdă amintindu-şi reacţiile primarului. Cu toate că
trecea un drum pe lângă şcoală, pe timp de noapte n-a mai trecut
nimeni pe acest drum. Pentru siguranţă, la noi s-a stabilit o ordine de
făcut pază armată pe timp de noapte, folosindu-ne de o carabină a
domnului Manciu şi câteva petarde, pe care la nevoie le puteam
folosi. N-a mai fost cazul…
După cât ne-am dat seama, primăvara bănăţeană o luase cu
mult înaintea celei bucovinene. În timp ce zăpada Puzdrei şi Rarăului
ţineau sub chiciură şi-ngheţ tot ce se mişca în zonă, aici florile,
câmpurile şi-ntreaga natură prezenta un peisaj mirific, demn de
legendă… De când am venit aici, puţine ploi ne-au udat şi acelea
trecător. Cerul senin cu nopţi înstelate a predominat. Despre felul de
viaţă din această parte a ţării, nu am avut prea multe cunoştinţe. Pe
aici oamenii erau harnici, buni şi pricepuţi gospodari, veseli şi
optimişti. În oraş, o amestecătură de multe neamuri convieţuiesc într-
o înţelegere deplină, specific bănăţeană. Doar cei cu origini asiatice,
îşi mai dădeau din când în când în “petec”…
De când ne-am mutat la Ciarda, în oraş nu prea am venit, nici
chiar duminica. Erau multe alarme aeriene, nu ştiam unde-s
adăposturile, de cele mai multe ori pericolul venea din senin.
Alarmele care se dădeau în oraş, noi din Cirda întotdeauna le auzeam
şi ne ciuleam urechile, aceasta în timpul zilei, noaptea Dumnezeu
mai ştie… Cu toate că alarmele se ţineau lanţ, Timişoara n-a fost
bombardată încă niciodată. Lumea de pe aici era foarte mulţumită că
“Aliaţii, nu ne bagă-n seamă”… După cum s-a văzut mai târziu,
lucrurile n-au stat chiar aşa!…
109
 Într-o duminică după masă pe la orele 5-6, în timp ce noi eram
cu toţii prin curtea şi jurul şcolii, am simţit pământul de sub noi cum
se mişcă şi încă din ce în ce mai tare însoţit de un vuiet înfricoşător.
Asemenea senzaţii, nimeni dintre noi nu mai avusese, dar cu toţii ne-
am dat seama că-i ceva de rău. Cerul era senin ca lacrima, soarele
plecat spre asfinţit. Deodată, câteva avioane strălucind la mare
înălţime au apărut dinspre Iugoslavia, lăsând în urma lor mai multe
rotocoale de fum deasupra oraşului, după care şi-au continuat drumul
lor… Pe măsură ce secundele treceau, vuietul devenea mai asurzitor,
mai înfricoşător. La un moment dat, au apărut avioanele de
bombardament care gâfâind abia îşi mai “târau” încărcătura. Erau
atât de multe, încât nimeni nu era în stare să le numere. Unii au reuşit
să numere 50, alţii 80, alţii 150, numărătoarea s-a pierdut… în
zgomotul infernal şi fumul ce se ridica deasupra oraşului Timişoara,
în urma bombelor ucigaşe lansate din avioane. De la distanţă, noi
vedeam totul. O anume parte a oraşului, cartierul Iosefin şi
împrejurimi inclusiv Catedrala, nu se mai vedeau din fum. Catedrala
din Timişoara, construcţie de mare valoare artistică, după mari
eforturi abia terminată, în momentul dezastrului noi n-o mai puteam
vedea. Într-un târziu, după ce fumul s-a ridicat, au început să apară la
vedere printre altele şi turlele Catedralei cu crucile biruitoare înfipte-
n vârfuri… A doua zi, câţiva elevi ne-am dus până la faţa locului.
Catedrala, inclusiv clădirile din jur, nu au avut nimic de suferit. Mai
târziu, am aflat că în continuare avioanele s-au îndreptat spre Braşov,
Ploieşti, Bucureşti şi Craiova.
În perioada cât am lucrat la grădină, nu am avut nici o
informaţie despre cei rămaşi acasă şi nici cum merge frontul. Ofiţerii
noştri ne spuneau doar că unii dintre noi o să primim “Ordin de
chemare pentru încorporare”…
Într-una din duminici, la începutul lunii august, am mers ca în
plimbare cu Radu până în oraş. Cu această ocazie Radu a aflat despre
unele cunoştinţe ale sale refugiate chiar în Timişoara, iar eu am aflat
despre naşii mei – familia Hâncu, că sunt refugiaţi la Turda. Nu
ştiam că Judecătoria din Rădăuţi, unde lucrau naşii mei s-a refugiat la
Turda. Cetăţeanul care mi-a dat informaţia era din Rădăuţi şi
cunoştea bine situaţia. Astfel stând lucrurile, mi-am cerut voie de la
110
şefii mei să plec până la Turda, pentru a mă întâlni cu rudele. Fără să
cunosc oraşul, din informaţie în informaţie, am ajuns să-mi găsesc
naşii undeva pe strada principală spre marginea oraşului. Ne-am
bucurat cu toţii, fiecare având multe de povestit. Durerile războiului,
aici încă nu se simţeau. Era în plină lună de vară. Zilele erau
călduroase, în timpul amiezii puţini orăşeni se mai puteau vedea pe
străzi. Aici am găsit familii refugiate din Ardealul de Nord. Revolta
clocotea în sufletele tuturor:
- Armata română nu trebuia să ne lase călcaţi în picioare de
unguri. Dacă armata şi conducătorii Ţării s-au temut de unguri…
trebuia să ne dea nouă armele, astăzi n-am fi pe drumuri, am fi la
casele noastre, reproşau majoritatea refugiaţilor cu care am stat de
vorbă prin oraş.
Împreună cu naşii mei, Floarea şi Vasile Hâncu, având în braţe
pe micuţul Ady fiul lor şi - verişorul meu - , am petrecut cam 10 zile.
În fiecare zi, urcam dealul din apropierea oraşului pe versantul sudic
al acestuia existând unele “căuşe“ pline cu apă sărată, în care ne
“bălăceam” sub razele dogoritoare ale soarelui pentru “a ne mai
scoate răceala din oase “, cum spunea naşa Floarea. Pe deal, printre
“căuşele cu sare”, atenţia noastră sporită, era micuţul Ady: voinicel,
ochişori albaştri, păr de aur în cârlionţi, dacă în mânuţă-i încăpeau
două primăveri şi ceva pe care le avea.
Când s-a anunţat Armistiţiul eram în Turda la ei, chiar pe
punctul de a pleca spre Timişoara. În ziua de 23 august, începând cu
ora 19 şi în continuare, Radio Bucureşti, îşi întrerupea emisiunea la
anumite intervale de timp, atenţionând populaţia că la ora 22 se va
transmite “Un comunicat important pentru naţiune “. Nici nu se
bănuia, despre ce putea fi vorba. Noi credeam că se vor anunţa
încorporări de noi contingente, sau concentrări de oameni mai în
vârstă, ştiind că frontul cerea tot mai multă “carne de tun “…
La ora 22, Maiestatea Sa Regele Mihai a făcut o declaraţie
scurtă, prin care anunţa “Încetarea războiului împotriva Aliaţilor “.
Alte comentarii nu s-au mai făcut. Radioul şi-a continuat programul
său normal. La ora respectivă, nimeni nu se aştepta la o surpriză de
asemenea proporţii!…

111
 Ieşirea României din război, însemna căderea frontului din
Răsărit şi o lovitură de moarte dată Germaniei hitleriste. Planul
german de a-şi consolida un dispozitiv de apărare pe Carpaţi, eşuase.
Vestea Armistiţiului, a avut un ecou imens atât pe plan naţional cât şi
internaţional. Era o cotitură radicală în evoluţia celui de al doilea
război mondial.
Mii de turdeni au ieşit pe străzi, manifestându-şi bucuria
încetării războiului. Gălăgia şi dezordinea a continuat pe străzi toată
noaptea, până-n zorii zilei. Nici noi în casă nu am dormit. În
continuare, dimineaţa am aflat că Armata română a trecut de partea
Aliaţilor şi că va continua războiul, de data aceasta împotriva
nemţilor…
Încheierea armistiţiului cu partea Sovietică şi arestarea
Mareşalului Ion Antonescu, însemna căderea frontului german în
zona Carpaţilor noştri răsăriteni, acţiune de importanţă şi răsunet
mondial. În aceste condiţii, armata germană de pe întreg teritoriul
ţării a fost somată să se predea şi să depună armele, situaţie respinsă
cu înverşunare de către comandamentul german.
Retragerea armatei germane a fost dificilă lăsându-se cu lupte
înverşunate, pierderi umane şi materiale atât deoparte cât şi de alta.
La Turda, chiar în dimineaţa zilei de 24 august, au avut loc incidente
între “comuniştii locali “, şi trupele germane în retragere. Începând
cu intrarea în vigoare a armistiţiului, toată armata germană care se
găsea pe teritoriul ţării noastre, se simţea pe un teren duşmănos, ostil,
care-i fuge de sub picioare.
Drept represalii, avioane nemţeşti au început a bombarda oraşe,
printre care şi Bucureşti, localităţi şi obiective civile. În tot cursul
zilei de 24 august şi în continuare, unităţi motorizate germane
inclusiv şiruri nesfârşite de formaţiuni militare s-au văzut retrăgându-
se pe drumul principal ce traversa oraşul Turda.
Văzând care-i situaţia, pe 25 august am plecat spre Timişoara.
În condiţiile existente, şi-n această parte a ţării, mersul trenurilor a
fost perturbat. Se aştepta ore întregi pentru a prinde un tren s-ajungi
undeva. Eu trebuia să ajung mai întâi până la Coşlariu, în continuare
cum se va putea spre Arad, destinaţia fiind Timişoara. Cu toate că de
la naşii mei am pornit dis-de-dimineaţă, cu greu am reuşit din gara
112
Turda să mă agăţ de vagonul unui tren de marfă, astfel că pe la
amiază să ajung la gara Coşlariu – nod important de cale ferată, cu
posibilitatea de a-mi continua drumul spre Arad-Timişoara.
Aici, lume de pe lume, aşteptând să plece care mai de care,
unde avea nevoie. Oamenii se mişcau prin gară dintr-o parte în alta,
sub o arşiţă greu de suportat. La mulţimea întrebărilor puse de
oameni, şeful gării din Coşlariu răspundea din când în când
neputincios:
- Aşteptăm să vină un accelerat sau personal, toate trenurile au
întârzieri mari… nu avem ce face, este greu, foarte greu, război…
Lumea nu dispera, aştepta cu răbdare. Între timp, am intrat în
vorbă cu un tânăr, cam tot de vârsta mea care mergea în aceiaşi
direcţie cu mine, convenind să ne ţinem aproape unul de altul.
Văzând că trenul nu mai vine, neam întins pe-un “ petec de iarbă“ în
apropierea gării, unde sub razele soarelui dogoritor am adormit. Când
acceleratul a fluierat dând semnalul plecării din gară, atunci… ne-am
trezit şi noi. În zadar am alergat să-l ajungem din urmă… n-a mai
fost chip. Era pe la ora trei după amiază. În urma trenului, a rămas
multă lume care nu s-a mai putut urca. Vagoanele erau
supraîncărcate. Printre oameni se vorbea că spre seară urmează să
mai vină un accelerat – aşa anunţase şeful de gară -. În aşteptarea
trenului, ne-am aşezat din nou pe “petecul “ nostru de iarbă. Între
timp, s-au mai adunat oameni în gară. Spre seară, a sosit şi trenul în
care am putut să ne urcăm şi noi. Era la fel de aglomerat ca şi cel pe
care-l scăpasem. Ajunşi în Arad, ni s-a spus că trenul nu merge mai
departe. Toată lumea s-a dat jos din tren, iar cei care aveam de mers
mai departe ne-am dus în gară să vedem care-i situaţia. După câteva
minute au început să sune sirenele din oraş, inclusiv cea instalată pe
acoperişul gării. Nu se ştia unde sunt amplasate adăposturile, iar
urletul strident al sirenelor părea năucitor. Cineva dintr-un birou a
ieşit repede, indicând cu mâna întinsă direcţia unde sunt adăposturile.
În oraş, avioanele germane începuse a lansa bombele, bubuiturile se
apropiau de noi… În timp ce alergam traversând liniile de cale ferată
spre adăpost, mă şi vedeam cumva întins printre şine, sfârtecat de
schije. Dumnezeu a ajutat ca prin spaţiul pe unde alerga mulţimea, să
nu cadă bombe. Aşa se face că am scăpat cu viaţă, toţi cei care
113
venisem cu acest tren. Alarma n-a putut fi dată mai devreme, pentru
că în apropierea oraşului Arad era un aeroport cu avioane nemţeşti.
Drept represalii – nemţii, considerându-ne acum duşmani -, şi-au
ridicat avioanele de la sol şi au început bombardarea oraşului. Cineva
din gară, spunea că după ce a fost bombardat oraşul, avioanele au
părăsit aeroportul din Arad. După un oarecare timp, s-a anunţat că
acelaşi tren îşi va continua mersul până la Timişoara. Ne-am urcat cu
toţii în trenul ce ne adusese şi care după un oarecare timp s-a pus din
nou în mişcare. Se întunecase de mult. În gări era camuflaj. Farurile
trenului aveau camuflajul lor. Când am ajuns în staţia Vinga, liniştea
nopţii era sfâşiată de vaiete, plânsete şi strigăte omeneşti, implorând
ajutor. Trenul pe care-l pierdusem la Coşlariu, fusese bombardat de
nemţi când a ajuns aici. Vagoanele erau trase pe altă linie, victimele
urmând a fi transportate la spital.
La Timişoara am ajuns mult după miezul nopţii. În gară, erau
puţini oameni . Am traversat grăbit oraşul spre drumul ce ducea la
Ciarda Roşie, având cu mine doar un mic pacheţel cu mâncare.
Înspăimântat de cele văzute, şi-n răcoarea nopţii, drumul l-am
parcurs mai mult în fugă, gândindu-mă la ce văzusem şi la ce-ar
putea să mai urmeze. De planton la poarta şcolii era colegul meu
Toderiţă. Am stat puţin de vorbă cu el, spunându-mi printre altele că:
“suntem pe picior de plecare de aici, că bagajele sunt deja făcute, iar
căruţele pentru transportul acestora pregătite “…
Pentru noi, încheierea armistiţiului ne-a adus îngrijorare. Fiind
toţi tineri, trebuia să ne ferim atât de nemţi în retragere, care ne-ar fi
luat cu ei, cât şi de ruşi care ar fi făcut acelaşi lucru. Timişoara era un
punct pe unde se puteau retrage nemţii, deci trebuia să părăsim tabăra
şi să plecăm undeva spre interiorul ţării. Directorul Olinici, împreună
cu căpitanul Manciu au dat semnalul de plecare a convoiului format
din şapte, opt căruţe, din care una cu doi cai a şcolii, toate încărcate
cu bagajele noastre, noi urmându-le pe jos.
Când căpitanul Manciu a predat cheia şcolii din Ciarda
directorului Noghy, acesta era în stare să-l pupe de bucurie văzând că
s-au eliberat clasele, unde urmau să înveţe copii, începerea anului
şcolar bătând la uşă…

114
 În principal, destinaţia noastră era Şcoala Normală din
Caransebeş - după cum ni s-a spus că aprobase Ministerul
Învăţământului. Drumul avea să fie destul de lung, anevoios şi într-
un fel periculos, trebuia să ne informăm atât despre nemţi cât şi
despre ruşi unde se află, ambele tabere fiind periculoase pentru noi.
Pe măsură ce kilometri treceau, mersul pe jos pe lângă căruţe
devenea din ce mai obositor, traseul fiind Remetea Mare, Recaş,
Topolovăţu-Mare, Lugoj. Timpul era foarte frumos, iar locuitorii
satelor prin care treceam ne priveau cu simpatie compătimindu-ne.
Pe parcurs, unele căruţe se întorceau, altele erau angajate să ne ducă
bagajele mai departe. Din Lugoj, a trebuit să înconjurăm munţii
Poiana Ruscăi, şi în continuare prin Traian Vuia, Marginea, Tomeşti,
pe lângă vârful Padeş spre a coborî la Ruşchiţa, Rusca Montană.
Peisajul montan, era atât de spectaculos şi reconfortant încât
oboseala parcă n-o mai simţeam.
După încheierea armistiţiului, parte din câţi am fost la
Timişoara au cerut să plece spre casele lor din Moldova, astfel că în
final la Rusca Montană am ajuns doar vreo treizeci şi ceva.
Înconjurată de păduri cu multă vegetaţie forestieră, această
localitate liniştită, îşi etala cu prisosinţă farmecul peisajului montan.
Case frumoase şi spaţioase, rânduite deoparte şi de cealaltă a
drumului care urcă spre Ruşchiţa, se impun chiar de la intrarea în
comuna Rusca Montană. Un pârâiaş cu apa rece ca gheaţa chiar şi-n
miezul verii, ieşit de sub munte pe lângă stâncile de marmură, îşi
face loc printre bolovani în vale, alintând marginea satului în şopote
de vis. Undeva în apropierea acestui pârâiaş am poposit, fiind cazaţi
în clădirea Căminului cultural.
La marginea unei săli destul de spaţioase, după ce în prealabil
am aşternut un strat de paie, ne-am aranjat fiecare culcuşul. Un
şopron din imediata apropiere, fără pereţi, doar cu acoperiş, folosit
cândva pentru jocul de popice, a fost transformat în bucătărie de
campanie. După cum am mai spus, Conducerea noastră ţinea legătura
cu Ministerul Învăţământului, care suporta cheltuielile pe care şcoala
le făcea cu noi. La rândul nostru, fiecare aveam mai mult sau mai
puţin din banii luaţi de acasă. După ce ne-am instalat, am început să
ne mai mişcăm prin comună, atât pentru mici cumpărături, cât şi
115
pentru a ne informa despre ce se mai întâmplă în ţară. Cu această
ocazie am aflat că armata română alături de cea rusă… duce lupte
grele împotriva celei germane, că ruşii pe unde trec nu se dezmint şi
că populaţia germană care se găseşte pe teritoriul ţării noastre o să
aibă de suferit…
Pentru noi a fost o bucurie că aici la Rusca am dat peste oameni
refugiaţi din Basarabia şi Bucovina, veniţi cu parte din arhiva
Instituţiilor de care aparţineau. Erau mulţi preoţi de la facultatea de
Teologie din Chişinău, care au adus şi depozitat o mulţime de cărţi
foarte importante, acum pitite undeva prin nişte poduri de case. Ne-
au dat şi nouă cărţi de citit câte am vrut, până la urmă unul din preoţi
văzând cum evoluează lucrurile ne-a spus:
- Dacă v-au plăcut aşa de mult cărţile pe care le-aţi citit şi vreţi
să vi le dăm vouă, vi le dăm să le aveţi amintire din pribegie de la
preoţii din Chişinău!…
Băieţii care am rămas cu şcoala aici, aveam vârstele cuprinse
între 18 şi 20 de ani, doi sau trei depăşise această vârstă. Parte din
băieţi făcuse deja cunoştinţă cu fete din comună pe care le invitau în
Moldova după ce s-or linişti treburile în ţară. Între timp, colegul
Călcăianu se îndrăgostise de o elevă căreia îi scria în versuri, care
înmănuncheate-n acrostih, să-i descopere numele…
Localitatea era un adăpost sigur, ferit atât din calea nemţilor cât
şi a ruşilor. Conducerea şcolii era în aşteptarea ordinului
Ministerului, care urma să decidă în privinţa noastră: mergem la
Bacău sau rămânem cum a fost ordinul iniţial, să ne continuăm
şcoala la Caransebeş. Alimentele erau procurate de pe plan local, iar
pâinea se aducea din comuna Zăvoi, situată la peste 10 km. distanţă
de Rusca. Transportul alimentelor şi a lemnelor din pădure se făcea
cu căruţa şcolii. Pe măsură ce zilele treceau, toamna cu răceala ei
specifică se impunea din ce în ce mai mult. Pentru sezonul rece, nu
aveam nimic pregătit de îmbrăcat, începeam să simt lipsa hainelor
mai călduroase. După mai multe căutări, am reuşit să găsesc la o
prăvălie două pături noi din lână fină, pe care le-am cumpărat să-mi
fac un costum de haine din ele. La marginea pârâului cu apa
cristalină am făcut un foc şi cu ajutorul unui cazan împrumutat, am
vopsit păturile într-un negru intens. Un croitor din comuna Zăvoi,
116
despre care aveam informaţii că-i foarte bun mi-a făcut un costum,
aşa cum am dorit: stofă dublă spatele şi faţa, închis cu nasturi de jos
până sus. Croitorul mi-a pus de la el o căptuşeală bună şi groasă
asortată la culoare, buzunări şi ce a mai fost nevoie. În felul acesta
m-am asigurat cu îmbrăcăminte pentru iarnă. Nu mi-a cerut mult,
pentru lucrul bun pe care mi l-a făcut. De încălţat, aveam o pereche
de bocanci noi italieneşti, pentru vânători de munte. Aveau ţinte pe
talpă de mă puteam căţăra cu ei şi pe povârnişuri… Îi cumpărasem
de la un cetăţean din Turda.
În ce ne privea pe noi elevii, eram într-o continuă activitate. Pe
lângă ajutorul zilnic ce-l dădeam la bucătărie, tăiatul şi adusul
lemnelor din pădure, făceam şi mici ieşiri pe dealurile mărginaşe,
care la ora frunzelor pălite, ofereau un tablou demn de admirat.
Locuitorii comunei rezervaţi în felul lor, ne priveau cu o oarecare
simpatie, noi cumpărând de la ei fructe, lapte şi ce mai aveam nevoie.
În sat se auzise că noi o ducem greu, odihnindu-ne în paiele întinse
pe podele în sala căminului. Aşa se face că într-o zi ne pomenim în
curtea căminului cu un domn şi o doamnă. Era directoarea Şcolii
Normale de fete din Cernăuţi, doamna Ţopa cu soţul ei profesor.
După ce au mai stat de vorbă cu noi, au vorbit şi cu domnul Olinici,
au întrebat aşa ca-ntr-o doară, “cine este din Bucovina?” Fiind
singurul, am răspuns afirmativ. Ei erau refugiaţi din Cernăuţi şi în
casa unde erau repartizaţi, s-ar mai găsi un loc într-un fund de gang,
oricum mai bun decât cel unde eram. Aşa se face că am mers mai
multe seri şi am dormit în spaţiul respectiv. Într-o seară, am găsit uşa
încuiată… Domnii erau plecaţi în vizită la alţi bucovineni, prieteni
de-ai lor unde după cât ştiam eu, făceau câte o partidă de Taroc, care
de obicei ţinea până târziu în noapte. Ne găsind pe nimeni acasă, am
revenit la cămin. Ceva mai târziu am plecat din nou spre casa unde
era cazată familia Ţopa, a trebuit să fac cale întoarsă, uşa găsind-o
încuiată la fel ca mai înainte. Se făcuse noapte, era destul de târziu.
Pe lângă focul de sub şopron mai erau doi, trei colegi care se
întreţineau povestindu-şi de-ale lor. Pentru ca aceştia să nu facă haz
pe seama mea, că “n-am mai fost primit să dorm acolo”, am născocit
o “veste “ comunicată la radio, pe care eu am venit să le-o spun, că: “
americanii au încheiat pace cu nemţii, împotriva ruşilor”… Între noi,
117
discutasem mai înainte astfel de posibilităţi, fiind mai mult o dorinţă
a noastră, din ura ce o aveam asupra ruşilor. Vestea aceasta a căzut
ca un trăsnet peste focul în jurul căruia sporovăiau cei câţiva colegi.
Unul dintre ei, pe nume Epureanu, mai în vârstă de cât noi – îşi
făcuse armata - şi care era amator în a spune taclale la un pahar de
“tărie “, n-a mai aşteptat să mă explic, că este o glumă, a dispărut în
noapte…
La data respectivă în comună, undeva la un cazan se fierbea
ţuică. Spre acest cazan s-a îndreptat Epureanu, ducând cu dânsu’
această “veste” celor de pe lângă cazan, care deja erau înfierbântaţi.
A doua zi, vestea că s-a făcut “armistiţiu între americani şi nemţi “,
se răspândise în tot satul şi mai departe până spre Voislova… Eu, n-
am ştiut unde s-a dus Epureanu şi că el se cunoştea cu “ţuicarii” din
jurul cazanului cu toţii fiind împotriva ruşilor… Dimineaţa când am
revenit de la familia Ţopa şi m-am revăzut cu colegii, aceştia toţi
vorbeau în şoaptă despre această treabă. Simţeam cum mi se usucă
saliva-n gură, fără să m-arăt că ştiu despre ce-i vorba. Cei care fusese
aseară pe lângă foc, şi-au ţinut cu străşnicie gura… Era o chestiune
foarte periculoasă, mai ales că ruşii erau aliaţii noştri şi pe zi ce
trecea, s-apropiau tot mai mult de noi. Pe la ora 11 a sosit în curtea
căminului şeful de post din comună. Era clar c-a venit să ancheteze
cazul… Domnul căpitan Manciu a ieşit în întâmpinarea acestuia,
salutându-se reciproc. Noi am stat mai deoparte, prefăcându-ne a nu
înţelege despre ce se discută, cu toate că ştiam pericolul iminent în
care ne aflăm, dacă mai ajung şi ruşii pe aici. Comandantul nostru
ne-a luat apărarea la cel mai înalt nivel posibil, argumentând printre
altele:
- Uitaţi-vă şi dumneavoastră în ce condiţii dorm, n-au cu ce se-
nveli noaptea, sunt flămânzi şi ne-mbrăcaţi, războiul le-a dărâmat
casele, n-au nici o veste despre familiile lor, de ştiri… le mai arde lor
acuma?… Cum, necum, şeful de post s-a lăsat convins, nu chiar în
totalitate şi după ce a mai discutat ceva cu comandantul nostru în
timp ce se plimbau prin curte, a plecat să caute în altă parte
vinovaţii…

118
 Domnul Manciu se-ntoarce spre noi, în timp ce noi ne
apropiam de el. Pământiu la faţă, în timp ce-şi ştergea broboanele de
pe frunte, ne zice:
- Măi băieţi, nici mort nu pot să cred ce spune şefu’ ăsta de
post!… Ce i-o fi venit lui în cap, să ne-ntrebe pe noi de treaba
asta?… Ptiu, drace !… După ce-şi mai revine puţin continuă: “dacă
totuşi, Doamne fereşte el are dreptate, atunci dăm de bucluc mare cu
toţii!“… Ne-am împrăştiat împovăraţi într-un fel la gândul ce-ar
putea să se întâmple, dacă şeful ăsta de post ar reveni să mai
scormonească puţin la...rădăcina “armistiţiului “.
Spre norocul meu, în ziua cu pricina o ploaie rece şi insistentă
cu ceaţă până la pământ a pus stăpânire pe localitate până departe în
munţi… Ploaia a continuat trei, patru zile la rând. Despre gluma cu
“armistiţiul“, ştiau cel mult trei inşi dintr-ai noştri, care au uitat
totul… cu desăvârşire! A doua zi dimineaţa, am luat caii puşi la
căruţă şi împreună cu Arsintescu am plecat la pădure… spre Ruşchiţa
după lemne, în caz că mai vine şeful de post cu ceva informaţii… să
nu fiu de găsit. Târziu spre seară ne-am întors uzi până la piele şi
nemâncaţi, ca vai de noi. Avusesem ceva pâine, mult prea puţină
pentru condiţiile în care am lucrat. Ziua următoare şi cealaltă la fel,
am fost la pădure.
În sinea mea mă rugam la toţi sfinţii să plouă, dacă se poate “să
toarne ca din cofă“, în astfel de condiţii oamenii nu vor putea ieşi pe
marginea drumului să comenteze ştirea. Ieşea un “tămbălău“ şi mai
mare. După vreo trei, patru zile lucrurile au intrat oarecum în normal,
au apărut alte ştiri şi mai alarmante, iar eu am răsuflat uşurat.
Timpul trecea, cu toţii aşteptam începerea noului an şcolar
1944-1945. Ministerul încă nu luase o decizie în privinţa noastră.
În Moldova, pe lângă urmările distrugătoare ale războiului şi
ale tifosului exantematic, transportul pe calea ferată devenise o
problemă. Şinele de cale ferată demontate şi liniile lărgite pentru
trenurile ruseşti. De la distanţă se vedea că suntem o ţară învinsă şi
jefuită. Faptul că armata română lupta alături de cea rusă, nu prea era
luată-n seamă de marile puteri.
Fiecare dintre elevii care am rămas aici, căuta pe măsura
puterilor să-şi procure cele necesare pentru iarnă, aşa cum am făcut şi
119
eu. Vremea devenea din ce în ce mai rece. Domnul director Olinici,
ne-a spus că el împreună cu ofiţerii şi familiile lor vor pleca mai
înainte la Bacău, să pregătească localul şcolii pentru începerea anului
şcolar, noi urmând să venim mai târziu. Trecuse mai bine de o lună
de când locuiam în această comună, ne familiarizasem cu oamenii pe
care în multe împrejurări îi ajutam la unele lucrări, fără să le
pretindem ceva în schimb. De asemenea, la micile noastre şezători
din jurul focului de sub şopron, invitam şi tinerii de prin vecini. În ce
priveşte aprovizionarea noastră, era asigurată pe plan local, fânul
pentru cai era o problemă, nu se găsea de cumpărat. În aceste condiţii
caii noştri erau foarte slabi şi înfometaţi. Cea mai mare grijă de cai o
avea Arsintescu şi cu mine, care ne pricepeam a umbla cu ei.
La sfârşitul unei săptămâni, stocul de pâine fiind pe terminate,
domnul Olinici ne propune să mergem “cum vom putea “ până la
Voislova sau Zăvoi s-aducem dacă se poate coşul căruţei plin cu
pâini, să fie şi de rezervă… După ce am analizat starea cailor şi a
căruţei, ne-am înţeles că este prea greu să fim doi în căruţă:
- Du-te numa’ tu îmi spune compătimitor Arsintescu. Aşa se
face că, duminică dimineaţa aşezat pe scândura de pe coşul căruţei,
am strunit caii spre-n vale. Până la Voislova drumul fiind în coborâş,
căruţa a mers uşor, n-au fost probleme. La Voislova n-am găsit
pâine, a trebuit să continui drumul spre Zăvoi. Mirosul pâinii coaptă
pe vatră, l-am simţit încă de departe. Am încărcat o căruţă de pâini.
Din lipsă de fân am dat şi la cai să mănânce câte două, trei pâini,
după care am făcut cale întoarsă. Soarele se ridicase sus pe boltă,
devenind dogoritor. Încărcătura nu era prea grea, însă pe măsură ce
înaintam chiar la pas, caii deveneau tot mai neputincioşi. Pe la porţile
caselor înşirate pe marginea drumului, sătenii în haine de sărbătoare
discutau de ale lor, compătimind şi halul în care ajunsese caii mei.
Am căutat să cumpăr ceva fân, dar n-am găsit. La ieşirea din satul
Valea Bistrei, un gospodar iubitor de cai, mi-a oferit un braţ de fân
din care “chinuiţii“ mei au început a înfuleca. Le-am dat şi apă pe
săturate. În timp ce caii mâncau, am stat de vorbă cu gospodarul, i-
am spus cine şi de unde sunt, unde merg şi de ce sunt caii aşa de
slabi. S-a oferit să mi-i cumpere, dacă vreau să-i vând. ”Nu sunt ai
mei că ţi-i-aş da”, a fost răspunsul meu. Mi-a mai dat un braţ de fân
120
să-l am pentru mai departe. Câteva pâini i-am oferit şi eu, dar n-a
primit decât una, aşa ca de amintire. După ce soarele s-a mai
îndepărtat spre asfinţit, caii mai odihniţi şi puţin hrăniţi, încet am mai
putut continua drumul
Pe măsură ce mai trecea un kilometru, vedeam cum caii mei se
lasă împinşi de la spate, gata, gata să nu mai pot continua drumul.
Trecusem bine de Voislova, începuse să se însereze, pe drumul în
urcuş spre Rusca Montană nu era nimeni.
Directorul Olinici, domnul Manciu şi toţi ceilalţi văzând că nu
mai vin, au intrat la grijă. Şi-au dat seama că ceva nu-i în regulă. O
căruţă trasă de cai buni, în cel mult trei ore călca acest drum dus–
întors. N-au mai stat pe gânduri. S-a format o echipă din vreo zece
dintre cei mai voinici, care-au şi pornit în grabă la vale înaintea mea.
Se întunecase de-a binelea când m-am întâlnit cu salvatorii mei. Mi
s-a părut că mai mulţi sfinţi au coborât din cer în ajutorul meu. Eram
obosit ca şi caii alături de care trăsesem de căruţă la deal. La
“salvatorii “ mei, le-am dat mai întâi câteva pâini pe care le-au
înfulecat pe nerăsuflate, porşorul de fân care mai era aruncat peste
pâini în căruţă, l-am dat să-l lingă caii. Echipa venită-n ajutor după
ce şi-a potolit foamea, a înconjurat căruţa, şi-ntr-un elan cu “hei rup,
hei rup!“ a împins totul la deal ca pe-o jucărie. Caii, speriaţi de
gălăgia din spatele lor, au uitat să-şi mai “dea duhul”, pe drum
trăgându-şi anevoie picioarele să nu le fie cotonogite… A fost o
victorie când la lumina focului de sub şopron, s-a început descărcarea
pâinii din căruţă. Arsintescu a luat caii de la oişte, i-a dezhămat, şi
trăgându-i de căpăstru abia a reuşit să-i ducă-n adăpostul lor, unde-i
aştepta ceva fân pus în iesle. Cele două lămpi din sala unde
dormeam, erau îndeajuns pentru a ne vedea unul pe altul… Fiecare a
primit câte un hartap de pâine pe care toată ziua-l aşteptase. În seara
ceea s-a băut mai multă apă ca oricând… Din ziua cu buclucu’, eu nu
m-am mai dus să dorm la familia domnului Ţopa. Sub şopron,
flăcările se potolise în propria lor cenuşă, ca o speranţă ne-mplinită…
Odată cu liniştea nopţii, un aer rece cu iz de pădure înviora
întreaga aşezare. Nu se mai auzea nici măcar un lătrat de câine. Doar
şuşoteala pârâiaşului din apropiere se mai auzea pierzându-se în
bezna nopţii…
121
 Când a mai fost nevoie de pâine, s-a angajat un om din sat
pentru această treabă. Caii şi căruţa au fost vândute acolo în sat.
Căruţa era bună, caii nu erau bătrâni însă înfometaţi şi foarte slăbiţi.
Văzând că timpul trece, răceala toamnei ne-ncolţea mai ales pe
timp de noapte, am început să ne mişcăm… prea se întârzia o
hotărâre în ce priveşte situaţia noastră. Pe parcurs, directorul se
străduise insistând la Minister, să se facă ceva pentru noi, dar
amânările luării unei decizii a făcut ca începutul lunii octombrie să
ne găsească tot în Rusca. Nimeni nu era vinovat de cele ce se-
ntâmplă, haosul din ţară încă nu putea fi stăvilit. În cele din urmă,
aprobarea a venit aşa cum se anunţase iniţial, pentru Şcoala Normală
de băieţi din Caransebeş. Această şcoală urma să ne preia temporar,
până la redeschiderea celei din Bacău.
Despărţirea de cei care au avut grijă de noi a fost într-un fel
emoţionantă, Director, ofiţeri, elevi, traversasem împreună şi binele
şi răul ajutându-ne reciproc ca-ntr-o familie. Acum, în curtea
Căminului Cultural din Rusca Montană, lângă şopronul sub care mai
fumegau câţiva tăciuni, ne-am strâns mâinile bărbăteşte şi cu
bagajele în spinare am pornit-o pe jos spre Voislova. După câte am
aflat, cei care au rămas, nu după mult timp au plecat la Bacău.
De la Voislova la Caransebeş, distanţă de aproximativ 30 km.
am călătorit pe-o platformă de vagon CFR, la înţelegere cu
mecanicul, pitulaţi să nu ne măture vântul din viteza trenului. Când
am ajuns la destinaţie – Şcoala Normală din Caransebeş-, atât colegii
cât şi profesorii ne-au primit cu căldură, fiecare dintr-ai noştri fiind
repartizat la clasa corespunzătoare lui. Se ştia că anul şcolar începuse
mai dinainte, şi că ceilalţi colegi făcuse unele progrese. Ne-am
cumpărat şi noi ceva caiete şi creioane şi-am început s-o luăm din
urmă. Am fost cazaţi la internatul şcolii, masa urmând s-o luăm
împreună cu ceilalţi colegi la cantina aceleiaşi şcoli.
În condiţiile timpului din ce în ce mai rece, şi a alimentaţiei
destul de proaste, personal nu aveam nici un chef să-ncep “a ronţăi “
la lecţiile predate mai înainte. Pentru orele de curs la zi, îmi dădeam
tot interesul şi învăţam ce se preda, în rest, mă străduiam să-mi fac
rost de-o cămaşă, două, izmene, ciorapi şi dacă s-ar fi putut o flanea
de care aveam mare nevoie. Nu aveam puterea să mă concentrez
122
pentru învăţătură aşa cum ar fi trebuit. Profesorii, în majoritate
vârstnici, se purtau blând şi compătimitor cu noi, trecând peste unele
poticneli ale noastre. Cât am stat la această şcoală, de la sfârşitul lui
octombrie 1944 şi până la jumătatea lui martie 1945, colegii noştri
bănăţeni s-au comportat în mod exemplar faţă de noi. Ne-au pus la
dispoziţie cărţile lor, ne-au invitat pe la casele lor care erau prin
apropiere, în felul lor de a fi de zi cu zi. Între timp, noi am colindat în
lung şi-n lat oraşul. Cu această ocazie m-am întâlnit cu vărul meu
Nacu Vasile şi cu alţi elevi refugiaţi din Cernăuţi, toţi înscrişi la
Liceul Traian Loga din Caransebeş. Prin ei am cunoscut pe Stigleţ
Gheorghe din Bucşoaia, Catarig Nicolae din Năsăud, ambii subofiţeri
la Regimentul 96 Infanterie din localitate, care ne-au ajutat cu ce au
putut în ale îmbrăcămintei.
În legătură cu învăţătura, toţi câţi am venit de la Rusca, ne-am
dat seama de rămânerea în urmă în care suntem, şi care cum am
putut, nu ne-am lăsat, am tras din răsputeri astfel ca până la Sărbători
şi deci sfârşit de trimestru, să fim şi noi în rând cu lumea.
Întrucât, obiceiurile datinilor strămoşeşti din Bucovina cu
prilejul – Sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou -, au constituit
întotdeauna un cap de afiş la nivel naţional, ne-am sfătuit să facem şi
aici măcar ceva. Iniţiativa a aparţinut cernăuţenilor în frunte cu
Spânu Gheorghe, elev în ultimul an la Şcola Normală din Cernăuţi.
Acest elev Spânu, mai în vârstă de cât noi cu ceva ani, blond cu ochi
negri, puţin pistruiat, talie mijlocie şi bine legat, era un mare amator
de muzică şi bun organizator de coruri. Când râdea, îi ieşea în
evidenţă strunga la dinţii de sus şi culoarea afumată a acestora de la
tabac. S-au pregătit mai multe colinde şi cântări specifice
momentului: o urătură a “refugiaţilor “, întocmită ad-hoc, o cântare
specială pentru Episcopul Caransebeşului şi un “Mulţi ani “ aşa ca la
“operă “… S-a pregătit şi un buhai cum se cere după datină. În
Caransebeş, nu se obişnuia să se umble cu pluguşorul, mai ales
oameni mari în toată firea cum eram noi. Acest lucru îl ştiam, şi ne-
am înţeles să nu strângem bani, să facem doar o urare profesorilor
noştri, la nevoie câtorva personalităţi ale oraşului, şi Episcopului de
Caransebeş. Prin relaţiile noastre cu oraşul, s-a transmis vestea
organizării unei astfel de surprize astfel că cei vizaţi se aşteptau în
123
speranţa că s-ar putea să fie vizitaţi. În programul nostru erau
cuprinse unele colinde şi urări, toate executate pe trei şi patru voci.
După lăsarea întunericului, am pornit mai întâi la profesorii
noştri, la unele familii refugiate din Bucovina şi apropiate unor
colegi de ai noştri. Peste tot am fost primiţi cu entuziasm şi bucurie,
oferindu-ni-se gustări, dulciuri şi băutură. Când am bătut la poarta
masivă de metal a Episcopiei, cu greu s-a îndurat cineva să ne
deschidă o vizetă. După ce ne-am recomandat cine suntem, de unde
venim şi ce dorim, a fost înştiinţat Sfinţia Sa care a încuviinţat să se
deschidă poarta şi să-l colindăm. Spaţiul interior era scăldat într-o
lumină difuză, se părea că doar murmurul nostru îşi mai găsea loc
prin tăcerea tencuită în pereţi. De la parter unde ne găseam, un şir de
trepte urcau până undeva sus, la capătul cărora un balconaş
semirotund completa artistic înfăţişarea. În spatele grilajului de la
balconaş, se putea vedea una sau două uşi care duc undeva. Noi ne-
am aşezat în ordine pe voci la baza treptelor orientaţi cu privirea spre
balconaşul de sus, aşa cum ne-a sfătuit preotul care era de serviciu şi
care ne-a deschis poarta. La semnalul dirijorului, melodiile
colindelor noastre, ajutate şi de rezonanţa holului unde cântam,
ajungeau sus transformându-se în adevărate armonii cereşti. În mod
sigur a fost plăcut impresionat şi surprins Episcopul, la auzul
melodios al cântărilor pregătie special pentru Sfinţia Sa, executate ca
de nişte profesionişti… Micuţ de stat, cum îl vedeam noi de jos, ne-a
binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci. Spânu a fost condus până la
uşa Sfinţiei Sale. Nu ştiu prin cine dintr-ai noştri, Episcopul fusese
informat despre iniţiativa unor “studenţi “ bucovineni de a reaminti
localnicilor, măcar parţial din comoara datinii străbune. Spânu a
coborât încet treptele, aducând un oarecare “dar “ pentru refugiaţi.
În jur de miezul nopţii, am ajuns în centrul oraşului. Umblasem
peste tot unde aveam programat. În final ne-am oprit la restaurantul
Pomul Verde amplasat în plin centru. Aici, era organizat Revelionul
pentru cei cu “dare de mână “, şi dornici de petrecere. “Impresarul
“… şi dirijorul nostru, a mers înăuntru, a vorbit cu Patronul care la
rândul său a-ntrebat mesenii dacă vor să fie colindaţi. Răspunsul
unanim a fost :“Da!” Bucuroşi şi puţin “făcuţi “, am intrat cu toţii în
sala spaţioasă şi împodobită ca pentru mare sărbătoare. Încăperea era
124
plină până la refuz. Undeva într-un colţ era un brad din care licăreau
zeci de lumini, cu reflexe multicolore. În partea opusă, pe un podium
cânta orchestra. Noi, 20-25 tineri câţi eram, ne-am adunat în jurul
podium-ului. Muzica a dat semnalul de atenţie, iar Spânu a luat
cuvântul:
- Doamnelor şi domnilor, Corul studenţilor refugiaţi din
Bucovina vă adresează un călduros salut şi vă urează LA MULŢI
ANI! Anul 1945 să aducă mai mult noroc şi bucurii atât dv. cât şi
nouă! În aplauzele mesenilor, am început programul de colinde,
pluguşorul, iar la urmă un “ Mulţi ani “, ca de zile mari. A fost ceva
de pomină. După ce am început noi a cânta, orchestra s-a adaptat
imediat melodiilor noastre, amplificând frumuseţea şi dimensiunea
spectacolului. Când am terminat, în semn de salut, unii dintre noi au
ridicat căciulile în sus, alţii mâinile fluturând a salutare sau la “buna
vedere “. Cineva din sală a strigat că: “ mesenii vor să doneze bani!
“… Atunci, vărul meu Nacu Vasile, şi-a scos căciula de pe cap şi de
la masă la masă a-nceput să colecteze. În final noi am mulţumit şi
plecat.
După sărbători, cot la cot cu bănăţenii, am reluat activitatea
şcolară. Ne-au mai venit profesori noi, printre care şi la Medicina
populară. Şcolile Normale aveau prevăzut în programa şcolară
printre altele şi un obiect vizând Medicina populară, astfel că fiind
numit învăţător într-un sat uitat de lume, să ai cunoştinţele
elementare a da un sfat atât săteanului cât şi copiilor din şcoală. De
obicei aceste lecţii le preda medicul şcolii. La început am înţeles că
şcoala nu avea medic şi nici aceste lecţii nu s-au ţinut. Pentru acest
obiect, noi aveam programate două ore pe săptămână. După
sărbători, ne-a venit un medic de la Spitalul militar din oraş.
Îmbrăcat într-o ţinută militară, cu veston soldăţesc din lână aşa
ca pentru trupă, profesorul avea gradul de sublocotenent. La intrare
în clasă, ofiţerul ne-a salutat ca un civil… Era înalt şi subţire ca o
trestie, păr negru, faţa slabă puţin lunguiaţă, nas mic şi frumos sub
care o mustaţă roşie cu peri lungi îi acoperea gura. Când a intrat în
clasă, noi am izbucnit în râs. El s-a prins… şi-n treacăt spre catedră
zâmbind spre foiala din clasă ne-a zis:

125
 - Râdeţi de mustaţa mea? Nimeni n-a mai scos o şoaptă. O să
vă obişnuiţi cu ea, a continuat el calm.
Ne-a spus că este chemat de la spital să ne ţină aceste lecţii, că
nu va proceda ca ceilalţi profesori cu notele, şi că toţi din clasă vor
avea la urmă note de trecere…“Singuri trebuie să vă siliţi pentru
însuşirea cunoştinţelor necesare misiunii voastre, cele două ore le
vom face una după alta!”
În viaţa noastră de elevi, nici un profesor nu ne-a mai spus
astfel de cuvinte. A început să ne predea lecţia, fără să spună nici
măcar cum îl cheamă. În clasă era o oarecare gălăgie, unii mai
şopoteau, alţii se foiau în bancă, ca-n clasă. El ne-a privit atent dintr-
o parte în alta a clasei şi din acel moment, nimeni n-a mai suflat o
vorbă. Ne-a vorbit două ore fără întrerupere, clar şi pe-nţelesul
nostru. După ce a terminat ce a avut de spus la prima lecţie, a mai
adăugat:
- Astăzi v-am vorbit despre medicină în general, şi importanţa
voastră ca învăţători în viaţa satelor. Începând cu lecţia viitoare, unul
dintre voi să-mi spună despre ce anume vreţi să vă vorbesc, avându-
se în vedere şi capitolele din carte pe care trebuie să le parcurgem.
Aşa am procedat cu lecţiile care au urmat. Şeful clasei, după
intrarea profesorului se ridica în picioare şi spunea: “Astăzi am vrea
să ne vorbiţi despre -bolile la copii -, altă dată despre – bolile
venerice -, altădată despre un alt capitol din carte, şi tot aşa mai
departe. Odată însă, când să se ridice şeful clasei, a-ncercat să se mai
ridice un elev, se numea Gaiţă. Profesorul, văzând că şi un alt elev ar
dori poate altceva, l-a ascultat pe acesta.
- Domnule profesor, începe Gaiţă fără să fi discutat în prealabil
cu noi despre subiect, - dacă se poate să ne vorbiţi astăzi – “Despre
moarte”!… Profesorul care stătea în faţa clasei după ce l-a ascultat pe
Gaiţă a dat puţin a zâmbi făcând câţiva paşi spre geam, apoi
întorcându-se a început:
- Moartea este încetarea… şi este… şi este… timp de două ore
a vorbit fără întrerupere. A dat definiţia morţii din punct de vedere
fizic, ce înseamnă, cum se manifestă la oameni, animale, moarte
clinică, aparentă, cu exemple de pe front, starea de comă şi multe
altele. O asemenea prelegere nu ne-a mai fost dat să audiem. Un
126
adevărat potpuriu ştiinţific. Acest profesor foarte modest, îmbrăcat
soldăţeşte, la o vârstă de ceva sub treizeci de ani, era doctorul în
medicină Petre Brânzei, renumitul profesor universitar de mai târziu
de la facultatea de Medicină din Iaşi. Timp îndelungat directorul
Spitalului de Neurologie din Iaşi, vindecător cu puteri hipnotice a
bolilor de nervi. Recunoscut ca om de ştiinţă atât în ţară cât şi în
străinătate. Mult mai târziu, am aflat că şi el a avut de suferit de pe
urma Securităţii.
Începutul iernii 1945 nu a adus multă zăpadă prin partea
locului, frigul însă ne-a pricinuit destule necazuri în principal din
cauza lipsurilor de tot felul. Pe parcurs, în ianuarie, februarie, parte
dintre refugiaţi au plecat spre Moldova. Noi care eram de la Bacău,
încă n-am primit avizul de întoarcere, cu toate că Şcoala îşi reluase
modest activitatea. Prin a doua jumătate a lunii martie, suntem
anunţaţi că: “Toţi refugiaţii din Basarabia şi Bucovina sunt obligaţi
să se prezinte la – comisia mixtă – româno-sovietică cu sediul în
strada”…
Unii dintr-ai noştri au fost, fără să sesizeze ce anume urmăreşte
comisia, alţii nu s-au dus de loc, tocmai că ştiau despre ce-i vorba.
Pentru că se insista din partea autorităţilor locale, respectarea acestui
anunţ, a trebuit să mă prezint şi eu la această comisie care-şi avea
instalate birourile undeva în centrul oraşului. Într-o clădire nu prea
impunătoare, la etajul unu era amenajat un birou cu prelungire în
două, trei camere alăturate, uşile dintre camere menţinându-se
deschise. Un ofiţer rus în jur de treizeci de ani şi două femei de
vârstă mijlocie ocupau prima încăpere. Pe peretele lateral dinspre
uşă, era agăţată harta României. Am prezentat actele ofiţerului, care
după ce s-a chinuit să descifreze ce scrie în ele, s-a ridicat de pe
scaun şi cu hârtiile în mână căuta pe hartă unde vine Câmpulungul
Moldovenesc. Era înalt, blond şi se străduia să pară cât mai autoritar.
Zadarnic am încercat să-l lămuresc pe rus că judeţul Câmpulung nu
este în zona ocupată samavolnic de ei, sau undeva prin Ucraina cum
îmi arăta el cu băţul pe hartă, nu am reuşit. A înmânat actele mele la
dactilografă să mă treacă pe listă. Cele două femei erau românce care
cunoşteau şi limba rusă. Hotărârea ofiţerului a fost că: ”Peste trei
zile, în locul… să fii prezent pentru a fi ajutat, să mergi acasă”…
127
Una dintre femei mi-a tradus ce-a spus “şeful “, înmânându-mi şi
actele.
Ştiam ce-nseamnă “ajutorul sovietic”, cum i-au ajutat şi pe
basarabeni de-au ajuns în Siberia, cum garnituri întregi de bo-
vagoane ticsite cu populaţie germană din Banat şi restul ţării au luat
“calea Uralilor “… şi mai ştiam despre slugărnicia de neiertat a
autorităţilor române care în perioada respectivă ajuta ocupantul, să-şi
facă legea în ţara noastră.
Înapoiat de la comisie, am solicitat directorului să-mi încheie
situaţia şcolară la zi. El ştia că am fost la comisie fără a cunoaşte
rezultatul. Între timp mi-am făcut bagajul. La despărţire, Directorul
nu ştia dacă plec la locul stabilit de comisie, sau plec de unul singur
spre casă. Prietenilor, le spusesem că plec la Bacău, şi-n continuare
acasă la Stulpicani.
Nu ştiam dacă la Bacău Şcoala şi-a reluat activitatea şi nici cum
voi putea ajunge acolo. Aşa cum stăteau lucrurile la data respectivă,
problema şcolii şi a învăţatului era pe ultimul plan. Supravieţuirea
era totul. Pe lângă lucrurile pe care le aveam în rucsac, am mai pus şi
o pâine dolofană “tip Banat “, pe care am cumpărat-o în drum spre
gară.
Cheltuirea banilor cu ţârâita şi numai la nevoie, a fost de mare
importanţă, atât pentru buna mea dispoziţie, cât şi pentru posibilitatea
de a putea rezolva situaţiile grele ce se iveau. Cu toate că rucsacul era
greu, griji multe pe cap, vagoanele trenului încărcate până şi pe
trepte, călătoria de la Caransebeş la Bucureşti a fost pentru mine o
excursie reconfortantă, de nebănuit. Frumuseţea naturală a traseului
prin care străbătea trenul mi s-a părut atât de spectaculoasă şi ieşită
din comun, încât m-a impresionat în mod cu totul deosebit. Era spre
sfârşitul lunii martie. Vegetaţia de pe ambele maluri ale Dunării în
bogăţia ei nemăsurată, scăpată de sub pojghiţa gheţii, triumfa
năvalnic sub ocrotirea unui soare binefăcător. Aş fi vrut ca trenul
acela nenorocit s-o lase cât mai încet, să pot prinde cât mai multe din
ce mi-a fost dat să văd. Pe acest splendid traseu nu călcasem. Poate
de aceea, din fugă măcar aş fi vrut să sorb câte un strop din valurile
Dunării ce băteau malul şi câte ceva din multicolorul de care nu mă
puteam atinge…
128
 În Bucureşti, trenul a ajuns seara târziu şi ne-a lăsat undeva mai
la distanţă de gară, lumea s-a dat jos împrăştiindu-se care-ncotro.
Necunoscând amplasamentul, în cele din urmă am ajuns şi eu în gară,
după ce în prealabil, prin bezna nopţii şi lipsă de iluminare o luasem
în direcţia opusă, spre Chitila… În Gara de Nord, ca după război. Din
mulţimea care se călca pe picioare în gară şi prin apropiere, o bună
parte dorea să meargă spre Moldova. După vreo două zile şi tot
atâtea nopţi, în aşteptare prin Gara de Nord, în înţelegere cu nişte
CFR-işti, am demarat spre Moldova.
Pentru lumea de astăzi, este greu şi poate de ne-nţeles cum
arăta Moldova şi căile ei de comunicaţie la vremea respectivă, după
război. Liniile de cale ferată lărgite, podurile aruncate-n aer de
armata germană în retragere, mijloacele de transport mobilizate
pentru susţinerea frontului anti-hitlerist. Peste toate acestea, sărăcirea
fără precedent a populaţiei din zonă, starea de mizerie, haos şi
deznădejde, au condus printre altele şi la izbucnirea epidemiei de
Tifos exantematic, care a lăsat în urmă nenumărate victime omeneşti.
Când am ajuns la Bacău, am constatat că şcoala începuse firav
încă din toamnă, în mod normal cu personalul revenit din refugiu, şi
cu unii profesori reveniţi de pe front. Regăsirea cu prietenii, colegii
de clasă şi profesorii inclusiv domnul Olinici directorul şcolii, a fost
o mare bucurie împărtăşită de noi toţi.
Între timp au trebuit făcute multe lucrări de reparaţii la localul
şcolii, parte continuând şi când am ajuns eu. Gospodăria anexă, atât
de grijuliu întreţinută înainte de război de agronomul Varodin, acum
era la pământ. Grajdurile şi sculăria părăsite şi jefuite, se resimţea din
plin urmările tăvălugului devastator care trecuse pe aici.
Întrucât nu mai era mult până la vacanţa de Paşti, după ce mi-
am ocupat în bancă vechiul loc alăturea de Fendrihan, şi-n dormitor
la fel, cu învoirea profesorilor şi a domnului Olinici, am primit
dezlegare să plec mai devreme acasă. De câteva ori a trebuit să merg
de la şcoală până la gară să văd când pot prinde un tren pentru a
putea ajunge la Suceava. Trenuri circulau multe, chiar foarte multe,
de marfă şi cisterne toate încărcate cu pradă de război având direcţia
Cernăuţi şi mai departe… Erau conduse şi păzite de soldaţi ruşi, nişte
ţânci spurcaţi care erau în stare să descarce automatul în tine dacă te
129
vedeau că te apropii de trenul pe care îl păzeau. Aceste trenuri nu
opreau în orice gară, mergeau sute de kilometri fără să oprească.
Viteza cu care circulau era înfricoşătoare, şi totuşi nu săreau vagoane
de pe linie… În gara Bacău mişunau tot felul de oameni dornici să
plece spre undeva, nu era cum şi cu ce. Printre oameni îşi făceau loc
patrule ruseşti, nelipsite în gările prin care am trecut. Am căutat să ne
strângem la un loc cei care dorim să mergem la Suceava, aflând
printre altele că locomotivele care se alimentează cu combustibil la
Bacău, nu se mai opresc până la Cernăuţi… Nimeni nu era în stare
să-ţi dea nici cea mai mică informaţie în legătură mersul acestor
trenuri. În cele din urmă, am găsit câţiva CFR-işti care aveau de
mers la Suceava şi cunoşteau cum stă treaba şi cărora le-am plătit
atât eu cât şi ceilalţi oameni care doreau să ajungă la Suceava. Trenul
era în gară, locomotiva se alimenta, printre vagoanele cisternă şi de
marfă era şi unul platformă, despre care se vorbea că trebuie lăsat la
Suceava pentru a fi încărcat cu cherestea. Pe această platformă ne-am
urcat în grabă, fiecare cu bagajele pe care le aveam reuşind cu greu
să ne aranjăm cât mai înghesuiţi ca să încăpem cu toţii. Înainte de a
pleca trenul, doi soldaţi ruşi au controlat vagoanele de la un capăt la
altul. Când au ajuns la platforma noastră a fost “bai “ mare, să ne dea
jos cu forţa, nu altceva. Cum eram claie peste grămadă, noi nu ne-am
dat mişcaţi. Între timp, CFR-işti noştri au intervenit prompt, vodca
fiind pregătită mai dinainte. Pe traseu ne ţineam unul de altul şi toţi
de bagajele ce le aveam, să nu ne măture vântul. Trecea prin gări ca o
nălucă, credeam că nu se mai opreşte până-n Rusia. Când am ajuns la
Iţcani, ne-am dat jos în grabă, ca nu cumva "nebunii " ăştia după o
mică oprire, să-i dea drumu’ mai departe. Mulţi din cei care am venit,
i-am văzut făcându-şi semnul Crucii în drum spre casele lor cu
traistele în spate…
În continuare spre Vatra Dornei, linia de cale ferată nu era
lărgită pentru trenurile ruseşti, însă din cauza urmărilor frontului nu
se circula decât pe anumite porţiuni. În aceste condiţii, la gara Frasin
cu greu am ajuns abia în zori de zi.
Umezeala rece se făcea simţită atât pe valea Moldovei din
apropierea gării cât şi pe cea a Suhei până spre izvoare. Era în

130
primele zile ale lunii aprilie 1945, iar zăpada de pe Todirescu şi
Rarău, încă-şi mai spunea cuvântul.
Drumul de la Frasin la Stulpicani l-am făcut pe jos, ocolind
gropile şi podurile distruse de război. Ca şi-n alţi ani, câinii au fost
aceia care au dat semnalul sosirii mele. Bucuria revederii a fost mare.
Traian al nostru venise de pe front, nu cu mult înainte. Fusese cu
regimentul lui de Vânători pe frontul din Apus. Părinţii erau sănătoşi,
gospodăria nu avusese pierderi cu trecerea frontului. Nenorocirea cea
mai mare era că, epidemia de Tifos cuprinsese întreaga regiune. La
toate casele din vecini zăceau la pat câte unu, doi, trei sau patru
bolnavi cum era la vecinul nostru Dumitru lui Agapie. La unele case,
nici nu te lăsa să intri înăuntru, cum era cazul la uncheşu’ Mihai a lui
Tomă. El şi cu mătuşa Aniţa zăcuse grozav, zile în şir s-au zbătut în
nesimţire luptându-se cu moartea, în cele din urmă învingând-o.
Ştiind prin ce au trecut, nici în curte nu mai primea picior de om. La
uncheşu’ Petrea, mătuşa Ioana şi la toate casele din vale, boala
scormonea nemilos în trupurile care încă mai mişcau pe paturi sau
laiţe. Prin aceste case, înseamnă că şi păduchii colcăiau. Pericolul era
foarte mare, un păduche contaminat îl puteai lua de unde nici nu te
aşteptai. Singura şansă era curăţenia, prudenţa şi evitarea locurilor
riscante. Auzind că la Dumitru lui Agapie toţi din casă sunt bolnavi,
nu m-am putut abţine să nu-i văd. Când le-am deschis uşa la casă, o
amestecătură de putori sufocante au dat năvală spre ieşire încât, a
trebuit să stau puţin să mă adaptez…
Din cei şase membrii ai casei, cinci erau întinşi pe unde se
putea, iar al şaselea, o fată mai mică decât mine cu trei, patru ani,
plângea pe-un colţ de laiţă. Situaţia era atât de dezolantă şi fără
ieşire, încât se părea că totul se scufundă. Dumitru şi cu băiatul cel
mare-Gheorghe, erau întinşi pe patul lor din scânduri, cu ochii
întredeschişi abia reuşind să mişte mâinile în semn spre gura căscată
că le este sete. Nastasia soţia lui şi ceilalţi doi băieţi, Silvică şi
Arcadie întinşi pe-o improvizaţie de pat, cu câteva paie puse pe
scânduri, nu se mişca nici unul, gurile întredeschise, buzele uscate şi
nemilos scrijelate. În faţa acestui tablou, Ileana era neputincioasă şi
îngrozită. Mergea de la unul la altul şi împrospăta cu apă rece cârpa
de pe fruntea fiecăruia, faţa şi buzele. Acest serviciu, fiecăruia îl
131
făcea neîntrerupt. În cazul că unul din bolnavi dădea semne de mai
rău, îl stropea mai intens cu apă rece să se trezească… Această figură
din urmă a trebuit s-o facă de mai multe ori tatălui ei, care de mai
multe ori era gata, gata… După o raită prin cameră să-l văd pe
fiecare, am plecat acasă să le aduc ceva. Am pregătit la repezeală un
castronaş cu mere curăţate şi tăiate felii subţiri pe care Ileana
îndemnându-i la rând pe fiecare, le-au mâncat până a doua zi. Acest
lucru l-am făcut şi-n zilele următoare. Am fost atent să nu mă ating
de vreun veşmânt de-al lor şi nici să bat pasul pe loc prin casă.
Până la Paşti, nu mai erau multe zile. În săptămâna Patimilor,
am lucrat cu toţii pe lângă casă povestindu-ne prin ce trecusem
fiecare. Tătuţa, ne-a povestit cu lux de amănunte cum nemţii au dat
foc satului. Arsese Biserica, Şcoala, Judecătoria şi tot centrul satului,
mai puţin Biserica catolică situată în centrul satului. Toată povestea
s-a întâmplat după încheierea Armistiţiului de la 23 august 1944.
Linia frontului la data respectivă era pe vârful Ghirleului, Clădita şi
pe crestele dealurilor dinspre Răsărit ale satului. În comună era
consolidat un important dispozitiv de luptă german, care oprise
înaintarea armatei ruse în colaborare cu cea română. Cu toată
vigilenţa patrulelor germane care zi şi noapte scotoceau toate cărările
şi potecile din sat şi împrejurimi, într-o noapte întunecoasă pe vreme
de burniţă şi vârtejuri de vânt, o formaţie mixtă ruso-română s-a
strecurat prin linia frontului german, şi sub protecţia lăstărişului unui
pârâiaş, a ajuns până-n centrul satului la crâşma lui Hutu Ion. Aici,
pe lângă că au băut tot ce le-a poftit sufletul, s-au informat în
amănunt asupra stării de fapt privind întregul dispozitiv german. În
timp ce patrula mai gâlgâia încă din nişte sticle în beciul de la Hutu,
de pe linia frontului german s-a dat alarma de cel mai înalt pericol.
Atât în comună, cât şi pe întreaga vale a Suhei a început o căutare şi
urmărire de “ intruşi “, aşa cum numai GESTAPO-ul ştia să o facă…
Cu ajutorul unor săteni, cei urmăriţi au reuşit să scape de “încercuire
“ şi să ajungă la ai lor peste Ghirleu.
În zori de zi, un bombardament năucitor s-a abătut asupra
poziţiilor germane, înregistrându-se pierderi mari. Drept represalii,
nemţii au dat foc la întreg centrul satului, inclusiv casei lui Hutu Ion.
După incendierea satului, nemţii au început retragerea spre
132
Câmpulung, în principal pe drumul ce trece peste Prihodişte,
distrugând totul în urma lor. În continuare, cu greu oamenii au
început să se obişnuiască cu ruinele şi înfăţişarea dezolantă a satului
lăsată de război.
Din cei mulţi din sat plecaţi în refugiu, printre care şi prietenul
meu Toader a lui Vasile Pârlac şi alţii nu s-au mai întors. Toader a
murit împreună cu mai mulţi tineri premilitari într-un tren cu
refugiaţi bombardat de americani în apropiere de Piatra Olt, în aprilie
1944.
În sat luase fiinţă “Comisia pentru reforma agrară “, în scopul
acordării de terenuri agricole celor întorşi de pe front. S-a avut în
vedere ca beneficiarii de terenuri, cu precădere pentru construirea de
case, să fie numai cei care au luptat pe…”frontul din Apus “. Cei
care au luptat numai pe “frontul din Răsărit “, nu aveau nici un drept,
ba mai riscau să fie şi arestaţi. Şi lui Traian al nostru care luptase în
Regimentul Vânători de munte atât în Răsărit cât şi-n Apus i s-a dat o
parcelă în centrul satului, undeva printre nişte ruine, urmând să-şi
ridice o casă acolo.
De când am venit acasă, n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu să nu
auzim clopotul de la biserică, plângând pe câte unul… După
incendierea bisericii noastre ortodoxe şi a clopotniţei din apropiere,
glasul neasemănător al clopotului nu s-a mai auzit. Provizoriu,
slujbele religioase se făceau în localul Bisericii catolice din sat,
închisă temporar după plecarea nemţilor în Germania, în 1940.
Pregătirea şi sărbătorirea Sfintelor Paşti, n-a mai fost ca
altădată când mirosul de coptură pe vatră-ncinsă se răspândea până
departe. S-a gătit aşa cum s-a putut. Unde erau bolnavi, aşa ca la
Dumitru, nu s-a gătit nimic. Nici ouă roşii, mândria gospodinelor din
totdeauna, nu s-au mai făcut peste tot.
În noaptea de Înviere, eu am plecat la biserică. Ceilalţi au
rămas acasă. Era frig şi întuneric beznă. Pe atunci, să pleci la peste
trei kilometri pe drum desfundat şi plin de gropi, era un act de curaj.
Nu fusesem de mult la biserică şi voiam să mă întâlnesc cu prietenii
mei din sat: Radu Ciofu, Ţâcă, Ambroş Adrian, Tătaru şi alţii. La Sf.
Înviere a fost puţină lume, nu ca altă dată când nu-ţi puteai face loc
prin mulţime. A doua zi de Paşti, a fost horă mare în sat. Organizată
133
de Niţă a Pârjii şi Vasile a lui Nană, într-o şură mare situată pe
pajiştea din apropierea Ocolului Silvic, hora reuşise să adune tot
tineretul întors de pe front, fetele care-i aşteptase, familii tinere şi
mulţi gură-cască. La această manifestare a bucuriei am participat şi
eu, împreună cu prietenii mei. Muzica în cea mai mare parte alcătuită
din suflători, adusă tocmai de la Valea Moldovei, era pe placul celor
prinşi în hore şi bătute… Era o zi călduroasă cu cer senin, cu toate că
nopţile trecute fusese frig. Într-un fel, veselia şi buna dispoziţie
pusese stăpânire pe toată suflarea din şură şi din jurul ei. Se bea bere
pe săturate, se ciocneau ouă, se făceau glume, trecuse potopul… De
la distanţă s-auzea tropăitul la podele şi strigăturile din horă. Cine nu
avea loc în şură… se putea-nvârti şi-n jurul ei. Trilurile învârtite în
trompete, răscoleau întreaga vale a Suhei până pe creasta de sus a
Ghirleului. Printre cei mai fericiţi se numărau “scăpaţii cu viaţă“,
veniţi de pe front. Printre aceştia, se număra şi Trăian al nostru. De
talie mijlocie, şaten cu ochi albaştri, voinic şi mai bine legat la corp
decât camarazii lui, Trăian se simţea în largul lui. Cămaşa de pe el
albă ca neaua, era udă de puteai s-o storci... Mânecile suflecate pân’
la cot, scoteau în evidenţă braţele-i vânjoase demne de admirat. Era
mai mare decât mine cu cinci ani, şi-n orice împrejurare dădea
dovadă a-mi fi protector. Această horă era prima petrecere de după
război, care se desfăşura în aer liber sub razele unui soare atât de
binevoitor. Au putut ciocni un pahar de bere într-un anturaj de basm,
toţi aceia care în încleştările pe viaţă şi moarte pe varii fronturi n-au
crezut că se vor mai revedea. Cu toate că nu departe de şură, în casele
de peste drumul care vine dinspre Frasin şi duce la Ostra, Tifosul îşi
înfipsese colţii în semeni care încă mai suflau, petrecerea continua…
Fiecare din cei sosiţi de pe front credea că odată ce moartea l-a
ocolit, aceasta nu va mai avea curajul să se mai apropie de
el...Atmosfera generală se încadra în zicala veche: “Morţii cu morţii,
vii cu vii“… Pe-nserat m-am întors acasă, Trăian a venit pe la o
bucată de noapte.
Trecuse o săptămână de la Paşti şi trebuia să revin la Bacău, la
şcoală. Trenurile nu circulau, camioane din când în când şi mai rar, la
distanţe mari aşa cum aveam eu nevoie. Însoţit de Traian, am mers
de mai multe ori cu căruţa până la Frasin şi Humor, poate vom găsi
134
ceva. În cele din urmă am găsit un şofer din Stulpicani, care locuia în
Humor şi care urma ca peste una, două zile să meargă cu un camion
până la Roman. Camionul pe care-l conducea Costănucă era încărcat
cu diverse materiale până sus. Într-un colţ pe încărcătură, mi-am
făcut cu anevoie loc, acoperindu-mă cu un capăt de prelată, şi în
după amiaza zilei următoare am plecat spre Roman. Seara, am ajuns
la destinaţie. Peste noapte, am aţipit în sala de aşteptare a gării din
Roman. Soldaţii ruşi patrulau atât prin gară, cât şi în preajma ei, iar
moţăiala dintr-un colţ al sălii, a fost pentru mine mai mult o
priveghere. A doua zi pe la amiază, cu ajutorul unei maşini militare
am ajuns la Bacău. Pe atunci, dacă întârziai câteva zile după
începerea cursurilor, nu-ţi zicea nimeni nimic, era ceva normal.
În urma mea acasă, totul a rămas bine. Nu eram în stare să
mulţumim Celui de Sus pentru mila ce a avut-o faţă de noi, văzându-
ne adunaţi cu toţii acasă, după ce fiecare traversasem peste atâtea
nenorociri. Grajdul era plin de vite, mieii zburdau alăturea de oi prin
livadă, câmpul înverzit, iar mugurii pomilor da să crape-n înflorit.
La Dumitru lui Agapie, începea viaţa să învingă boala pentru
toţi care de Paşti erau pe "ducă ", la fel şi mătuşa Varvara lui Petre şi
Ioana lui Gheorghe.
La vreo două săptămâni după Paşti, lui Traian al nostru a
început să i se facă rău, temperatură din ce în ce mai ridicată,
complicându-se în mod dramatic situaţia. În sat medic nu era,
doctorul Tasciuc, nu venise din refugiu. Cu căruţa mai dinainte
pregătită, tătuţa a “zburat“ până la Frasin poate-l găseşte pe
renumitul doctor Kipper. L-a găsit şi-n grabă mare a fost adus, doar,
doar se va putea face ceva. După consult, supărat doctorul nu le-a dat
mari speranţe… Despre medicamente la data respectivă, nu putea fi
vorba.
Cum se întâmplase? În noaptea de Înviere, când eu am fost
plecat la biserică, pe după miezul nopţii, ai noştri s-au trezit cu bătăi
insistente în uşă, în prag Ileana lui Dumitru în hohote de plâns,
implora printre sughiţuri ajutor, că moare tatăl ei şi mama sa, să
meargă cineva să le ţină lumânarea aprinsă, că: “eu mă tem să le-o
ţân!“… Vrând, mai mult ne vrând, Traian s-a dus să le ţină
lumănarea… De când ai lui Dumitru erau bolnavi, Traian niciodată
135
nu le-a călcat pragul casei. Le-ar fi dat orice, numai să nu se ducă
acolo. Dumitru şi Nastasia soţia lui n-au murit. Când s-a întors acasă
Traian era foarte dezgustat şi deprimat: “Aşa era o putoare ş-o
căldură în casă, încât abia m-am abţinut să nu vărs,… dacă vine să
mă mai cheme, nu mă mai duc,” şi nu s-a mai dus…
A dus tot greul războiului din Răsărit ca sergent în Regimentul
Vânători de munte, în continuare a participat si-n luptele din Apus
până-n munţii Tatra, moartea ocolindu-l de nenumărate ori pentru ca
să vină acasă unde avea de toate şi să se poticnească în colţii
nemiloşi ai Tifosului exantematic. Avea 25 de ani, optimist şi plin de
viaţă, urma să se căsătorească în săptămânile următoare, şi dintr-o
dată se închid toate drumurile, toate cărările, toate ieşirile spre mai
departe… Ce tulburări să fi fost prin cer pe undeva, încât s-alunece o
stea pornind chiar din noaptea Învierii, ceva după miezul nopţii??!...
Cât a fost războiul de greu, şi situaţii pe muchie de cuţit, n-a
intrat în panică niciodată… Când temperatura a depăşit limitele şi
undeva ceva… s-a rupt, valuri de sânge pe gură şi nas au inundat
perna, aşternutul, patul şi podelele până mai încolo...În faţa acestei
scene părinţii au rămas înlemniţi. Nu s-a mai putut face nimic,
sângele s-a oprit de la sine...nu mai avea ce curge. Ameţit şi tulburat
de cele ce se-ntâmplă, Traian a intrat în panică. Şi-a dat seama că nu
se mai poate vindeca. A început să delireze şi nu mai avea putere să
se ridice din pat. Toată noaptea de sâmbătă spre duminică s-a zbătut
între viaţă şi moarte. Duminecă dimineaţa când soarele trecuse ceva
peste vârful Braniştei, Traian a adormit pentru câteva clipe… S-a
trezit luminat la faţă şi bucuros că “o Doamnă foarte frumoasă,
îmbrăcată-n alb a apărut pe geam, s-a aşezat pe marginea patului, l-a
mângâiat şi încurajându-l i-a spus: “nu-ţi fie teamă, pentru că în trei
zile ai să te faci bine”,… şi Doamna s-a făcut nevăzută…După ce
Traian a şoptit părinţilor cele văzute şi auzite, s-au bucurat cu toţii
crezând cu putere într-o minune Dumnezeiască, în Maica Domnului,
care poate chiar Ea… a intrat pe geam să aducă vestea…
După trei zile, Traian a murit. Vestea morţii lui a îndurerat
întreaga aşezare. Totul a căzut atât de neaşteptat şi de năprasnic,
încât la auzul acestei veşti fiecare-şi făcea cruce întrebându-se “cum
de-a fost posibil ?“… Ca şi când o mască neagră ar fi sfârtecat
136
văzduhul şi sub forma unei năluciri zălude să tune urlând spre
dânsu’: “Pân’ aici ţ-o fost!”…
Familia, prietenii, vecinii şi tot satul l-au scăldat în lacrimi.
Fluiere, trâmbiţe, formaţia de “suflători“ de la Valea Moldovei care
cântase de Paşti, clopotele de la biserică, trei zile-n şir l-au tot jelit.
Câinii, da să rupă lanţu’ urlând prelung cum numai ei ştiu să plângă
şi să-şi tânguie stăpânul.
I s-a pregătit mireasă împodobită, care să-i mângâie suspinul pe
drumul nou ce avea de mers. Mioare şi oi i-au fost trecute peste
sicriu, să-i întovărăşească paşii, vămile i-au fost plătite-n bani
mărunţi ca nu cumva în cale, să-i mai găsească cineva pricini…
Au mai murit oameni, au mai fost înmormântări, dar felul lui
Traian de-a fi, bunătatea şi omenia care-l caracteriza din plin, au
adunat tot satul să-l conducă pe ultimul său drum. Cine şi-a putut
închipui că bucuria revederii cu ceilalţi flăcăi din sat reîntorşi de pe
front, manifestată cu atâta exuberanţă la Hora de Paşti, s-ar putea
transforma cu atâta rapiditate într-o durere de neşters.
La Bacău când am ajuns după vacanţa de Paşti, şcoala
începuse. Profesorii căutau să sistematizeze materia în aşa fel ca să
poată fi parcursă toată până la sfârşitul trimestrului. Se muncea fără
întrerupere. De acasă, nu mai aşteptam veşti, timpul rămas până la
vacanţa mare fiind scurt, toată atenţia şi efortul era pentru terminarea
cu bine a anului şcolar. Profesorii care fuseseră concentraţi, au
revenit la catedrele lor, mai puţin profesorul de română Octavian
Zăbavă, care după câte se vorbea, murise pe front. Mediile la acest
obiect, ni le-a încheiat domnul profesor Olinici, care fusese cu noi în
refugiu. De la Paşti şi până la vacanţa mare nu am avut nici o ştire de
acasă.
În mai multe nopţi am visat rău şi foarte rău pe acasă pe la noi.
Mă trezeam în miez de noapte lac de sudoare şi scuturat de emoţii,
nu mai puteam să adorm până dimineaţa. Peste zi tulburat, c-o stare
nervoasă sâcâitoare pe care în mod normal n-o aveam. Nu puteam să-
mi explic ce se-ntâmplă cu mine. În cea mai mare parte, le dădeam
pe seama trăirilor pe care le-am avut când am găsit satul ars, oameni
schilodiţi de minele lăsate-n urma frontului de nemţi,
bombardamente, morţii de sub şopron, toate petrecute într-un trecut
137
nu prea îndepărtat. Ceva mi s-a părut totuşi în neregulă pentru că,
încă în examene fiind, am primit de acasă o sumă de bani pe care n-o
cerusem, mai era ceva timp până la plecarea în vacanţă. Eu
continuam susţinerea examenelor. Cu câteva zile înainte de plecarea
în vacanţa mare, primesc prin mandat telegrafic bani necesari pentru
drum. Nu ştiam ce să cred. În cele din urmă m-am liniştit
considerând că fiind şi fratele meu acasă, au putut face rost de mai
mulţi bani, pe care mi i-au trimis să-mi mai cumpăr ceva de
îmbrăcat.
În vacanţa mare am plecat de la şcoală împreună cu Ghiţă
Fendrihan cu ajutorul unei garnituri de tren care mergea până la
Suceava. Era în a doua jumătate a lunii iunie, timp de vară călduros,
noi eram bucuroşi că am terminat cu bine anul şcolar, dorindu-ne ca
vacanţa s-o petrecem cât mai cu folos.
În gara Iţcani când am ajuns, prin mulţimea de oameni care se-
nvârteau încoace şi-n colo, ne-am întâlnit cu şeful Postului de
jandarmi din Stulpicani, Vasile Hamburdă. Acesta mi-a spus dintr-o
dată şi fără-nconjur:
- Să ştii că fratele tău a murit! Când am auzit, nu-mi venea să
cred. Se clătina totul în jurul meu… Şeful de Post ştia că eu n-am
fost la înmormântare, nu mă văzuse, printre oameni se vorbea
insistent că: “frati-su n-o avut cum sî vină, nu circulî trenurili!“
Pe cât s-a putut, am avut o mică discuţie cu domnul
Hamburdă: Când, cum. de ce?:
- Îndată după Paşti – TIFOS!“ a fost răspunsul Dumnealui. A-
nceput să mi se facă rău, n-am mai putut continua drumul spre casă.
În această situaţie, Ghiţă Fendrihan a insistat să întrerup călătoria, să
mergem împreună la Costâna, să mă restabilesc, urmând ca mâine să-
mi continui drumul.
Împreună cu mai mulţi oameni am trecut apa Sucevei pe
marginea podului de cale ferată, şi prin lunca Sucevei am pornit-o
spre Costâna. Era într-o zi după masă, zi călduroasă de vară.
Frumuseţea peisajului aproape sălbatec scăldat în soare, minunăţia
sălciilor printre care treceam, parcul boieresc de la intrarea în sat, n-
am băgat nimic în samă. Acasă, tata lui Ghiţă ne-a primit cum a
putut. Nu cu mult înainte, murise şi soţia lui tot de tifos. Peste noapte
138
am rămas alăturea de Ghiţă şi tatăl său în casa lor din Costâna. A
doua zi am luat-o pe jos spre Suceava, prin Mihoveni. Ghiţă m-a
condus până la păduricea de la capătul satului spre Mihoveni,
arătându-mi drumul care duce la Suceava. Cu bagajul în spate,
întinzând pasul prin Mihoveni, nenumărate întrebări îmi răscoleau
sufletul în legătură cu ce a putu să se întâmple la noi acasă. După ce
m-am învârtit prin oraş aproape o zi, odată cu seara am găsit un
camion pe platforma căruia am ajuns la Humor. Căldura aproape de
nesuportat din timpul zilei, odată cu căderea întunericului se lăsa
învinsă încetul cu încetul de răcoarea binefăcătoare a nopţii.
Mutându-mi greutatea bagajului de pe un umăr pe celălalt, în pas
grăbit am pornit-o prin întuneric de la Humor spre casă. Întâlnirea cu
părinţii a fost dureroasă. Până dimineaţa mai mult s-a plâns. A doua
zi am mers la cimitir. Ţărâna era proaspătă, la fel cetina din
coroniţele de pe cruce şi mormânt…
Soarele se ridica din ce în ce mai sus pe cer, în timp ce
împreună cu părinţii ne întorceam de la cimitir cu sufletele zdrobite
de durere. Nu-mi venea a crede cum, cu ceva timp în urmă în vacanţa
de Paşti ne jucam ca nişte copii trântindu-ne şi încercându-ne forţele,
şi deodată să rămân singur, doar cu amintirea a ceea ce a fost…

* * *

139
 CAPITOLUL 3

“ Tu, în trânta ce te-aşteaptă,

zale să nu-mbraci,
ci jivina s-o înşfaci
într-o luptă dreaptă.”
Radu Gyr

Anul şcolar 1945/1946, pentru şcoala noastră a început destul

de greu. Sărăcia şi lipsurile de tot felul îşi arătau colţii şi rânjeau în
urma tăvălugului ce trecuse peste şcoală. Gospodăria Anexă, atât de
bogată mai înainte, nu mai exista. Grajdurile goale, inventarul agricol
distrus în totalitate, iar noua conducere a şcolii total incapabilă în a
lua măsurile necesare în vederea redresării situaţiei.
Iniţial, nu s-a ştiut prin ce împrejurări a ajuns directorul şcolii
noastre acest domn Iulian Constantinescu. Profesor de Pedagogie,
Filosofie, Logică, Etică… poate şi altele, toate obiecte de bază la
Şcoala Normală. Profesorii noştri vechi nu l-au cunoscut şi nici nu au
bănuit, cu atât mai mult noi elevii, că acest om este într-un fel
bolnav, cu unele tulburări de natură psihică. Nu era cunoscut în
oraşul Bacău, Partidul comunist îl adusese de undeva.
Încă înainte de război, Bacăul se număra printre oraşele cu o
industrie dezvoltată, mişcarea comunistă înfiripându-se cu mult mai
devreme decât în alte oraşe ale ţării. În afară de industrie, Bacăul era
şi un mare centru comercial.Populaţia evreiască, foarte numeroasă în
oraşul Bacău, nu a fost evacuată şi dusă-n lagăre aşa cum s-ar crede,
a fost lăsată pe loc şi consemnată doar să nu părăsească localitatea,
pe “sub mână“, încă mai făcea comerţ…
La sosirea Armatei roşii, cine făcea legea în oraş?… comuniştii
şi oportuniştii . În aceste condiţii, la uşa Partidului Comunist din
Bacău era un du-te-vino, care nu putea fi trecut cu vederea. Unul care
se vântura pe aici, era şi Constantinescu, directorul nostru.
140
 După cum se ştie, nu întreaga românime a primit pe invadatori
cu ostlitate. Cei care s-au veselit aplaudându-i au fost muncitorii din
fabrici, câţiva comunişti pe care-i avea Ţara la data respevtivă, parte
din evreii din Nordul ţării reveniţi din surghiun şi “românaşi“ de-ai
noştri dornici de parvenire. Împrejurările au impus la început o
rezistenţă tacită şi timidă, faţă de care ocupantul a-nceput să se
dezlănţuie, s-arate de ce este în stare. În aceste condiţii mişcările de
rezistenţă făţişă, n-au întârziat să apară.
Astfel, începând din Nord cu obcinile Bucovinei, continuând cu
Munţii Neamţului şi-au găsit ascunzişul atât luptători împotriva
comunismului, cât şi dezertori din armată care n-au vrut să lupte pe
frontul din Apus împotriva hitlerismului. Organizaţiile anti-
comuniste despre care la data respectivă se vorbea prin părţile
noastre erau: “Sumanele negre” şi “Gărzile lui Decebal “, una din ele
era condusă de doctorul Vasilache din Vatra Dornei. Pe parcurs, atât
grupurile izolate de fugari dezertori, cât şi cele cu iz politic au fost
lichidate.
Clasa noastră a opta, deci ultimul an de Şcoală Normală, a mai
fost completată cu încă un număr de tineri veniţi de pe front, care nu-
şi dăduse examenul de diplomă pentru învăţător. În această situaţie,
în clasă eram acum peste patruzeci de tineri, care zilnic ştergeam
praful de pe bănci. Majoritatea, depăşisem vârsta de douăzeci de ani,
oameni cu opinii manifestate în public. Atmosfera din clasă nu era
ca-nainte de război. Lumea şi în special tineretul se prefăcuse mult.
În afară de faptul că noi învăţam, mai şi discutam, poate şi ce nu
trebuia. Opiniile în clasă erau foarte diferite, atât în ce privea
Basarabia, Bucovina, partidele politice, naţionalism, socialism cât şi
altele. Zi de zi, privindu-ne-n ochi ne consideram unu’ şi unu’, fără
“ciripitori“… Aşa cum stăteau lucrurile între noi, nimeni nu-şi
închipuia că directorul Constntinescu avea oamenii lui foarte bine
acoperiţi care-l informau în amănunt tot ce se petrecea în clasă. Cu
toate că eram mulţi, ordinea şi disciplina în clasă erau păstrate la
limita bunului simţ, atât profesorii cât şi directorul neavând ce ne
reproşa. Majoritatea elevilor din clasă fusesem în refugiu, acolo pe
lângă muncile agricole, s-au citit cărţi, vizionat filme, organizat

141
şezători, şi alte activităţi culturale care au contribuit foarte mult la
maturizarea noastră.
Cu trecerea anilor şi câştigarea unui prestigiu în clasă, eu nu
mai eram copilul timid de la începuturi… În clasa-ntâia am fost al
11-lea, în clasele următoare până la cel mult al 7-lea, pentru ca în
clasa 8-a – şi ultima - să fiu clasat al 3-lea, din peste patruzeci câţi
eram noi, după Fendrihan care a fost al 2-lea. Nu mai umblam în
costum naţional, aveam un costum bun domnesc.
Într-o zi de toamnă târzie, când vântul mătura frunzele ruginii
prin curte, în timp ce treceam printre elevii ieşiţi în recreaţie, mă
întâlneşte directorul. După ce l-am salutat, îmi face semn cu mâna să
mă apropii.
- De unde eşti tu? Era prima întâlnire şi schimb de cuvinte cu
directorul. În clasă când eram singuri, noi între noi până la această
dată avusesem nenumărate discuţii despre ruşi, bolşevism, acţiunile
fugarilor din munţi, situaţia din ţară, etc., la care eu luam parte
activă.
- Din Câmpulung Moldovenesc! Îmi pusese o întrebare
firească, la care am răspuns fără să-l las să aştepte.
- Ai auzit despre Sumanele negre şi Gărzile lui Decebal?…
Când s-a discut în clasă despre lupta anti-comunistă, eu am
pomenit numele acestor organizaţii ca ceva cotidian, cunoscut de toţi
din partea muntelui. I-am răspuns afirmativ, că prin satele noastre
oamenii vorbesc depre unele bande de fugari, fără să le fi văzut.
- Suman negru, tu ai?
- Da domnule, am suman negru, căciulă neagră şi tot ce trebuie
la costumul naţional. Nici n-am bănuit măcar rostul acestor întrebări.
Directorul nostru, era un om trecut ceva de 40 de ani, talie
mijlocie, faţa prelung osoasă - piele pe os -, ochi împăienjeniţi ornaţi
cu nişte cearcăne liliachii, obrajii subţi cadaveric pământii. Subţire ca
o scrumbie, adus puţin de spate, bărbierit la zi şi elegant îmbrăcat.
Soţia lui, pentru că avea şi soţie, îi semăna întru totul.
La clasă, noi aveam câteva ore săptămânal la mai multe obiecte
cu directorul, la care,de ce cele mai multe ori lipsea. Era plictisit,
leneş şi dezinteresat de activitatea didactică. Noi eram obişnuiţi cu
profesori de talie mare, care pe lângă multă ştiinţă, să dea dovadă de
142
interes şi pasiune în a se face înţeleşi. Aşa cum se prezenta ca
profesor şi director, nu era pe placul şi dorinţa noastră, fapt pentru
care îl desconsideram. Între catedră şi băncile din clasă a intervenit o
prăpastie adâncă, lucru neobişnuit în cei opt ani trecuţi. De această
situaţie se făcea vinovat în exclusivitate directorul. Când am revenit
în clasă, care mai de care mă-ntreba:
- Ce doreşte directorul să ştie? Să vină-n clasă să ne întrebe şi
pe noi! Costum naţional? Nu i-e-i spus că toţi avem costum naţional
şi sumane negre? Păcat! Aşa trebuia să-i spui!…
După felul cum m-au descris “colegii“… directorului, şi
întrebările pe care acesta mi le-a pus, am dedus bănuiala acestuia c-aş
face parte şi eu din aceste organizaţii. Asemenea întrebări le
consideram fără importanţă şi lipsite de interes nedându-le atenţie.
În afară de lecţiile pe care le făceam şi pentru care ne
pregăteam împreună cu profesorii noştri, unii dintre colegi au venit
cu ideea să organizăm şi o serbare, aşa ca de “rămas bun, de adio
Şcoală Normală“… O serbare puţin mai deosebită, nu cum se făcea
pe vremuri… ceva mai suplu, mai vioi, mai reconfortant, cum
văzusem prin Timişoara şi Caransebeş la trupele de teatru
profesioniste care dădeau spectacole prin ţară. Încă din refugiu cu
toţii cunoşteam pe de rost monologurile, cântecele şi poeziile care
fusese recitate de artiştii acestor trupe.
După ce într-un cadru restrâns s-a discutat programul serbării,
s-a trecut la pregătirea lui. Ceea ce a urmat nu a fost greu întrucât toţi
cunoşteam programul, a trebuit doar nominalizaţi “artiştii “, punerea
în scenă şi câteva repetiţii. S-au stabilit şi unele responsalităţi:
Alexandrescu, trebuia să se ocupe de orchestra clasei, Fendrihan, de
poezii şi monologuri, Comănici de aranjarea scenei şi a sălii de
spectacol iar eu să activez corul clasei. Agavriloaie, şeful clasei
trebuia să coordoneze programul, inclusiv desfăşurarea acestuia pe
scenă.
Când pregătirile au fost gata, s-a stabilit data spectacolului. Au
fost invitaţi profesorii, directorul, elevii şi public din oraş. Pentru
pregătirea scenei aşa cum văzusem la adevăraţii artişti, trebuiau
becuri multe pe care nu le aveam. Pentru rezolvarea acestei

143
probleme, Comănici cu echipa lui a luat becurile de la clasa şi
dormitorul nostru şi parte din becuri de la clasele mici.
Când a bătut gongul şi s-a dat la o parte cortina, o luminozitate
feerică scălda feţele “artiştilor“ care abia mai încăpeam pe scenă.
Becurile au fost înfăşurate în hârtii multi colore, astfel ca prin jocul
de lumini, întreg ansamblul scenei s-apară cât mai spectaculos. Sala
de mese a fost transformată în una de spectacol. Scaunele au fost
aranjate să poată fi folosite cât mai eficient. Doi colegi de ai noştri au
avut grijă ca locurile în sală să fie ocupate cu prioritate de invitaţi,
profesori şi familiile lor, abia în continuare elevii şcolii noastre.
În câteva cuvinte adresate publicului, Agavriloaie face cunoscut
programul nostru artistic pe care-l oferim “în premieră” celor de faţă,
încheind speech-ul cu: “Bine–aţi venit la spectacolul organizat de
noi şi vă dorim vizionare plăcută!”
Corul bărbătesc pe trei şi patru voci, la care s-a asociat şi
orchestra clasei, a executat mai multe cântece, alternându-se cu
recitare de poezii, monologuri şi duete. Alexandrescu a cântat la
vioară acompaniat de orchestră Balada lui Ciprian Porumbescu, eu
am avut de executat o piesă nonconformistă cântată într-un ritm alert,
acompaniat de orchestră. Piesa se numea “Sufleorul“. Scena a trebuit
să apară goală, cu undeva spre în faţă cuşca sufleorului, fără ca
aceasta să se vadă din sală. Orchestra formată din viori şi acordeon,
ceva mai în spatele cuştii.
Când s-a dat cortina la o parte, a început acompaniamentul
orchestrei vesel, alert în pianissimo, în timp ce capacul de la cuşcă se
ridica încet, din spatele lui apăream la vedere eu, sufleorul. Descheiat
la gât, vestonul mototolit şi în dezordine, cu o şapcă fără cozoroc,
ţinută sus în mâna dreaptă ca şi când vrei să saluţi pe cineva în
băşcălie, am început voios cântecul fluturând în aer şapca: “Salut
poporul / eu sunt sufleorul / asta-i soarta mea / şi ori cât aş vrea / nu
mă scap de ea /. Căci la liceu eu când eram / la toţi colegii le suflam /
şi de aceea domnii mei / la purtare aveam doar treee-ei /… şi
monologul cântat în ritmul muzicii, mai continua trei, patru strofe
care vizau în special pe profesori, faţă-n faţă cu elevii. Acest număr a
fost lăsat anume mai la urmă ca nu cumva vreun profesor care nu ştie
de glumă, să-şi rupă vreun dinte scrâşnind, şi să nu poată rămâne la
144
spectacol până la urmă… Toate numerele din program au fost de
excepţie şi aplaudate ca atare, “sufleorul“ însă, a ridicat sala-n
picioare. Elevii în special s-au simţit la ei acasă… Acest monolog
cântat într-un anumit fel, pe-o melodie care-ţi mergea la suflet, îl
ştiam toţi care am fost în refugiu, învăţat la Caransebeş de la o
renumită Trupă de Revistă, care dădea spectacole prin ţară, dar nici
unul dintre colegi n-a avut curajul să iasă la rampă cu el. Şi celelalte
monologuri au avut unele părţi mai pipărate, savurate de cei care ştiu
de glumă. Spectacolul a fost conceput din capul locului, ceva “a la
Tănase “, de alt fel gustat şi bine primit de public. Singurul care s-a
considerat şifonat şi lovit în amorul lui propriu, a fost directorul
Constantinescu. În timp ce pregăteam spectacolul, într-un cerc
restrâns am discutat posibilitatea ca unele feţe “bine spălate “,… să
se simtă stropite din mers, concluzia unanimă a fost că: “n-au decât!”
Acest program artistic a avut loc într-o duminică după amiază. După
spectacol profesorii cu familiile lor au plecat satisfăcuţi spre oraş la
casele lor, directorul cu soţia spre locuinţa din incinta şcolii, elevii
prin curte.
Clasa noastră a început cu sârg rearanjarea sălii de mese şi
ducerea becurilor care de unde au fost luate. De această treabă s-a
ocupat Comănici cu echipa lui. Spre ghinionul nostru câteva becuri s-
au spart, duminecă fiind becurile n-au putut fi cumpărate. În această
situaţie, la noi în clasă şi dormitor s-a oprit câte un singur bec, restul
becurilor au fost duse la clasele mici. Comănici, nu ne-a spus dacă au
ajuns sau nu becurile la toate clasele. Seara pe la opt şi jumătate,
când toată lumea era la meditaţie iar noi comentam efectele
monologurilor… uşa la clasă se deschide şi timid un elev din clasa-
ntâia spune că directorul mă cheamă până la ei în clasă. L-am găsit
stând pe scaun la catedră. În timp ce eu mă apropiam de catedră, el se
dă jos de pe podium în întâmpinarea mea. Fără introducere mă
întreabă direct:
- Tu poţi învăţa în sala asta?
- Nu pot domnule director! Instantaneu îmi aplică o palmă din
toată puterea, degetele lui cadaverice ajungându-mi până la ureche.
Atât de neaşteptat a fost acest gest necontrolat al directorului încât
am rămas uluit. Eram la fel de înalt şi mai bine legat la corp decât el.
145
L-am privit în ochi c-o furie greu de stăpânit, mi-am ţinut răsuflarea
să nu-l strivesc, i-am întors spatele şi-am ieşit din clasă. Văzând
scena, copii din clasă au amuţit. Un elev de-a opta, să primească o
palmă din partea directorului în faţa unora de-a-ntâia, era de
neconceput. Un astfel de gest, nu cred că s-a întâmplat vreodată în
Şcoala Normală din Bacău. Pe culoar era întuneric, iar când am
deschis în forţă uşa, am dat nas în nas cu bodyguarzii directorului.
Revenit în clasă, povestea a avut efect de bombă.
- De ce nu i-a-i întors-o? Ţ-o fost teamă de el?… În jurul meu
se crease o stare de revoltă greu de stăpânit. Toată clasa ştia că eu mă
ocupasem cu organizarea corului şi lucram împreună cu
Alexandrescu care conducea orchestra. Comănici se ocupase de
pregătirea sălii, împreună cu cei care l-au ajutat. Pe obrazul meu se
cunoşteau urmele degetelor agresorului. Prietenii mei apropiaţi,
fierbeau de mânie în jurul meu, înjurând şi încercând a pune la cale
riposta.
- Fraţilor, cine vrea să mergem să ducem “becurile“
directorului?, scrâşneşte din dinţi unul dintre ei pe nume Epureanu,
care fusese cu noi în refugiu. Văzând că se încearcă încropirea unui
comandou în acest sens, am intervenit prompt liniştind lucrurile:
- Deocamdată, el ne este director şi profesor la trei obiecte:
Pedagogie generală, Practică pedagogică şi logică, aceste obiecte
intră-n examenul de bacalaureat, el va fi preşedintele comisiei şi
profesor-examinator, lăsăm-o baltă!…
A doua zi, în recreaţia mare de la ora zece, sunt chemat de
director în curte:
- Ce-ai spus mă, că vrei să mă împuşti? Vrei să mă omori?…
Figura lui pământie, ochii injectaţi şi vocea-i stresată, confirmau într-
un fel starea lui de panică.
- N-am spus eu aşa ceva domnule director, nu m-am gândit la
asta.
Dumneavoastră m-aţi lovit în faţa clasei, fără să cercetaţi cazul,
eu nu mă fac vinovat cu nimic, n- am pus mâna pe nici un bec, clasa
noastră le-a luat.
- Tu ai condus tot ce-a fost. Să ştii că te elimin din şcoală!…

146
 În curte plin de elevi, cei mai mulţi prinşi în joacă, unii cu câte-
un covrig în gură, alţii în plimbare-şi repetau lecţiile. Între timp, ca
din pământ întreaga clasă a opta şi-a făcut apariţia în jurul nostru.
Mai mulţi colegi au început a reproşa directorului:
- Întrebaţi-ne pe noi cine se face vinovat de pregătirea serbării
şi lipsa becurilor şi după aceea luaţi măsuri! Comănici, alături de
încă trei colegi, toţi voinici şi “bine legaţi”, erau deja în faţa
directorului:
- Noi am luat becurile domnule director, în timpul programului
şi la demontarea scenei, o parte din becuri s-au spart, astăzi le punem
la loc. Între timp sunase clopoţelul de intrare la clasă, iar pedagogii
care erau bodygurzii directorului îşi făcuse apariţia printre noi. În
faţa faptului dovedit, a responsabilităţii şi a spiritului de solidaritate
manifestat de clasa noastră, directorul s-a văzut neputincios de a mai
silabisi ceva. Noi ne-am retras în clasă, iar directorul cu ai lui s-au
îndreptat spre cancelarie. Cu ani în urmă, un asemenea incident
privind spargerea câtorva becuri, nu l-ar fi băgat în seamă nimeni.
Prin tot ce făcuse până acuma, directorul se discreditase total în
faţa noastră, noi totuşi îl respectam ca director şi profesor ce-l aveam.
Această comportare necontrolată a directorului, mi-a dat mult de
gândit. Din clasa-ntâia şi până-ntr-a opta, nu am avut un cât de mic
reproş din partea vreunui profesor, şi dintr-o dată cade această belea
pe capul meu. Ca să-i pot sta în faţă, trebuia să fac ceva, asta însemna
să învăţ foarte bine la toate obiectele, ştiut fiind că la vremea ceea
numai dexterităţile nu intră la examenul de bacalaureat. Într-un fel,
această întâmplare stupidă a avut ca efect o cotitură radicală în
activitatea mea ulterioară. Am început-o sistematic la toate obiectele,
lecţie cu lecţie, însemnări, note şi în principal ce este de reţinut. La
Practica pedagogică, (unde-l aveam ca profesor pe Constantinescu)
un caiet special cartonat în care au fost trecute lecţiile Model ţinute
atât de mine cât şi de colegii din clasă la Şcoala de Aplicaţie, aşa
cum prevedea programa şcolară. Pe parcurs, profesorii noştri din
“garda veche“, au aflat unele lucruri despre directorul nostru, printre
care şi că ar avea anumite apucături de pedofil, nedovedit încă. Un
asemenea fenomen într-o Şcoală Normală de băieţi, cu Şcoală de
Aplicaţie în subordine, era de netolerat!
147
 Neînţelegerile între mine şi director, au început de când cu
“Sumanele negre“, din toamna lui 1945, amplificându-se pe parcurs.
Pentru ca treaba să meargă peste tot prost, directorul şi-a adus
oamenii lui pentru probleme de aprovizionare, curăţenie, pază şi
altele. Acest lucru s-a resimţit atât în mâncarea din ce în ce mai
proastă dată zilnic elevilor, cât şi aspectul general de îngrijire şi
curăţenie în internat.
Iarna 1945/1946, nu a fost una bogată în zăpadă, însă
friguroasă, cu primăvară timpurie. Preocupaţi de programele noastre
şcolare, timpul nu ne mai îngăduia să ne ocupăm şi de alte activităţi.
Pe geamul de la etajul unu, unde era situată clasa noastră,
vedeam cum zilnic trenurile de marfă şi cisterne ruseşti în şir
neîntrerupt cărau din avuţia Ţării noastre aşa secătuită de război cum
era. Acest lucru noi îl comentam în clasă sub formă de protest la
adresa ocupantului hrăpăreţ.
Atmosfera din clasa noastră era una tinerească, optimistă şi
reconfortantă. În aşteptarea bacalaureatului toată clasa era conştientă
de eveniment, şi muncea. În ce mă privea, ştiindu-mă ameninţat, am
avut ce “scormoni“ toată iarna inclusiv vacanţa de Paşti şi în
continuare, reuşind la final să stăpânesc materia fără pic de teamă c-
aş putea s-o încurc la ceva. La Matematică, ici şi colo şchiopătam
pentru că niciodată n-am înţeles-o ca lumea, de ştiut, ştiam ceva dar
nu cum aş fi vrut, şi trebuit. Logica, era obiectul la care ne preda
directorul. Nu era cine ştie ce multe ore prevăzute în programă,
directorul nici la acestea nu venea cu regularitate. În această situaţie,
m-am hotărât să învăţ numai lecţiile predate de el la clasă… restul
nu! Ce-o fi, o fi!…
Prin postul mare, înainte de Paşti directorul aflase că sunt
bursier de Stat, mă cheamă la cancelarie şi-mi spune că mi-a retras
bursa şi că trebuie să plătesc taxa din urmă pe tot anul. Ştiam că nu
poate să facă acest lucru, eu îndeplineam cu prisosinţă condiţiile
pentru care mi-a fost acordată bursa. Consiliul profesoral i-a respins
propunerea lui aiurită. Lui Fendrihan care avea bursă la fel ca mine,
nu-i spusese nimic.
La Bacău, poate mai mult decât în alte oraşe din ţară, Partidul
comunist a demarat în forţă îndată după intrarea ruşilor în ţară, astfel
148
că în primăvara lui 1946 mişcarea muncitorească deţinea controlul
absolut. Partidul naţional ţărănesc, după cât ştiam noi la data
respectivă, abia-şi încropise un mic spaţiu într-o mansardă undeva în
centrul oraşului. Dintre elevii mari, ştiam că nimeni nu făcea politică
la data respectivă. Spre surprinderea noastră, într-o duminecă pe la
amiază a venit din oraş un pedagog de-al nostru pe nume Moscu, cu
semne de lovituri primite la faţă, tăiat la o mână şi foarte speriat. El
era ţărănist, noi nu ştiam. În dimineaţa respectivă, Moscu împreună
cu încă doi din clasa noastră, Tihohod şi Iurcenco, veniţi de pe front
să-şi dea examenul de bacalaureat, au fost surprinşi şi atacaţi de
comunişti la biroul PNŢ din mansardă. Cu greu şi ca un miracol cei
trei au scăpat cu viaţă… Se pare că unul din cei veniţi de pe front a
făcut uz de pistol pentru a scăpa de pericol, cu fuga pe-un acoperiş…
În urma lor biroul şi tot ce era acolo au fost făcute ţăndări. Această
acţiune a fost pusă la cale de Partidul comunist pentru a curma încă
din faşă orice început de manifestare în plan politic a ideilor
democrate. Cu toate aceste şicane brutale de natură bolşevică, care-şi
arătau colţii în oraşul Bacău, viaţa mergea înainte. Partidele politice
începeau să se afirme la nivelul întregii ţări. Puterea comunistă
susţinută de Armata roşie, se consolida îndrumată şi instruită de
consilieri sovietici. Cu toate că nu făceam politică, atitudinea clasei
noastre era fermă împotriva ruşilor şi a complicilor lor. De aici au
pornit toate necazurile care aveau să urmeze.
Pentru toamna lui 1946 se anunţase alegeri democratice libere.
Din cele ce astăzi se ştiu, şi atunci nu se ştia, marile puteri, încă
înainte de a se termina războiul, au stabilit destinul… ţărilor din
Centrul şi Estul Europei, România revenind Imperiului sovietic.
După cum se va vedea mai târziu, toată agitaţia şi manifestările care
au avut loc atunci şi în continuare, se vor dovedi a fi fost zadarnice.
În scopul unei cât mai bune pregătiri pe linie pedagogică, din
când în când clasa noastră era invitată în oraş la câte o şcoală
considerată fruntaşă, aşa ca-n schimb de experienţă. La data când s-a
întâmplat evenimentul ce urmează, clasa noastră era invitată la o
şcoală din centrul oraşului Bacău. Pentru că eram mulţi, ne-am
încolonat în formaţie de câte patru în rând şi cu cântec… (aşa cum
eram obişnuiţi) înainte marş! Ceea ce cântam noi nu prea mai mergea
149
acum… erau cântece învăţate în timpul războiului. Era primăvară,
cald se-ngâna ziua cu noaptea, noi veseli şi bine dispuşi. După ce-am
ieşit pe poarta şcolii şi-am cotit-o la stânga spre strada principală, ni
s-a văzut de la distanţă mulţime de oameni în deplasare spre Centru.
Nu s-a dat importanţă, mai ales că nici nu se vedea bine. Ajunsă în
şoseaua Principală, coloana noastră a fost pur şi simplu “înghiţită“ de
şuvoiul viu în deplasare.
Ce se-ntâmplase? În după amiaza zilei respective, la Bacău
sosise de la Bucureşti o delegaţie a Partidului naţional ţărănesc, în
frunte cu Ion Mihalache, şeful partidului. Pentru a-şi demonstra
invincibilitatea, Partidul comunist a scos în stradă după cunoscutele-i
metode muncitorii de la toate fabricile din oraş, printre care : Letea,
Izvoranu, Textila, CFR- iştii şi bine-nţeles simpatizanţii Partidului.
Se îngâna ziua cu noaptea. Noi nu am ştiut nimic despre această stare
de lucruri din oraş. Am căzut cum se spune “ca musca-n lapte“. Eu
mă aflam undeva în ultimele rânduri ale coloanei, înspre marginea
din stânga cum ne deplasam noi, spre parcul Mircea Cancicov.
Printre noi şi-au făcut loc în pas mai alert anumiţi indivizi de la care
am prins din zbor: “Îi lăsăm până-n dreptu’ Poliţiei!”… Am înţeles
că-i bucluc. Sediul Poliţiei nu era departe. Câţiva paşi mai încolo,
coloana noastră era ca şi căzută într-o ambuscadă. Fiecare elev de-al
nostru înşfăcat de braţe de către doi indivizi, direcţia spre intrarea în
sediul Poliţiei. Poliţiştii servili, printre ei mulţi activişti de partid au
ajutat din plin la arestarea colegilor. Auzind hărmălaie în faţa
coloanei, am început a mă lăsa înapoi pentru a mă pierde în
mulţime… Doi, deja mă prinsese de subsuori, aşa ca la plimbare…
Câteva secunde mi-am lăsat braţele în jos degajate, după care cu o
mişcare instantanee am lovit puternic cu ambele coate burţile celor
doi ale căror mâini nu le-am mai simţit pe mine… În câteva salturi
am fost în parc printre boschete. Pe atunci Parcul era în formare, mai
mult lăstăriş şi boschete. După ce m-am convins că nici o mişcare nu
se mai aude-n urma mea, am pornit prin întuneric încet spre şcoală,
care nu era departe. Dinspre oraş s-auzeau ecourile lozincilor:
“Moarte lor, moarte lor, moar-te tră-dă-to-ri-lor! Ura! Ura! Ura!
Trăiască clasa muncitoare în frunte cu Partidul ei Comunist, Ura!
Ura!”…
150
 Pe director l-am găsit în cancelarie. Nu ştiu eu cum arătam când
am intrat, însă el s-a speriat de-adevăratelea.
- Ce-i cu tine mă? Abia ţinându-şi răsuflarea, în timp ce se
ridică de pe scaun.
- Toată clasa noastră-i arestată la poliţie, domnule director!
- Dacă clasa voastră este la poliţie, tu de ce nu eşti acolo? Ştiam
eu că asta meritaţi voi, prea vă faceţi de cap!…
Am dat să ies din cancelarie, el ţipă-n urma mea:
- Nu ieşi de-aici, mergi cu mine la Poliţie !
M-am uitat lung la el, i-am întors spatele şi trântit uşa-n urma
mea de cred c-a simţit-o până-n pantaloni…
Pe culoare era linişte, elevii erau la meditaţie în clasele lor. Nu-
mi găseam locul, agitându-mă prin clasă urmare celor întâmplate,
punându-mi tot felul de întrebări, “unde-am pornit şi unde am ajuns!
“…
Întins pe pat în dormitor aşa îmbrăcat cum eram, am rămas în
aşteptare… După un timp, pe la zece şi ceva seara, au început s-apară
unul câte unul din colegii mei, fiecare înjurând într-un fel. La Poliţie
s-au clarificat lucrurile: unde mergeam noi şi ce căutam la ora ceea în
oraş. Curioşi, toţi mă-ntrebau cum am putut scăpa din hărmălaie… În
sinea lor îşi închipuiau că eu trebuie să fi avut un pistol ceva la mine,
în stare să-i sperie pe cei ce urmau să mă ducă la Poliţie. În final
această întâmplare a fost dată pe seama unei gafe pe care a făcut-o
Poliţia, la îndemnul unor agitatori comunişti.
Pentru clasa noastră, principala problemă pe care-o aveam de
rezolvat era examenul de bacalaureat. Din surse foarte discrete se
zvonise că directorul în calitatea lui de profesor examinator şi
preşedintele comisiei, o să ne pice pe toţi la acest examen. Nu băgam
noi în seamă astfel de veşti, însă anumite indicii conduceau spre aşa
ceva. Aproape toată clasa nu avea încheiată media pe trimestrul trei
la Practica pedagogică, unde directorul ne era profesor. La acest
obiect, eu nu aveam încheiată media pe tot anul… De câte ori ţineam
eu lecţia la obiectul Practica pedagogică directorul nu venea să asiste
şi să-mi pună notă. Acest lucru s-a petrecut tot timpul anului, fapt
care mă îngrijora. Ca s-o pot scoate la capăt, m-am dus la profesorul
de română, domnul Olinici – fost director mulţi ani – căruia i-am
151
spus toată povestea. Cu el mă aveam foarte bine. Dânsul m-a sfătuit
să fac o cerere către Consiliul profesoral prin care să arăt situaţia şi
să solicit formarea unei comisii care să mă asculte şi să-mi dea
calificativul pentru tot anul. Cererea a fost dezbătută în plen,
aprobându-se formarea unei comisii din alţi profesori de aceiaşi
specialitate. La data fixată, am mers împreună cu toată clasa la
Şcoala de Aplicaţie, unde am predat lecţii pentru toate cele trei
trimestre. Am avut un mare succes obţinând un calificativ pe merit.
La încheierea anului şcolar, toţi elevii din clasă au fost promovaţi, eu
fiind clasificat al 3-lea din clasă, după Fendrihan care a fost al 2-lea
şi Agavriloaie pe primul loc.
Elevii din clasele mici au plecat în vacanţă, cei dintr-a opta
aveam la dispoziţie trei săptămâni pentru pregătire. Odată cu
plecarea elevilor în vacanţă, o linişte apăsătoare se instaurase pe toate
culoarele, sălile de clasă devenind într-un fel respingătoare. Elanul
tineresc nu se mai regăsea nici în interiorul şcolii şi nici în jurul
acesteia, plecase în braţele fiecărui elev să-l însoţească în toată
vacanţa mare.
Pentru cei rămaşi, directorul ne-a comunicat că nu ne poate
asigura masa: ori plătim, ori să mergem acasă. Văzând care este
atmosfera din clasă de cele mai multe ori alarmistă (în legătură cu
bacalaureatul), am hotărât să plec la Stulpicani. Ştiam că drumul
Bacău-Frasin-Stulpicani şi retur va fi obositor şi greu, am optat
pentru această variantă.
Ajuns acasă, în liniştea de sub pădure eram deja în altă lume.
Mă simţeam în largul meu şi-n toată puterea de a munci. Notiţele
căznite-n timpul anului le-aveam toate cu mine. În această perioadă
de pregătire, acasă era şi verişorul meu Nacu Vasile, care urma să
susţină şi el examenul de bacalaureat la liceul Dragoş Vodă din
Câmpulung Moldovenesc, el locuia în apropiere. Unele probleme, în
special la matematică le rezolvam împreună, ce se putea, ce nu …
lăsate erau!
Cu câteva zile înainte de data stabilită pentru examenul scris,
m-am prezentat la şcoală. Atunci am aflat că cei rămaşi au făcut
pregătire cu profesorii. Nu mi-a părut rău c-am plecat să mă
pregătesc de unul singur acasă. Cu toate că data începerii examenului
152
era foarte apropiată, printre colegi se vântura gânddul de a refuza să
dăm examenul la Bacău. O delegaţie de elevi să plece la Bucureşti
pentru a prezenta Ministerului Învăţământului, situaţia creată şi să
solicite: “schimbarea lui Constantinescu din funcţia de preşedinte al
comisiei de bacalaureat, sau aprobarea de a susţine acest examen în
altă localitate din ţară ”. Nu m-am pronunţat în nici un fel, însă m-am
dus la profesorul Olinici, i-am spus ce se vorbeşte în clasă…
- Staţi liniştiţi, mi-a spus domnul Olinici. N-are ce să vă facă.
În comisie sunt zece profesori care hotărăsc. Nu hotărăşte unul
singur…
Am spus băieţilor părerea domnului Olinici pe care toţi îl
apreciau, şi s-au liniştit.
Tezele la limba română şi matematică, le-am dat succesiv în
sala de mese. Oralul, urma să se dea tot în sala mese. S-a amenajat un
podium, o masă lungă pentru comisie şi alăturea către geam o tablă.
După ce-am dat tezele, în continuare a urmat oralul. La data
respectivă, examenul de bacalaureat se dădea la toate obiectele, mai
puţin dexterităţile (desen, muzică, caligrafie, lucru manual,
gimnastică). Accesul publicului în sală a fost permis, cu condiţia să
se menţină linişte. Seriile erau formate din câte cinci candidaţi. După
patru, cinci serii a fost strigată şi seria mea. La oral, nu se obişnuia cu
tragere de bilete. Întrebările ţi le punea direct profesorul, la care tu
răspundeai. Fiecare dintre noi a răspuns cum a putut mai bine. La
mine lucrurile s-au încurcat. A mers foarte bine la primele obiecte,
când a ajuns rândul să răspund la Logică de care răspundea
Constantinescu - preşedintele comisiei -, n-am ştiut întrebarea. Era
vorba despre “Sferă – conţinut“, sau aşa ceva, lecţie pe care
Constantinescu nu ne-o predase la clasă în timpul anului, deci nu o
învăţasem… Nu m-am intimidat, am văzut că-i “care pe care “. Mă
întreabă dacă ştiu sau nu problema. I-am răspuns că “nu ştiu!“
Satisfăcut, se ridică de pe scaunul de la masă şi vine spre tabla lângă
care eram noi candidaţii, ia creta şi face un rotocol pe tablă ca o sferă
şi începe să-mi explice… Profesorii se uitau întrebători spre tablă şi
nu-nţelegeau ce vrea să arate Preşedintele. Am avut curajul să-l
opresc şi calm să-i spun aşa ca să audă toată comisia şi publicul din
primele bănci:
153
 - Această explicaţie trebuia să ne-o faceţi în timpul anului la
clasă domnule profesor, nu aici şi acuma… Întrebaţi-mă din lecţiile
pe care ni le-aţi predat la clasă!
La această intervenţie a mea, a rămas mut. A lăsat creta, s-a dus
să-şi ocupe locul în mijlocul celorlalţi. Restul profesorilor de la
catedră, erau din cei vechi, care cunoşteau starea de lucruri de la noi
din clasă, nu s-au aşteptat să se ajungă până aici, însă le-au convenit,
pentru că toţi îl urau pe Constantinescu.
Cu Logica am terminat-o, nu mi-a mai pus nici o întrebare. În
continuare m-au ascultat şi alţi profesori, la care a mers bine. La
matematică a fost vechiul profesor Wagner, evreu care în perioada
regimului Antonescu a avut de suferit fiind suspendat din învăţământ
şi care în clasa-ntâia fiind mă simpatiza, fără să fiu matematician.
Mi-a dat o problemă pe care “cu încetinitorul“, am început s-o
rezolv. Domnul Wagner a intuit că ajungând undeva la cotitură… s-
ar putea să mă poticnesc. În vârstă, gras şi chel, se ridică de pe scaun
şi abia mergând s-apropie de tablă bine dispus, şi-mi zice:
- Hai mă Floşa mă, … de ce nu pui tu X mă?…
Atât îmi trebuia, X-ul ăsta unde să-l pun şi-n continuare
problema a fost rezolvată. Domnul Wagner şi-a dat seama că
Preşedintele vrea să mă cadă şi în mod vădit a dorit să mă ajute.
După fiecare serie care ieşea de la examen, în câteva minute se
anunţa rezultatul. După ce a ieşit seria noastră, rezultatul întârzia să
se pronunţe. Minute-n şir am aşteptat pe culoar atât noi cât şi seriile
care urmau să intre, fără ca uşa să se deschidă. În sfârşit iese din sală
profesorul Abramiuc, de geografie, mult timp fost subdirector al
şcolii, bucovinean la origine care mă simpatiza, dar mă şi mustra
când era cazul. S-apropie şi supărat îmi zice:
- De-atunci ne chinuim şi cu greu te-am scos,… Nu trebuia să
te pui cu el!…
M-am gândit eu, încă de când eram la tablă c-ar să iasă cu bai,
dar nu chiar aşa. Nu se ştie ce a discutat comisia şi cum a calculat,
astfel ca la nota zero… pusă de Constantinescu, în final să-mi iasă
media generală aproape de opt.

154
 În continuare, urma proba la Practica pedagogică, stabilită a fi
susţinută în localul Şcolii Normale de fete, nu departe de şcoala
noastră.
Pentru dezvoltarea subiectelor ce urma să le susţinem, am fost
invitaţi într-o sală mare, câte unul la masă. Subiectele n-au întârziat
să apară. Un profesor a trecut pe la masa fiecăruia dintre noi cu o
servietă din care candidatul şi-a extras un plic care conţinea subiectul
lecţiei ce trebuia ţinută la clasa 3-a sau a 4-a. Nu aveai acces la nici
un fel de sursă informativă. Trebuia mai întâi subiectul oricare ar fi
acesta să-l cunoşti pe dinafară, să schiţezi planul de predare a lecţiei,
să tratezi subiectul, încheierea şi semnătura. Lucrarea trebuia
introdusă în plic şi predat secretarului comisiei. Subiectul care mi-a
picat mie a fost: “Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan”. Nici dacă
mi-aş fi ales singur subiectul, nu-mi potriveam unul mai bun ca
acesta. Nu numai că ştiam perfect şi foarte amănunţit subiectul, dar
aveam şi o adevărată pasiune pentru a preda o astfel de lecţie.
Supravegherea în sală, era asigurată de nişte doamne de la
Şcoala Normală de fete, toate frumoase şi tinere. Pe parcurs, în timp
ce-mi tratam subiectul, pe lângă masa mea au trecut unele dintre
aceste “supraveghetoare” care foarte discret s-au oferit să mă ajute
dacă este cazul. Bine făcut şi frumos ca un artist cum arătam, eu
credeam că aceste oferte… au un substrat sentimental, în realitate
fetele aflase despre conflictul meu cu directorul, şi voiau să mă
ajute… Timpul disponibil pentru lucrare a fost în jur de două ore.
Secretarul comisiei a trecut pe la masa fiecăruia, a strâns plicurile şi
plecat cu ele la sala de clasă unde aştepta comisia şi elevii cărora
urma să le predăm lecţiile.
În urma celor spuse de domnul Abramiuc, de felul cum a
decurs examenul oral, abia-mi mai puteam stăpâni emoţiile. Ajuns în
faţa clasei, am căutat să par a fi stăpân pe situaţie, şi chiar eram.
După ce am măsurat clasa cu privirea aşteptând câteva secunde să se
facă linişte deplină, am început:
- Astăzi copii, am să vă vorbesc despre unul din cele mai
importante momente din istoria poporului român din Transilvania:
“Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan“.

155
 După ce am arătat cu lux de amănunte situaţia tragică a
ţăranilor români din Transilvania, drumurile făcute de Horia pe jos
până la Viena, promisiunile făcute de Curtea Imperială şi
neîmplinite, în sfârşit răscoala Moţilor din 1784. Când am ajuns pe la
jumătatea lecţiei, Constantinescu m-a oprit, mi-a mulţumit şi mi-a
făcut semn că sunt liber. Când în final s-a dat rezultatul, comisia îmi
pusese nota nouă. Nu mă aşteptam la această apreciere, ştiind cum au
stat lucrurile atât în timpul anului cât şi la examenul oral…
După terminarea examenelor, n-am mai rămas în continuare la
Bacău să organizăm banchetul, cum se făcea pe vremuri… înainte de
război, gândurile noastre se îndreptau spre paşii care urmau să-i
facem de acum înainte.
Mult mai târziu, am aflat de la un fost coleg că în clasă la noi
au existat turnători foarte bine acoperiţi care-l informau pe director
despre tot ce se-ntâmplă şi vorbeşte în clasă. De asemenea, că în
timpul anului Constantinescu a fost anchetat în mare secret în
legătură cu un abuz săvârşit în perioada cât a fost director, în final
fiind găsit vinovat şi condamnat pentru această faptă.

** *

“ Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,

încovoiam vecia ca pe-un spic.”
Radu Gyr

Înainte de a ne despărţi şi pleca fiecare pe propriul drum, ne-am

adunat cu toţii în clasa unde ani la rând am trăit împreună atât
bucuriile cât şi necazurile. Ajunşi învăţători, se părea că ne-am atins
visul. Ne-am reamintit despre refugiu şi mai dinainte, teatrul nostru
de “Revistă“… şi multe altele. Despre profesori nu s-a vorbit nimic
nici de bine nici de rău. Cu toate că în timpul anului Constantinescu
fusese înjurat de nenumărate ori, la această ultimă întâlnire nici n-a
fost pomenit numele său. În schimb s-a vorbit împotriva ruşilor şi a
comuniştilor. S-au schimbat păreri între noi, cum să procedăm în
156
continuare pentru a da examen la o facultate, să funcţionăm şi ca
învăţători. În felul nostru am ajuns la nişte concluzii care în
subconştient au lucrat, căpătând pe parcurs aripi… Fiecare dintre noi,
avea ca dorinţă să se poată angaja la o şcoală unde să activeze. Pe
atunci, absolvenţilor nu li se asigura repartiţia în muncă, te angajai
unde puteai. Eu mă gândeam să mă angajez în sat la noi, sau într-un
sat din apropiere ca să pot umbla de acasă. În final la despărţire, ne-
am înţeles să ne scriem unii altora, cum s-a reuşit încadrarea în
muncă şi ce şanse avem pentru înscriere la o facultate la fără
frecvenţă. În după amiaza celei de a doua zi, împreună cu Fendrihan
ne depărtam cu tristeţe de zidurile roşii ale Şcolii în care atâtea am
petrecut timp de opt ani. În urmă tot cu atâţia ani, alături de tătuţa mă
chinuiam la intrarea principală să descifrez “ce scrie acolo sus “ pe
tabla lungă şi lată de sub streaşină, acum veseli, într-un fel împliniţi,
scrutam văzduhul nebulos, cu elan şi mare-ncredere.
Aşa greu cum se călătorea am ajuns la Frasin, de Fendrihan
despărţindu-mă la Dărmăneşti. Ca şi-n alte dăţi drumul de la Frasin
acasă l-am făcut pe jos. Nu aveam bagaj greu. În răcoarea dimineţii,
scăpat de povara examenelor, calea mi s-a părut un început de
excursie… Pas la pas pe lângă calea ferată forestieră, flori de o parte
şi de cealaltă a drumului, o adevărată mângâiere să te-ntorci “biruitor
din lupte“, întâmpinat la tot pasul de-un asemenea peisaj încântător.
Când am luat-o din drumul mare, pe părău la deal spre casă,
soarele se ridicase binişor deasupra Braniştei. Case, nu erau pe
marginea părăului cum sunt astăzi, iar drumul mergea chiar pe apa
părăului. Dacă era un sezon ploios, s-ajungi acasă trebuia să mergi pe
undeva peste garduri prin livezi, greu de tot să-nfrunţi atâtea
obstacole. Când am ajuns în apropierea pâlcului nostru de case, câinii
m-au simţit. Între timp, acasă crescusem alţi doi câini tot ciobăneşti,
mai voinici şi mai vulcanici de cât cei ce îi avusesem. Ca să-i pot
potoli, la intrarea pe poartă, pe câini a trebuit mai întâi să-i cert, aşa
de mult se dezlănţuiau în gudurarea lor, şi abia apoi să-i cuprind şi
să-i netezesc… Grădina şi tot ce era în jur, parcă m-a primit altfel
decât înainte. Toată frumuseţea ce-o aveam în faţă, se părea a vrea
să-mi fac-o plecăciune şi în zâmbet de parfum, să mă felicite pentru
munca şi rezultatele pe care le obţinusem. Busuiocii de pe strat,
157
trandafirul şi liliacul din colţ, maghiranul şi celelalte minunăţii au
simţit că eu pe rând le voi îmbrăţişa savurându-le divinul. Nu eram în
stare să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru miracolul prin care am
fost trecut, de a fi fost luat “făr’ de veste “ dintre oi, şi adus învăţător
în sat. Când a văzut că mă întorc voios, mămuţa Dumnezeu s-o ierte,
s-a bucurat nespus de mult, înţelegând că “am îmblat bine la drum “,
mi-am luat examenele.
Cu toate că ţinea foarte mult la mine, eu nu-mi aduc aminte ca
Ea să mă fi “giugiulit “ vreodată aşa cum făceau alte mame. Era
sobră şi profundă-n sentiment. În perioada examenelor mele, ea
muncea cu râvnă pe ogor sau în livadă, rugăciunile alunecându-i
fără-ntrerupere pe coada sapei sau a greblei, noaptea la Icoană… în
genunchi printre mătănii…
Acasă, eu nu spusesem nimic din cele petrecute la şcoală în
ultimul an. Într-o fugară retrospectivă, pe lângă alte bucurii şi
satisfacţii am avut-o şi pe aceea de a mă fi putut stăpâni, să nu-mi
pătez mâinile cu “murdăria” de pe obrazul directorului. Nu după
multe discuţii cu mămuţa, m-am echipat pentru munte, am luat ceva
mâncare în rucsac, toporaşul, câinii şi urcuşu’ spre Poiană. Când am
ajuns la Fântâna slatinei, mai mulţi săteni erau veniţi să ia slatină
pentru necesităţile casei. Mă cunoşteam cu toţii foarte bine. Aflase de
la tătuţa că eu am fost plecat pentru a da ultimele examene spre a ieşi
învăţător.
- Ci faci, vii la noi?, erau cu toţii curioşi. Le-am răspuns
afirmativ.
- Şi ieu am un băiet cari mergi la toamnî la şcoalî, poati mi-l
înveţ ‘mneta, intervine o voce mai răguşită dintre ei, făcându-şi loc
să se apropie de mine.
- Dacă am să iau clasa-ntâia, sigur c-am să-l învăţ.
- Sâ-ţi agiuti Dumnădzău, cî tari aş vre sî mi-l înveţ !
Eu mi-am continuat urcuşul, în timp ce câinii controlau pădurea
până departe pe-o parte şi alta a drumului. Până când am ajuns eu la
coliba de vară din susul Poienii, câinii îl anunţase deja pe tătuţa că eu
trebuie să apar din urmă. Ştia că numai eu dau drumu’din lanţ la
câinii de acasă. De la distanţă am văzut că iese fum de la coliba
noastră, semn că tătuţa făcea mâncare. Mămăliga era pusă pe fund,
158
laptele şi brânza alăturea. După ce ne-am îmbrăţişat, am dat la câini
câte-un boţ de mămăligă, apoi ne-am aşezat la masa improvizată pe-o
bucată de scândură, povestindu-ne unul altuia cum au mers lucrurile.
Tătuţa era aşa de bucuros încât aproape nu-i mai venea să mănânce.
Până-n seară n-am făcut prea multe. După ce-am muls vacile, am
oprit lapte pentru mine şi pentru câini, tătuţa a pornit cu restul
laptelui în vale, nu înainte de a insista foarte mult să merg şi eu
acasă:
- Ca învăţător, sî dormi aici în fum şî cetini, aiasta-i pre di
tăt?!…
Am preferat să dorm pe salteaua de cetină, aşa cum am dormit
şi-n verile trecute. Acolo mă simţeam eu cel mai bine. În zori să mă
trezească cântecul păsărilor, în parfumul cetinii şi al răşinii de brad.
Întunericul se lăsase de-al binelea, când printre licurici şi stele mi-am
făcut drum s-ajung până la coliba uncheşului Mihai. Coliba era
luminată de flăcările jucăuşe venite de la câteva lemne de brad uscat.
S-a înseninat la faţă când i-am deschis uşa. Cânta din fluieraş o
“doină din vechime “… Liniştea şi singurătatea era spaţiul în care
uncheşul se simţea cel mai bine. Avea zece, cincisprezece vite,
printre care vaci cu lapte, boi pentru tracţiune, tăuraşi ţinuţi pentru a-i
vinde în toamnă să-şi cumpere cele necesare traiului de peste an,
viţei şi-un câine bun care-l însoţea. Când toate vietăţile lui erau
sănătoase şi el era vesel şi împăcat. Avea la peste 75 de ani şi
dantura-i era întreagă. Mai mult, când aţâţa focul, dintr-o bucată de
draniţă uscată, cu dinţii din faţă rupea mici aşchii pentru menţinerea
flăcărilor. Încă nu fusese niciodată bolnav. Pletele negre lungi până
pe umeri, îi dădeau o distincţie aparte. Cu trecerea timpului, învăţase
o mulţime de tratamente şi proceduri pentru salvarea unor situaţii de
criză intervenite atât la vite cât şi la oameni.
Mi-aduc aminte cum, la 12–13 ani fiind mi-a salvat viaţa,
printr-o procedură extrem de simplă. Cum se-ntâmplase? Vitele
coborâse pe Poiană, noi dormeam la colibele din vale. Era spre
toamnă, ziua cald iar noaptea trebuia făcut foc, era rece. Într-o seară
am mâncat cartofi fripţi în jăratec şi-n continuare m-am culcat pe
salteaua de fân cum se obişnuia. În colibă era cald, pe parcurs focul a
măcinat lemnele, răceala în colibă s-a instalat tot mai mult. Mă
159
culcasem doar în cămaşă şi ceva pe mine, adormit “buştean “,
dimineaţa m-am trezit dârdâind din dinţi. Am luat repede căldarea şi-
am plecat la ocolul din deal să mulg vacile. De obicei, din căldarea
plină cu lapte beam pe nerăsuflate până-mi potoleam pofta. Asta era
plăcerea mea de când eram mic. De data aceasta, după ce am băut
laptele, am simţit o durere puternică în burtă. Abia am fost în stare
să-l strig pe uncheşu’ să vină să mă ajute cumva. Întins pe iarbă cu
faţa-n sus, el mi-a pipăit burta întrebându-mă:
- Ce-ai mâncat asarî? Cu greu am reuşit să-i dau răspunsul.
Sprijinindu-mă, abia am ajuns la coliba din vale, el aducându-mi şi
căldarea cu lapte. A făcut un foc zdravăn din lemne de fag, mi-a
aranjat un culcuş astfel ca să stau culcat pe-o parte cu burta spre foc.
La spate mi-a pus bondiţa şi-o bucată de suman. El a plecat să-şi facă
treburile în continuare, eu am rămas aşa cum m-a aşezat. După ce m-
am încălzit, am adormit. Într-un târziu, m-am trezit cu tătuţa,
mămuţa, uncheşu’ Mihai şi Veronica lui Pârlac, toţi pe lângă mine.
Eu nu mai aveam nimic, eram perfect sănătos.
Cum au aflat ai mei? Veronica lui Pârlac, o fetiţă cu un an, doi
mai mică decât mine, sora lui Toader prietenul meu care-şi aveau
bordeiul nu departe de coliba noastră, când a văzut cum mă cară
uncheşu’ în spate, s-a speriat atât de mult încât a lăsat şi vite şi tot, şi-
ntr-un suflet prin pădure-n vale nu s-a oprit pân’ la noi acasă:
- Haidi-ţi repidi la dial, cî Filaret i-aproapi mort… Cât ai clipi,
călare pe-un cal tătuţa a fost la colibă. Uncheşu’ era lângă mine,
menţinând focul încins. Nu m-au trezit, au lăsat să mă trezesc singur.
Către amiază când soarele despica bolta, eu eram “ca nou născut”,
criza – probabil o indigestie - îmi trecuse ca prin farmec. Pentru
uncheşu’ astfel de situaţii era ceva obişnuit şi simplu de vindecat. El
era singurul care cunoştea secretul utilizării “Spânzului“, pentru toate
bolile ce apar la animale. Undeva în grădină, avea semănată şi ţinută
secret această miraculoasă plantă. Oamenii veneau la el cu animalul
bolnav, el îl trata cu spânz dacă era cazul sau cu altceva, în mod
gratuit mulţumit că a putut face sănătos un animal. Nu era ca astăzi,
vine doctorul înţeapă animalul cu seringa, aplică tratamentul prescris,
după care ori se face bine ori moare, pretinde să-i plăteşti isprava.

160
 Am stat cu el până noaptea târziu povestindu-ne mai mult din
aduceri aminte. Din când în când, mai scormonea jarul cu vătraiul
adăugând câte-un lemn de brad, în urma căruia flăcări violete
luminau încăperea. Câte-un semnal venit din întuneric printre
crengile de brad ne atrăgea atenţia: “le-auzi? asta-i a vreme de secetă,
plâng –păsările de noapte-după apă!“… spunea el cu certitudine. Era
supărat, însă credinţa-l ţinea. Nu avusese copii. Înfiase în tinereţe un
băiat, devenit mare gospodar, cu familie şi doi copii. Când totul
mergea bine, a început războiul şi Mihălucă al lui a trebuit să
răspundă la apel, să plece pe front şi plecat a fost… nu s-a mai întors.
Poate era trecut de miezul nopţii când m-am despărţit de
uncheşu’ şi abia dibuind cărăruşa, am ajuns la coliba mea. Ici şi colo
licuricii îşi făceau simţită prezenţa impresionând pe cei neavizaţi…
Era prima noapte după terminarea examenelor, când pe salteaua
proaspăt făcută cu miros îmbătător de brad, răsuflam degajat de griji
şi emoţii.
În zilele următoare am mers prin sat, m-am întâlnit cu
directorul Şcolii primare, domnul Onciu Vasile căruia i-am spus că
din toamnă îmi ofer serviciile şcolii pe care o conduce, dânsul a
acceptat bucuros, şcoala având lipsă de învăţători. Domnul Onciu
presupunea că voi reveni în sat, acasă.
De obicei, în satele cu mulţi elevi şi studenţi, în vacanţele de
vară se organizau serbări şi petreceri, ceea ce la noi în sat nu s-a
făcut, nu erau mulţi elevi la liceu. Aşa puţini câţi erau, elevii de la
noi care venise în vacanţa mare 1946, împreună cu alţi tineri din sat
apropiaţi anturajului nostru, au luat în discuţie organizarea unei
serbări, urmată bine-nţeles de o petrecere. Eu eram aşteptat, în
vederea întocmirii unui program şi dacă sunt de acord cu iniţiativa
lor. Învăţător fiind… problema culturalizării satului era pe primul
plan, am fost întru totul de acord cu iniţiativa lor, stabilind mai întâi
ca principiu: “dacă facem o serbare, serbare să fie!… să difere de
cele şcolăreşti“… La prima întâlnire cu “iniţiatorii“ am pus în
discuţie programul serbării, astfel ca în final să iasă cu adevărat ceva
deosebit, să vadă sătenii noştri ce suntem în stare să facem. În acest
sens s-a stabilit: organizarea unui cor mixt format din aproximativ
20-25 persoane, de care aveam să răspund eu, o piesă de teatru de
161
care trebuia să răspundă Nacu Vasile şi Radu Ciofu, o echipă de
dansuri naţionale sub conducerea lui Ţâcă. Până dumineca
următoare, s-a completat formaţia de corişti, de dansatori, iar ca piesă
de teatru a fost “selecţionată“… O noapte furtunoasă de I.L.
Caragiale. Toate aceste aranjamente se petreceau în a doua jumătate
a lunii iulie 1946. Data fixată pentru prezentarea spectacolului a fost
duminecă 25 august. Nici nu m-am aşteptat ca această problemă să
fie tratată cu atâta seriozitate de toţi participanţii la această acţiune.
Cu toate că majoritatea fetelor şi flăcăilor din sat aveau de lucru,
repetiţiile se făceau şi-n zilele lucrătoare, nimeni nu a lipsit de la
programul stabilit. Până la acea dată, coruri pe trei şi patru voci la noi
în sat n-au fost, “artişti“ în frac şi joben… ”a la Rică Venturianu“ şi
dansuri bătrâneşti scoase la iveală de sub praful anilor, aveau să
apară într-o regie neaşteptată de publicul spectator. Repetiţiile au
mers bine şi s-au desfăşurat în sala restaurantului domnului Moroşan
Vasile zis Americanu. Această sală era pregătită pentru nunţi,
spectacole şi tot felul de petreceri. Cu domnul Moroşanu pe lângă că
eram rudă, pregăteam împreună alegerile care urmau să aibă loc în
toamnă, el fiind un mare patriot aparţinând partidului Liberal. După
război fiind puţini liberali în sat, el a “mers“ cu ţărăniştii pe care i-a
sprijinit din toate puterile. De la el din casă porneau materialele
electorale spre satele învecinate.
Pe parcursul exerciţiilor şi repetiţiilor care le făceam, am fost
deseori vizitaţi de domnul Onciu directorul şcolii şi de alţi învăţători
din comună, şi din satele vecine care ştiau că pregătim o serbare,
invitându-i să ne onoreze cu prezenţa atât la serbare cât şi la
petrecerea care urma să aibă loc în continuare.
Lucrările pe care le aveam de făcut acasă, erau cele din
totdeauna, puteam cu uşurinţă să merg la repetiţii. După ce am
început făcutul fânului în Poiană, situaţia s-a complicat puţin.
Coseam brazdă la brazdă cu tătuţa până când era de plecat la
repetiţie, lăsam coasa, coboram prin pădure acasă, mă schimbam şi
porneam spre sat în aşa fel să ajung la timp, să nu fiu aşteptat de
ceilalţi. Astfel, în zilele de repetiţie făceam nouă, zece kilometri pe
zi. Şi alţii veneau de la distanţă mare, nu numai eu. Pentru că la
pregătirea spectacolului au fost antrenaţi mulţi tineri s-a dus vestea
162
că “aşa ceva în sat la noi n-a mai fost“, să vină cât mai mulţi oameni,
“o să aibă ce vedea şi auzi!”… Aşa se face că înainte de începerea
spectacolului sala era ne-ncăpătoare, multă lume încă pe dinafară.
Când s-a deschis cortina, peisajul de pe scenă părea un buchet imens
de flori. Spectatorii au început să aplaude înainte de a scoate cineva o
vorbă, atât de mult a impresionat peisajul. Toţi “artiştii“ erau
îmbrăcaţi în costume naţionale, care mai de care mai frumos
executat. Şi costumul meu era la fel cu al celorlalţi. Am înaintat doi,
trei paşi pe scenă, şi am deschis spectacolul spunând printre altele:
- În ultimii ani, oamenii din satul nostru au văzut şi trăit multe
nenorociri. Au văzut cum Şcoala, Biserica, Judecătoria şi tot centrul
satului au căzut pradă flăcărilor. Tifosul exantematic a adus lacrimi
în toate casele noastre. Mulţi din cei mai frumoşi şi vrednici fii ai
satului, nu s-au mai întors din război… Prin programul nostru, dorim
ca lacrimile de pe feţele dumneavoastră să se usuce, ca zâmbetul să
apară şi-n sufletele celor care ani la rând au fost zguduite de dureri…
Pentru aceasta, elevii şi absolvenţii de liceu, ajutaţi de un mare
număr de fiice şi fii ai dumneavoastră, am pregătit cele ce
urmează!…
A urmat programul artistic. Din cele ce-mi aduc aminte, corul a
executat: “Mama“ de George Coşbuc, “Eu mă duc codrul rămâne“,
“Leliţă cu ochii verzi“, “La oglindă“ şi altele. Piesa, “O noapte
furtunoasă“, interpretată de “artişti“ cu o costumaţie “ca la carte“ -
adusă de pe la Câmpulung -, a fost un eveniment de neşters în
memoria publicului. Echipa de dansuri în frunte cu Ţâcă, a scos la
iveală adevărate comori, despre care aproape nici nu se mai ştia. Nu
dansuri din astea tip “cazacioc“ aranjate de maiştri coregrafi mai
vârtos în “Epoca de aur“. Undeva într-un colţ lângă scenă era
aranjată orchestra care o adusesem de la Câmpulung pentru balul
care avea să urmeze. Când cortina era trasă şi pe scenă se pregătea
ceva, orchestra umplea golul fie cu-n “Ciobănaş cu trei sute de oi“,
fie c-o “Populară“ potrivită momentului, astfel ca lumea din sală să
se simtă pentru câteva clipe ruptă de necazuri şi griji.
Serbarea în întregul ei, a fost considerată o reuşită. Sătenii,
inclusiv “domnăretul“ erau într-un fel mulţumiţi că tinerii de aici, au
fost în măsură să organizeze un asemenea spectacol. În continuare,
163
pentru noaptea de duminecă spre luni a urmat “Balul select“, invitaţii
de onoare fiind în primul rând tinerii care au muncit pentru
organizarea spectacolului. De asemenea, “Notabilităţile“ locale şi
cele din satele învecinate n-au fost neglijate.
Pe atunci, şi încă înainte de război, la sat se făceau hore
ţărăneşti organizate de regulă în după amiaza unor duminici sau
sărbători, urmate câteodată şi de “bal pe noapte“. Intelectuali, fiind
puţini, organizau şi ei poate odată pe an câte un bal mai “select“ la
care erau invitaţi toţi intelectualii şi din satele vecine. La balul
organizat de noi, cu toate că era considerat “select“, am dat voie la
toată lumea cu condiţia unei comportări civilizate. Sala a fost ne-
ncăpătoare, orchestra nu a trebuit “împinsă de la spate“, iar
participanţii la petrecere s-au simţit în largul lor. S-a ales ca de obicei
“Regina balului“, iar berea pentru potolirea setei, nu a lipsit. Razele
soarelui, care şi-au făcut apariţia luni dimineaţa, abia au reuşit să
scoată din sală pe ultimii dansatori…
Pentru sfârşitul lui august, mi-am făcut timp pentru o vizită
naşilor mei de la Rădăuţi, Floarea şi Vasile Hâncu. Nu mă văzusem
cu ei din august 1944, când m-au găzduit câteva zile la Turda, în
timpul refugiului. Ady se făcuse mărişor, se juca şi vorbea foarte
bine. Împreună cu naşii şi Ady, am ieşit la plimbare prin oraş în
vizită la mănăstirea Bogdana şi alte locuri care trebuiau vizitate.
Naşii mei erau funcţionari la Judecătoria Rădăuţi, fiind informaţi cu
tot ce se petrecea în oraş la data respectivă. Aveau casa lor, stăteau
bine. Seara până târziu discutam cu ei despre situaţia din ţară,
direcţia spre care se pornesc lucrurile şi mai ales despre soarta mea.
Naşa era nemulţumită şi îngrijorată în privinţa opiniilor mele, a
felului cum mă prezentam eu, în contextul cotidian. La oraş, acţiunea
de consolidare a Partidului comunist era mult mai avansată decât la
sat, mai ales că oraşul Rădăuţi avusese încă dinainte o numeroasă
populaţie evreiască. Ei vedeau zilnic ce se petrece, eu nu ştiam şi nu-
mi venea a crede cele ce-mi spuneau. Pentru moment, aceste discuţii
au avut darul să mă neliniştească şi pe mine. Am început să-mi pun
probleme. “Naşii ăştia, mă gândeam, sunt oameni în toată firea,
conştienţi de ce se-ntâmplă şi-mi vor binele”. “Binele“ acesta pe

164
mine mă răscolea, nu-i găseam loc în sufletul meu. Gândul c-aş putea
să abdic de la principiile mele, mă sufoca…
Dragostea fierbinte faţă de ţară a început să-şi găsească spaţiu
şi să prindă aripi în sufletul meu pe măsura cunoaşterii faptelor şi a
sacrificiilor strămoşilor mei, nu mi-a fost servită pe tavă de vreun
partid politic. Acest sentiment s-a plămădit adăugând felie după felie,
jertfe, lacrimi şi victorii ale înaintaşilor, reuşind în final pentru mine
consolidarea unei verticalităţi sufleteşti de nezdruncinat.
- În timp ce ocupantu-mi apasă gâtu’ sub cizma lui nemiloasă,
cum aş putea eu să-l ridic în slăvi, şi să-l preamăresc ca pe-un
liberator?, le-am spus într-un târziu naşilor.
Neliniştită oarecum de situaţia mea şi pentru a scruta puţin
viitorul, naşa îmi propune să mergem la o ghicitoare…”E o poloneză
mai în vârstă, femeie credincioasă,… în cărţi i s-arată bine… să
vedem ce-o să ne spună?“
La semnalul nostru de la uşă, Doamna ne deschide poftindu-ne
într-o cameră alăturată, frumos aranjată. La o măsuţă nu prea mare,
Doamna face cărţile, pe care după ce-am pus mâna le-a întins pe
masă într-o oarecare ordine. Erau nişte cărţi mari ca de Taroc, frumos
colorate însă şterse de vreme. Parcă nu îndrăznea să-mi spună. A
întrebat-o pe naşa dacă-i sunt nepot, apoi a început încet, încet să-i
dea drumu’:
- Ce cade în cărţile mele, nu-i de loc a bine pentru dumneata!
Să le mai dau odată!… Le face, eu pun măna pe ele, le întinde din
nou pe masă, se uită lung la ele şi continuă:
- Ori unde te-ai duce, drumu-ţi este-nchis! Nu poţi face
nimic!… Eşti înconjurat din toate părţile de duşmani!… Treci prin
mare pericol!… Să-ţi păzeşti viaţa!… Ai să călătoreşti mult pe
ape!… Ai să iei în aproape un serviciu, nu-l duci la capăt, drumul se
taie!… După un timp, cu greu ai să mai iei un serviciu, tot nu-l duci
la capăt, tot se taie!… A treia oară când ai să iei servici, cerul se
deschide… şi drumul nu se mai taie!… Vânturile rele nu mai au
putere!… La auzul celor spuse, atât naşa cât şi eu am devenit palizi
la faţă ca turta de ceară…
- Chiar aşa rău îi cade? şi-a permis naşa să întrebe, pentru că ele
se cunoşteau mai de mult. Doamna a stat puţin şi s-a gândit, apoi s-a
165
dus să pună de-o cafea. Până a fiert cafeaua a mai întins odată cărţile,
aşa… “în scurt“, n-a mai avut ce-mi spune nimic nou… Când am
servit cafeaua mi-a spus:
- Să nu te gândeşti la nimic, decât la viitorul dumitale, stai
relaxat şi serveşte cafeaua înghiţitură după înghiţitură!… I-am dat
cana. A sucit-o, a învârtit-o, a pus-o cu gura-n jos, după un timp a
ridicat-o. S-a uitat lung din toate părţile cum îi aranjat zaţul pe pereţii
cănii şi pe fundul acesteia… Am văzut după chipul ei că-i pare rău,
nu poate să ne spună ce-a văzut în fundul cănii… La plecare,
Doamna poate s-a simţit cumva datoare să mă încurajeze încât mi-a
spus:
- Poate Dumnezeu te va ajuta să nu se întâmple nimic rău!…
Până acasă am avut ce discuta cu naşa…
- Dacă ştiam că-mi cad atât de rău, nu mai veneam, am dat eu a
spune.
- Mai bine c-am venit, te-a prevenit, ai să te păzeşti, să nu faci
asta,… asta,… continuă naşa să-mi enumere o mulţime de treburi de
care să mă păzesc.
Acasă, naşul Vasile ne aştepta cu mâncarea gata pregătită.
Printre înghiţituri, naşa-i povesteşte tot ce a căzut în cărţi, despre ce-
o să mi se-ntâmple mie…
- Zău măi?… Femeia asta ghiceşte bine, intervine naşul, are aşa
un dar de la Dumnezeu!… apoi se întoarce către mine şi-mi spune
grav şi cu părere de rău:
- Măi Filu, păzeşte-te! Aiştea-s în stare de orice!… Eu îi văd
toată ziua cum umblă mână-n mână cu poliţie, cu jâdani, cu ruşi, cu
calicii de aici din oraş… toate obielele au ajuns să fie minişterguri!…
Nu-i ce face! Cât ruşii vor sta aici, ei dictează! Nu te scoate din mâna
lor nici Regele, cât îi el de Rege!…
Ca să-mi liniştesc naşii, le-am promis că voi ţine seama de toate
sfaturile pe care mi le-au dat ei.
- Ca învăţător, am să-mi văd de treabă şi dacă am să pot am să
mă înscriu şi la o facultate, la fără frecvenţă. Ei au fost încântaţi de
optimismul şi curajul meu de a merge mai departe să studiez pentru a
obţine şi un titlu academic.

166
 Cele ce mi-au fost spuse de “Doamna“, m-au supărat într-un fel
aparte. Nu puteam să fac nici o incursiune în viitor, să-mi pot da
seama despre ce drumuri ar putea fi vorba. Cum să fie tăiate
drumurile? Care “duşmani“ să mă-nconjoare? Eu nu aveam duşmani,
nu aveam cu nimeni nici un fel de probleme care ar putea supăra.
Despre ce putea fi vorba? Acest lucru mă chinuia, dar nu prea. Era
prea de tot!… Că urmează să stau “mult pe ape“, s-ar apropia de
intenţia mea. La vremea ceea mi-a parvenit vestea că Argentina
primeşte învăţători pentru românii stabiliţi în acea ţară. Văzând care
este situaţia la noi, mă gândeam să plec acolo, pentru o mai bună
reuşită în viaţă. Poate aici să fi avut dreptate “Doamna“, cu “şederea
pe ape “…
Revenit acasă, nu le-am spus părinţilor prea multe veşti de la
Rădăuţi. Că totu-i bine, am vizitat oraşul pe care nu-l cunoşteam, am
fost la Mănăstirea Bogdana, naşii sunt sănătoşi, Ady a mai crescut,
timpul a fost frumos şi că ei mi-au găsit o fată cu care să mă-nsor
după ce voi face armata. Despre restul poveştilor, n-am suflat o
vorbă.
La şcoală m-am dus cu câteva zile mai înainte. Domnul Onciu
mă aştepta cu toate datele necesare întocmirii catalogului pentru
elevii din clasa-ntâia. Se obişnuia, ca cine vine nou în şcoală – ca
învăţător începător – să preia, dacă nu sunt cadre mai vechi, clasa
întâia şi s-o ducă până-ntr-a şaptea. Cum pentru clasa-ntâia nu era
nici un candidat din cei vechi, eu am fost bine venit.
O casă părăsită de nemţi în 1940, compusă din patru camere,
era folosită ca local de şcoală pentru clasele unu-patru. Clasele cinci–
şapte îşi desfăşurau activitatea într-o altă casă tot părăsită de nemţi în
1940, situată în altă parte a satului. Din ce se vedea în clasă, doar
băncile erau bune, făcute nu de mult de un meşter din sat. Restul:
geamurile, uşa, soba, ca vai de ele, vechi şi degradate. Curtea, unde
urma să iasă elevii în recreaţie, era aproape inexistentă. O porţiune
din uliţa satului lângă care era situată şcoala, ţinea loc de spaţiu
pentru joaca copiilor. Se formase aşa o părere, că nimeni nu reproşa
despre felul cu totul impropriu în care se desfăşura procesul de
învăţământ. Din contră, lumea se bucura că s-au găsit şi aceste
dărăpănături care să fie folosite drept local de şcoală. Acoperişul
167
casei era din draniţă pe jumătate putredă, dar mai ţinea, încă nu ne
ploua…
Când sătenii au început să culeagă recoltele din puţinele culturi
ce se practică pe aici, la sunetul clopoţelului, micuţii au înţeles
chemarea spre şcoală. Cu câteva lucruri în fundul trăstuţei, de mână
cu unul din părinţi, pe rând au început a-mi bate la uşa clasei. Care
cum intra în clasă din părinţi, îmi dădeau bineţe bucuroşi că micuţii
lor vor fi învăţaţi de un învăţător din satul lor. Parte din părinţi îi
cunoşteam, cea mai mare parte, nu. Ei însă, pe mine şi părinţii mei ne
cunoşteau. În primele zile, copii erau însoţiţi de cineva, atât la
venirea cât şi la plecarea de la şcoală. Din prima zi, au venit la şcoală
toţi pe care-i aveam trecuţi în catalog. Unii dintre copii erau foarte
ruşinoşi, au plâns când s-au văzut lăsaţi singuri în grija mea. Alţii
erau mai curajoşi, nici nu-i băgau în seamă pe cei ce plâng. Încet cu
multă răbdare, am început să-i aduc la realitate, că şi pentru ei a
început şcoala…
Punându-le părinteşte creionul în mână, şi arătându-le cu câte
degete trebuie ţinut acesta, citeam pe feţele lor satisfacţia obţinerii
unei mari victorii… La nevoie şi unde era cazul, repetam exerciţiul.
Când mă aplecam pe rând asupra caietului fiecăruia, îi atrăgeam
atenţia aproape şoptit la ureche, că data viitoare să aibă unghiile de la
mâini tăiate, iar acestea să fie mai bine spălate…
Mai întâi am început cu liniuţele drepte, acestea fiind mai uşor
de făcut. În continuare, am progresat spre ceva mai greu: liniuţele
aplecate şi cele încârligate, care spre satisfacţia fiecăruia au fost
reuşite şi trecute pe un caietul de curat. Ca să nu se plictisească de
scris, iniţiam un cântec pentru vârsta lor, în continuare un joc, iarăşi
scris, de învăţat unele mici poezii, sau o mică excursie în pădurea din
apropiere. De multe ori îi întrebam pe copii:
- Ce vreţi să faceţi mai întâi? Să scrieţi, să citiţi, sau să vă
jucaţi?… Dacă răspundeau cu toţii că vor să se joace, îi scoteam
afară să se joace, consideram făcută ora de educaţie fizică. În astfel
de situaţii – când era vorba de joacă – s-avea în vedere ca joaca să nu
stingherească desfăşurarea lecţiilor la celelalte clase.
La începerea şi terminarea programului, în picioare, cu mâinile
împreunate pentru rugăciune, toată clasa rostea “Tatăl nostru“, nu cu
168
voce tare, nici în şoaptă, ci aşa cam cum i-ar plăcea… Celui de Sus.
Cu toate că la data ceea bătaia era practicată în şcoală, eu am exclus-
o cu desăvârşire. Unii copii mai făceau năzbâtii, pentru care trebuiau
să răspundă. Pentru a nu-i judeca prea aspru, de comun acord cu
toată clasa, am ales un comitet format din trei copii, care la nevoie în
faţa clasei sub supravegherea mea, urma să judece şi să stabilească
“pedeapsa” pe care ,dacă aceasta era bine chibzuită, urma s-o aplic
celui vinovat… Când “micuţii“ au văzut cum stă treaba, “comitetul“
nu prea a avut multe cauze de judecat…
Ca şi atunci când eram elev, drumul de la şcoală – acasă îl
făceam pe jos, cam la şapte kilometri pe zi, nu era mult. Acasă, în
cea de a doua jumătate a zilei, lucram tot ce era necesar în
gospodărie. Nu purtam haine fine de oraş, ci făcute din stofă de lână
curată, de meşteri de la sat, bocanci de munte şi căciulă mioritică la
vreme rece.
Literele se făceau cunoscute una după alta copiilor, iar legarea
lor în cuvinte, le aducea o adevărată satisfacţie. N-am avut nici un
copil din toată clasa, care să nu fie silitor. Fiecare îşi manifesta
dorinţa de a-mi arăta cât de bine ştie tot ce le explicam eu. Directorul
Onciu venea deseori prin clasă în timp ce eu predam lecţiile,
totdeauna declarându-se mulţumit de felul cum îmi desfăşuram
activitatea.

* * *

169
 CAPITOLUL 4

“ Nu pentr-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! “
Radu Gyr

Luna octombrie 1946 a însemnat începutul campaniei

electorale. Pentru pregătirea acestor alegeri care urmau să aibă loc la
19 noiembrie, s-a irosit multă energie, entuziasm şi pasiune. Cu toate
că eram la noi acasă, în ţară vreau să zic, acţiunea de încurajare a
electoratului s-a desfăşurat destul de anevoios. Ca ţară învinsă,
secătuită şi sleită de puteri, ocupată de-o armată duşmănoasă,
flămândă, acaparatoare şi omniprezentă, justifică din plin riscurile
prin care am trecut toţi aceia pentru care crezul sfânt era să învingem
pe cale democratică, prin opţiunile ce se vor exprima la alegerile care
aveau să aibă loc.
Pe atunci, la noi comunişti nu-mi aduc aminte să fi fost, cu
toate că unele “surse” afirmă că au fost mulţi… încă înainte de
război. În propaganda electorală pentru Partidul comunist, veneau
mulţi străini, nimeni din sat nu-i cunoştea. Convinşi de victorie, plini
de sine şi bine hrăniţi, aceşti “tovarăşi “ erau aduşi şi duşi în
camioane, prevesteau vremuri noi pline de fericire, atât pentru cei
prezenţi cât mai ales pentru cei care vor urma. Cu toate că se
înfăptuise şi reforma agrară, care adusese unele mulţumiri pentru
parte din foştii luptători – numai pentru cei care participase pe frontul
din Apus, împotriva hitlerismului, - lumea satelor era ostilă acestor
intruşi care veneau şi plecau împrăştiind în dreapta şi stânga
promisiuni şi speranţe pe care lumea le aprecia ca deşarte. Ca semn
electoral, Blocul democratic – comuniştii - , aveau SOARELE iar
restul OCHIUL – semnul Partidului Naţional Ţărănesc. Am zis
170
“restul “, pentru că confruntarea electorală s-a desfăşurat în principal
între aceste două semne. Pe la noi, la acea dată toată lumea era cu
Regele, Armata şi Partidul Naţional Ţărănesc. Oamenii simpli
cunoşteau destul de bine situaţia din Uniunea Sovietică, atât prin
intermediul soldaţilor care veneau de pe front cât şi din informaţiile
date prin presă în timpul războiului.
Ca învăţător, la neîmpliniţi douăzeci şi unu de ani, reprezentam
Tineretul Naţional Ţărănesc de pe valea Suhei. Nu era un spaţiu
geografic foarte mare, însă satele răspândite pe văi printre munţi,
mijloacele de transport fiind căruţa, calul, cel mai adesea mersul pe
jos, drumuri desfundate, poduri înfiripate… amplificau dimensiunea
spaţiului.
De multe ori mergând spre un sat sau altul, mă întâlneam cu
câte un Jeep sau camion cu “agitatori comunişti“ care tocmai se
întorceau din satul respectiv, unde ţinuse discursuri proslăvind
Moscova şi “Marea ei armată eliberatoare“.
La rândul meu, ţineam legătura cu preşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc al judeţului Câmpulung Moldovenesc Teofil
Şandru – inspector şcolar -, cu preşedinţii PNŢ din comunele de care
răspundeam şi cu învăţătorii din aceste comune. Agitaţiile s-au
menţinut până-n ajunul alegerilor, care au avut loc în zi de marţi
după cât îmi aduc aminte.
Începând cu noiembrie, vremea a început să se răcească pe zi ce
trecea. Frunzele copacilor atât de frumos nuanţate în diferite culori,
cădeau legănate spre pământ sau duse până departe de vânt. În
incursiunile pe care le făceam în satele învecinate, întotdeauna
riscante, eram însoţit de un voluntar localnic. Câteodată ne apuca
seara în drum spre casă. Ceaţa se lăsa printre brazii de pe marginea
drumului, iar burniţa şi vântul rece în rafale ne biciuia feţele. Când
întunericul se lăsa, iar eu încă nu eram ajuns acasă, părinţii începeau
a-şi pune întrebări… Câte nu se pot întâmpla? Cu toate că în ajunul
alegerilor nu am fost plecat undeva mai la distanţă, acasă am ajuns
seara târziu. Am stat de vorbă cu ai mei, le-am povestit cum stăm şi
ce speranţă avem pentru ziua următoare, a alegerilor. Vedeam cum
povestindu-le pe unde am fost şi ce-am făcut, ar fi vrut şi tătuţa să fie

171
cu mine, să facă şi el ceva, acelaşi lucru l-ar fi făcut şi vecinii iar
satul era entuziasmat în aşteptarea confruntării…
- Domnule Filaret, îmi spuneau sătenii cu care mă întâlneam,
atât din sat de la noi, cât şi din celelalte sate: “Noi cunoaştim cini sînt
rusîî, am fost la iei acasî… Pi la noi, comunişti n-o fost şî nici nu sânt
aşe cum sî fălesc aiştia. Câţva ţâgani cari trăiesc pi la marginia
satulu’ şî îmblî cu cerşîtu’ s-ar putie sî-i votezî, restu’ câţ trăim pi
aici, doarî ştii cî sântim cu Regili şî cu armata!…”
Câte-un lătrat de câine s-auzea din când în când, spintecând
întunericul care se lăsase demult. După ce am servit masa, îngândurat
m-am dus în camera alăturată la culcare. Obosit cum eram, n-a
trebuit să treacă mult timp şi-am adormit profund. Un vis tulburător
avea să mă trezească mai târziu într-un lac de sudoare…
…Se părea că o linişte învăluită-n mister stăpânea cu
desăvârşire aşezarea noastră şi întreg văzduhul, era noapte.
Întâmplarea m-a surprins în grădină la noi pe ogor în faţa casei. Pe
nesimţite, cumva pământul a început să se mişte… mai întâi puţin,
apoi din ce în ce mai tare… Un uruit sinistru din adâncuri însoţea
mişcarea telurică a pământului, aşa ca la cutremur. Nu puteam să-mi
dau seama ce se-ntâmplă pentru că întunericul devenea mai întuneric,
iar huruitul metalic asurzitor, asemănător unor tancuri uriaşe care
trecând dintr-o parte în alta prin apropierea mea, când ambalau
motoarele, când le lăsau mai încet. Am căutat să mă refugiez într-o
parte a grădinii, să mă feresc din calea acestor huruituri care parcă se
dărâmau peste mine, nu se putea trece… garduri din sârmă ghimpată
erau peste tot… Pământul de sub picioare era fierbinte aşa ca o zgură
provenită dintr-un vulcan în erupţie. Se auzeau glasuri de oameni în
disperare, nechezat de cai, muget de vite, schelălăit de câini, ţipete de
femei, plânset de copii, totul într-un vacarm diabolic sfâşietor. Nu se
auzeau strigăte de ajutor, şi nici mie nu-mi trecea prin minte aşa
ceva. Doar fulgerele, din ce în ce mai dese, făceau posibil pentru o
fracţiune de secundă să se mai poată scruta zarea spre undeva.
Gardurile din sârmă ghimpată… nu mai erau aceleaşi ca mai înainte.
Geometria şi forma ţarcurilor… era mereu alta, când mai mari, când
mai mici, pline până la refuz cu tot felul de figuri mişcătoare pe care
nu le puteai desluşi în imensitatea întunericului, doar într-o sclipire
172
de lumină. Simţeam că nu mai pot suporta picioarele în zgura
fierbinte şi atunci disperarea m-a căţărat pe sârmele ghimpate care
erau reci, dar care atât la mâini cât şi la picioare îmi pricinuiau
sângerări care-mi frigeau restul corpului. Mi-am dat drumu’ de pe
sârme şi căzând, am simţit cum puterile şi speranţele mă părăsise.
Într-un gest maşinal, mi-am scos cămaşa de pe mine şi-am pus-o sub
picioare. Parcă mi-am revenit, o înviorare pornea de la tălpi înspre în
sus. Aceasta pentru scurt timp, pentru că picioarele cu tot cu cămaşă
s-au afundat din nou în zgura fierbinte. Huruitul şi trepidarea
pământului se menţineau permanent la aceleaşi cote de vibraţie.
Fulgerele şi trăsnetele parcă oscilau: când mai frecvente şi cu rafale
de ploaie mistuite-n furtună, când mai domole şi mai puţin
înfricoşătoare. Căutam într-un fel să evadez din această situaţie în
speranţa că dincolo… peste munte, poate nu este aşa. Gardul de
sârmă se mutase mai încolo… Porţi de ieşire nu existau, iar înălţimea
gardurilor se ridica până la cer. Trecuse o veşnicie de când mă
luptam cu neputinţa. În această încleştare teribilă, nu mi-a venit în
gând să-mi fac semnul Sfintei Cruci cu limba pe cerul gurii, sau să
chem vreun Sfânt în ajutor. Nu era timp, nu era cum.… Cu toate că
nu fusesem un copil făcător de rele, că nu luasem niciodată numele
Domnului în deşert, NIMENEA din imensitatea BUNĂTĂŢII
DIVINE, nu mi-a întins o mână de ajutor… Dărâmat cum eram, sub
nişte sârme ghimpate, am simţit cum zgura de sub mine nu mai era
fierbinte, se răcise. Pământul, nu se mai clătina, iar huruitul acela
asurzitor, ca prin minune încetase. Întunericul, începea să se topească
într-o mare de lumină, oarecum difuză. Parcă… se zărea de ziuă.
Proptindu-mă-n genunchi şi mâini, cu greu am reuşit să mă ridic în
picioare. Pe lângă mine nu mai era nici un gard… nici din sârmă
ghimpată, nici din scânduri cum se fac gardurile pe la noi. Casa
noastră şi a vecinilor nu se mai vedea. Era ca un loc pustiu, fără
viaţă. Aruncând privirea spre cerul cu lumină încă difuză, am văzut
Stema Regatului României – în toată splendoarea ei – făcută din aur
şi la dimensiuni să se poată vedea de la mii de kilometri, apărând de
după vârful Ghirleului dinspre Răsărit şi urmând traseul soarelui,
încet foarte încet se deplasa spre Apus, până a dispărut după munţi...
Aşa cum răsare şi apune soarele. Nu mult după aceasta, pe întreaga
173
boltă cerească dintre munţi spre Miază-Zi, a apărut un cuvânt scris cu
litere mari de tipar din stele strălucitoare tot la dimensiuni foarte
mari. Mă chinuiam să descifrez ce este scris, pentru că din cauza
strălucirii literelor şi a îngânării nopţii cu ziua nu reuşeam să disting
este ARMENIA sau AMERICA! cu semnul exclamării la sfârşit!…
Un scârţâit de uşă, m-a făcut să tresar. Era mămuţa, care din
cealaltă cameră auzise gemete în camera mea şi venea să vadă ce se-
ntâmplă. I-am spus să aprindă lampa şi să vină să mă ajute să mă
ridic din pat… S-a speriat, a chemat şi pe tătuţa, ştiind că astfel de
ajutoare eu nu cerusem niciodată. Tot corpul îmi tremura sub cămaşa
udă, dinţii-mi clănţăneau în gură, nu puteam pune stăpânire pe mine,
să mă liniştesc în realitatea înconjurătoare. Am trecut în cealaltă
cameră unde era mai cald, într-o cămaşă uscată, m-am întins pe vatra
caldă unde m-am simţit mai bine. Era ora trei şi jumătate după
miezul nopţii…
Părinţii, sărmanii de ei, fie-le ţărâna uşoară, şi-au dat seama că
ceva neobişnuit s-a întâmplat cu mine. Nu ştiau ce să-mi facă să mă
simt mai bine, insistând să le spun ce s-a întâmplat, ce-am visat? Nu
le-am spus. Însemna să retrăiesc coşmarul. Le-am dat a înţelege că
am visat ceva urât de tot şi că le voi spune şi lor cândva. M-am ţinut
de cuvânt, şi după peste zece ani, când m-am întors de la închisoare,
le-am povestit în amănunt totul… Că nălucirile din visul de atunci,
le-am trăit de adevăratelea: ţarcurile care mereu îşi schimbau
geometria şi locul, au fost închisorile mele, zgura, jarul şi sângerarea
printre sârmele ghimpate au fost suferinţele mistuitoare. Întunericul
şi huruitul tancurilor ocupantului, au lăsat răni adânci şi greu de
vindecat la nivelul întregii ţări. În sfârşit, iniţialele acelei puteri, care
în final avea să se impună pe plan mondial, AMERICA! încă de
atunci mi-a fost prefigurată. Acest lucru, pe la noi atunci nici măcar
nu se bănuia…
A trebuit să treacă zeci de ani, pentru ca în final să pot descifra
în întregime visul din noaptea de 18/19 noiembrie 1946, ultima
dinaintea alegerilor.
Întrucât se ştia că pe Valea Suhei, Blocul democratic
(comunist) nu are mari şanse de a câştiga alegerile, Puterea
comunistă nou instalată a recurs la o manevră de tip mafiot. Pădurile
174
din Bucovina, încă din vechime au fost administrate de Biserica
Ortodoxă, excepţie făcând pădurile comunale şi obştiile săteşti.
Pentru ca Biserica să nu mai aibă acest suport material propriu,
pădurile care constituiau vestitul “Fond bisericesc“, au fost scoase de
sub tutela Bisericii şi trecute temporar sub un statut independent:
“Domeniile Bucovina“. Domnul Ţibu Gavril şeful Ocolului Silvic
Stulpicani, originar din comuna Grăniceşti-Suceava, a fost promovat
peste noapte din funcţia de Şef de ocol, în cea de Director General al
Domeniilor Bucovina. Domnul Ţibu, liberal prin concepţie, formare
şi comportare, cu vechi state de plată în Partidul Liberal, avea o mare
popularitate pe întreaga Vale a Suhei. Prin El, Biserica Ortodoxă
ajuta populaţia nevoiaşă atât cu bani cât şi cu lemne pentru
construcţia de locuinţe sau de foc.
La insistenţele mamei mele, şi eu m-am pornit odată… când
eram în clasele mici, să-i cer un ajutor pentru caiete şi cărţi, cum
dăduse şi celorlalţi elevi din sat. După ce-am făcut vreo cincizeci de
metri de casă, m-am oprit şi nu mi-am mai continuat drumul. Oricât a
insistat mămuţa, am fost de neclintit: “Nu mă duc să-i cer ajutor!“, a
fost răspunsul meu.
Lumea îl considera o “mană cerească“. Nimeni nu se întorcea
de la el fără să fie ajutat, dacă-i cerea ajutor. Prin felul lui de a fi, era
un om foarte bun, şi generos. Pentru ca să plătească… promovarea –
în Director General -, domnul Ţibu a trebuit să se alăture Partidului
Comunist… Mai mult, sui -generis a fost numit Preşedintele Secţiei
de votare din Stulpicani. Deci în final, trebuia să meargă la centru cu
“traista“ plină de voturi reprezentând electoratul care l-a susţinut.
La sediul PNŢ- Câmpulung Moldovenesc, când s-a aflat că
inginerul Ţibu va fi preşedintele Secţiei de votare Stulpicani, ştiindu-
se şi ce suprafaţă politică mare are acesta, s-a hotărât ca Teofil
Şandru – preşedintele PNŢ să asiste la desfăşurarea alegerilor la
Stulpicani, astfel ca şi electoratul anti-comunist să aibă un “stâlp” de
sprijin.
Nu mă văzusem de mult timp cu domnul Ţibu, credeam că nu-
şi mai aduce aminte de mine. Când am intrat în Secţia de votare şi-
am dat cu privirea de el, mi-am dat seama că mă recunoaşte. Era
informat că mă aflu în tabăra adversă. Ştia şi despre rezultatele bune
175
pe care le-am obţinut la învăţătură. Avea şi el un băiat de seama mea
care se numea Nerva. Cu toate că ne cunoşteam destul de bine, n-am
putut să mă apropii de el. Avea un comportament arogant şi ieftin, se
considera că face parte dintr-o societate superioară. Cu învăţătura
stătea slab, fapt pentru care nu a finalizat nici o facultate.
Cu toate că înăuntru după ce-am intrat erau mai mulţi oameni,
domnul Ţibu a venit la mine şi cumva m-a poftit mai deoparte pentru
a schimba câteva cuvinte. Era foarte binevoitor, un adevărat “bon
home“, dar naiv şi uşor de “dus cu zăhărelu’“, cu toate că era om în
toată firea, nu-şi dădea seama ce înseamnă pacostea comunistă
pentru ţara noastră. După ce mi-am dat votu’, am trecut în continuare
de cealaltă parte unde m-am întreţinut mai mult timp cu domnul
Şandru.
Totul a decurs normal şi fără nici un incident. Oamenii au
venit, au votat şi au plecat. Un grup de câţiva flăcăi în care aveam
încredere au rămas toată ziua alături de mine până seara târziu la
terminarea scrutinului. Escrocheria s-a produs la comunicarea
rezultatelor, în sensul că la centru s-a înregistrat ce le-a convenit…
Blocul partidelor democrate (partidul comunist) a obţinut o
majoritate absolută iar Partidul Naţional Ţărănesc restul… adică
nimic!
După terminarea întregului “scenariu“, comisia a întocmit şi un
raport, în care printre altele se spunea: “Elemente violente au
perturbat buna desfăşurare a alegerilor. S-a încercat tăierea
legăturilor telefonice, s-au folosit arme de foc pentru intimidarea
alegătorilor şi a comisiei electorale etc.etc”… Toate aceste
neadevăruri scrise iresponsabil, aveau să aibă repercusiuni atât pentru
mine, cât şi pentru alţi locuitori ai comunei noastre…
La întâlnirile pe care le-am avut după alegeri cu principalii
susţinători ai “Partidelor istorice“, s-a luat în discuţie mârşăviile pe
care le-au făcut comuniştii. La data respectivă, nimeni nu cunoştea
conţinutul tratatelor încheiate între marile puteri, privind viitorul
României. De aceea, ştiind că toată suflarea îşi iubeşte ţara şi urăşte
pe invadatori (mai târziu s-a constatat că nu toată ţara îi urăşte),
speranţele noastre nu se clinteau. Încercam să găsim, alte forme de
rezistenţă pentru menţinerea credinţei şi spiritualităţii româneşti.
176
 Spre surprinderea noastră, vedeam cum încet, încet pecinginea
roşie începe a prinde rădăcini atât la oraşe cât şi la sate. După ce-am
pierdut alegerile, nu după mult timp, mai mulţi săteni dintre cei tineri
şi-au manifestat dorinţa de a se înscrie în Partidul comunist… Acest
lucru era făcut în secret pentru a nu se expune dispreţului întregului
sat.
Primii fulgi de zăpadă şi viscolele care au urmat, ne-au
descreţit frunţile oferind un nou peisaj privirilor noastre. Crengile
copacilor legănate de vânt parcă-şi plângeau frunzele căzute…
Vrăbiile ascunse pe sub streşini de case, cu greu mai reuşeau să-şi
găsească ceva de mâncare. Într-un fel zăpada purtată de vânt, nivela
drumurile neîngrijite şi pline de gropi din timpul verii…
Micuţii mei “studenţi“, abia reuşeau să se adune de pe uliţele
satului. Cu toate că în clasă era foc, căldură prea mare nu reuşeam să
realizez. Geamurile, uşa, chiar pereţii, nu reuşeau să menţină căldura
venită dinspre sobă. La chemarea mea, părinţii copiilor au adus
destule lemne să ajungă pentru toată iarna. De Sfintele Sărbători ale
Crăciunului şi Anului Nou 1947, pe uliţele satului au apărut ca şi în
alţi ani, echipe de urători, Jienii, Irozii, Caprele, Ursarii, ale căror
programe artistice, aduceau un suflu nou şi reconfortant în întreaga
localitate. Cu ocazia Anului Nou, printre alţii, m-am întâlnit şi cu
unii dintre sergenţii de la Postul de Jandarmi din sat, cu care aveam
relaţii bune, prieteneşti. Aceştia, m-au prevenit printre altele că s-ar
putea să avem unele “surprize neplăcute“, urmare raportului făcut de
comisia electorală, încă de la alegeri… Probabil că “lor”, le fusese
cerut de la Legiunea de Jandarmi Câmpulung, unele informaţii
despre mai mulţi oameni din sat, printre care figuram şi eu. La drept
vorbind, eu nici nu am luat în seamă această atenţionare,
considerând-o ca o glumă de Revelion… nu mă simţeam vinovat cu
nimic.
Astă vară când am fasonat şi adus din Poiană lemne de foc
pentru iarnă, parte din butuci i-am lăsat undeva mai la vale de
Fântâna Slatinei, în ideea c-o să-i aducem în zilele următoare. Iarna a
venit, noi butucii nu i-am mai adus. Zăpada s-a făcut din ce în ce mai
mare, drumul spre pădure încă nu era deschis, fapt pentru care nu ne-
am mai gândit la lemne.
177
 Trecuse poate mai bine de o lună de la Anul Nou, drumul spre
pădure era deschis, ceea ce ne-a îndemnat să înhămăm caii şi
împreună cu tătuţa să pornim spre pădure după butucii de fag, acum
acoperiţi cu zăpadă undeva la margine de drum.
Este ştiut că vara cu tot ce-ţi oferă natura este un adevărat rai,
dar nici iarna nu este lipsită de farmec. Cum mergeam pe jos în urma
cailor, la fiecare pas înaintat spre munte, decorul se schimba. Arinii
de pe marginea părăului pe lângă care treceam erau împodobiţi cu
zăpadă, rotunde formate din viscolituri, şuşuitul apei încă ne-
ngheţată peste tot, îşi făcea auzită prezenţa. Ici, colo câte-o urmă de
iepure, totul într-un ansamblu care te îndeamnă să nu te laşi, să mergi
înainte. Cu cât urci mai sus în munte, cu atât va fi mai frumos. La pas
cu caii şi încet în urma lor, mirosul pătrunzător de brad, ne-a umplut
fiinţa de vibraţia dătătoare de sănătate pe care numai pădurea ţi-o
poate da. Printre crengi, o veveriţă sprintenă o vezi aruncându-se
dintr-un copac în altul căutându-şi ceva de mâncare, fără a fi văzută
de vreun jder, care-ar putea-o devora. O ciocănitoare brăzdată cu
penaj verde–roşu la gât, bate de zor într-o scorbură, doar vor ieşi
ceva furnici afară să le poată prinde. Din una în alta, am ajuns la
lemnele noastre, am bătut cioflîngul într-un butuc, şi-am pornit la
vale. Caii mergeau singuri fără a fi îndemnaţi de la spate. Când am
ajuns la marginea pădurii, sus la Şpârţ, am văzut tocmai în vale pe
şes, un om venind în pas grăbit la deal, spre noi. “Cine-ar putea fi?“
ne-ntrebam. Caii îşi continuau coborâşul, noi în urma lor. Când am
ajuns în vale pe şes, ne-am întâlnit cu Gheorghe a lui Dumitru,
prietenul şi vecinul meu. Gheorghe, un băitănaş la 17-18 ani, nu prea
voinic, ager şi săritor la nevoie, n-a mai aşteptat să-l întrebăm, i-a dat
drumu’:
- Îi di rău, dom’ Filaret!
- Ce-i de rău Gheorghe? …
- Îs viniti trii sănii încărcati cu soldaţ!… După ce a mai stat
puţin să-şi recapete suflarea continuă:
- O-nconjurat casa, prin ogradî-i plin, stau şî ti aştiaptî, m-o
trimăs sî vii mai repidi!…
Când Gheorghe a deschis gura şi-a spus “că-i de rău“,
fulgerător gândul meu s-a dus la pistolul cu butoi calibrul 9 mm,
178
încărcat şi lăsat neglijent sub perina pe care-mi puneam capul… La
cărţi, broşuri, manifeste, nici nu m-am gândit.
Împreună cu Gheorghe, am luat-o mai repejor înaintea cailor.
Din fundul părăului, aveam ceva de mers până acasă. Pe drum, n-am
vorbit nimic cu Gheorghe. Pe măsură ce înaintam spre casă, auzeam
cum câinii noştri căutau să-i scoată pe intruşi din ogradă. Săniile lor
erau trase în zăpadă pe marginea drumului. În ogradă, Viorica
prefăcându-se că trebăluieşte ceva, mă aştepta să-mi şoptească că:
“totu-i în regulă!“…
Cum se-ntâmplase? Pe lista celor periculoşi, nu eram eu primul
trecut. În aceste condiţii, la alţi oameni din sat a-nceput operaţiunea.
Cineva care a ştiut sigur că şi mie urmează să mi se facă percheziţie,
în grabă mare a trimis vorbă să fiu pregătit. Viorica noastră, a preluat
vestea şi a dat fuga de la casa ei, pân’ la noi în ţarnă. Negăsindu-mă
acasă, a început cu mămuţa împreună să cotrobăiască peste tot “dând
casa peste cap“, până au găsit “corpul delict“ despre care ştiau că-l
am şi pe care l-au pus la loc sigur. În urma celor şoptite de Viorica,
am început să mă simt uşurat, stăpân pe situaţie. Ca să-mi recapăt
puţin tonusul, am intrat în vorbă cu oamenii care venise cu jandarmii
şi care erau prin ogradă, întrebându-i ca-n glumă:
- N–aveţi ceva mai bun de făcut la casele voastre, umblaţi şi
hărăţiţi câinii pe la casele oamenilor?..
- Noi nu sântim di vinî domnu’ Filaret, ni-o adus ca di
marturi!…
În casă era o căldură ca-n baia de aburi. Din ceaunul cel mare,
mămuţa răsturnase un munte de mămăligă pe masă, într-altul ceva
mai mic un amestec bogat din cârnaţ afumat, felii de muşchi şi
slănină scăldate-n grăsime, răspândeau un miros îmbietor până şi
celor din ogradă. Un castron plin cu brânză de oi bătută, alături de-o
oală mare cu lapte acru au completat garnitura. Primul cu care am dat
mâna a fost căpitanul Malide, comandantul jandarmilor pe judeţ, apoi
la rând cu toţi care erau în casă. Nu ştiu de unde găsise mămuţa
atâtea scaune ca să-i aşeze pe toţi. Primul lucru pe care l-am făcut, şi
la care cei din casă nu s-au aşteptat, a fost deschiderea sertarului de
la masa mare. Acolo aveam un pachet de 100 ţigări “Carpaţi roşu“

179
fără filtru, ne-nceput. Cu toate că aceste ţigări nu aveau filtru, erau
considerate fine şi se vindeau numai în pachete la 100 de ţigări.
- Dacă noi am fi ştiut că acolo sunt ţigări, de când am venit, le-
am fi fumat pe toate, a zis unul din cei veniţi.
I-am servit pe toţi la rând, inclusiv pe cei din ogradă, la urmă şi
pe mine. Domnul Malide, un bărbat frumos, la patruzeci de ani, cu
mult bun simţ, a scos din buzunar o hârtie, din care printre altele a
citit:…
- În noaptea de 19/20 noiembrie 1946 numărarea voturilor s-a
făcut sub presiune şi teroare. S-au tras focuri de armă, s-a încercat
întreruperea legăturilor telefonice pentru a nu se putea comunica
rezultatul alegerilor etc. etc …
Căpitanul Malide, om experimentat şi deştept, se informase în
prealabil, despre felul cum s-au desfăşurat alegerile şi ştia că nimic
din ceea ce scria nu era adevărat. După ce-a terminat de citit, a
desprins ochii de pe hârtie, s-a uitat la mine, eu la el.
- Credeţi ce scrie acolo domnule Căpitan? L-am întrebat fără să
am necaz pe el.
- Am să verific, mi-a răspuns calm şi aproape dezinteresat…
După ce cu toţii s-au ospătat gospodăreşte, i-am invitat să facă
percheziţia conducându-i prin toate camerele şi pe unde au mai cerut
ei. Nu s-a ridicat nimic, cu toate că în casă erau manifeste, broşuri şi
diferite cărţi. Cât am umblat eu cu subofiţerii prin camere, domnul
Malide a stat de vorbă cu părinţii în bucătărie. După ce operaţiunea a
fost gata, domnii şi-au luat rămas bun de la părinţi, urcându-se în
sănii. Pe cer în acea zi de iarnă, nu fusese nici un nor, iar când săniile
au pornit spre Postul de Jandarmi, soarele trecuse peste vârful
Corhănii spre asfinţit. Am fost chemat să merg şi eu până la Post.
Acolo s-a întocmit un Proces–Verbal prin care se menţiona printre
altele că: “n-au fost găsite arme şi muniţii şi nici alte materiale
compromiţătoare“.
Ne-am despărţit prieteneşte, eu îndreptându-mă spre casă.
Întunericul se lăsase aducând în urmă-i un ger pătrunzător, care nu
m-a slăbit din bici în cei peste trei kilometri până acasă.
În urma mea, vecinii când au văzut c-am fost luat în sanie cu
jandarmii, au început a se tângui şi întreba, de ce m-or fi arestat? Au
180
venit pe rând să se intereseze. Nici ai mei nu ştiau ce să le răspundă.
Seara, când am ajuns acasă, au aflat că nu s-a întâmplat nimic grav.
După ce s-a servit câte-un pahar de rachiu fiert, fiecare s-a dus la
casa lui. I-am condus până la poartă, aşa cum se obişnuieşte. Auzeam
cum scrâşneşte zăpada sub tălpile opincilor celor ce se-ndepărtau în
noapte spre casele lor. În zilele următoare când m-am revăzut cu
Lăzărică, sergentul major de la Postul de Jandarmi, mi-a spus că şi
domnul Malide îi ura pe ruşi şi pe comunişti la fel ca noi. După un
oarecare timp, am auzit că domnul Malide a fost trecut în rezervă,
aşa cum s-a procedat cu toţi ofiţerii care şi-au iubit cu adevărat ţara.
Cu micuţii mei “studenţi“, am scos-o bine din iarnă. Programul
şcolar l-am îndeplinit, iar copii nu au fost bolnavi cu toate că iarna a
fost grea. Pe parcursul desfăşurării activităţii şi respectării
programului, am fost înţelegător cu micuţii. În dimineţile geroase, cu
lăsare de întuneric până spre ora opt, faptul că întârziau, nu era nici o
nenorocire. Îi ajutam să se dezbrace, la nevoie îi duceam pe lângă
sobă, copii simţeau grija pe care le-o port şi mă răsplăteau prin
ascultare şi sârguinţă la învăţătură. Cu ceilalţi învăţători, care aveau
clasele 2, 3 şi 4, respectiv domnul Onciu cu soţia şi domnul
Cotlarciuc Traian, discutam mereu situaţia din ţară. Nu se întrezărea
nici o perspectivă care să aducă ceva bun. După seceta din vara
anului 1946, a urmat cea din 1947. Produsele agricole de strictă
necesitate lipseau, iar serviciile din ce în ce mai scumpe. După
război, leul nostru a mers din rău în mai rău, devalorizându-se până
la insuportabil. Salariile nu se plăteau la timp, şi nu puteai să faci
aproape nimic cu salariul de pe o lună. Dacă n-aş fi avut ajutorul
părinţilor, salariul nu mi-ar fi ajuns nici pentru mâncare. Renumita
secetă din 1946 şi 1947, a adus cu sine foametea din Moldova şi
Bucovina, unde au murit de foame vite şi chiar oameni. Banatul,
Transilvania şi Sudul ţării, au fost provinciile capabile să potolească
foamea milioanelor de suflete din zona calamitată. Oamenii din
satele noastre printre care şi tătuţa, au fost nevoiţi să meargă sute de
kilometri până la graniţa cu Ungaria, localităţile Carei, Valea lui
Mihai şi altele pentru a aduce grâu şi porumb necesare traiului. S-au
instituit aşa numitele “trenuri ale foamei“, formate din zeci de
vagoane marfă care circulau spre Moldova atât dinspre Apus,
181
Timişoara-Cluj-Suceava-Iaşi, cât şi dinspre Sud, Craiova-Bucureşti-
Iaşi- Suceava.
Cu aceste trenuri, oamenii se străduiau să-şi aducă cele
necesare supravieţuirii. Cu cât ţara se zbătea în necazuri mai mari, în
foamete şi disperare, cu atât “Pecinginea roşie“ găsea teren mai
propice pentru contaminarea sufletelor celor slabi. Mai mult,
metodele de intimidare împrumutate de la “Fratele mai mare“,
constând în arestări, ameninţări şi abuzuri de tot felul, erau
răspândite la nivelul întregii ţări. Pe la sate trecea din când în când
câte-o undă de nesiguranţă, în sensul că nimeni nu mai este stăpân pe
viaţa, libertatea şi bunurile sale…
Odată cu topirea zăpezilor, elevii mei veneau la şcoală mai vioi,
îmbrăcaţi mai subţire, mai stăpâni pe sine şi pe cele învăţate. Foc în
clasă nu se mai făcea, cu toate că lemne aveam încă. Odată cu colţul
ierbii, pe dealurile din jur au apărut cârduri mai mici şi mai mari de
oi, care înviorau peisajul.
De Paşti, elevii mei au luat vacanţă, iar eu ca de obicei antrenat
în lucrările de primăvară la gospodărie. Mi-aduc aminte parc-ar fi
fost ieri… era în “Vinerea Scumpă“, zi de post negru pentru toată
Suflarea creştină, în aşteptarea Sfintei Învieri. În această zi scumpă
nouă, văd că intră în ogradă un oarecare pădurar pe nume Toader a
lui Puşcă. Se recomandă că este membru al Partidului comunist, şi că
este Inspector General la Domeniile Bucovina… acolo unde director
era Ţibu. Degajat şi binevoitor îmi spune că este trimis de tovarăşul
Ţibu cu ştirea tov. Bodnăraş - ministru pe atunci şi în continuare -, să
devin membru al Partidului comunist… L-am privit nedumerit. Încă
din perioada alegerilor când opiniile noastre au fost exprimate în
public, fără rezerve, se ştia aversiunea pe care o aveam asupra ideilor
comuniste şi a celora care ne-au invadat ţara. Era cu mult mai în
vârstă decât mine. Nu găseam cuvintele cele mai potrivite unui
răspuns civilizat pentru al refuza. La creştini, în special la sate
“Vinerea Mare” sau „Scumpă”, cum i se mai zice, pe lângă faptul că
trebuie ţinut post negru, Răstignirea, Moartea, şi Înmormântarea lui
Iisus, să se resimtă în sufletul fiecăruia. În această zi n-ai voie nici
măcar să ridici tonul asupra cuiva, dacă-i posibil să te laşi schingiuit
pentru Iisus. În această situaţie i-am spus:
182
 - Toadere, nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eu vreau să dau la
facultate, n-am timp pentru politică. După ce a mai chibzuit puţin, a
continuat:
- Dacă vrei să mergi la facultate, Partidul îţi asigură toate
condiţiile pentru a studia. Ca să iasă împăcat din ogradă, i-am spus că
“am să mă gândesc la propunerea făcută şi când mă voi hotărî… am
să te anunţ”. Eu n-am mai fost să-l anunţ şi nici el n-a mai trecut pe
la noi.
Prin grădini unele flori au început să-şi arate culorile petalelor
încântându-ne privirea. Era la sfârşit de aprilie cu zile însorite şi
călduroase, nopţi reci cu iz de iarnă. Pe la “dosul munţilor“, încă se
mai găseau urme de viscolituri. Gospodarii, îşi continuau
îndeletnicirile nebăgând în seamă zvonurile care circulau pe
drumurile noastre de munte că: “O să fie arestaţi chiaburii, cei cu vite
multe o să fie trecuţi la colectiv, pădurile oamenilor o să fie
confiscate“ şi multe atele.
Fiind zi de zi la şcoală împreună cu domnul Onciu şi
Cotlarciuc, luam în discuţie printre altele şi ceea ce se discută printre
oameni.
- Cei la care ni s-a făcut percheziţie în iarnă, mare lucru dacă o
să ne lase în pace, repeta mereu îngrijorat domnul Onciu. El fusese
pe front, stătuse de vorbă cu oameni din Basarabia care trecuse prin
ceea ce urma să trecem noi. Ştia tot, dar nu ştia când ne-ar putea veni
rândul la fiecare. Era supărat rău, avea soţie şi un copil, ce vor face
aceştia dacă… La fel şi domnul Cotlarciuc, mai ales că el provenea
dintr-o familie de chiaburi, deci cu origine socială “nesănătoasă“…
Ei erau oameni la sub 40 de ani şi considerau că eu fiind tânăr
şi provenind dintr-o familie mai “sănătoasă“, pot să mă consider în
afara oricărui pericol.
Slujba de Înviere a fost oficiată de părintele Mironovici, în
localul Bisericii Catolice. După ce s-a înconjurat de trei ori biserica,
cântându-se “Hristos a Înviat“, lumea a intrat din nou în biserică,
slujba continuând până în zori de zi finalizându-se cu sfinţirea Păştii.
Cu mai puţin fast de cât pe vremuri, sfinţirea ouălor, a păştii şi a ceea
ce fiecare avea pregătit în coşarcă, s-a făcut în curtea bisericii.

183
 Înainte de război, când se mergea cu Pasca la sfinţit la biserica
veche care acum nu mai era… curtea bisericii era neîncăpătoare.
Miracolul Învierii, îl trăia din plin toată suflarea. Când “ţărnenii“ se-
ntorceau cu pasca de la sfinţit, îi vedeam de pe gangul casei cum vin
în grup până la fântâna lui Pârlac, de aici grupul se destrăma,
îndreptându-se fiecare spre casa lui. Era o imagine care an de an
numai de Paşti se putea vedea. În costume naţionale, ducând în mâini
coşărcile acoperite cu minişterguri alese, parte se-ndrepta spre pâlcul
de case din deal la Scrim, parte în vale spre Zugravu, parte înainta
spre casele noastre.
Ca semn că grupul care venea cu Pasca de la Sfinţit era văzut şi
luat în seamă, Uncheşu Mihai, cu un dispozitiv ceva improvizat…
slobozea în aer trei bubuituri ca de tun, care răscoleau liniştea
pădurilor până departe… Asta însemnînd… ”biruinţa Învierii asupra
morţii veşnice“.
Din informaţiile primite pe parcurs de la mai mulţi cunoscuţi,
care urmăreau cum merg treburile în ţară, a reieşit că de cele mai
multe ori, arestările se fac fie sâmbăta spre duminică, fie duminică
spre luni.
Începând cu manifestările sărbătoreşti de la 1 mai 1947, s-a
simţit un miros de asprire a situaţiei din ţară. Acest lucru s-a datorat
fie reacţiei populaţiei privind deturnarea rezultatului alegerilor din
noiembrie 1946, fie unei strategii adoptată de Moscova în contextul
stării de spirit de la noi.
Poate ca o măsură de prevenire, am hotărât ca prima sâmbătă
după 1 mai să plec la Câmpulung, să nu mă prindă duminica acasă.
Aveam să mă întâlnesc şi cu domnul Şandru, pe care nu-l văzusem
de la alegeri, să mă văd şi cu unele fete de la noi care făceau liceul la
Câmpulung, să mă întâlnesc şi cu Stelică Timu absolvent al Liceului
Dragoş Vodă din Câmpulung, care dorea să dea admitere la
Academia Comercială Bucureşti. Sora lui Stelică, era studentă la
Academie şi în măsură să-mi dea anumite informaţii în legătură cu
admiterea.
Îmbrăcat în costum naţional, bătător la ochi în anumite
situaţii… drumul pe jos până Frasin, mi s-a părut o nimica. De
sâmbătă după masă şi până luni dimineaţa am putut să mă întâlnesc
184
cu toţi care-i aveam în program. Domnul Şandru, care era mai mult
ca sigur pentru obţinerea unui loc în Parlamentul României, simţind
din plin înfrângerea a avut o cădere psihică, care-l măcina. Am stat
mult de vorbă cu dânsul, nereuşind să-i schimb cât de cât părerea:
- Dacă acuma, când toată lumea a fost cu noi şi am pierdut,
crezi că vom mai putea câştiga vreodată? Mai mult, se pare că Marile
Puteri ne-au abandonat, lăsându-ne cu totul sub ocupaţia rusească. În
această situaţie, nenorocirea ţării, nu mai poate fi ocolită… spunea
dânsul dezamăgit.
Când l-am cunoscut pe domnul Şandru cu ceva timp mai
înainte, mi s-a părut un om plin de curaj, şi era. Înalt, frumos, ochi
căprui, păru-nspicat spre gri, tocmai bun pentru conducerea unui
partid la nivel de judeţ, care la data respectivă se bucura de cea mai
mare audienţă la public. Acum, când l-am revăzut mi s-a părut mai
adus de spate, părul mai albit, privirea-i mai stinsă şi glasul mai
potolit. Cu această ocazie şi la vârsta ceea, am văzut cum arăta un om
aproape sigur de victorie şi-n continuare cum, după pierderea ei. De
aceea este bine ca, cine se încumetă să intre-n luptă, în afară de faptul
că trebuie să aibă o structură sufletească bine consolidată, trebuie să-
şi asume riscul de a suporta atât gloria cât şi-nfrângerea, fără a-l
descumpăni…
Era îngrijorat şi-n privinţa poziţiei sale, fiind inspector şcolar,
cu familie fără alte surse de venit. Şi pentru ca “tacâmu’“ să fie
complet, la masa din urmă… cel învins pe lângă alte umiliri, mai
trebuie să suporte şi pierderea treptată dar sigură a susţinătorilor care
pân’ mai ieri i-au ţinut isonul. Ne-am despărţit în termeni foarte
amicali duminică 4 mai 1947, la ora când soarele strălucind puternic
arăta miezul zilei. De atunci nu ne-am mai văzut şi nici n-am mai
ştiut unul de altul.
În, continuare am mers la familia Timu care locuia chiar în
centrul oraşului. Acolo am şi rămas peste noapte. Am avut tot timpul
să mă informez în privinţa examenului de admitere la Academia
Comercială, şi să văd cum arată un curs de facultate. Cu acea ocazie,
în casă la Stelică, am pus bazele unui punct de rezistenţă împotriva
comunismului, care urma să se dezvolte atât unde voi merge eu la
facultate, cât şi unde va merge el. Stelică abia terminase liceul şi
185
dorea să meargă la Iaşi, pentru a se înscrie la o facultate. Era un băiat
înalt, ca “tras printr-un inel“, ochi şi păr negru, vioi şi dezgheţat la
minte, am pus o bază solidă în el. Despre hotărârea noastră, n-a ştiut
decât sora lui, Vera - studentă la Academie-.
A doua zi, luni 5 mai pe la ora 12, Stelică m-a condus până la
gară, de unde cu un personal am plecat spre Frasin. În tren lume
multă, gălăgie, oameni de tot felul ca la clasa treia. Era în toiul
amiezii, timp de secetă, cald. Pe cer nu s-a mai văzut de mult un
strop de nor. Trenul şerpuia pe lângă apa Moldovei, atingând prin
dreptul Prisăcii Dornei răcoarea ce venea dinspre pădurea pe lângă
care treceam. Eu stăteam pe culoar în picioare lângă un geam. Erau şi
locuri pe băncile din lemn, nu m-am aşezat, să nu-mi murdăresc iţarii
şi cămaşa de la costumul naţional. Când am ajuns în gara Vama, am
văzut pe geam multă lume agitată, plânset de femei…
- Să se dea lumea la o parte, la o parte!… voci de bărbaţi,
căutau să facă ordine… Când mă uit mai atent, din cei doi arestaţi
care erau conduşi spre un vagon, pe unul îl cunoşteam. Era din
familia lui Ciocan, vechi ţărănist. Comuna Vama, a fost recunoscută
pentru atitudinea ei anticomunistă. Încă din perioada alegerilor din
1946, când a venit de la Bucureşti Ana Pauker – vestit fruntaş
comunist, membru în Comitetul central al Partidului Comunist – în
propaganda electorală, a fost întâmpinată cu ostilitate la Vama. La
intrare în comună, era afişată o pancartă cât toate zilele de mare pe
care scria: “Până aici comunismul, de aici comuna Vama“…
Am văzut că sunt în pericol. În costum naţional, puteam fi
recunoscut dacă era cazul de la peste 100 de metri. În această situaţie,
m-am retras repede în WC şi am încuiat uşa. La Frasin, m-am gândit,
după ce o să se pună trenul în mişcare, am să ies rapid şi să sar din
vagon în partea opusă, astfel ca pe cât posibil să nu fiu observat de
cineva care-ar fi fost prin gară.
Nu după mult timp, trenul a ajuns la Frasin. Din WC, eu
priveam pe geam si stăteam încordat ca un arc gata să sar din tren.
După câteva secunde aud pe jos pe lângă tren:
- Măi Filiu, măi Filiu! Când mă uit tătuţa disperat umbla prin
spatele vagoanelor căutându-mă… de la vagon la vagon. Am bătut
instantaneu în geam, “el s-a prins,“ din câţiva paşi am fost jos. El era
186
îmbrăcat c-o şubă, pe care a dat-o imediat jos şi mi-a pus-o mie pe
spate pentru a-mi masca albeaţa costumului naţional. Am pornit-o
aproape-n fugă prin spatele vagoanelor şi-n continuare pe lângă
şinele de cale ferată, pentru a ne-ndepărta cât mai mult de gară. La o
oarecare distanţă, ne-am desprins de calea ferată, am traversat
şoseaua care vine dinspre Câmpulung spre Humor şi pe-o uliţă ştiută
de tătuţa am început a urca dealul pe care astăzi este aşezată biserica
frăsănenilor , ne-am continuat drumul pe marginea pădurii pentru a
ajunge în Valea Seacă. Pe atunci, nu era nici o casă pe dealul
frăsănenilor peste care am trecut. Intenţia noastră era să ajungem
acasă, ocolind drumurile publice pe care le consideram periculoase la
data respectivă. Ajunşi în Valea Seacă, am pornit-o la deal spre
munte, trecând pe lângă câteva case ţigăneşti, şi-n continuare
folosind un traseu cu orientarea directă prin pădurea întreagă, să
ajungem în Vârful Runcului la noi. Totul se petrecea,… ca şi cum am
fi fost în mare primejdie, urmăriţi de cineva…
Prin pădure zăpada şi unele viscolituri încă nu erau peste tot
topite. Noi urcam pe versantul dinspre Nord al pădurii, unde soarele
nu ajungea. Nu era nici o cărare. Unde zăpada era topită, frunzişul
băltea încă. Printre scorburi răsturnate, lăstărişuri din care parcă nu
mai reuşeam să ieşim, ne făceam drum anevoios şi foarte obositor.
Iţarii mei cei albi ca neaua, erau acum ca şi traşi prin arătură, unele
zgârieturi de pe mâini şi obraji arătau cu prisosinţă dificultăţile
urcuşului.
După ce am ieşit din “zona periculoasă“ a gării, în timp ce-
nfulecam traversarea dealului, tătuţa a-nceput să-mi spună:
- Astî noapti o fost arestaţ directâru’ Onciu, directâru’ şcoli din
Nigriliasa, domnu’ Andrusceac, un învăţător din Ostra, şî alţî… No
fost prinş Ghiţî Cotlarciuc şî Tâgănescu di la noi din sat!…
Speriaţi de cele ce se-ntâmplă şi ştiind că eu trebuie să vin cu
acel tren de la Câmpulung, tătuţa a ieşit înaintea mea, a luat de la un
cunoscut de al nostru – Grigore Moroşan – din Frasin şuba ca să-mi
mascheze costumul alb, şi a început a mă căuta în grabă de la vagon
la vagon…
Când am ajuns la locul nostru din Vârful Runcului razele
soarelui aplecate mult spre asfinţit, ne mângâiau feţele scăldate-n
187
sudoare compătimindu-ne… De acolo din vârf, satul nostru se vedea
până la margini. Turla ţuguiată a bisericii nemţeşti spinteca îndrăzneţ
văzduhul până la cer, iar crucea bine înfiptă-n sfinţi, mângâia
întreaga aşezare.
La poalele dealului, casa noastră şi a celorlalţi vecini, încă mai
era scăldată-n soare. Pe dealul brăzdat de pâraie şi văgăuni, se
vedeau cârduri de oi păzite de câini şi ciobani pe care-i cunoşteam,
erau de-ai noştri… Strecurându-ne pe marginea unui pârâu, am
început coborâşul spre casă. Ne-am oprit la bordeiul lui Zaharii a lui
Bendic, aşezat chiar în buza pârâului pe lângă care am coborât.
Aşezaţi pe-o laiţă, nevăzuţi de cineva am stat mai mult de vorbă cu
tătuţa chibzuind cum ar fi mai bine de făcut. În primul rând ne-am
gândit că toată această spaimă să fie neîntemeiată. Poate “ăştia“, nici
nu-mi au grija. Pentru ce să mă ascund? Nu găseam nici un motiv!
Eu trebuie să merg la şcoală, mă aşteaptă copii…
- Măi Filiu, şî tu ai fost cu aiştia cari-s arestaţ, şî lor le-o făcut
percheziţii, cum socoţ cî pi iei îi arestiazî şî pi tini ti lasî? Sî poati
disarî ori mîni sarî sî vinî şî după tini! Nu cred cî-i bini sî apari nici
acasî, nici pin sat, macar câtiva zîli pân-a treci zurba asta…
Toate acestea mi le spunea emoţionat tătuţa apăsând pe fiecare
cuvânt pentru a se face mai bine înţeles. Ce-aş putea să fac, unde să
stau, şi mai ales pentru ce? Pentru ce-or fi luat pe Onciu, el este exact
în situaţia mea! Împreună am fost la alegeri, împreună la şcoală, ce-o
fi făcut el mai mult decât mine încât l-au arestat? Nu găseam nici un
răspuns la toate aceste întrebări.
Ziua era cald, n-ar fi fost o problemă, noaptea însă era deosebit
de rece. Sufla dinspre Rarău câte o rafală de vânt rece de-ţi ardea faţa
şi pătrundea până la os. Să mă duc în Poiană să fac foc în vreo colibă
de-a noastră, lumina de la flăcări s-ar fi văzut până departe. La casa
vreunui vecin, era totuna cu acasă la noi…
Întrucât se făcea seară, am hotărât pentru moment eu să rămân
în continuare la bordei, iar tătuţa să meargă acasă şi să-mi aducă:
şuba îmblănită, căciula, pantalonii groşi din lână, bocancii de munte,
flanea, izmene groase, toporul, cuţitul, binoclul, pistolul şi rucsacul
cu mâncare, nu trebuiau uitate chibriturile. Până acasă nu era departe,
ceva mai bine de un kilometru. Tătuţa a plecat spre casă, eu am
188
rămas la bordei întins pe-o laiţă. Pentru moment n-am găsit nici o
soluţie în legătură cu traversarea nopţilor reci. Situaţia de fapt, a
apărut prea în pripă. O asemenea experienţă nu trăisem. Cunoşteam
toate colibele de prin poieni, drumurile şi cărările care şerpuiau prin
păduri, nu ştiam la care din bordeie stă cineva pe timp rece de iarnă.
Frica de a merge ziua sau noaptea prin pădure, era cu totul
necunoscută mie. “Tăti sălbăticiunili din pădurili noastri fug di om.
Eli nu sî lasî văzuti, sî feresc“, îmi repeta tătuţa încă de când eram
mic, prin aceasta căuta să mă obişnuiesc cu pădurea, să nu-mi fie
frică de sălbăticiuni. “Numa’ râsu’ s-ar pute s-ataci, însî râşi prin
pădurili noastri nu sânt!“, completa el.
Nu după mult timp, tătuţa a apărut călare pe cal, cu desagii
încărcaţi… După ce prin întuneric şi pipăite m-am echipat, am stat pe
îndelete de vorbă cu tătuţa. Eu nu eram convins că trebuie să stau
fugar. Pentru ce? Mămuţa, toată ziua de luni a stat cu sufletu’ la gură.
Vedea că se face seară şi nu ştie nimic nici despre unul dintre noi.
Abia după ce a ajuns tătuţa acasă, s-a liniştit şi ea. În timpul zilei s-a
confirmat faptul că Ghiţă Cotlarciuc şi Gheorghe Ţigănescu n-au fost
de găsit… ”Ei poate au motiv să fugă, sunt legionari cunoscuţi, eu
pentru ce să fug?“, căutam să explic tatălui meu că pericolul pentru
mine poate nu-i chiar aşa de mare…
Vestea acestor arestări s-a răspândit ca fulgerul prin satele de
pe Valea Suhei. Erau primele arestări după alegerile din noiembrie
trecut. Aceste arestări şi-au făcut efectul. Lumea a început să fie
înfricoşată, timorată şi reţinută în a-şi exprima deschis opiniile. Acest
lucru urmărea şi noua orânduire comunistă, să nu crâcnească
nimenea.
Tătuţa se temea, că obosit cum sunt, am să adorm prin vreo
colibă şi-n răceala ce se revărsa peste noapte, în mod sigur am să mă
nenorocesc. L-am asigurat că prefer să nu dorm deloc, să umblu
dintr-o parte în alta prin noapte, decât să mă las furat de somn în
asemenea condiţii. M-am înţeles că mâine să se ducă prin sat, să vadă
care-i pulsu’, unde sunt ceilalţi “fugari“, la ce bordeie rămân oile
peste noapte pe deal sau în pădure, şi că eu plec spre Poiană, la una
din colibele noastre. A doua zi după ce culege informaţiile despre
care am discutat, mă găseşte în fundul Poienii, la coliba din pădure.
189
 …Întunericul se lăsase ca o pavăză, iar bordeiul lui Bendic în
care eram, văzut de la distanţă, apărea ca o umbră. De pe
firmamentul înstelat se vedea cum din când în când câte un boţ de-
argint strălucitor, se prăbuşeşte undeva pe după munţi…
Urcat pe şa, tătuţa a plecat spre casă, iar eu sprijinit în topor,
aşa cum se obişnuieşte la pădure, am pornit spre Poiană.
A-ţi face loc prin întuneric pentru fiecare pas ce-l faci spre
înainte,… a pipăi cu toate simţurile un cât de mic obstacol ce ţi-ar
pune-n pericol viaţa, e de ne-nţeles pentru cine n-a atins măcar cu-n
vârf de deget “Cămaşa mortului“, pe care eu o şi-mbrăcasem…
Distanţa pe care trebuia s-o parcurg până la coliba din fundul
Poienii era de aproximativ 4 kilometri. Mai întâi, de la bordeiul în
care eram trebuia să fac un coborâş prin hârtoape şi povârnişuri, s-
ajung la şes şi de acolo să continui urcuşul spre Poiană pe celălalt
versant al dealului, spre pădure. Drumul pe care trebuia să păşesc, nu
era unul construit anume, el s-a format în timp din urmele lăsate de
lemnele trase de cai sau boi, avea totuşi un traseu pe care-l
cunoşteam, mă puteam orienta şi pe întuneric. Într-un târziu şi după
mai multe poticneli, am ajuns şi la coliba noastră dintre brazi. Când
m-am întins pe laiţa joasă ca un pătuţ, pe care tot eu o făcusem cu ani
în urmă, mi s-a părut că întreg corpu-mi este cuprins de-o stare
euforică, undeva între vis şi realitate. Nu-mi mai trebuia nimic.
Rucsacul îl pusesem sub cap, toporul lângă mine, uşa la colibă
închisă. Oboseala şi starea în care eram, poate că şi aţipisem. Mă
luptam să nu mă las uitării… Când pe-o parte când pe alta mişcam
corpul, doar, doar se va desprinde cămaşa de pe mine pe unele locuri
udă, spre a se usca mai uşor…
Pe măsură ce timpul trecea, răceala începea să se simtă. Cu
băgare de seamă am deschis uşa la colibă ţinând-o de cârlig să nu
scârţâie. Aerul de-afară era mult mai rece decât cel din colibă, iar
liniştea chinuitoare-mi apăsa umerii-n singurătate. O ţandără de lună
zvârlită-ntr-un colţ de cer, parcă mai desluşea meleagul. Citeam din
stele că trebuie să fie trecut de miezul nopţii. Mă învăţase uncheşu’
Mihai cum să mă descurc şi fără ceas. Era încă mult până la răsăritul
soarelui, trebuia să fac ceva. Din câteva aşchii uscate şi tot atâtea
lemne tăiate cu toporul din câţiva pari, am făcut un foc, doar ca să
190
mă pot încălzi, să se schimbe atmosfera din colibă. În continuare, am
închis uşa pe dinafară, şi înconjurând coliba, am vrut să mă conving
dacă lumina flăcărilor se observă de afară. Câteva crăpături au trebuit
astupate cu bunceag. Nu mai era mult până la ziuă. După ce în colibă
s-a încălzit, am pus zăvorul pe dinăuntru şi întins pe laiţă, m-am lăsat
să aţipesc puţin “iepureşte“, dacă se poate spune aşa.
Primele raze de soare m-au găsit refăcut într-un fel. Începea să
se încălzească, ceea ce mă bucura. De acolo de sus de sub Corhană,
din pragul colibei uncheşului Mihai, cu binoclul puteam supraveghea
totul, Poiana era la picioarele mele, nu-mi scăpa nimic. Dealul
Frasinului, situat pe versantul stâng spre Răsărit, la fel putea fi
observat îndeaproape. În faţă, la distanţă pieptul Runcului şi până-n
vârf erau în atenţie, sub obiectiv. Mă interesa, dacă în acest spaţiu la
vreun bordei iese fum… să mă pot adăposti o seară, două în
siguranţă.
În eventualitatea că totuşi sunt urmărit, la aceste bordeie erau
oi, câini… aveam o şansă de a scăpa de urmăritori. De asemenea,
urmăream poate-mi cade-n obiectiv vreunul din cei “fugiţi“, să mă
pot întâlni eventual să ne adăpostim împreună. După ce mi-am
schimbat punctul de observaţie în mai multe locuri şi scrutând zarea
cu binoclul m-am convins că nu se vede nimic, m-am întors la coliba
noastră şi în preajma câtorva cărbuni încinşi am servit masa liniştit şi
pe îndelete.
Gândurile, au început să-mi răscolească prezentul şi nu eram
mulţumit de situaţia în care eram. Pentru ce să mă feresc din calea
unor urmăritori imaginari? Nu făcusem nici un rău cuiva, ca să ajung
în situaţia de a da socoteală! Nu-mi găseam justificată prezenţa mea
aici! Soarele se ridicase spre ora zece, eram gata să-mi iau rucsacul şi
să pornesc în vale spre casă. Îndoielile şi nesiguranţa au început din
nou să-mi încolţească-n suflet: “Domnul Onciu, a făcut cuiva vreun
rău, pentru ce l-au luat? Domnul Andrusceac, de la Negrileasa şi toţi
ceilalţi pentru ce i-au arestat?”…
Pe blana şubei aşternută pe pământ în faţa colibei stăteam întins
şi nu găseam răspuns întrebărilor care nu pridideau a se mai opri. M-
am hotărât să nu plec în vale, să mai chibzuiesc, să vină şi tătuţa să
vedem ce se mai petrece prin sat şi cum a reacţionat lumea la cele
191
întâmplate. Nu eram mulţumit de locul unde stăteam. Coliba noastră
era aşezată în vârful unui dâmb, vizibilă de la distanţă. Majoritatea
oamenilor din împrejurimi o cunoşteau. Trebuia găsită o altă soluţie.
În final am ajuns la ideea că: ori găsesc un bordei pe lângă care se
adăpostesc vite, sunt oameni şi deci pot să rămân peste noapte alături
de aceştia în siguranţă, ori trebuie să-mi fac aici undeva un adăpost
bine dosit. N-am stat mult pe gânduri, trebuia găsit locul pentru
adăpost. Nu departe de aici, în pădure la noi era un lăstăriş din brădet
în care doar sălbăticiunile mai puteau pătrunde… După ce am
analizat din toate părţile cum se prezintă arbuştii şi terenul, m-am
apucat de treabă. Undeva adânc în lăstăriş am stabilit amplasamentul
adăpostului, cam 2 pe 1,5 metri. Am început a tăia şi curăţi spaţiul de
brăduţii care aveau înălţimea în jur de doi metri. Tulpinile le-am
folosit pentru un grătar peste care am aşezat salteaua formată din
crenguţe de cetină din aceiaşi arbuşti. Pentru acoperiş aveam acasă o
prelată uzată, bună pentru aşa ceva. Când a ajuns tătuţa spre seară, eu
finalizasem într-un fel adăpostul. Trebuia să mai fixez prelata şi ce
va mai trebui. Arătându-i, nici nu-i venea să creadă că într-un
asemenea lăstăriş, am putut să realizez un astfel de adăpost.
Arestarea domnului Onciu şi a celorlalţi, a pus pe gânduri
multă lume de la noi. Nu-i venea să creadă nimănui, când luni
dimineaţa s-a dus vestea despre cele întâmplate. Pe doamna Onciu,
tătuţa a găsit-o cu lacrimi la ochi alăturea de băieţelul ei care avea 5-
6 ani. Nu ştia dacă sunt arestat sau ascuns pe undeva. Cei care l-au
ridicat pe soţul ei, s-au recomandat că sunt de la Miliţie şi că
“domnul trebuie să dea o declaraţie, după care se întoarce imediat
acasă!”…
Locul la şcoală mi-l ţinea doamna Onciu. Despre domnul Ghiţă
Cotlarciuc, aflase că s-ar ascunde la bordeiul din Runc al rudelor
sale, care-şi ţineau oile acolo, a trimis vorbă că vrea să se întâlnească
cu mine. Ghiţă Cotlarciuc, era frate cu Traian, învăţător la şcoala din
sat, fii de gospodari şi oameni înstăriţi, avea liceul şi era funcţionar la
poştă. Ghiţă, era legionar şi avusese un rol în timpul guvernării
legionare din 1940, nu făcuse rău nimănui însă era luat în obiectiv de
către comunişti. De acasă îmi adusese mâncare caldă cu toate că eu
aveam hrană rece pentru câteva zile. Până seara am completat
192
pardoseala la acoperişul colibei, astfel ca pe timp de noapte să nu se
vadă nimic din afară. Aceste lucrări au fost făcute marţi 6 mai,
adăpostul din lăstăriş ne fiind gata, am hotărât să “dorm“ în colibă.
Urma ca a doua zi, să aducă de acasă prelata şi să finalizăm ce mai
era de făcut. Dacă va fi nevoie îl voi folosi, dacă nu şi mai bine. Nu
eram convins de utilitatea acestui adăpost, totul depinzând de felul
cum vor evolua lucrurile. “Mai bine să fie făcut şi să nu trebuiască,
decât să trebuiască şi să nu fie făcut“, a fost concluzia noastră finală.
La înserat, tătuţa a plecat spre casă ducând după cai şi un lemn de
foc, eu am rămas la colibă. Noaptea am petrecut-o moţăind, îmbrăcat
ca şi noaptea trecută. Nu mi-a fost frig şi nici cald. Focul a ars potolit
toată noaptea. În cursul nopţii, la fel ca şi-n cea trecută am ieşit de
mai multe ori afară, spre a mă încredinţa că totul este în ordine. Când
soarele s-a ridicat îndeajuns de sus ca să încălzească împrejurimile,
am plecat la unul din punctele alese de mine pentru observaţie. Acolo
sus sub Corhană, într-o gropiţă greu de observat de cineva, m-am
putut dezbrăca şi sta comod pe şuba aşternută, ţinând sub control
toată priveliştea din faţă. În afară de cârdurile de oi la păscut pe Runc
şi din când în când câte-un om răzleţ, nu se mai vedea nimic. La un
moment dat, am zărit că de la bordeiul lui Bobist a ieşit un om
îmbrăcat “nemţeşte“, şi încet şchiopătând a intrat în pârâiaşul din
apropiere. Pârâiaşul brăzda dealul din sus în jos prin apropierea
bordeiului. Pe o parte şi alta avea o vegetaţie abundentă de arini.
Printre crengile golite de frunze, am recunoscut că cel care fusese
până la pârâiaş este Ghiţă Cotlarciuc, el avea un handicap din
naştere. Pe după amiază a sosit şi tătuţa, pe unul din cai aducându-mi
şi prelata în desagi.
Mai întâi, el trăsese o fugă prin sat cu căruţa, după
cumpărături… Pentru curioşi, s-a lăsat vorba prin sat că eu sunt
plecat la Cluj, pentru informaţii în legătură cu înscrierea mea la
facultate… Vecinii, ştiau cu toţii că sunt în Poiană sau prin pădurea
din împrejurimi. Uncheşu’ Petrea care stătea mai în vale de noi, dis-
de-dimineaţă a dus vestea acasă la noi că “ceva după miezul nopţii,
Ghiţă Cotlarciuc sprijinit în cârjă însoţit de Gheorghe a lui Bobist
vărul său, au trecut la deal”. Prin aceasta uncheşu’ a dorit să mă pună
la nevoie în legătură cu acesta. Se confirma cele observate de mine.
193
 Ca să finalizez adăpostul, a trebuit ceva treabă. Prelata a
rezolvat atât acoperişul cât şi căptuşirea pereţilor laterali. Deasupra
pe prelată au fost puşi câţiva buhaşi, astfel ca totul să fie mascat.
Oricum, adăpostul era mai bun decât coliba. Pentru noaptea ce urma
de miercuri spre joi, m-am hotărât să ajung la bordeiul lui Bobist. Era
ceva de mers până acolo, cam 6-7 km.
Ca să nu mai vină în fiecare zi la deal, i-am spus tătuţii să nu
mai vină decât pe la o sâmbătă, după ce va mai afla cum stau
lucrurile…
- Cum sî nu vin? Eu vin în fiicari zî după lemni, şî-ţi aduc ceva
cald di mâncari, cum adicî sî nu vin? Eu ci-s?… S-a supărat când i-
am spus să nu vină, el considerându-se solidar trăirilor mele. S-a
oferit să-mi lase un cal s-ajung mai uşor la bordeiul lui Bobist, n-am
acceptat. Pe jos era mai greu, însă eram mai în siguranţă. Prin
frunzele ruginii căzute pe potecă, paşii mei se strecurau lăsând în
urmă un foşnet care răscolea întrucâtva pustietatea… Pe obcină, în
continuare drumul era mai deschis, se mergea mai în voie, mai uşor.
La căderea serii, un câine de-a lui Bobist m-a simţit când am ajuns în
apropierea bordeiului. Gheorghe, care terminase de dat mieii, m-a
văzut şi a venit înaintea mea să mă apere de câini şi conducă la
bordei. Flăcău voinic, cu câţiva ani mai mare decât mine, Gheorghe
aştepta să dau pe-acolo. Eram prieteni vechi cu el şi cu ceilalţi fraţi
de-ai lui. Casa lor era tot în Ţarnă, nu departe de casa noastră. S-a
bucurat văzându-mă că-i “onorez“ bordeiul şi că poate să-mi fie de
folos. În bordei ardea focul în soba aşezată într-un colţ. Pe mijlocul
peretelui din spate, o lampă cu ţilindrul afumat slobozea o rază de
lumină cât să nu orbecăim prin întuneric. De jur împrejur pe lângă
pereţi erau aşezate laiţe pe care se putea dormi. Domnul Ghiţă
Cotlarciuc mă aştepta pe pragul de la uşa bordeiului. Îl cunoşteam
din copilărie, însă nu discutasem niciodată cu el. N-am avut ocazia,
era mai în vârstă decât mine, să fi avut la 35 de ani. De statură
mijlocie, slab la faţă şi la corp, purta mustaţă “pe oală“. Era legionar
recunoscut şi cred că avea şi o funcţie de conducere în Mişcare.
Fusese arestat şi pe timpul lui Antonescu, fără a i se găsi vreo vină.
Era comunicativ şi nu semăna cu fratele său Traian, care era învăţător
în sat. M-a impresionat faptul că era sumar îmbrăcat şi nu puteam
194
înţelege cum a putut pleca spre munte într-o asemenea ţinută. În
continuare, am înţeles că a fugit cu ce era pe el. Printre altele am aflat
că mai sunt şi alţi oameni din sat în aceiaşi situaţie cu noi, şi că în
locul domnului Onciu, a fost numit ca director învăţătorul Ciobanu
Nicolaie. Fost prizonier la ruşi, reeducat şi venit în ţară cu “Divizia
Tudor Vladimirescu“. De când a venit din prizonierat, mai mult s-a
ocupat de înfiinţarea şi consolidarea Partidului comunist, decât de
educarea copiilor…
Noi am tot discutat până când lampa a început să dea semne de
poticneală. În final nu am ajuns la un consens în ceea ce priveşte
pericolul în care ne aflăm. El susţinea că: “Pentru moment şi în
continuare, pericolul este foarte mare. Ne pot aresta când vor ei, fără
să dea socoteală cuiva”… Eu susţineam că: “nu suntem în aşa de
mare pericol şi că putem să ne continuăm munca acasă ne
stingheriţi!”… Anii următori au confirmat din plin susţinerile
domnului Cotlarciuc. A fost prima noapte când m-am dezbrăcat şi
odihnit cum trebuie. Dimineaţa, Gheorghe a ieşit din bordei să-
ngrijească de oile lui, Ghiţă şi cu mine am rămas să hotărâm cum
este mai bine de făcut. Era supărat, ajungând la concluzia că nu poate
să mai rămână aici. “Dacă ăia mă urmăresc şi vor să mă aresteze, aici
nu sunt în siguranţă, ei ştiu că eu sunt văr cu Gheorghe, că oile lui
sunt pe deal la bordei, chiar dacă-i văd venind spre mine, eu nu pot s-
alerg, trebuie să fac ceva“. Până ce Gheorghe a terminat treaba de
afară, eu am făcut o mămăligă să ajungă şi pentru câini… După ce
am mâncat ca la stână, lapte proaspăt de oaie, brânză bătută-n lacră
cu mămăliguţă caldă, Ghiţă a rămas la bordei, eu am plecat spre
pădure, Gheorghe ca de obicei a plecat până acasă. Pentru că avea de
trecut pe lângă casa noastră, i-am şoptit ca să audă numai el:
- Dacă vezi pe cineva de la noi, să le spui că-n naptea asta am
mas la tine, făcându-i semn cu degetul la gură să nu sufle o vorbă,
altcuiva.
La întoarcere spre Poiană, în vârful Dealu-Frasinului pe obcină,
m-am întâlnit cu Gheorghe a lui Pocan, vecin de-al nostru de pe
Ţarnă, despre care nu ştiam că iernează cu vitele în Deal. Pocan, era
un oier cam la 50 şi ceva de ani, potrivit la statură, ochi mici
pătrunzători şi foarte vioi, renumit braconier. Ne-am ferit din drum
195
ceva mai deoparte şi aşezaţi pe covoraşul de frunze uscate la rădăcina
unui fag, am început a ne spune păsul.
Dealu-Frasinului, este un masiv mai înalt decât Poiana Slatinei.
Din vârful Dealului, vezi Poiana ca-n palmă. Pe versantul dinspre
Miază-Zi, Dealu-Frasinului nu este împădurit, aici oamenii fac fân,
au colibe, bordeie, unii îşi iernează şi vitele, aşa cum face şi
Gheorghe a lui Pocan. Ca om de pădure ce era, în una din seri
privind spre Poiană, nu i-a fost greu să zărească o fâşie străvezie de
fum ieşind din direcţia colibei noastre. Ioana, soţia lui când a venit cu
o zi înainte să-i aducă mâncare, i-a spus ce s-a întâmplat în sat la noi,
şi că eu sunt plecat de acasă…
Fără prea multe vorbe, Pocan s-a oferit insistent să rămân cu el
“zi şi noapte… chiar dac-ar fi şi riscuri“. Bordeiul lui, situat la
margine de pădure, aproape pe sub brazi era mult mai adăpostit decât
a lui Bobist care era în câmp deschis. Ca să mă convingă că cele
spuse se regăsesc pe teren, am coborât împreună din obcină până la
bordeiul lui. I-am văzut oile şi mieii, vacile cu lapte, precum şi
aranjamentul din interiorul bordeiului. Sobă bună, două laiţe lipite de
pereţii laterali, o lampă agăţată de-un perete şi alte mărunţişuri. Două
gemuleţe mici lăsau să pătrundă câteva raze de lumină. Mi-a plăcut
cum arăta interiorul. Am scos din rucsac o bucată de pâine cu cârnaţ
de porc afumat şi i-am oferit să mănânce. A gustat puţin doar ca să-
mi facă voia, apreciind calitatea. M-am înţeles că deseară pe-nserat
vin să dorm pe una din laiţele lui.
La Postul de Jandarmi din sat, făceau serviciu câţiva subofiţeri
tineri necăsătoriţi cu care eram prieten, la nevoie căutau să mă ajute,
în nici un caz să-mi facă rău. Cei care făcuse arestările nu erau de la
noi, nu-i cunoştea nimeni, erau veniţi de undeva. M-am despărţit de
badea Gheorghe, bucuros că norocul mi l-a scos în cale. Adăpostul
pe care mi-l oferea, nu se compara nici cu ce aranjasem eu în
lăstărişul din Poiană şi nici cu cel de la bordeiul lui Bobist. Cu
domnul Ghiţă Cotlarciuc, n-aş fi dorit să continui întâlnirile, era prea
prăpăstios în a aprecia unele situaţii. Nu voiam să mă contaminez
nici măcar parţial cu frica pe care acesta o avea înrădăcinată în
sufletul său. Când am ajuns în Poiană, tătuţa începuse fasonarea unor

196
ştăngi necesare reparării gardului care mărginea fâneţea, de pădurea
noastră.
Prin sat, nu se întâmplase nimic deosebit. Cei arestaţi nu se mai
întorsese după cum era vorba… Gheorghe a lui Bobist, spusese acasă
că am dormit la bordeiul lui.
Toată ziua am muncit la reparat gardul dinspre pădure şi curăţat
locul de pietre şi muşuroaie. Această curăţenie a terenului pentru
fâneţe, o făceam de regulă în fiecare primăvară. În toate aceste zile şi
încă mai înainte, pe cer nu apăruse nici nor.
Atât prin pădure cât şi pe întinderea poienii apăruse tot felul de
floricele, una mai gingaşă şi mai frumoasă decât alta. Cât am umblat
prin pădure ziua sau noaptea, n-am dat peste nici un animal sălbatic
să-mi fi pus în pericol viaţa. Avea dreptate uncheşu’ Mihai şi tătuţa
când spunea că “sălbăticiunile se feresc de om“. Din când în când şi
din întâmplare dam peste câte-o veveriţă, care în liniştea pădurii ţinea
cu grijă-n dinţi câte-un cucuruz. Ciocănitori cu penaj verde sau roşu
strident, de la distanţă se auzeau cum în rafale de “mitralieră“ se
luptau cu scorburile în căutarea unor furnici. Sturzii şi hulubii
sălbatici, când mai împrăştiaţi, când mai adunaţi în stoluri îi vedeam
zburând pe deasupra noastră, resfirându-se apoi în joacă pe
întinderea pajiştii din Poiană, printre flori şi firul ierbii abia trezit la
viaţă. Întregul tablou, desprins parcă dintr-un “Celest Muzeu“,
binecuvântat de Cel de Sus, a reprezentat din totdeauna însăşi
respiraţia noastră mioritică şi încrederea nestrămutată în destinul
nealterat al neamului românesc.
Din câte am discutat cu tătuţa în timp ce lucram, ne-am înţeles
că ar fi bine s-o mai “încurc“ pe-aici câteva zile, măcar până luni 12
mai, să trecem peste duminică… Era trecut de amiază când am mers
sus la colibă să mâncăm, pădurea noastră fiind în partea din vale a
colibei. Friptura încălzită puţin pe jăratec şi brânză de oi bătută în
lacră, alături de pâinea proaspăt făcută, ne-au fost bucatele pentru
munca grea din pădure. Ne-am înţeles că următoarele nopţi până
duminică seara inclusiv, voi dormi la bordeiul lui Pocan din Dealu-
Frasinului, iar zilele ce-au mai rămas, în Poiană la noi. Luni
dimineaţa în zori urmează să fiu acasă şi-n continuare la şcoală. Pe-

197
nserat, c-o încărcătură bună de lemne, tătuţa s-a îndepărtat tot mai
mult spre în vale, pierzându-se printre crengile de brad.
Încă din prima seară când prin întuneric urcam spre Poiană,
înainte de a ajunge la Fântâna Slatinei, de pe povârnişul din stânga
deal, nişte bolovani s-au rostogolit,… făcând un zgomot pentru mine
neaşteptat. Ca să-mi verific pistolul dacă funcţionează, am tras un
foc. Nimic! Al doilea, al treilea… şi până la al şaselea, nici un cartuş
n-a luat foc. Am reluat proba pentru întreaga încărcătură, odată, de
două ori, în zadar. Pistolul stătuse ani de zile ascuns undeva-n
pământ, cartuşele se umezise, altele de rezervă nu aveam. A doua zi,
am reluat proba, tot în zadar, în această situaţie l-am aruncat într-o
fântână părăsită încă de pe timpul austriecilor din Preluca lui Chifor,
în apropiere de pădurea noastră. Pentru o cât de mică măsură de
apărare, încă din prima zi am început un anume antrenament de box.
Sacul, pentru antrenament avea să fie un fag bine ales în apropierea
colibei, iar mânuşa de box, arma propriu zisă. Odată fixată pe degete
această armă, cu punctul de sprijin în podul palmei, simţeai că eşti
invulnerabil într-o eventuală încăierare… În zilele care au urmat, să-
mi fie iertat de “domnul fag”…, puţină scoarţă a mai rămas la nivelul
braţelor mele. Când oboseam cu dreapta, schimbam boxul pe stânga
şi tot aşa ore în şir. În timp ce loveam tulpina fagului, vedeam în faţa
mea pe cel căruia trebuia să-i trimit în faţă sau altundeva aceste
lovituri. Câteodată îmi venea aşa o putere de mare, încât mă gândeam
că lovind tulpina fagului să nu cedeze configuraţia metalului… La
nevoie ş-o sălbăticiune eram gata s-o înfrunt…
Soarele apusese de mult, iar ca să ajung în Dealu’ mai repede a
trebuit s-o iau pe scurtătură. Era de mers prin pădure poate mai bine
de doi kilometri. Am ajuns mai târziu decât se aştepta badea
Gheorghe. Credea că m-am răzgândit şi nu mai vin. Câinii îi
închisese într-un coteţ, ca să nu “dea“ la mine când voi ajunge.
Înăuntru, lumina de lampă pătrundea în toate colţurile încăperii
care nu era prea mare. Atmosfera era plăcută şi trăgea puţin a lapte
proaspăt fiert. N-a fost chip, a trebuit să mă dezbrac până la cămaşă.
Mai întâi, am încercat să-i povestesc situaţia cu arestările. M-a oprit,
ştia tot. Nu fusese în război, însă era informat cine sunt şi ce-au făcut
ruşii în Basarabia, ştia de ce sunt în stare comuniştii şi conştientiza
198
necesitatea luptei de rezistenţă, aşa cioban simplu şi nebăgat în
seamă cum era. În timp ce mâncam împreună din acelaşi blid,
simţeam ce bucurie i-am făcut prin faptul că mă poate adăposti :
- La mini poţ sî stai cât vrei, nimi nu vini aici, n-ari ci cata!…
apoi mai pe şoptite: şî dacî vini ciniva nipoftit, eu îs prigătit şî pintru
asta!… făcea aluzie la faptul că are arme pentru la nevoie…
Între timp, el dăduse drumu’ câinilor din coteţ. Aceştia, ţineau
sub control bordeiul şi împrejurimile. După ce ne-am dat la vorbă,
badea Gheorghe avea multe de povestit, era târziu, am mai lăsat şi
pentru mâine seară. A doua zi dimineaţa, badea Gheorghe n-a vrut să
mă lase să plec nemâncat:
- Eu nu ştiu undi ti duci, mai întâi trebu’ sî stai sî mînînci
alături di mini. Ai rabdari sî termin treburili! mi-a spus în timp ce
ieşea din bordei, văzând că eu sunt gata de plecare.
De pe prispa bordeiului am urmărit îndemânarea şi iuţeala cu
care badea Gheorghe făcea treaba. Nimic nu era trecut cu vederea. În
final, după ce şi-a terminat tot ce-a avut de făcut, în jurul măsuţei
cioplită din lemn ne-am ospătat dintr-o tochitură haiducească, pe care
numai el ştia să o prepare. În timp ce serveam masa, i-am spus lui
badea Gheorghe că vin în continuare să dorm aici până duminică
inclusiv:
- Luni dimineaţa plec la vale, ce zici bade Gheorghe?
- Nu-i bini ci faci! Aiştia dacî au început-o cu arestărili, nu sî
opresc! Chiar dacî zîua ti duci prin sat, noaptia vinî şî dormi aici!
Noaptia fac ei ci fac!…
Acestea au fost îndemnurile ciobanului înţelept, care cu toate că
stă sus în munte, vede tot ce se petrece jos în sat… M-a condus până
mai încolo, să nu se ia câinii după mine.
În Poiană m-am întors pe acelaşi traseu. Tătuţa venise şi
umblând prin apropiere să caute un brad la o anume dimensiune, a
dat peste fagul cu coaja zdrelită. Nu-şi închipuia ce-a putut să se
întâmple acolo. Când am ajuns şi i-am arătat box-ul şi spus cum stau
treburile, a rămas pe gânduri…
- Măi Filiu, aista-i periculos tari, uitâ-ti la fag!…

199
 - Şi io-s într-o situaţie periculoasă, încotro mă-ntorc nu ştiu
peste ce dau, cu ce să mă apăr?!… Ştia că pistolul n-a funcţionat şi a
trebuit aruncat şi că altceva mai bun, nu am la mine.
Nopţile care au urmat alăturea de badea Gheorghe, au fost
pline de învăţături. Fiind braconier împătimit, cunoştea pe lângă toate
potecile şi izvoarele din pădurile învecinate şi felul cum se comportă
sălbăticiunile în diferite situaţii. Unde se adapă acestea, aproximativ
unde-şi au culcuşurile:
- Eu când vreu sî mânânc o fripturî di ţap, - îmi spunea el
satisfăcut – ştiu di undi sâ-l ieu… La mini carnia prigătitî şî pusî la
bărbânţî, nu sî găteşti niciodatî!… Acasî ieu ţân porc şâ-l tai aşe di
ochii lumii, sî dau şî la vecini câti o bucatî, sî sî ştii di undi am ieu
carni!... Ştiam că-i vânător mare, dar nici chiar aşa…
Luni, pe la ora unu, două după amiază când satul părea
cufundat în liniştea “Frumoasei adormite,“ aranjat ca pentru zi de
sărbătoare, am pornit spre şcoală. La ora respectivă, elevii mei nu
mai erau la şcoală, dimineaţa era programul lor. Intenţia mea nu era
şcoala, ci locuinţa domnului Ciobanu, actualul director. Voiam să-i
justific, dacă ar fi fost cazul, lipsa mea de la şcoală timp de o
săptămână. Apoi, să iniţiez o discuţie privind atitudinea lui faţă de
mine, în condiţiile conlucrării noastre în procesul de învăţământ. În
sinea mea, eram foarte pornit împotriva lui, după ce am auzit c-ar fi
contribuit şi el într-un fel la arestarea domnului Onciu. În drumul
meu spre sat, m-am întâlnit cu puţini oameni. Cei care-mi erau mai
apropiaţi, mă opreau manifestându-şi solidaritatea şi bucuria că n-am
fost “luat“ şi eu cu ceilalţi… Căutau să mă încurajeze ca fiind alături
de mine…
Din cauza secetei, râul Suha care şerpuia pe lângă drumul pe
care mergeam avea foarte puţină apă. Tot prundul care se-ntindea
până sub Ghirleu, părea un mic început de pustiu scăldat în soare.
Domnul Ciobanu stătea în gazdă la părinţii unui elev de-al meu,
Arcădel. Tatăl lui Arcădel murise în război, iar mama lui împreună
cu bunica locuiau în casa părintească situată vizavi de biserica ce
fusese incendiată de nemţi. Ca să ajung la casa lui Arcădel, nu am
mers pe drumul mare, am ocolit pe nişte cărări prin livezi ajungând
în curtea casei prin spate. În curte micuţul Arcădel se juca, din
200
spusele copilului am aflat că “domnul“ nu este acasă. Am intrat “fără
aprobare“ în camera unde acesta locuia şi după o privire sumară
asupra interiorului frumos aranjat, atenţia mea s-a oprit asupra
biroului la care “domnul” lucra. Mai multe cărţi şi hârtii aranjate pe
birou dădeau acestuia un aspect plăcut. Alături de cărţi, o foaie de
hârtie puţin mototolită dădea în vileag ceva la care nici într-un caz nu
m-aş fi aşteptat. Era un tabel care cuprindea: “Candidaţi pentru a
deveni membri PCR“, scrişi de sus în jos, unul după celălalt… şapte,
opt… nume dintre care majoritatea făcuse parte din “Staff-ul“ meu…
la alegerile din toamnă: Căciulă, Bâţâli, Iosub, Şepelea, Ciurlă, etc…
Nu-mi venea să cred!… Am ieşit din cameră şi în curte am stat de
vorbă cu Arcădel, promiţându-i că de mâine vin la şcoală, şi să nu
spună domnului Ciobanu că am fost pe aici.
Parte din cei de pe listă erau flăcăi veniţi de pe front, situaţie
materială slabă, fără perspectivă, nu aveam ce să le reproşez. De
neînţeles pentru mine era faptul că atunci… înainte de alegeri, nu eu
m-am dus la ei ca să mi-i apropii, ci ei au venit la mine să le fiu şef,
să-i conduc în acţiunea pentru câştigarea alegerilor…
- Ţ-am spus ieu măi Filiu, cî aiştia-s nişti “calici“, n-au cuvânt,
sî duc după cini li dă di mâncari!…
În adevăr, atunci când veneam noaptea târziu “de pe teren“,
spuneam acasă cu cine am fost, tătuţa mereu îmi atrăgea atenţia
foarte serios:
- Aiştia-s oamini pi cari nu ti poţ bizui, nu-s di încrediri, ti
vând!…”
Nu puteam să cred, pentru că nu le cunoşteam familia… La
sate, familia din care se trage cineva, spune totul… Nu contează
starea materială, contează “viţa din care te tragi“…
Întâmplarea făcuse ca cei mai mulţi din “Staff-ul“ meu, să nu se
tragă din viţă veche, dacică… pentru care “vorba-i vorbă, cuvântul
dat, îi dat!”…
Începând cu a doua zi, marţi 13 mai, m-am prezentat la şcoală
bine dispus, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. A trebuit
să fac un efort, pentru “a juca puţin teatru“… În cancelarie fiind
domnul Ciobanu, doamna Onciu şi domnul Cotlarciuc Traian, fratele
lui Ghiţă, care era şi acum dosit pe undeva. Le-am explicat c-am fost
201
la Cluj să mă interesez, dacă şi în ce condiţii poţi urma o facultate la
fără frecvenţă. M-am făcut a spune… la ce obiecte se dă admiterea,
când sunt fixate sesiunile şi alte amănunte. Nu ştiu ce credeau domnii
Ciobau şi Cotlarciuc, însă doamna Onciu după felul cum i-am prins o
strâmbătură din nas, nu credea nimic din ce spuneam eu.
Copii s-au bucurat cu adevărat când m-au văzut bine dispus în
faţa lor. Dacă învăţătorul este bine dispus, - ştiam asta din cărţi – şi
copii îşi descreţesc frunţile şi sufletele. Asta voiam eu, copii să fie
apţi “a prinde“ ceea ce voiam să le explic.
- Ce–aţi învăţat cât am lipsit eu copii? O mulţime de mâini
ridicate, cu degetele fluturând deasupra capului, doreau să dea
răspuns întrebării mele. La citire, spune-mi tu Vasile!
- La citire noi am făcut… şi începea să enumere lecţiile
făcute…
- Rodica, spune-mi mai departe la aritmetică?! Rodica
Cuciureanu, o fetiţă frumoasă ca o păpuşă din vitrină, se ridică-ncet
şi spune: am mai făcut şi..
- Stai jos!… foarte bine.
Mi-a trebuit două, trei zile pentru o recapitulare severă a tot ce
copii trebuiau să ştie până la lecţia de zi. Una după alta zilele treceau
fără să ne bage-n seamă… noi, dimpotrivă, fiecare zi o încărcam cu
noi cunoştinţe. Copii erau veseli şi zglobii scăldaţi în razele de soare.
N-aveau de unde să ştie că acest soare nestropit din când în când de
ploaie, devine pustiitor. Relaţiile pe care le aveam cu ceilalţi
învăţători erau din cele mai bune. Toţi erau mai în vârstă, îşi vedeau
de ale lor, eu de ale mele. Domnul Ciobanu, nu mi-a spus ceva de rău
sau să-mi facă vreo observaţie. Serbarea pe care am dat-o anul trecut,
când o mână de elevi şi absolvenţi de liceu am fost în stare să
mobilizăm o bună parte a tineretului de frunte din sat pentru
realizarea unui spectacol la un asemenea nivel, l-a convins cred, că
cel mai bun lucru ar fi să-şi vadă de necazurile şi treburile lui. La
urma urmei, era şi el un necăjit manevrat de şefi de-ai Partidului
comunist.
Duminica prin sat mă întâlneam deseori cu tinerii care au
contribuit din plin la reuşita serbării de anul trecut, îi felicitam şi
acuma pentru meritele de atunci… Când întâmplarea-i aduna câte
202
doi, trei sau patru la un loc, începeau nedirijaţi de cineva, să execute
din cântecele învăţate pentru serbare. Fiecare dintre ei ştia cântecele
pe toate cele trei sau patru voci, cum le făcusem noi atunci… Ştiau
pe de rost replici de-ale lui Rică Venturianu, sau Jupân Dumitrache.
Era o plăcere să-i vezi şi auzi reproducând secvenţe de pe scenă, cu
mimica şi talentul fiecăruia. Să le menţin optimismul, le promiteam
c-o să facem o serbare şi mai şi… cu toate că ştiam despre plecarea
mea din învăţământ…
Pentru sfârşitul anului şcolar, am început a pregăti cu micuţii
serbarea, care-mi dădea mai mult de lucru. N-am neglijat nimica.
Mediile au fost încheiate pentru fiecare copil. Despre repetenţi, nu a
putut fi vorba pentru că toţi copii au fost minunaţi, iar eu am fost
mulţumit de felul cum s-au comportat aceştia. Din florile pe care le-
am primit, am dat şi eu fiecărui copil câte una, drept răsplată pentru
ascultarea şi încrederea care mi-au acordat-o. Pe atunci nu era moda
cu premii pentru copii merituoşi, sau atenţii… pentru învăţători.
Lumea era mult mai sobră şi cu sufletul mai puţin alterat… Părinţii
copiilor s-au declarat mulţumiţi de felul cum odraslele lor au pornit-o
pe drumul cititului, scrisului şi a cuminţeniei. După serbare, felicitări
şi mulţumiri,…“absolvenţii“… mei au plecat spre casele lor, ducând
fiecare în afară de bucuria vacanţei, şi câte-o floare din partea
învăţătorului lor.
Aveam satisfacţia unei munci cu însufleţire şi dăruire făcută.
Nu întrezăream cu exactitate ce voi mai face în continuare.

** *

203
 CAPITOLUL 5

“ Şi dacă-n urma trântei îndrăzneţe

beteag m-aleg şi sfâşiat şi rupt,
sunt mândru baremi c-am putut să lupt,
decât să-ţi ling călcâiele semeţe. “
Radu Gyr

Vara anului 1947 a fost foarte greu de suportat în special pentru

populaţia din Moldova şi Bucovina care traversau al doilea an de
secetă. Inflaţia ajunsese atât de mare, încât cu salariul pe care-l
aveam pe o lună ca învăţător, nu puteam să-mi plătesc o pereche de
pingele la bocanci. Pentru curmarea acestui flagel, s-a intervenit cu-o
“reformă bănească“, înfăptuită la data de 15 august 1947- Sfânta
Marie. După reformă, oamenii au răsuflat uşurat că au scăpat de
sacoşele pline de bancnote fără valoare. Cu cei câţiva lei primiţi, tot
nu puteai face mare lucru. În ţară, infiltrarea propagandei Sovietice
căpăta aripi din ce în ce mai mari. Partidele istorice erau reduse la
tăcere. Şefii lor, arestaţi pe motive puse la cale de Moscova. Ca
întotdeauna, la noi au existat şi atunci în cadrul acestor partide “cozi
de topor“ care au părăsit Partidul Naţional Ţărănesc şi Liberal,
înfiinţând “fracţiuni oportuniste“ care să colaboreze cu comuniştii…
Astfel, a luat naştere un grup de ţărănişti în frunte cu Anton
Alexandrescu şi un grup de liberali în frunte cu Tătărăscu. Din
Partidul Social Democrat condus de Titel Petrescu, s-a desprins de
asemenea un grup în frunte cu Lothar Rădăceanu… Cei care nu au
acceptat colaborarea cu comuniştii, au trebuit să ia drumul
închisorilor. Pe parcurs, “cozile de topor“ au fost trataţi ca
oportunişti şi înlăturaţi din viaţa publică.
Ceea ce era şi mai grav la data respectivă, Monarhia însăşi se
afla sub semnul întrebării. Aşa cum se desfăşurau evenimentele chiar
şi-n sat la noi, eu trebuia să plec din localitate. Să-mi pierd urma, dar
204
unde? Bani nu aveam, haine mai bune nu, cunoştinţe în oraşe mari
unde să mă adăpostesc măcar temporar, nu! Întrebările cheie pe care
mi le puneam, rămâneau fără răspuns. Se părea că toate drumurile
îmi sunt închise. Aveam în schimb o condiţie fizică de excepţie şi mă
consideram pregătit pentru admitere la anumite facultăţi. Eram călit
pentru a suporta greutăţile şi hotărât să nu mă las învins. Mi-am fost
creat un optimism, pe care numai eu puteam să-l înţeleg…
Toată vara am lucrat la munci grele pentru gospodăria noastră.
Duminica, câteodată şi-n alte zile, mergeam prin sat pentru a vedea
ce se mai întâmplă. Niciodată nu m-am întors cu vreo veste bună. Pe
drumurile noastre, zilnic s-auzea trecând câte-un GAZ (IMS): fie
spre munte, fie dinspre munte. Până şi copii mici care se jucau prin
curţi, la casele lor, când auzeau un astfel de motor trecând pe drum,
puneau degetul arătător la buze, pentru ca prin semnul …ssst!, urmat
de cuvintele “duba neagră“, să atenţioneze pericolul…
În căutare de soluţii, am apelat şi la băiatul doctorului din sat,
Bibi Taşciuc, student în ultimul an la Politehnica din Bucureşti. Bibi,
nu era implicat în politică, însă îi ura pe comunişti şi ruşi. Nu ştiu
prin ce căi, cunoştea destul de multe despre viaţa mea. Pe undeva,
aproape mă simpatiza. Din primele discuţii s-a oferit să mă ajute.
- Când plec eu la Bucureşti în septembrie, – avea de dat o
restanţă – mergi cu mine. În cel mai rău caz, o să dormim amândoi
într-un pat la căminul Politehnicii.
M-am bucurat mult la auzul acestor cuvinte. Mă vedeam şi
plecat la Bucureşti, fără să mă mai uit în urmă… Şi Bibi ajunsese la
concluzia că: “trebuie să dispari din sat, până nu-i prea târziu”…
Doctorul Tasciuc şi Doamna s-au luminat la faţă văzând că fiul
lor s-a oferit şi are posibilitatea să mă ajute. Discuţia a avut loc în
casa dumnealor. Cu greu am putut să-mi fac rost de ceva bani pentru
Bucureşti. Nici celor de-acasă nu le-am spus la ce facultate vreau să
dau examen. Am lăsat vorbă că plec la Cluj, aşa ca să se ştie…
părinţilor le-am spus că plec la Bucureşti. Despre discuţia cu Bibi, nu
a ştiut nimenea decât ai lui.
În drum spre Bucureşti, printre altele, Bibi mi-a spus că o să mă
pună în legătură cu un student, coleg de-al său, care în mod sigur mă
va ajuta. Era vorba despre responsabilul Căminului studenţesc al
205
Politehnicii, care spre norocul meu, fusese Preşedintele Tineretului
Naţional Ţărănesc pe Institut.
Era pentru a doua oară când puneam piciorul pe peronul Gării
de Nord din Bucureşti, prima fiind în martie 1945. Ne-am făcut loc
prin mulţime pentru a ieşi cât mai repede din gară. Peisajul lăsat în
urmă era dezolant. Lupta pentru supravieţuire se vedea la tot pasul.
Multă lume din Moldova şi Bucovina plecată după bucate spre
Muntenia şi Banat, unde seceta n-a fost atât de devastatoare, se
întorcea care cu ce putea, înghesuindu-şi sacii în câte-un tren care
mergea spre Moldova. Patrule ruseşti supravegheau spaţiul în care
mişunau atâţia oameni. Ziua era pe sfârşite, când noi am ajuns la
Căminul Politehnicii care nu era departe de Gara de Nord. Am
ocupat un pat chiar în camera în care stătea Bibi. Studenţii încă nu se
întorsese din vacanţă. În cameră, mai erau vreo doi, trei studenţi care
la fel venise pentru restanţe. A doua zi dimineaţa, după ce mai întâi
Bibi s-a dus singur şi a vorbit cu responsabilul Căminului, m-a
prezentat şi pe mine acestuia, după care a plecat lăsându-ne singuri.
Domnul Vasile, aşa i-am reţinut numele, m-a invitat la el în cameră,
unde am stat mai mult de vorbă. Era un tânăr de talie mijlocie,
modest îmbrăcat, moldovean din părţile Vasluiului, coleg cu Bibi.
Era şi el îngrijorat de ceea ce se petrece în ţară. În final mi-a dat o
cartelă de masă la cantina Politehnicii şi să rămân în cameră cu Bibi
cât va dura admiterea.
Eu am plecat spre Academie să văd programul examenelor, iar
în zilele următoare m-am întâlnit de mai multe ori cu domnul Vasile,
se înţelege că pe vremea ceea nu se cunoştea cuvântul “şpagă“ pentru
astfel de servicii.
Încă din ultimul an de Normală fiind, îmi doream cu însufleţire
ca în afară de Învăţător să continui a studia, să mă înscriu la o
facultate, să mă învârt printre profesori cu multă ştiinţă, să nu rămân
numai un simplu învăţător şi acela hăituit şi urmărit de o poliţie
comunistă. Când eram fugar, mi se părea că visurile mele se dărâmă
unul după altul, că nu ştiu ce va aduce noaptea sau ziua următoare.
Acum când mă îndreptam spre Academie, speranţa a reapărut
cu şi mai multă vigoare. Ajuns în Piaţa Romană, cu toate că erau
foarte mulţi tineri pe trotuarele din jurul Academiei, m-am strecurat
206
printre aceştia spre a ajunge să pun şi eu mâna pe peretele de la
intrare ca pe ceva scump mie spre care aspiram, convins fiind că prin
această Instituţie voi reuşi să devin profesor, dacă va fi cu putinţă
chiar şi universitar…
Nu ştiam ce-i cu atâta lume aici? Erau mii de tineri…
Discutând cu unii şi cu alţii, am aflat că sunt scoase la concurs 1200
locuri, pentru care s-au înscris până la data respectivă 6000 candidaţi.
M-am înscris şi eu poate printre ultimii. Obiectele la care se dădea
lucrare scrisă erau: Româna, Matematica, Istoria Românilor şi
Geografia Economică. Eu nu mai pusesem mâna pe-o carte de la
Bacalaureat,… însă nu-mi era frică decât la Matematică.
În acele zile, mi-am făcut cunoştinţă cu mai mulţi tineri, dintre
care cu câţiva am rămas prieten până la sfârşit: Chirilă, Vedeanu,
Ţibu, Băluţă, şi alţii. Întors la cămin, Bibi s-a bucurat c-am reuşit să
mă înscriu şi să-mi iau toate informaţiile de care aveam nevoie. În
camera de la cămin, mă simţeam destul de bine, în orele de linişte şi
seara până târziu, căutam să-mi recapitulez materiile la care se dădea
examen. Pentru că la Şcoala Normală se făcea carte aşa ca s-o ţii
minte mult şi bine, nu mi-a fost greu să recapitulez în gând, tot ce cu
ani în urmă învăţasem. Când mă copleşea oboseala, mă culcam. De
multe ori, Bibi şi colegii lui stăteau până noaptea târziu şi lucrau la
proiectele pe care le aveau de predat la termen. Din câte am înţeles,
aveau proiecte foarte grele în special la “Betonul armat“, obiect de
mare importanţă la facultatea de Construcţii unde urmau ei.
Într-o seară eu m-am culcat mai devreme, lăsându-i pe ceilalţi
să lucreze. Pe la o bucată de noapte mă trezeşte Bibi, şi-mi şopteşte
la ureche:
- Întoarce-te pe-o parte, fii atent că vorbeşti prin somn!… M-
am întors pe-o parte prefăcându-mă că dorm în continuare. Ceilalţi
din cameră, nu prea s-au sinchisit. Ei vorbeau, mai râdeau, fumau, şi-
şi vedeau de lucrul lor, eu însă n-am mai putut dormi. Ce-oi fi vorbit,
cum m-oi fi bâlbâit, nu puteam să-mi dau seama.
Dimineaţa, Bibi mi-a spus că am vorbit împotriva “ruşilor şi
comuniştilor… fiecare cuvânt apăsat şi foarte clar”. Colegii lui au
auzit totul, au ridicat din umeri, s-au uitat unu’ la altu’ şi şi-au
continuat lucrul. “Să fii foarte atent, pe-aici nu ştii peste cine dai“, a
207
mai continuat el. Eu stăteam acolo ca frunza pe apă, o vorbă dacă
scoate cineva despre mine, sunt scos în stradă şi terminat.
Începusem să dau lucrări la unele obiecte şi mă întorceam la
cămin bucuros, renunţând chiar să mai merg la cantină în zilele
acelea. De rezultatele mele se bucura atât Bibi cât şi colegii lui, cu
care între timp mă familiarizasem.
Subiectele care ne-au fost date, mi s-au părut uşoare, am căutat
să le tratez în profunzime şi cu toată seriozitatea. Ultimul examen a
fost la matematică, programat pentru ziua de 26 octombrie, Sf.
Dumitru. Mai aveam două, trei zile până la acest examen, care-mi
rodea sufletul. Nu cunoşteam materia aşa cum se cerea şi cum aş fi
vrut s-o stăpânesc la acest obiect. “Prima cărămidă“ la matematică n-
a fost pusă temeinic… şi acum urma să trag consecinţele.
Singur, într-o cameră rece de cămin, mă cuprindeau îndoieli
privind reuşita mea la facultate. În intimitatea mea, jucasem totul pe-
o carte, la şcoala din sat nu mă mai întorc! Dar dacă nu reuşesc? Bibi
şi colegii lui – matematicieni de clasă –, s-au oferit să mă ajute. Dar,
cum să mă ajute?… N-aveam nici o carte, nici un program… ce să-
mi explice?…
Încă din noaptea trecută, Bucureştiul era biciuit în rafale de
vânt, împrăştiind o ploaie măruntă şi rece cu iz de lapoviţă şi
ninsoare. Zgribuliţi de frig, trecătorii grăbeau pasul spre casele lor.
Familiile credincioase şi cu tradiţie din Bucureşti, încă din vechime
au întâmpinat cu evlavie şi pregătiri deosebite sărbătoarea Sf.
Dumitru, ocrotitorul aşezării.
În timp ce Bibi şi colegii lui lucrau la proiectele lor, eu întins pe
pat recapitulam în gând formule, teoreme, rezolvări de probleme, aşa
prost cum le stăpâneam, “scotoceam în adâncuri”… doar, doar, va
ieşi ceva la suprafaţă… Am adormit având mare grijă să mă aşez cu
faţa-n jos pe-o coastă, ca să nu vorbesc ceva prin somn. Încă nu se
făcuse ziuă, când urmare unui vis m-am trezit. Presimţirile şi visul,
nu-mi aduceau nimic bun… Se făcea că sunt în Bucureşti, chiar aşa
cum eram în căminul Politehnicii. Îmbrăcat într-o tunică neagră până
la şold, pantaloni din stofă albastră şi cizme bilgher maro, părul
negru lung până pe gulerul hainei. Ieşind pe uşa căminului să merg
spre Piaţa Romană, afară peste tot era zăpadă şi încă mai ningea. Am
208
traversat strada şi când să pun piciorul pe trotuarul de vizavi, constat
că pierdusem tocul de la cizma stângă. M-am întors repede poate-l
găsesc prin apropiere, nu l-am găsit. Mi-am continuat drumul. Spre
surprinderea mea, la Academie n-am mai găsit pe nimeni. Trotuarele
de pe lângă clădire, culoarele, sălile de curs goale… inclusiv
amfiteatrul unde urma să dăm lucrarea la matematică…
După ce m-am trezit de-al binelea, am început să refac scena
visului şi pe cât posibil să-i desluşesc semnificaţia. Ştiam că mare
lucru n-am să fac la această lucrare, nu ştiam cât de mult va cumpăni
acest rezultat în balanţa intrării mele la facultate. Nu m-am ridicat
din pat pentru a nu-i deranja pe ceilalţi care dormeau. Când a fost ora
de plecare, în linişte m-am îmbrăcat, am ieşit din cameră fără să se
simtă. În stradă, zăpada era de 5-6 cm. şi ningea aidoma ca-n vis. Am
pornit spre Academie, parte din cunoscuţi mă aşteptau la intrare,
împreună cu aceştia am mers să ne ocupăm locurile în amfiteatru.
Când dangătul clopotelor de la bisericile din apropiere
răspândeau cu prisosinţă suflul Evangheliei la slujba de Sf. Dumitru,
noi căutam disperaţi soluţii la problemele date. O mică parte din
probleme am rezolvat, restul pe jumătate… Nu mai avea rost ca după
ce am ieşit cu toţii din amfiteatru, să ne dăm cu părerea cum trebuiau
făcute problemele.
Eu eram hotărât să plec spre casă, chiar în aceiaşi zi seara cu
trenul de Vatra Dornei. Cei câţiva colegi pe care i-am cunoscut la
admitere şi potrivit cu mine în idei, erau tot fii de ţărani veniţi de pe
ogor. Parte din ei, s-au hotărât să rămână în Bucureşti până la
afişarea rezultatelor. Le-am lăsat adresa să mă anunţe şi pe mine:
DA!, ori BA!… Ei s-au angajat ferm, iar anunţul trebuia făcut printr-
o telegramă.
Între timp Bibi, îi spusese domnului Vasile mai multe despre
mine, astfel că acesta la despărţire s-a arătat mulţumit că m-a putut
ajuta, oferindu-se şi-n continuare în măsura în care se va mai putea.
Am mulţumit atât domnului Vasile cât şi lui Bibi, recunoscându-le
deschis că ei au contribuit hotărâtor la susţinerea examenelor mele.
Până la Gara de Nord, drumul nu era prea lung, iar trenul care
ducea spre Vatra Dornei a pornit la ora programată. Felul cum am
rezolvat problemele la matematică, m-a nemulţumit. Nu-mi găseam
209
liniştea reproşându-mi într-un fel, că totuşi puteam să fac mai mult şi
mai bine.
În acceleratul de Vatra Dornei încă nu se dăduse încălzire.
Toată noaptea n-am închis un ochi, mi-a fost frig. Zăpada care în
Bucureşti avea câţiva centimetri şi se topise de Sf. Dumitru, de la
Bacău spre Dorna, începea să fie din ce în ce mai mare, având aspect
de iarnă.
Răceala nopţii o simţeam din plin cu toate că locurile din
compartiment erau ocupate toate. Ajungând acasă, ai mei nu se
aşteptau să le fac asemenea surpriză. Ca-ntotdeauna, câinii au anunţat
sosirea mea. Le-am povestit cu lux de amănunte unde am stat, cum
am făcut lucrările, accentuând pe cea proastă dată ieri şi că nu se ştie
dacă voi putea reuşi. După cum am înţeles eu, ai mei s-ar bucura
dacă n-aşi reuşi…
- Ci-ţ mai trebu’ sâ-ţ baţ’ capu’ cu atâtia cărţ? Ai distul, atâţia
ani… ti poţ’ strâca di cap!…
Amândoi părinţii, erau de aceiaşi părere. Mi-am dat seama că-n
lipsa mea, ei s-au hotărât să-şi spună deschis părerea în legătură cu
plecarea mea la Bucureşti.
- Preotu’ şi Învăţătoru’, sânt ci-i mai mari domni din sat.
Lucrurile o sî sî liniştiascî, tu ai sî poţ faci sărvici în sat, ai
gospodării, ci-ţ’ mai trebu’?…
Am ascultat cu răbdare tot ce mi-au spus, mai ales că eram
obosit şi răcit cum venisem de la drum.
- Eu aş vrea să rămân învăţător, pentru asta am fost pregătit, îmi
place să-mi fac meseria, dar dacă “ăştia“ nu mă lasă, ce pot să fac?
Onciu şi Andrusciac mai sunt învăţători? E posibil, chiar la noapte să
vină să mă aresteze, şi atunci mai sunt învăţător în sat?
După ce am mâncat şi băut un ceai de tei, mi-am făcut o frecţie
cu spirt sanitar pe tot corpul, şi învelit cu două pături din lână, cu
unele întreruperi am dormit până a doua zi. Nu mă simţeam bine. Am
stat şi ziua următoare în pat, “doftorit“ cu ce era prin casă. În urma
discuţiilor pe care le-am avut la sosire, felul obosit şi slăbit cum
arătam, nu mi-au mai spus nimic. Acum erau şi ei supăraţi văzând
cum mă ţine răceala şi nu-mi pot reveni. Ajunsese şi ei la
convingerea că rămânând în sat sunt în pericol şi că este mai bine
210
pentru un timp, să-mi pierd urma. Problema arzătoare pentru mine,
era dacă sunt sau nu admis la facultate. Ce mă fac în cazul că nu
reuşesc?… La şcoală depusesem demisia şi eram hotărât să nu mă
mai duc. Au trecut două, trei zile de căutări, fără a ajunge la o
soluţie. În cele din urmă am ajuns la concluzia că în eventualitatea
nereuşitei, să-mi procur cărţi de matematică şi s-o iau de la capăt…
Cu ocazia examenului de admitere am mai căpătat ceva experienţă,
plus discuţiile avute cu Bibi şi colegii lui justificau intenţiile mele.
Zăpada care mai zilele trecute schimbase în întregime peisajul
montan, acum era zdrobită-n şiroaie de lacrimi care scăldau albiile
râurilor. Razele soarelui revenite-n forţă, au reuşit să mai readucă
toamna, chiar dacă numai pentru câteva zile. Părinţii simţeau că eu
mă zbat în căutări, însă nu îndrăzneau să rupă tăcerea. În cele din
urmă, le-am spus ce intenţionez să fac în situaţia nereuşitei la
facultate.
- Noi sântem bucuroş cî ti videm sănătos lângî noi, cî vrei sî
mergi mai diparti, cî vrei sî stai acasî, oricum îi bini. Tu sî fii împacat
şî sî n-ai di a faci cu aiştia… mi-a spus mămuţa, în timp ce stăteam
toţi trei în jurul plitei încinse, pe care se coceau câteva scrijeli din
cartofi ce le duceam dorul. În timp ce mestecam câte-o scrijea
muiată-n mujdei, le-am spus cum stau lucrurile acuma:
- Ori rămân acasă ca învăţător, ori mă duc la facultate, ori la
cărat lemne în pădure, tot greu o să fie. Greu pentru mine şi pentru
voi. Greu o să fie pentru tot satul şi toată ţara. De aici şi până-n
Bucureşti, la tot pasul soldaţi şi patrule ruseşti, prin gări nimic de
mâncare. În Bucureşti, o bucată de pâine s-o mănânci goală nu
găseşti, cum poate să fie bine?!
Am mestecat cu toţii lăcrămând “întreg mujdeiul“… ca un
supliciu la vremurile ce aveau să vină…
Când vecinii au aflat c-am venit de pe unde-am fost plecat, n-au
întârziat să-mi facă fiecare câte-o vizită. Voiau să audă o vorbă, ceva
de la mine,
- Cum îi pi-acolu’, tot plin di ruş? Primul care a venit a fost
uncheşu’ Petrea, în continuare şi ceilalţi vecini, în principal voiau să
ştie dacă şi pe acolo nu se găsesc bucate, şi “ci au di gând sî facî
aiştia?“… Ceea ce spusesem părinţilor, am spus şi vecinilor.
211
 În zilele următoare am trecut şi pe la coliba noastră din fundul
Poienii, inclusiv pe la ascunzătoarea din lăstăriş… Între timp, tătuţa
adusese prelata acasă. Patul din cetină era intact, doar cetina-şi
schimbase culoarea într-un maro închis
După vreo zece zile şi mai bine poate, primesc o Telegramă
Fulger: “Ai reuşit, Ticu“. Ticu, era unul din candidaţii care mi-au
inspirat încredere de cum ne-am cunoscut. Mic de statură, blond,
ochi albaştri, fire studioasă şi activă, Chirilă Alexandru alias Ticu,
era fiu de ţăran din comuna Voetin, Râmnicu Sărat.
Faptul că am reuşit, pentru mine a fost o bucurie foarte mare.
Nu-mi puteam exterioriza această stare, nu aveam faţă de cine,
părinţii nu prea s-au bucurat:
- Dacî pleci aşe diparti, greu ai sî mai vii pi-acasî… s-au
consolat ei într-un fel.
La data respectivă, reuşita avea o mare importanţă pentru mine.
Mai întâi că se realiza o dorinţă a mea încă mai dinainte, şi-n al
doilea rând, plecam justificat din sat, “a plecat la studii“, ceva frumos
pentr-un fiu de ţăran.
A doua zi seara, cu bagajul pregătit aşteptam în gara Frasin
acceleratul de Vatra Dornei pentru Bucureşti. Acasă le-am spus la ce
facultate am reuşit, să nu facă vorbă prin sat unde-s, să nu fie
îngrijoraţi şi să-şi vadă liniştiţi de treabă: “N-am să vă trimit scrisori,
însă de Sărbători vin acasă în vacanţă.”
În Bucureşti, nu aveam unde să poposesc, să-mi las bagajul
măcar. De la gară, am plecat direct la Academie, cu gândul că acolo
trebuie să găsesc vreunul din cei câţiva cunoscuţi la admitere. Ticu
Chirilă şi cu Ungureanu Ştefan, pe trotuarul de la uşa de intrare în
Academie, parcă m-ar fi aşteptat… Nici să ne fi-nţeles, n-am fi reuşit
o astfel de regăsire-surpriză. Ei găsise undeva prin apropiere o
cameră prăpădită unde mi-am lăsat bagajul urmând ca în continuare
să locuiesc împreună cu ei. Eram deja înscris la facultate. Ticu făcuse
cerere în numele meu, o semnase, plătise o mică taxă. La plecarea de
acasă, am avut grijă să-mi procur de la Primăria din Stulpicani un act
din care să rezulte starea materială a părinţilor. Acest act îmi dădea
posibilitatea obţinerii unei burse în masă şi casă. Cursurile au
început, iar eu am fost repartizat în aceiaşi grupă cu Ticu, Băluţă şi
212
alţi câţiva colegi cunoscuţi de la admitere. Între timp m-am întâlnit şi
cu Vedeanu din Mănăstirea Humorului, ne cunoşteam mai dinainte,
părinţii noştri fiind prieteni vechi. Cu toţii ne-am acomodat felului
cum profesorii predau la cursuri. Ceea ce mi s-a părut greu de
suportat a fost înghesuiala aproape permanentă în care ne învârteam.
Cursurile erau frecventate de un număr foarte mare de studenţi, era
normal să fie aşa. Pe culoare, la anumite ore, un “şuvoi“ în du-te,
vino, credeai că nu se mai termină. Abia-ţi mai puteai trage sufletul.
Oricât ar fi fost de bine cusuţi nasturii de la haină sau palton, era
imposibil să nu-i pierzi prin mulţime. La multe m-am aşteptat, dar ca
să mă-nvârt printr-un astfel de “furnicar“, nici într-un caz. Nu toţi
băgau în seamă acest lucru. În timp ce pe mine mă enerva această
înghesuială sufocantă, pe alţi-i vedeam că se amuză, se complac, în
mulţime fiind şi foarte multe studente. Îmi venea să-i plesnesc peste
bot, nu altceva… Dacă ştiam despre acest aspect, nici nu mai veneam
la această Academie… Un pic mai isteţ să fi fost, găseam eu o altă
facultate, unde pe lângă faptul că învăţ, să mă complac şi-n mediul
înconjurător. De multe ori atmosfera aceasta nesuferită, mă obosea
mai mult decât învăţatul lecţiilor…
Eram intraţi bine în decembrie, când iarna cuprinsese întreaga
ţară. Nu era multă zăpadă, însă frigul răscolit de viscol, făcea ravagii.
În cămăruţa noastră, situată într-o casă veche aproape dărăpănată,
undeva spre Cişmigiu, ne-am pus în gând să iernăm. Înăuntru erau
două paturi de metal tip internat, amplasate destul de bine de Ticu şi
Jugureanu, care-şi adusese de acasă şi cele necesare pentru dormit.
Neavând încotro, volens-nolens m-am lipit de ei. Restul încăperii era
jalnic. Era ceva la limita sărăciei. Această casă care în primăvară
urma să fie demolată, era a unui om bătrân şi bolnav, bucuros să ne
vadă pe acolo fără să pretindă vreun ban de la noi. Asta pentru un
popas… cât a fost cald, a mers cum a mers aici, în continuare a fost
imposibil să mai stăm. Ticu şi cu Jugureanu au plecat cu tot bagajul
la nişte rude ale lor, iar eu mi-am găsit temporar un loc la o casă în
Bariera Vergului, str. Apostol Mărgărit nr. 29. În acea casă mai stătea
în chirie un sucevean. El mi-a făcut cunoştinţă cu gazda şi a acceptat
să fim în continuare colegi de cameră. Ionescu, colegul de cameră era
tot în anul întâi la Academie, facultatea de Finanţe. Îşi găsise un mic
213
serviciu în Bucureşti, de unde mai câştiga vreo câţiva lei. Aici, în
această cameră se putea locui civilizat. Când se făcea focul în sobă şi
închidea uşa la intrare, nu se simţea gerul de afară. Era prima noapte
când dormind singur în pat şi la căldură, m-am odihnit cu adevărat.
Ionescu s-a bucurat să-i fiu coleg de cameră, pe lângă altele,
contribuiam şi eu la costul chiriei.
Întrucât anul şcolar a-nceput târziu, cursurile s-au ţinut până-n
preziua ajunului de Crăciun. Nu ne obliga nimeni să fim prezenţi la
cursuri aşa ca la liceu, interesul era din partea noastră a studenţilor să
nu pierdem cursurile. Noi învăţam după notiţele pe care le luam la
cursuri. La acea dată nu erau cărţi şi tratate aşa cum au apărut mai
târziu. Ultima prelegere din trimestrul întâi, la Drept Civil ţinută de
renumitul profesor Ghimpa, a găsit puţini studenţi în amfiteatru.
Atraşi de mirosul cozonacilor de-acasă cei mai mulţi au întins-o de la
cursuri…
În Bucureşti prin tramvaie, copii în special cei tuciurii începuse
a umbla cu clopoţelul. Spre gară, m-am înţeles şi-am venit împreună
cu Ticu Chirilă. El trebuia să coboare la staţia Siliştea pentru a
ajunge acasă în comuna Voetin. Trenul spre Vatra Dornei cu care
voiam să plecăm era cel de seara, care avea plecarea în jur de ora
zece. Bucuria plecării în vacanţa de Crăciun, lăsa în urmă micile
necazuri pe care le-am avut cu toţii la început de an şcolar. Pe
măsură ce trenul înainta gâfâind spre Nord, răceala din vagoane se
simţea tot mai mult. Paltonul gros din lână pe care-l aveam, mă
proteja destul de bine pentru a nu simţi frigul. La Frasin când m-am
dat jos, încă nu se luminase bine de ziuă. Ca şi în alte dăţi, pe jos cu
un mic bagaj în mână, am pornit-o spre casă. Zăpada nu era mare,
însă un curent rece dinspre sus-ul apei Suha pe lângă care mergeam,
îmi amorţea obrazul.
La ora când încă nu se luminase bine de ziuă, pe drum n-am
întâlnit ţipenie de om. Peisajul de iarnă, îşi avea farmecul lui. De la
toate casele pe lângă care treceam, deoparte şi de alta a drumului,
ieşea fum pe horn, un fum care se ridica în sus drept spre cer. Se ştia
că dacă fumul se ridică-n sus, este semn că timpul în continuare va fi
frumos. La unele gospodării întâlnite-n cale, fânul care trebuia dat la
oi dis-de-dimineaţă, era şi-mpărţit prin livadă şi oile “se ospătau“, la
214
altele această operaţie era-n desfăşurare. Mai greu mi-a fost drumul
încă nebătătorit pe părău la deal până acasă, poate şi din cauza
oboselii. De la distanţă am văzut că oile noastre sunt “pe fân“ în
livadă. S-auzea şi clopotul cel mare de oţel, pe care-l purta berbecele
cel oacheş. Tot câinii au fost aceia care au anunţat prin lătratul lor
dezlănţuit, sosirea mea. Părinţii intrase la grijă, totdeauna soseam
acasă cu două, trei zile înainte de Crăciun. Înfometat cum eram, am
început Crăciunul cu ajunul… Ca-n totdeauna, părinţii ţineau ajunul,
nu s-au înfruptat. Au ciocnit un pahar de holercă fierbinte cu mine, şi
şi-au continuat postul lor. În schimb eu, m-am ospătat cu din toate
mai gustoase ale porcului, nu de mult sacrificat. În perioada vacanţei,
am urmat un program riguros de refacere: un drum forţat până-n
fundul părăului spre pădure îmbrăcat corespunzător, tăiat lemne
groase de fag cu fierăstrăul de mână, mâncat şi dormit. A doua zi, o
luam de la capăt. În zilele care au urmat, am ieşit până-n sat să-mi
anunţ prietenii că am venit şi că de Anul Nou vom merge cu Uratul.
S-a stabilit şi o oră când să ne întâlnim, pentru o mică repetiţie
înainte de a pleca pe teren. Programul “artistic” era cunoscut de
grupul nostru din anii trecuţi. Aveam de mers doar în câteva locuri,
cu precădere unde erau fete de liceu, unele personalităţi din sat, şi la
prieteni de-ai noştri. Presupuşii mei duşmani din sat, nu cred că-mi
mai aveau grija, plecat fiind… nu mai stăteam în coasta lor. Cei
arestaţi în mai, nu s-au mai întors, asta-mi dădea mult de gândit. Ei
nu se făceau cu nimic mai vinovaţi decât mine. Erau împotriva
comuniştilor, şi asta au spus-o la alegeri, nimic mai mult.
Vacanţa de Crăciun a fost plăcută şi reconfortantă pentru mine.
Reluarea cursurilor la facultate s-a făcut imediat după Anul Nou. Nu
s-a putut rezolva problema cazării, a trebuit să facem cum putem
până-n primăvară sau poate-n toamnă. Căminul Academiei era mult
prea mic şi ne-ncăpător, pentru câtă lume aştepta un loc. Toată iarna
am dus-o împreună cu Ionescu Lazăr, la gazda de pe Apostol
Mărgărit. Cu toate că în vremea ceea în ţară şi-n Bucureşti era greu
cu alimentaţia, noi ne obişnuisem cu foamea şi nu ni se părea greu.
Circula o vorbă printre studenţi: “Dimineaţa nimic, la prânz un pic,
seara iarăşi nimic!”…

215
 De acasă pachete, nu putea fi vorba. În timp ce noi ne vedeam
de carte, activitatea anticomunistă din ţară începută imediat după
război continua, luând amploare sub diferite forme. Falsificarea
alegerilor din noiembrie 1946, arestarea fruntaşilor partidelor Istorice
şi a celui Socialist condus de Titel Petrescu, abolirea monarhiei,
înlăturarea Regelui Mihai şi multe altele, au şocat şi revoltat profund
întreaga opinie publică românească. Cu sprijinul şi sub presiunea
directă a armatei ruseşti omniprezentă pe întreg teritoriul ţării, s-au
putut înfăptui toate aceste nelegiuiri. Cei sub o mie de membri ai
Partidului comunist, existenţi în ţara noastră la terminarea războiului,
în majoritate muncitori, n-aveau cum să facă toate acestea. Moscova
s-a implicat direct în distrugerea diabolică şi din temelii a întregii
structuri româneşti, trimiţând în acest scop la Bucureşti o întreagă
armată de consilieri. A apărut un fenomen puţin întâlnit în istoria
noastră: “cozile de topor“, trădătorii şi vânzătorii de ţară, analfabeţii
şi ultimele scursuri ale societăţii, s-au pus în mod masiv şi fanatic la
dispoziţia cotropitorului. Această “haită dezlănţuită“ sub emblema
Partidului comunist, a adus nenorocirile din care ţara nu se ştie când
va mai putea scăpa…
Pe întreg cuprinsul ţării, populaţia scrâşnea din dinţi când vedea
ce se întâmplă, nu avea curajul să ia atitudine. Nici nu se putea. Cine
a-ncercat să se opună chiar numai cu vorba, a riscat fie închisoarea,
fie drumul codrilor, cu sau fără armă în mână… Aşa se justifică
mulţimea fugarilor care şi-au găsit adăpost începând cu Munţii
Bucovinei, Neamţului, Vrancei, Făgăraşului, Banatului şi
Apusenilor… Mai pe scurt, în toată zona împădurită a ţării. Toţi cei
care şi-au găsit adăpost prin păduri, au sperat din toată puterea lor,
într-un ajutor din afară. Cel mai mult se aştepta din partea Americii,
cât de puţin, dar să se vadă ceva… Nimic!… Nici vorbă despre aşa
ceva!…
În mai 1947 când eram fugar, într-una din zile, pe după amiază,
de după creasta unui munte a apărut la mare altitudine un avion
strălucind în soare pe fondul unui cer senin. M-am ridicat repede pe-
o cioată şi-am început să-i fac semne cu mâna în care ţineam
căciula… Eram convins că-i un avion american într-o misiune de
recunoaştere… În zadar! Era un avion rusesc, care trecea dinspre
216
Ungaria… Aşa cum am sperat eu, au sperat toţi cei fugiţi în munţi, la
un ajutor care niciodată n-a mai ajuns la ei. Parte au murit împuşcaţi,
cei mai mulţi prinşi, torturaţi şi condamnaţi la ani grei de
închisoare… La Jilava, Gherla, Aiud şi-n alte locuri de detenţie, am
stat cu mulţi din aceştia.
În ceea ce priveşte tineretul nostru studenţesc, parte provenit
din mediu muncitoresc, la care se adaugă şi alte categorii de tineri cu
tendinţe de parvenire sau induşi în eroare de lozincile egalitariste ale
“socialismului triumfător“, s-au înregimentat fie în coloanele
Partidului comunist, fie în ale Tineretului comunist. Altă parte, mai
puţini la număr, înţelegând în ce direcţie este împinsă ţara, au căutat
într-un fel sau altul să opună rezistenţă, fie ea şi numai de opinie. Şi
ca să fie tabloul complet, a existat şi categoria nepăsătorilor: “Ubi
bene, ibi patria- unde-i bine, acolo-i patria “.
Între timp se înfiinţase Securitatea, numărul membrilor acesteia
crescând de la o zi la alta în progresie geometrică. Miliţia nou
înfiinţată, serviciile secrete şi alte servicii nou create, au format un
dispozitiv armat, capabil de a ţine sub control ori ce ar vâşca în ţara
aceasta.
Până la sesiunea noastră de primăvară, cercul nostru de
“prieteni“ se lărgise, având grijă în mod tacit să evităm discuţiile şi
comentariile nedorite cu colegi de-ai noştri care aveau vederi de
stânga. Examenele s-au desfăşurat normal, n-au fost multe obiecte,
ne-am dat silinţa să le luăm, s-avem o vacanţă liniştită.
În această perioadă, în ţară se iniţiase mai multe Şantiere
Naţionale, spre care era îndrumat tineretul. Acolo pe “şantier”, cu
lopata şi târnăcopul scormonind măruntaiele pământului, împingând
din greu la vagoneţii încărcaţi cu stânci, dormind în barăci prin care
bate vântul, urma să înceapă formarea “Omului de tip nou“. Printre
Şantierele Naţionale se număra: Bumeşti-Livezeni, Salva-Vişeu,
pentru lucrări de cale ferată, barajul hidrocentralei de la Bicaz şi
pregătirea începerii Canalului Dunărea-Marea Neagră.
Scânteia, ziarul Partidului comunist, zilnic prezenta rezultatele
eroice obţinute pe aceste şantiere, sub lozinca: “Cu Partidul nostru-n
frunte, spargem munte după munte!"...

217
 Înscrierea pentru a merge pe şantier era “voluntară“, refuzarea
putea să-ţi aducă necazuri: fie să nu primeşti un loc în cămin, fie să
nu mai obţii o bursă în masă, fie şi altceva. Studenţii de la Institutul
nostru au fost programaţi pentru Şantierul Salva–Vişeu. Eu n-am
avut chef să merg, aveam destul de lucru acasă. Cum nu aveam bani
de tren pentru mers în vacanţa mare, am acceptat să merg pe şantier
cu gândul că, de la Salva… găsesc eu o soluţie să mă desprind de
restul convoiului care urma traseul spre Vişeu, eu s-o iau spre Vatra
Dornei s-ajung acasă la Stulpicani…
De la Institutul nostru au fost înscrişi pentru Salva, peste cinci
sute de studenţi. Şeful întregului detaşament a fost numit un oarecare
Ion Costea, evreu pe numele lui adevărat – după cum am auzit
vorbindu-se printre studenţi – Leibovici, mare ştab la UTC –
Uniunea Tineretului Comunist - .
Plecarea din Piaţa Romană s-a făcut cu mare fast. Ca să
impresioneze, cum era obiceiul comuniştilor, coloana împânzită cu
mulţime de lozinci revoluţionare, având în frunte o fanfară militară, a
pornit spre universitate, urmând a coti la dreapta pe Bd. Elisabeta
spre a ajunge la Gara de Nord. Acest înconjur prin mijlocul
Bucureştiului a fost plănuit a fi o demonstraţie a elanului
revoluţionar de care este stăpânit tineretul hotărât a “sparge munte
după munte “...
În balcoanele blocurilor înşirate de o parte şi cealaltă a
traseului, lume… lume…
Parte din mulţime aplauda, parte cred că ne scuipa…
Acordurile fanfarei reuşise să impresioneze şirurile nesfârşite de
gură-cască de pe trotuare.
Noi, slăbiţi ca după sesiune, doar tinereţea ne mai ţinea în
picioare. Cu toate că era de dimineaţă – cam pe la ora zece – soarele
devenise aproape dogoritor, specific primelor zile ale lunii iulie. Cald
în Bucureşti, cald era în toată ţara. Pe tot traseul, acceleratul a avut
linie deschisă până la capăt, la Salva. În continuare, de la Salva
lucrurile au început să se complice, nu mi-a mai reuşit planul să mă
desprind de restul detaşamentului, a trebuit să ne continuăm traseul
aşa cum a fost plănuit. Pentru a ajunge la Săcel, locul unde trebuia să
ne oprim, ne-am căţărat care cum am putut într-un trenuleţ mic numit
218
“Mocăniţă“, care a fost nevoit să facă mai multe curse până undeva
sus la capătul liniei. În continuare până la Săcel, unde ne aştepta
barăcile încă neterminate, am ajuns aduşi în camioane a căror
caroserie, scârţâia din toate încheieturile. Prin serpentinele
întortocheate ale traseului, hârâitul motoarelor în miez de noapte,
trezea în sufletele noastre un sentiment de nesiguranţă, de a fi în
pericol avându-se în vedere viteza cu care înaintau camioanele prin
întuneric.
Pe traseu, la câţiva colegi li s-a făcut rău, unul a leşinat, Costea
nici nu s-a uitat la ei. Cei apropiaţi bolnavilor, au făcut tot ce au putut
pentru ca cei în suferinţă să fie luaţi mai departe cu noi. Într-un târziu
în noapte, am fost “basculaţi“ la marginea unui drum desfundat pe
lângă care trecea pârâul Iza, acolo se aflau şi barăcile unde urma să
fim cazaţi. În aceste barăci, încă neterminate, pe nişte scânduri
servind drept pat, am fost cazaţi aşa cum s-a putut. Dimineaţa,
ridicând capul de pe scândura rece, nu prea am băgat în seamă
condiţiile în care am fost aduşi. Ne-am spălat în pârâul Iza, admirând
cu toţii peisajul natural deosebit de frumos. În ceea ce priveşte
condiţiile proaste pe care le-am găsit aici, nu mi s-au părut deosebite.
Eram învăţat cu aşa ceva, poate şi mai proaste. Cei din jurul meu se
considerau “deportaţi cu drepturi limitate “…
Acest Şantier Naţional, avea ca obiectiv construcţia căii ferate
între localităţile Salva şi Vişeu. Distanţă mare şi terenul accidentat, a
dat mult de furcă oamenilor care au muncit acolo.
Ştiind că nu voi lucra pe şantier… că de la Salva mă voi abate
spre casă, bagajul ce-l aveam la Bucureşti l-am trimis prin cineva
acasă, iar eu m-am îmbrăcat ca pentru mers la teatru, într-un costum
nou, nouţ de culoare gri, gata de drum… Când m-a văzut Jugureanu
cu ce haine am de gând să plec la muncă, mi-a râs în nas, cu toate că-
i spusesem planul meu… Intuind neprevăzutul, la iuţeală mi-a făcut
rost de-o salopetă, care îmbrăcată arăta ca vai de ea:
- Ia-o cu tine ca s-o ai acolo, dacă nu ţ-o trebui s-o arunci!…
Am învelit-o într-un ziar şi nu m-am despărţit de ea decât la plecarea
mea de pe şantier.
Când am plecat din Bucureşti, am fost constituiţi în brigăzi a
câte 30-40 de oameni brigada. Ajunşi pe şantier, la fiecare brigadă
219
ne-a venit câte-un maistru (aşa-i spuneam noi), poate muncitor
calificat în probleme de terasamente la care lucram. Odată cu munca
grea pe care-o făceam – săpături la pământ cu hârleţul şi transportul
acestuia cu roaba la o distanţă destul de mare -, a început şi munca…
de educaţie marxist-leninistă, ţinându-ni-se conferinţe în acest sens.
După câteva zile, a început acţiunea de “Întrecere socialistă“ între
brigăzi, şi în cadrul brigăzii cu evidenţierea şi premierea fruntaşilor.
Premiile constau în strângere de mâini şi promisiuni: bursă masă şi
casă, restanţierii promovaţi din oficiu,… iar profesorii vor ţine seama
în continuare de studenţii care au lucrat toată vara şi au obţinut
“Insigna de Brigadier “… Faptul că se vânturau atâtea promisiuni nu
mă deranja, erau nerealizabile. Ceea ce nu puteam să sufăr, era
debandada în care se lucra. Parte din studenţi, însufleţiţi de
promisiuni pur şi simplu nu-i mai recunoşteam. După o sesiune de
examene grea, studenţii nu aveau o condiţie fizică pentru muncile la
pământ. Cu toate acestea, o făceau. De cele mai multe ori, roabele
erau încărcate cu pământ “la peste poate“, pe traseu răsturnate,
pericol de accidente ivindu-se la tot pasul.
În perioada cât am lucrat pe şantier, au fost mai multe accidente
uşoare cauzate din neatenţie şi lipsă de organizare. Studenţii, n-au
ştiut ce-nseamnă şantier, ce înseamnă să lucrezi din greu, să mănânci
prost şi să n-ai condiţii de odihnă.
La Salva, n-am mai avut cum să mă desprind de convoi, a
trebuit să merg în continuare până la capăt. De aici, de pe şantier, ar
fi vrut mai mulţi să plece, nu era cum. Din discuţiile pe care le-am
avut cu mai mulţi, am înţeles că pe vârfuri de munte şi prin păduri
mai la distanţă ar fi soldaţi şi că de aici, nu s-ar putea fugi la nevoie.
Când lucrările de terasamente au ajuns să afecteze şi o parte din
cimitirul satului, situaţia a devenit foarte încordată. Familiile care
aveau morţi în sectorul respectiv, au trebuit să vină să-i dezgroape şi
să-i mute altundeva. Lacrimile şi blestemele, au înfierbântat întreg
cimitirul:
- N-aţi putut sta la casîli voastri, a-ţ vinit sî ni scoatiţ morţî din
mormânt, nu vă temiţ di Dumnădzău? Noi n-avem nevoi di trinu’
vost!…

220
 Ceea ce se vedea acolo, era greu de suportat. Muncitorii s-au
retras din zona respectivă, lăsând sătenii să-şi ducă rămăşiţele
morţilor mai spre marginea cimitirului. Nimeni nu era vinovat că
aliniamentul căii ferate atingea cimitirul. Brigada noastră nu lucra în
acest sector, eu am venit să văd ce se petrece aici, rămânând foarte
impresionat de ce mi-a fost dat să văd.
Într-una din zilele următoare, aşa cum se lucra de-a valma şi
sub impulsul încurajator a lui “hei rup, hei rup, hei rup!“ strigătură la
ordinea zilei, am ridicat o roabă încărcată cu vârf, fără s-o pot mişca
din loc. O scăpărare de mijloc lăsată cu durere, mi-a luat toată
puterea. Împrejurarea a făcut ca toţi cei care au încărcat roaba cu
pământ la supra-plin, să regrete. M-am simţit rău. După două, trei
zile, a venit şi un doctor care printre alţi bolnavi m-a vizitat şi pe
mine. Am rămas la baracă. În vreo săptămână, două s-au îmbolnăvit
cel puţin 30-40 de studenţi din detaşamentul nostru. Mulţi, simulase
o boală numai să scape de acolo. Noi “bolnavii “, ceream insistent să
ni se dea foi de drum să plecăm acasă, pentru a ne îngriji sănătatea.
Nu era cine să ne audă…
Baraca noastră era aşezată într-un spaţiu situat între pârâul Iza
şi drumul sătesc. Aici, pe marginea pârâului printre răchite şi arini, în
multe după amiezi organizam mici şezători fără pregătiri prealabile.
Se spuneau poezii, monologuri hazlii, ghicitori şi cântece. Printre
altele, şi cântecele mele au fost aplaudate şi mult apreciate ca ceva,
“din alte vremuri”…
Ceva mai încolo de baracă, tot la margine de drum s-a înfiripat
un teren de fotbal, pe care mereu se găsea cineva să bată mingea. Ca
peste tot în lume, pentru organizarea unui meci, a fost nevoie să se
formeze şi aici două echipe, astfel ca una din ele să-şi impună
supremaţia… Din raţiuni nici astăzi cunoscute, s-a format o echipă
dintre oamenii “sănătoşi“, şi una dintre cei “bolnavi “…
Meciul s-a stabilit pentru duminică dimineaţa, pentru ca să
poată veni la meci cât mai mulţi studenţi de la toate barăcile, pentru
că bolnavii erau din tot detaşamentul Academiei Comerciale. La
meci, galeria cea mai puternică şi bine organizată a avut-o
“sănătoşii“, echipa “bolnavilor“ n-a avut susţinători. Încă de la
început, s-a văzut că bolnavii au o condiţie fizică… mai bună decât a
221
sănătoşilor. Zadarnic a huiduit galeria, scorul final a arătat că
“bolnavii“ au învins detaşat pe cei sănătoşi. De aici, au început
huiduielile şi bârfa împotriva bolnavilor. După terminarea meciului,
echipa “sănătoşilor“ a fost luată în derâdere de proprii susţinători:
- Să vă bată bolnavii?… mai mare ruşinea!… În replică şi
pentru consolare, “sănătoşii“ susţineau sus şi tare :
- Ăştia nu-s bolnavi, îs chiulangii şantierului, şmecheri şi
leneşi, ne-nvăţaţi cu munca, mănâncă şi se odihnesc, primesc
medicamente şi vitamine, s-au ajuns până şi cu doctorul!… ticăloşii
de ei, arată mai bine decât noi care muncim!… Ăştia nu merită să
stea lângă noi, să mai fie studenţi!…
Peste câteva zile, ne-au sosit şi foile de drum, unii dintre
bolnavi având afecţiuni grave, ni s-a pus la dispoziţie un camion
hodorogit care să ne treacă muntele până la staţia CFR Salva. Văzând
că ne urcăm în camion, grupuri de “sănătoşi “ au început din nou să
ne huiduiască strigând în gura mare :
- Huoa! Huoa! Laşilor! Chiulangiilor! Leneşilor! O să vă dăm
afară din facultate! Huiduielile erau însoţite de înjurături şi aruncări
cu pietre spre camion. Se pare că unul din bolnavi situat în spatele
caroseriei a fost chiar lovit de-o piatră, încât acesta drept răspuns la
huiduieli le-a arătat fundul gol… spunându-le cu glas din mersul
camionului:
- Voi spargeţi mai departe munte după munte, iar pe noi pupaţi-
ne în cur! Salopeta dată de Jugureanu, care pe şantier mi-a fost de un
real folos, acum făcută ghemotoc am aruncat-o din camion în ochii
celor ce ne huiduiau…
Soarele se apleca spre asfinţit, devenind mai puţin dogoritor.
Praful lăsat în urma camionului, acoperea feţele crispate ale celor ce
ne invidiau că plecăm acasă.
Călătoria de la Săcel la Salva, a fost foarte obositoare din cauza
drumului prost şi a supraîncărcării camionului. Când am ajuns la
Salva, câţiva dintre bolnavi se simţeau rău cu toate îngrijirile noastre
date pe drum. Din gara Salva fiecare dintre noi a luat trenul care-l
ducea spre casă. Pe jumătate vindecat, am ajuns şi eu acasă.
Avusesem o întindere de muşchi, care se da greu vindecată. Era
prima vacanţă care o petreceam ca student… Mă simţeam bine şi din
222
informaţiile mele nu-mi avusese nimeni grija. M-am întâlnit cu Radu
Ciofu, Ţâcă Zamcu, Nacu Vasile, Lunguleac şi alţii. Din cei arestaţi,
parte fusese eliberaţi. N-am putut afla detalii întrucât domnul Onciu a
venit acasă şi nu după mult timp a plecat fără să se mai întoarcă în
sat.
Între timp, Academia Comercială se transformase în Institutul
de Ştiinţe Economice, cu mai multe facultăţi, eu fiind repartizat la
Facultatea de Planificare.
Reluarea anului şcolar în toamnă a fost mult mai simplă decât
mă aşteptam, urmare plecării de pe şantier. În concluzie, cei care au
tras gloaba în continuare pe şantier, spre surprinderea lor nu au
beneficiat de nimic din cele promise de Costea, la plecarea pe şantier.
Au trebuit să-şi dea restanţele, cine le-a avut, au primit bursă în masă
şi casă numai cei îndreptăţiţi prin acte. “Insigna de brigadier“, -
foarte mult râvnită la vremea ceea - pe care o primise în septembrie
la plecarea de pe şantier, nu le-a folosit la nimic. Din contră,
insignele primite cu mult fast pe şantier, devenise obiect de hulă şi
dispreţ între studenţi, trebuiau dosite de cei care le aveau…
Colegii mei şi cu mine am primit bursă în “masă şi casă”,
provenind din familii cu venituri mici. Am fost repartizaţi la căminul
Săndulescu, un hotel din piaţa Rosetti, naţionalizat şi transformat în
cămin studenţesc. În acest cămin, am rămas tot anul. De acolo
plecam şi veneam de la cursuri, pe jos împreună cu colegii mei de
cămin.
În iarna anului 1948/1949, măsurile luate de organele de
Securitate privind înăbuşirea prin intimidare a oricăror tendinţe de
nemulţumire a populaţiei au luat amploare. Au început incursiunile
în munţi a formaţiunilor de Securitate – aşa ca la război -, condiţiile
de rezistenţă pentru fugari devenind foarte grele. Populaţia din satele
situate la poalele munţilor în preajma cărora se ştia că sunt fugari, a
fost terorizată, casele oamenilor devastate ca pe vremea năvălirilor
barbare. Aceste acţiuni ale Ministerului de Interne au fost iniţiate
pentru desconspirarea şi capturarea celor căutaţi. Anumite sate
printre care şi Nucşoara din Argeş, au fost transformate în adevărate
fortăreţe ale Securităţii cu staţionare de trupe pentru prinderea
fugarilor retraşi în munţii Făgăraşului. În această perioadă, au fost
223
arestaţi ţărani şi nu numai din aceste comune, torturaţi şi condamnaţi
la ani grei de închisoare numai pentru simplu motiv că s-au gândit…
să ajute la nevoie cu ceva mâncare şi haine pe cei plecaţi în munţi, în
frunte cu fraţii Arnăuţoiu, Arsenescu, Gavrilă şi mulţi alţii.
Aceiaşi situaţie au avut-o toate satele situate la poalele munţilor
în a căror desişuri s-a dovedit a se ascunde fugari. Pe întreg cuprinsul
ţării, scormonirea trecutului, era în toi. Şi în munţii din jurul comunii
noastre – Stulpicani - , au fost mai multe grupuri de fugari în frunte
cu Ghivnici, Petrică Flocea, Traian Moroşan, Arcade Nacu, şi mulţi
alţii. Toţi erau din partea locului. Aceştia nu au luat calea codrului
urmare convingerilor politice, ci nesupunerii ordinelor de a participa
mai departe în război împotriva armatelor hitleriste. Erau consideraţi
dezertori. Aceste grupuri au dat mult de furcă organelor de Miliţie şi
Securitate, care în cele din urmă după câţiva ani de căutări şi hărţuieli
prin păduri au fost capturate. Prin felul cum aceste grupuri au reuşit
să supravieţuiască dejucând planul unor încercuiri organizate de
Miliţie, au căpătat caracter de legendă.
În perioada acestor urmăriri, au fost anchetaţi mai mulţi săteni
printre care şi tătuţa. În toiul căutărilor, trei miliţieni ne-au călcat şi
casa noastră spre a se convinge dacă nu cumva sunt şi eu printre cei
căutaţi prin pădure. La toate întrebările, răspunsurile au fost negative.
În cele din urmă, unul dintre miliţieni scoate din buzunar o hârtie şi
întinzându-i-o tatălui meu îi zice:
- Citeşte, ce scrie aici! Tătuţa, care nu ştia carte a replicat:
- Domnule, eu nu ştiu sî citesc!…
- Va să zică, tu împarţi manifeste prin sat trimise de feciorul tău
şi nu ştii să citeşti?
Fiind pus în asemenea situaţie, tătuţa a ştiut cum să
argumenteze şi să se disculpe reuşind în final să fie crezut. Era vorba
despre un manifest adresat sătenilor din zona de munte, cărora li se
naţionalizase pădurile. Se cerea ca aceştia să protesteze pentru
redobândirea pădurilor confiscate.
Nu după mult timp, în plin gerul iernii, pe sălile Institutului mă
întâlnesc cu Vasile Vedeanu. Făcea parte din grupul nostru, iar tatăl
lui era prieten vechi cu tatăl meu. Acesta îmi spune mai pe şoptite că
la noi acasă a fost o percheziţie, că “bădiţa Nistor “ a fost dus la
224
postul de Miliţie pentru manifeste găsite în sat. Să mă păzesc! Prea
multe, Vasile n-a putut să-mi spună. Un coleg din Mănăstirea
Humorului - Hison Aurelian - , prieten bun de-al nostru care a fost
până acasă a adus această veste. Ce puteam să fac, decât să mă
ascund câteva nopţi undeva. Ştiam că dacă e să fiu în pericol, atunci
noaptea sunt. M-am sfătuit cu Ticu, Rică Hison, Jugureanu şi Vasile
unde-aşi putea să dorm câteva nopţi să nu fiu în cămin. După ceva
căutări cu gândul printre cunoscuţi, unul dintre ei mi-a găsit un
adăpost la un coleg de-al nostru, Grigoriu Mihai care locuia la o
mătuşă de-a lui în Bucureştii Noi. Am dormit în acelaşi pat cu Mihai.
A fost atât de frig în cameră, încât cu greu am crezut că se mai face
ziuă. Dacă Mihai şi mătuşa lui ar fi ştiut că eu mă ascund la ei spre a
nu fi arestat, nu m-ar fi primit. Erau oameni foarte fricoşi. În câteva
nopţi care au urmat, mătuşa lui ne-a făcut ceva mai cald în cameră. A
fost o alarmă falsă, pentru că nu m-a căutat nimenea.
În ceea ce priveşte activitatea şi convingerile mele politice din
totdeauna au fost anticomuniste şi antisovietice. Aceste convingeri
mi le-am format singur din tot ce am citit şi văzut cu ochii. Până la
alegerile din noiembrie 1946 manifestam fără rezerve şi la nevoie în
public ideile mele. Credeam că alegerile vor aduce un nou suflu
democratic în ţară, că ruşii se vor retrage de pe teritoriul ţării noastre.
Nu ştiam nimic despre înţelegerile intervenite la Yalta între
conducătorii marilor puteri, privind soarta României. Urmare acestor
înţelegeri, Uniunea Sovietică avea cale liberă nu numai în România,
ci în toate ţările Est-Europene. Rezultatul alegerilor de la noi, mi-au
dat mult de gândit. Din sondajele repetate pe care le-am făcut pe plan
local în timpul campaniei electorale, reieşea că cel puţin 60-70 % din
cei cu drept de vot, vor merge împotriva comuniştilor. După
“numărarea “ voturilor a reieşit că 99% din electorat a votat pentru
comunişti… Această fraudă ne-a revoltat pe toţi. Contestaţia făcută, a
fost un strigăt în pustiu.
Fără să am cunoştinţă de Yalta, văzând cu câtă ură şi dispreţ
acţionează cotropitorul, mi-am dat seama că este foarte greu de
prevăzut sfârşitul. Poate că durerea n-ar fi fost atât de mare dacă n-aş
fi văzut cum rândul laşilor, al “cozilor de topor “ şi al trădătorilor se-
ngroaşă pe zi ce trece. Faţă de cele ce vedeam că se întâmplă, şi mai
225
ales ce se va întâmpla, ţinând seama şi de îndemnul părinţilor care de
mai multe ori mi-au atras atenţia spunându-mi:
- Vezi ci ţî-s oaminii?!… am hotărât să nu mă mai afişez în
public. “Vezi ci ţî-s oaminii “, făceau aluzie la uşurinţa cu care te
abandonează la nevoie, până şi prietenii cei mai apropiaţi. Ei se
refereau la necazurile şi surprizele pe care le-am avut cu ocazia
alegerilor. La convingerile mele nu puteam să renunţ. După multe
frământări, am hotărât să continui lupta aplicând tactica, “Focului
care arde mocnit “. Nu se putea altfel! La Bucureşti această tactică
am folosit-o cu mare stricteţe. Toţi aceia alături de care am convenit
să fim prieteni… însemna că împărtăşeau felul meu de a rezista. În
felul acesta ne-am convins cu toţii, că putem merge înainte fără a ne
expune pericolului de a fi arestaţi. Organizaţia noastră nu avea o
denumire şi nici şef. Cu toate că eu am început insuflarea curajului
anticomunist în rândul studenţilor pe care într-un fel sau altul îi
cunoscusem, nu m-am considerat niciodată şef.
Cu toţii căutam să ne informăm reciproc despre cele ce se
întâmplă în ţară, unde s-au mai făcut arestări, dacă au mai căzut din
cei plecaţi în munţi şi altele. Prin relaţiile colegilor aveam legătura cu
unele oraşe din ţară : Constanţa, Iaşi, Suceava şi Timişoara. Pe noi nu
ne interesa coloratura politică a celor cu care luam legătura. Că un
student era ţărănist, liberal sau legionar, nu ne interesa, niciodată nu
s-a pus în discuţie această problemă. Comunismul şi armata rusească
cotropitoare, era cauza dominantă a nemulţumirii şi acţiunii noastre.
Naţionalizarea întreprinderilor, a pădurilor şi a marilor întinderi
de pământ etc., înfăptuită la 11iunie 1948, a nemulţumit şi revoltat
milioane de oameni. Orice nemulţumire a populaţiei era stopată prin
arestarea şi condamnarea celor ce au avut curajul să comenteze
măsurile luate de guvern. Securitatea intervenea în forţă, pentru
rezolvarea rapidă a tuturor cazurilor de acest fel. Noi ne continuam
programul nostru şcolar, ne prezentam la examene, le luam, treceam
dintr-un an în altul.
Întrucât activitatea noastră să-i spun “contrarevoluţionară “ nu
era de tip militant-activ, întâlnirea unuia cu altul era sporadică şi
neprogramată. Ne-am sfătuit şi eram convinşi cu toţii că fără un

226
ajutor masiv din afară şi o acţiune internaţională împotriva Uniunii
Sovietice, singuri nu vom putea face nimic.
Pe parcurs, reţeaua noastră s-a extins şi la alte facultăţi din
cadrul Institutului. După cum am amintit în treacăt, urmare reformei
învăţământului din 1948, Academia Comercială a fost transformată
în Institutul de Ştiinţe Economice cu mai multe facultăţi. Eu am fost
repartizat la facultatea de Planificare pe care am absolvit-o în
primăvara anului 1950. Tot atunci m-am înscris şi am dat diferenţă
pentru Facultatea de Economie Generală. Această facultate îmi dădea
posibilitatea de a continua studiile la fără frecvenţă, pentru a mă
înscrie în final la doctorat.
Cu toate măsurile de represiune luate de guvernul comunist,
acţiunile de împotrivire atât a populaţiei cât şi a studenţilor nu s-au
lăsat aşteptate. Astfel, în cursul anilor 1949-1950, întâlnindu-mă cu
mai mulţi studenţi bucovineni, care mă cunoşteau, îmi spuneau
deschis dar pe şoptite:
- Când va fi nevoie, şi eu ştiu să mânui o armă!… S-au
întâlnindu-mă, după mulţi ani cu Moldovanu Gheorghe din Stupca-
Suceava, coleg de la Bacău, acum student la Medicină în Bucureşti,
mi-a spus:
- În munţi dacă plecaţi, o să aveţi nevoie de un doctor, eu sunt
gata să vin cu voi!…
Ideea noastră de bază a fost să ne cunoaştem, să ştim pe cine
contăm, iar când va fi momentul potrivit, acţiunea de “Foc mocnit “,
să se transforme în “Foc deschis!“…
După terminarea Facultăţii de Planificare, am fost pus la
dispoziţia Ministerului Industriei Alimentare – Direcţia Conservelor.
Aici am fost angajat ca economist la serviciul Planificare. Acest
serviciu, în care lucrau mai mult de zece persoane, în majoritate
femei coordona activitatea a 24 fabrici de conserve şi trei ferme
Horticole cu suprafeţe mari de pământ, una din ele, cea de la Tulcea
având peste 2000 hectare. M-am acomodat repede în colectivul
serviciului pe care-l conducea inginerul Petrescu. Din câte am înţeles
şi mai pe urmă m-am convins, că anumite treburi privind unele
sectoare de activitate mergeau prost, parţial şi din lipsă de personal
calificat. Un evreu, la peste 65 de ani pe nume Katiner, plictisit de
227
hârtii şi de viaţă, se chinuia fără rezultat să rezolve problemele din
aceste sectoare. Şeful serviciului, inginerul Petrescu, un tânăr la 30
de ani foarte muncitor şi bine documentat, apreciind dorinţa şi
puterea mea de muncă, a socotit oportun să îmbunătăţească
activitatea serviciului, instruindu-mă în rezolvarea problemelor din
sectoarele deficitare. A trebuit să lucrez cot la cot cu domnul
Petrescu în după amieze peste o lună de zile până am reuşit să cunosc
şi rezolv problemele până atunci cu rămâneri în urmă. Între timp
domnul Katiner a ieşit la pensie, pe care şi-o dorea, eu fiind
promovat şef de birou în cadrul serviciului, situaţia în continuare
îmbunătăţindu-se radical.
Pentru a cunoaşte sectorul Industriei conservelor, în vara anului
1951 m-am deplasat la mai multe fabrici de conserve şi ferme, peste
tot lucrurile mergând anevoios. Era o perioadă când majoritatea
directorilor erau proveniţi din muncitori. În măsura posibilităţilor am
căutat să rezolv lucrurile, iar oamenii să fie mulţumiţi.
În afară de serviciu, învăţam pentru Economie Generală, scriam
poezii şi manifeste pe care în anumite împrejurări le distribuiam.
Despre cei din munţi, ne veneau veşti proaste. Viaţa lor era tot
mai grea şi mai în pericol. Americanii pe care toată lumea îi aştepta,
nu mai soseau… Parte “dintre noi“ am fost repartizaţi în producţie,
parte erau încă studenţi. Ne întâlneam în continuare mai rar decât
atunci când zilnic ne vedeam pe sălile Institutului. Acest lucru nu
avea nici o importanţă, pentru că noi ne cunoşteam deviza şi nu era
nevoie să ne-o repetăm mereu. Cu cât ne vedeam mai rar, cu atât ne
expuneam mai puţin, ne înţelesesem între noi. Când era de făcut o
comunicare ce trebuia ajunsă la fiecare, aveam un anume semnal,
care a funcţionat în toată perioada fără greş. Nu ne consideram în
pericol, întrucât toţi cei care ne-am cunoscut şi angajat în această
acţiune, erau luptători anticomunişti fiecare în felul lui, încă înainte
de a ne cunoaşte…
După cum judecam noi atunci lucrurile, dacă n-ar fi fost armata
sovietică aici, sorţii ar fi fost de partea noastră într-o eventuală
răbufnire a nemulţumirilor. Cea mai mare parte a populaţiei la
nivelul întregii ţări, era revoltată la măsurile pe care le luau

228
comuniştii, dar nu aveau curajul să se ridice, pentru astfel de situaţii
extreme, nu era pregătită!…

** *

“ Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute,
care să lupte nu mai vor.”
Radu Gyr

În iarna anului 1951/1952, unul dintr-ai noştri, Ticu Chirilă îmi

spune că s-a ivit posibilitatea extinderii “cercului“ şi la alte facultăţi
din Bucureşti: Universitate, Drept şi Medicină. Nu m-am lăsat
convins. Simţeam cum toată lumea de pe stradă este supravegheată.
Discreţia trebuia să fie maximă. Mi s-a propus o întâlnire cu
“reprezentatul “studenţilor de la aceste facultăţi. Am căutat pe cât
posibil să amân această întâlnire, pe care în cele din urmă am
acceptat-o. Într-o seară prin decembrie prietenul meu Ticu mi-a
prezentat un domn care s-a recomandat, Valerian. Întâlnirea a avut
loc undeva în faţa cinematografului Patria. Pentru moment n-am
putut înţelege nimic de la acest domn. Într-o îmbrăcăminte
sărăcăcioasă, păr blond lung zburlit de vânt, faţa învineţită de frig,
gulerul la palton ridicat, figură enigmatică. Domnul Valerian, cu greu
începe a-mi spune una, alta, fără a intra în subiect. După cât am
înţeles, el mai servea câte-o porţie de mâncare la cantina Institutului
nostru, unde oarecare răspundere o avea Gherasim Teodor, prietenul
nostru. Acolo, cred că Valerian a aflat despre existenţa unei mişcări
anticomuniste în cadrul Institutului nostru. În cele câteva cuvinte
schimbate, Valerian nu ne-a spus că este legionar şi nici n-am putut
să deducem acest lucru. Nu voiam să lungim povestea pe stradă, era
periculos. La despărţire, mi-am exprimat părerea că nu este nevoie să
ne mai revedem expunându-ne, din moment ce ne cunoaştem opiniile
anticomuniste. Valerian, a insistat că este bine să ne vedem mai des,
229
că sunt mulţi studenţi care ne împărtăşesc opiniile, că trebuie să
acţionăm, să extindem cercul… să ştim ce este de făcut. În cele din
urmă, am acceptat să ne mai întâlnim în ziua… ora… locul…
Întâlnirea a fost de scurtă durată şi nesemnificativă. N-am
înţeles nimic din ea, şi nici cum arăta Valerian nu mi-a plăcut. El ştia
doar că sunt student şi că mă cheamă Filaret. Nu ştia unde locuiesc.
După ce ne-am despărţit pierzându-ne prin mulţime, am reluat filmul
întâlnirii la care participase şi Ticu. Nu mi-a plăcut întâlnirea şi nici
propunerea de a ne întâlni mereu, de aceiaşi părere fiind şi Ticu.
La data şi locul stabilit pentru întâlnirea următoare, domnul
Valerian îmi prezintă un coleg de-al său pe nume Anderca. Amândoi
parcă erau presaţi de timp:
- Vin americanii, trebuie să fim pregătiţi! Avem informaţii că la
noi, se va face o schimbare cât de curând, trebuie să convingem cât
mai mulţi tineri să vină cu noi şi alte asemenea aiureli. Mi-am dat
seama că părerile noastre sunt departe unele de altele. Din tot ce
spuneau ei, nu credeam nimic. Despre situaţia şi numărul adepţilor
nostri din ISE, nu le-am spus nici un cuvânt. Totuşi ei ştiau ceva. Nu
bănuiam de unde, dar ştiau. Ei mi-au spus că activează la
Universitate, Drept şi Medicină, că avem mulţi simpatizanţi şi că pe
zi ce trece, numărul acestora creşte. Eu am lăsat a se înţelege că “la
noi”… doar Ticu şi cu mine suntem nemulţumiţi de guvern… atât şi
nimic mai mult. În cercul nostru de la ISE, nimeni nu ştia de unde
începe şi unde se termină “firul “. Fiecare la locul lui, lucra degajat şi
fără teama de a fi urmărit, pentru că nu se expunea. Nimeni nu brava!
Toţi tratam Securitatea ca fiind a tot puternică şi căutam s-o ocolim,
să nu-i dăm ocazia să ne arate ce poate face când intră în acţiune.
Cunoscând pe Valerian şi pe Anderca, mi-am dat seama că aceştia ne
pun în pericol pe toţi. Nu aveau cum rezista să nu fie arestaţi după
felul cum se comportau. Erau lipsiţi de cele mai elementare
cunoştinţe privind lupta subversivă. Îndată ce mi-am dat seama cu
cine am de-a face, am renunţat la orice întâlnire cu aceştia. Nu am
ştiut dacă Ticu a mai continuat sau nu întâlnirea cu ei. Era pentru
prima dată când mă simţeam în pericol. Cu “cei doi “, nu m-am mai
întâlnit.

230
 După un oarecare timp, spre surprinderea mea, mi s-a părut că
sunt urmărit… Poate mă înşelam. După câteva scenarii făcute pe
anumite străzi în două, trei zile la rând, mi-am dat seama că nu sunt
urmărit. M-am liniştit într-un fel, însă faptul că m-am lăsat a fi
cunoscut de “cei doi “, nu mi-l puteam ierta. Aflasem că Valerian era
din Suceava, iar Anderca din Banat. Acest lucru, nu îmbunătăţea
situaţia…
Faptul că la serviciu eram apreciat, că într-o perioadă scurtă am
fost promovat în mod excepţional, nu reuşeau să-mi potolească
neliniştea. Am început să fiu atent cu materialele compromiţătoare pe
care le doseam printre hârtii la birou (manifeste, poezii şi cărţi
interzise). Colegii de birou, n-au sesizat în vreun fel o schimbare a
comportamentului meu. Când ieşeam în stradă la terminarea
programului de lucru, în fiecare “gură cască “ postat la vreun colţ,
vedeam un potenţial “agent “care s-ar putea lua pe urmele mele. Am
căutat neîntârziat să mă întâlnesc cu câţiva de-ai noştri să le vorbesc
despre posibila capcană în care am intrat. Pe sălile Institutului, m-am
văzut cu mai mulţi “ de-ai noştri” printre care şi cu Ticu Chirilă.
Dintre toţi, doar Ticu îi cunoştea pe “cei doi “, ceilalţi nu ştiau nimic
despre reţeaua respectivă. I-am avertizat la modul cel mai sever, să
renunţe la orice legătură ce s-ar ivi în afara Institutului nostru. Cu
Ticu am stat mai mult de vorbă expunându-i pericolul în care
suntem. Nu ştiam prin cine-i cunoscuse Ticu, el mi-i prezentase. I-am
explicat că scopul acţiunii noastre diferă total de intenţiile “celor doi
“. Ei încercau să recruteze tineri pentru Mişcarea Legionară, ceea ce
pe noi nu ne interesa. Nici unul dintr-ai noştri nu voia nici s-audă de
Mişcarea Legionară. Fenomenul “legionar“ pentru mulţi nu era
cunoscut, pentru restul era ceva compromis şi detestat. Printre alte
măsuri de precauţie, i-am şoptit lui Ticu:
- Eu am întrerupt orice legătură cu ei, chiar de atunci de la a
doua întâlnire. Cred că Securitatea este pe urmele lor… Ei sunt ca şi
arestaţi!… Noi n-am fost niciodată în pericol, acum suntem! Distruge
materialele compromiţătoare pe care le ai, anunţă şi pe ceilalţi să facă
acelaşi lucru, şi pregăteşte-te !…
La auzul acestor cuvinte, Ticu a devenit palid la faţă, rămânând
fără răspuns. Pe culoare treceau studenţi într-o parte şi-ntr-alta, unii
231
mai gălăgioşi şi veseli, alţii mai tăcuţi şi duşi pe gânduri, fără a ne
băga în seamă pe noi, retraşi într-un colţ mai deoparte. “În caz de…
nu cunoşti pe nimeni, şi nu spui nimic! “… Niciodată nu-i spusesem
asemenea cuvinte lui Ticu. Când ne-am despărţit în Piaţa Romană,
cred că nu ne-a urmărit nimenea. Era în după amiaza unei zile la
sfârşit de februarie 1952.
Ideea de a fi urmărit, e greu de suportat ştiind că este pusă-n
pericol şi viaţa altora. Greşeala făcută, nu mai putea fi reparată.
Odată semnalul “că ne aflăm în pericol “ transmis, trebuia să ajungă
până la capătul firului. În ce mă privea, eram pregătit pentru
suferinţă, gândul că şi alţii s-ar putea să vină după mine, mă dădea
gata…
La serviciu totul mergea bine, neobservându-se starea mea de
nelinişte. După ce timpul s-a încălzit şi colţul ierbii a-nceput să dea ,
mi-am luat o învoire de la serviciu pentru o zi, cel mult două, doream
să merg până acasă la Stulpicani. Trecuse ceva timp de când nu mă
văzusem cu părinţii.
În Gara de Nord la casa de bilete văzând că se înghesuie atâta
lume, am luat un bilet cu destinaţia Vatra Dornei. În caz că din cei
mulţi care-şi cumpărau bilete unul ar fi pe urmele mele… să vadă că
mă dau jos la Vatra Dornei…
Trenul a plecat din Bucureşti încărcat până la refuz cu tot felul
de oameni. În compartiment, doar discuţii fără importanţă. Oamenii,
nu-şi mai dădeau drumu’ la gură ca altă dată, preferau să moţăie
rezemaţi de speteaza scaunului. Pentru a înlătura orice surpriză
neplăcută, m-am gândit să nu mă dau jos la Frasin ci la Gura
Humorului, c-o staţie mai înainte, peste noapte să rămân la Voroneţ
la uncheşu’ Gheorghe şi-n continuare peste munte prin Doroteia,
acasă.
La Suceava când am ajuns, întunericul începea să acopere
întinderea. Vagoanele au devenit din ce în ce mai goale. În timp ce
trenul urca panta de la Cacica spre staţia Strigoaia, la geam eu
depănam amintirile anilor de vacanţă. Pe aici mă ducea şi aducea
trenul de la Bacău. Mai înainte de-a ajunge în pădurile noastre,
parfumul de brad aici îl întâlneam. Acum, ca şi atunci, simţeam cum
pieptul mi se umple de vigoare, de încredere în statornicia lucrurilor
232
pe lângă care treceam. Pe nesimţite, trenul se apropia de Gura
Humorului. M-am asigurat să nu fiu observat când mă dau jos. Se
înserase. Nu erau călători mulţi nici în vagon, nici pe peronul gării.
Când trenul s-a oprit, doi, trei călători au coborât şi nici unul nu s-a
urcat. Am coborât pe la un capăt al vagonului, făcându-mă nevăzut în
spatele gării. Cei câţiva zeci de metri până-n şoseaua principală care
ducea spre Câmpulung i-am parcurs asigurându-mă că nu sunt
urmărit. Convins că nimeni nu-mi are grija, am pornit în pas
soldăţesc spre Voroneţ. Distanţa de peste patru kilometri pe care-i
aveam de parcurs până la uncheşu’, nu mă îngrijora. Întunericul,
drumul rău şi plin de hârtoape, erau cei care mi se împotriveau. La
acea oră, pe tot traseul drumului nu m-am întâlnit decât cu o singură
căruţă la ieşirea din Voroneţ spre Humor. Era încărcată cu lemne de
foc. Cunoşteam acest drum, îl făcusem de mai multe ori atât pe jos
cât şi cu căruţa. La casele din sat pe lângă care trecea şoseaua, se
vedea prin geam licărind lumină. Casa uncheşului era undeva în
partea de sus a satului, lângă pârâul care-i atingea marginea. Uliţa,
puţin întortocheată care se desprindea din şosea, am parcurs-o mai
mult pipăind răzlogii din gardul care ducea până la poarta unde
trebuia să mă opresc.
Un câine ciobănesc legat la colţul şurii, a dat semnalul că
cineva bate la poartă… Uncheşu’ care încă mai trebăluia prin grajd, a
venit în grabă să deschidă poarta. Nu ştia cine-i. Când s-a dumirit că
eu sunt, nu numai că nu-i venea să creadă, dar a rămas atât de
surprins încât nici n-a replicat la “bună seara “, ce i-am dat-o. Pentru
moment, parcă i se uscase saliva-n gură…
- Tu ieşti măi Filu? Doamni, ci-o fost sî văd!… şi cuprinzându-
mă de mijloc, m-a dus mai mult pe sus până-n casă. În afară că-i
botezasem băiatul cel mare, Mitruţ, că-i eram nepot, eram şi bun
prieten cu el. Trecuse ceva ani de când n-am mai fost prin Voroneţ.
El ştia c-am fost pe-un timp fugar, mi-a dat şi nişte “materiale pentru
apărare “… la vremea respectivă. În continuare nu mai ştia nimic
despre mine. Cu toate că eu păream calm şi liniştit, atât el cât şi
mătuşa Vica au crezut pentru moment că eu vin de undeva de prin
pădure, că hăituit fiind am nimerit în poarta lor. Ca şi alţi oameni din
Voroneţ, era un om cu “puţină stare “, însă avea de toate. Înalt şi
233
puţintel la trup, uncheşu’ era un om răzbătător şi harnic, asta i-o
spunea şi faţa-i suptă şi mereu arsă de soare. Om de pădure, purtând
cu greu în spate patima vânatului totul învăluit într-o mare taină.
Pentru el un singur foc de armă slobozit într-un hău de pădure,
însemna un mistreţ, un cerb, o ciută, un jder sau chiar o buhă…
Faptul c-am venit la ei în cursul săptămânii şi pe-nserat, nu li s-a
părut normal. În timp ce mătuşa pregătea mâncarea având grijă şi de
cei câţiva copii pe care-i avea, uncheşu-mi punea tot felul de
întrebări, retraşi fiind într-o odăiţă aşezată la intrarea în cămara din
spatele casei.
- Dacî-i nevoi sî stai mai mult la noi, în camira iasta poţ sta fără
grijî!… îmi şopteşte îngrijorat uncheşu’. Pe scurt, i-am prezentat
situaţia din ţară, a celor fugiţi în munţi şi într-o oarecare măsură, ce-
ar putea să mi se-ntâmple…
- Deocamdată, nu-s în pericol, îmi văd de serviciul meu şi
nimeni nu-mi are grija, dar poţi să ştii? O vorbă spusă de cineva…
ajunge! Am trecut pe-aici ca să vă văd… şi noaptea asta să-mi
continui drumul peste munte până acasă. Dacă voi fi pus într-un
pericol, vă găsesc eu…
Între timp, mătuşa a pregătit o supă de pasăre, mămăliguţă şi o
friptură cum nu mâncasem de mult. Amândoi şi-au dat seama că ceva
grav se-ntâmplă: “Sî vinî iel di la Bucureşti direct la Voroneţ, s-
ajungî acasî la Stulpicani prin desişu’ pădurii şî noaptia, aista nu-i
sămn bun, îi rău di tăt !”…
Din Voroneţ se putea ajunge în Doroteia şi-n continuare acasă
la Stulpicani, urmând o potecă ce trecea pe lângă vestita Mănăstire şi
continua prin pădure până-n vârful Obcinii, apoi se lăsa spre câmpul
deschis ce străjuieşte deasupra satului Doroteia. Era mult până-n
ziuă, când uncheşu’ m-a trezit:
- Hai măi Filu, sî pornim!…
Când am ieşit din casă, luceafărul de zi se vedea strălucind
printre vârfurile copacilor. Fără să ne vorbim prea mult pe drum, am
trecut pe lângă Mănăstire continuându-ne urcuşul. Cu toate că eram
obişnuit cu hăţişurile, mi s-a părut greu. Abia reuşeam să mă ţin
aproape de uncheşu’. Din când în când îl întrebam:

234
 - Mai este mult, n-am rătăcit? Sigur pe el, îmi răspundea în
şoaptă:
- Cunosc drumu’ ista di când ieram băiet, mai avem oliacî şî
agiungim…
Prin unele locuri, timpul a făcut ca drumul să-şi piardă urma.
Mergeam la inspiraţie. Ajunşi cu greu în Obcină, ni s-a părut c-am
obţinut o victorie. A trebuit să mai mergem pe drumul Obcinii spre
Nord o oarecare distanţă, până să ajungem la poteca ce se lăsa în vale
spre Doroteia.
Din luminişul în care am ajuns, se desprindea cărarea pe care
coborând trebuia s-ajung în Dorotei. Razele soarelui risipise până şi
ultimele rămăşiţe ale întunericului. În liniştea pădurii, ciripitul
păsărilor dădea viaţă începutului de zi. De aici, eram în stare să mă
pot orienta singur. Se vedea spre Apus la distanţă: Runcul, Poiana
Slatinei şi Corhana, leagănul copilăriei mele…
- Dacî ţîi poteca iasta tot în vali, ieş în imaşu’ dorotienilor, şî di
acolu ţî sî vedi pân-acasî!…
Cu aceste ultime instrucţiuni pe care mi le-a dat uncheşu’ ne-
am despărţit, luându-ne un călduros rămas bun. Aranjându-mi sumar
ţinuta, coborâşul pe lângă brazii care străjuiau poteca, mă înviora,
îmi dădea putere. Din vârful imaşului, priveliştea “de sub picioare “,
mi-a umplut sufletul de aduceri aminte.
Panglica şerpuitoare a drumului Frasin-Ostra, părea fără suflare
la acea oră matinală. Apa Suhei, prundul, dealurile pe lângă care am
trecut de-atâtea ori, aceleaşi ca-ntotdeauna. Pe-o punte şubredă şi
mişcătoare am trecut apa Suhei, ajungând la “drumul mare “ care
ducea spre Stulpicani.
După nici două sute de metri de mers pe drum, am ajuns la
“Fierăria din ţigani “. Această fierărie poartă un astfel de nume,
întrucât în zona respectivă, pe deal în apropiere de “drumul mare “,
s-au aciuat cu timpul câteva familii nevoiaşe de ţigani înrudite între
ele. Acolo s-au pus bazele unei fierării, deservită de membrii
comunităţii ţigăneşti, din tată-n fiu. Populaţia din împrejurimi era
foarte mulţumită de calitatea lucrărilor executate de aceştia. Privind
mai atent, văd caii noştri sub şopronul unde se executau lucrările de
potcovit. M-am urcat până la fierărie. Înăuntru, unul din meşteri
235
finisa pe ilău o potcoavă încă fierbinte, un altul pregătea în cărbunii
încinşi material pentru o nouă potcoavă. Tătuţa, privea cum meşterii
modelează fierul în potcoave pentru caii noştri. Cu meşterii mă
cunoşteam mai dinainte, iar când le-am dat “bineţe “, au întrerupt
lucrul răspunzându-mi cu afecţiunea specific ţigănească…
Sosirea mea cu totul neaşteptată, la un timp nepotrivit, pentru
tătuţa a fost o surpriză dureroasă. Nu ştia cu ce să-nceapă. În timp ce
netezeam pe rând botul cailor, i-am explicat c-am venit să văd ce mai
fac, cum stau cu sănătatea şi ce mai este prin sat… Parcă nu auzea
nimic din ce-i spuneam, se uita la mine neîncrezător şi da să
lăcrămeze.
Meşterii erau în plină desfăşurare a lucrului de potcovit, iar
tătuţa trebuia să le fie de ajutor la unele operaţii. Spunându-mi că
lucrarea va mai necesita “două, trei ore”, i-am lăsat să-şi vadă de
treabă, eu continuându-mi drumul. Ceasul era în jur de nouă şi
jumătate-zece . Soarele încălzea mai tare decât într-o zi de primăvară
cum era atunci. Prin livezi oamenii greblau fânul nemâncat de oi, şi
pregăteau ogoarele pentru arat. În Plotoniţa, am văzut şi câţiva miei
printre oile din livezi. Până la crâşma lui “Piticari “, locul de unde se
desprinde din drumul principal o ramificaţie care duce undeva în
stânga şi urcă spre pârâul Braniştei, nu m-am întâlnit cu nimenea. În
crâşmă se auzeau ceva voci bărbăteşti, fără să văd chipul vreunuia.
De la Piticari, am luat-o spre casă de-a dreptul pe sub poala
Runcului, pe Ţarna Plotoniţei. La vremea ceea nu erau garduri pe-
acolo, cum sunt astăzi. Câinii de-acasă m-au simţit abia când am pus
mâna pe cârlig să deschid poarta. Mămuţa ieşea din şură, dăduse
tărâţe la miei. I-am zâmbit cuprinzând-o şi strângând-o cu mult dor la
piept. Trasă la faţă şi slabă, s-a bucurat de sosirea mea însă nu se
aştepta. Eu le scrisesem că voi veni de Paşti acasă, atunci sperau să
ne vedem. Ei posteau şi-şi aveau mâncarea pregătită, pentru mine s-a
gătit ceva de frupt.
Între timp a sosit şi tătuţa de la fierar. Gândul lui nu-i era la
mâncare ci la motivul pentru care am venit eu până acasă. Dacă
sosirea mea ar fi fost de Paşti, nu şi-ar fi pus întrebări.
- Ţ-o mai avut grija ciniva pi-acolu, măi Filu? A rupt în cele din
urmă tăcerea tătuţa. Ca să le răspund, am început a le prezenta
236
situaţia mea de la Bucureşti. Cum merge cu serviciul, cu examenele
de la a doua facultate, cum se prezintă situaţia politică şi alte lucruri
mai mărunte. Nu le-am spus nimic despre nesiguranţa în care mă
aflu. Nu le-am spus că astă noapte “am mas “ la uncheşu’ Gheorghe
din Voroneţ şi că acasă… am ajuns traversând Obcina Brusturosului.
Dacă le spuneam traseul pe care am venit, erau siguri că mă aflam în
pericol.
Cu toate că banda de fugari a lui Ghivnici-Flocea din Stulpicani
fusese prinsă, prin pădurile noastre încă se mai vedeau figuri de
oameni necunoscuţi. Tătuţa-i zărise când prin Poiana Slatinei, când
prin lăstărişul de după Obcina frăsănenilor:
- Sî hi fost nişti hoţ, nişti miliţeni deghizaţ, n-am putut pricepi.
Nu s-o lasat la videri!…
Părinţii credeau că eu am venit acasă într-un mic concediu,
eventual până la Paşti. Când le-am spus că plec astăzi cu acceleratul
de seară şi că nu-mi iau nici un fel de bagaj cu mine, au devenit
vizibil supăraţi:
- Di ci nu mai stai, cari-i cauza di ti sâleşti aşe tari, ci s-o-
ntâmplat di nu ni spui şî nouî?!…
Întrebările se succedau unele după altele, puse insistent de către
părinţi la care eu nu puteam da un răspuns sincer.
- Când am să vin în concediu, căutam într-un fel să le răspund,
am să stau mai mult, o să mergem prin Poiană… prin păduri, acum
am venit aşa… doar o fugă să văd ce mai faceţi şi atât!…
Soarele trecuse bine de amiază. Pe cer nu se zărea strop de nor.
În livadă vitele rumegând se lăsau mângâiate de razele soarelui, mieii
zburdau printre oi oferind un spectacol inedit. După ce am cotrobăit
prin toate camerele, podul casei şi al grajdului şi-am pus pe foc toate
hârtiile care nu trebuiau să mai stea pe-acolo, m-am dus să mă
întâlnesc cu vecinii mei. Ieşise bine cu toţii din iarnă. Între timp
murise uncheşu’ Mihai, prietenul din vacanţele mele, şi soţia lui
Aniţa.
Răchitele înşirate pe marginea pârâului nostru îşi etalau
mugurii, iar clipocitul apei ce se strecura printre bolovani, s-auzea
până-n poarta curţii noastre. Câteva plăcinte umplute cu multă brânză
de vaci, aşa ca pentru drum a fost singurul pachet pe care l-am luat la
237
plecare. Tătuţa coborâse din pod de la fum cârnaţ, muşchi şi slănină
de porc pentru a le lua cu mine. Am motivat că toate acestea o să le
iau când voi veni de Paşti sau în concediu. Acum era post… nu era
cazul. La plecare mămuţa a rămas supărată că n-am luat nimic din
cele ce îmi ofereau, cum luam altădată. Drumul cu căruţa până la
Frasin, n-a durat mult. Mai era timp până acceleratul de Vatra Dornei
pentru Bucureşti să sosească în staţie. M-am înţeles cu tătuţa ca de la
gară să se întoarcă acasă fără să mai aştepte ca de obicei sosirea
trenului.
Întunericul începea să se lase când mi-am luat rămas bun de la
tătuţa şi de la caii care m-au adus până la gară. Trenul a avut ceva
întârziere, pe care eu n-am băgat-o-n seamă. Vagonul de clasa doua
în care m-am urcat avea destule locuri libere. M-am aşezat în locul
meu din colţ, după ce am salutat pe ceilalţi călători din
compartiment. Fiecare pe locul său îşi torcea gândurile proprii, fără a
scoate un cuvânt. Cătinel, am încercat şi eu să le adun pe ale mele, să
le ţin pe-aproape, să nu le las să prindă prea mari aripi… Legănatul
trenului, pe rând i-a adormit pe toţi până la Bucureşti. Aş fi vrut să
dorm şi eu pentru că eram obosit, nu m-a prins somnul. Gândurile-mi
porneau de la Bucureşti, treceau prin Voroneţ, poposeau la părinţi şi
ajungeau iarăşi la Bucureşti. Aici era cheia, la Bucureşti. Dacă
Dumnezeu îi păzeşte pe “cei doi “ să nu fie arestaţi, înseamnă c-o
mai ducem o bucată. Dacă îi arestează, cade totul. Nu mă văzusem de
mult cu ei, poate au uitat de mine… Chiar dac-au uitat de mine, nu se
ştie dacă au uitat de cel care mi-ia prezentat mie, care-i cunoştea
înaintea mea… Cu astfel de gânduri care se învârteau într-un cerc
vicios, am ajuns în Bucureşti, Gara de Nord. Prin mulţimea de
oameni grăbiţi de-a lungul peronului, mi-am făcut loc spre ieşirea din
faţă. Cu primul tramvai am pornit spre Universitate, Piaţa Unirii, Bd.
George Cosbuc şi acasă pe Mitropolitul Filaret 44.
Aşa cum stăteau lucrurile, nimic nu părea a fi suspect. Nu era
nici un motiv de îngrijorare. Viaţa îşi urma cursul legănându-se ca-
ntr-un balansoar: când în sus spre unele speranţe, când în jos spre
înecarea lor…

238
 Războiul din Coreea cu intervenţia americanilor, ne-a adus
speranţa extinderii conflictului şi-n acest context s-ar putea face ceva
şi la noi, n-a fost să fie aşa.
Înăsprirea relaţiile între cele două mari puteri, a înrăutăţit şi mai
mult situaţia de la noi. Aceasta, însemna accentuarea măsurilor de
consolidare a rolului Partidului comunist în conducerea societăţii şi
distrugerea oricăror tendinţe de împotrivire.
Pentru cei de la birou, am avut pregătit să le servesc câte o
plăcintă proaspătă făcută de mămuţa.
În cadrul serviciului, atmosferă tinerească, voie bună, lucrări
peste lucrări, situaţii informative privind activitatea economică din
sector. Nimic deosebit faţă de alte luni. De altfel, tipicul problemelor
de rezolvat lună de lună, era acelaşi. Ceea ce diferenţia o lună de alta,
era rezultatele obţinute, mai bune sau mai puţin bune. În zilele
următoare am fost plecat în interes de serviciu la unele fabrici de
conserve, pentru clarificarea şi rezolvarea unor probleme de care
răspundeam. Am trecut şi pe la Institut, însă nu m-am întâlnit cu nici
unul de-ai noştri. În zilele care au urmat, n-am avut nici un
presentiment c-ar putea să mi se întâmple ceva deosebit. Cu toate
acestea, s-a întâmplat! Duminică 31 martie 1952, dis-de-dimineaţă a
venit o doamnă la blocul nostru şi a-ntrebat proprietarul dacă
locuieşte aici cineva cu numele de Filaret. I s-a răspuns afirmativ. A
cerut să-mi vorbească. Domnul Olteanu, proprietarul imobilului, mi-
a prezentat-o. Era o doamnă cam la 50 de ani, îmbrăcată sumar, încă
sub emoţia fricii, a intrat direct în subiect:
- Vă numiţi Filaret?
- Da, i-am răspuns pe jumătate de glas, intuind instantaneu
despre ce este vorba.
- Locuiesc a treia casă din deal, astă noapte Securitatea a făcut
percheziţie la toate casele din capătul străzii de sus, ajungând la noi
în zori de zi. Caută un anume Filaret,… şi noi avem necazuri cu
Securitatea… ne este foarte frică… Să vă păziţi!
Discuţia s-a purtat în curte lângă poartă. După această scurtă
discuţie, doamna Gheţu – aşa se numea -, a plecat mulţumită c-a
putut să mă avertizeze. N-am spus domnului Olteanu motivul pentru
care m-a căutat doamna Gheţu. Ar fi intrat în panică, fiind şi el un
239
duşman al comuniştilor. Ştiam că în camera în care locuiesc nu am
nici un material compromiţător. La birou, aveam. Pe la ora zece, am
coborât în curte de la etajul unu, unde-mi aveam camera. Domnul
Olteanu, îşi făcea de lucru prin curte jucându-se cu câinele. A insistat
să-i spun: “pentru ce a venit doamna Gheţu?”… Intuia că ceva nu
este în regulă. Familia Gheţu, după cum spunea domnul Olteanu, era
una din cele mai înstărite de pe strada noastră. Avusese un mare
atelier pe care-l confiscase comuniştii, domnul Gheţu fusese cândva
arestat şi torturat, acum fiind bolnav. Nu i-am spus domnului Olteanu
nimic despre cele ce-mi spusese doamna Gheţu. Ştiam că el nu are
materiale compromiţătoare pe lângă casă. N-avea pentru ce să se
teamă sub acest aspect. Am ieşit în stradă, închizând cu atenţie pe
dinafară portiţa din grilaj metalic.
Fiind duminică, la o oră când lumea se ducea şi venea de la
piaţă, aglomeraţia era mai mare decât într-o zi de lucru. Nu departe,
mergând pe strada noastră tot înainte spre Rond, era o piaţă
agroalimentară George Coşbuc. Producătorii agricoli din Sudul
Bucureştilor, îşi aduceau produsele muncii lor în această piaţă.
Locuitorii din împrejurimile Rondului şi până la distanţe destul de
mari, de aici se aprovizionau.
În duminica respectivă, la biroul nostru n-a venit nimeni să
lucreze suplimentar. De obicei mai venea domnul Petrescu. Am
început a scotoci şi verifica hârtie cu hârtie scoţând din birou ceea ce
trebuia distrus. Aceste hârtii au fost duse cu grijă şi făcute de negăsit
într-un tomberon dosnic din curtea Ministerului. Am lăsat biroul la
care lucram ne-ncuiat, cu cheia pusă la vedere în primul sertar de sus,
am încuiat uşa la cameră şi-am plecat. Se făcuse după amiază. N-am
avut de gând să mă duc acasă. Am trecut mai întâi pe la vărul meu
Vasile Nacu. El încă nu se eliberase din armată şi putea fi găsit într-
un un mic atelier al armatei amenajat la parterul unui bloc în
apropierea Ministerului de Interne. Acolo el lucra pentru armată
lozinci, panouri şi tot ce trebuia să fie “scris frumos “, avea mare
talent la desenat şi scris frumos. L-am găsit singur ospătându-se
dintr-o conservă cu fasole şi carne de porc. Am mâncat şi eu alături
de el. Din vorbă în vorbă i-am spus că s-ar putea să fiu arestat. Nu-i
venea să creadă. A căutat să mă încurajeze. Toată după amiaza mi-
240
am petrecut-o cu Vasile. În acest interval de timp am făcut şi o vizită
neprogramată colegei de şcoală primară Lidia Hutu, căsătorită în
Bucureşti cu domnul Mincea, ofiţer care lucra în Min. Ap. Naţionale.
Locuia undeva pe Bd. Ardealului, pe lângă Fac. de Medicină. După
mai multe aduceri aminte din şcoala primară, inclusiv momente
petrecute la nunta lor care a avut loc la Stulpicani, ne-am luat rămas
bun. Nu ştiu cum se face că în seara ceea de 31 martie, Vasile a
insistat să mă însoţească cât mai mult, să ne plimbăm împreună până
târziu. În Piaţa Unirii ne-am despărţit amical, dorindu-ne reciproc
veşti… cât mai bune.
Din tramvaiul care urca pe Bd. George Coşbuc spre Rond,
priveam cum pe trotuarele laterale scăldate-n lumini, se perindau fel
de fel de figuri într-un continuu dute-vino. Nu aceiaşi animaţie era pe
str. Mitropolitul Filaret pe care mergeam spre casă. Doar ici, colo
câte-o pereche de îndrăgostiţi. Mă aşteptam, să se ia cineva pe
urmele mele, sau să mă oprească chiar din mersul pe stradă. Nu s-a
întâmplat nimic. La familia Olteanu, era încă lumină. Nu ştiam dacă
peste zi, doamna Gheţu le-a spus şi lor, ceea ce-mi spusese mie. M-
am urcat liniştit la camera mea de la etajul unu şi fără prea multe
gânduri, m-am culcat la risc…
Nu ştiu cât o fi durat somnul sau dacă am fost visat ceva, ştiu c-
am fost trezit de zgomotul bătăilor insistente şi puternice în uşă. Am
deschis. Patru indivizi voinici şi bine legaţi la trup, au dat buzna în
cameră fără să spună un singur cuvânt. Doi m-au încadrat cumva pe
mine, ceilalţi doi au cotrobăit camera. Unul dintre ei a rupt tăcerea :
- Suntem de la Miliţie, trebuie să mergi să dai o declaraţie!…
M-am îmbrăcat, şi-am încercat să-mi iau o cămaşă de schimb.
- Nu ai nevoie de nici o cămaşă, pentru o simplă declaraţie n-ai
nevoie de schimburi!…
Cred că-n mai puţin de cinci minute, am fost mai mult pe sus
ajuns în stradă şi aruncat într-un IMS. Aici mi-au pus renumiţii
ochelari prin care intrai în lumea nevăzutului… Indivizii nu-şi
spuneau nimic unul altuia. Maşina a pornit în goană spre undeva.
Simţeam cum şoferul virează când spre dreapta când spre stânga,
când tot înainte, vreme de aproape un ceas. Credeam că nu mai
ajunge la destinaţie. În cele din urmă a oprit. Bine înşfăcat de
241
subsuori, am fost condus mai întâi pe-un teren drept. Fără să-mi
spună că urmează scări, m-am împiedicat de ele, poticnindu-mă…
- Ridică picioarele banditule, te faci că nu vezi? M-a scuturat
unul dintre ei, ridicându-mă din cădere.
Am început să protestez vehement încercând să-mi smulg
ochelarii de la ochi. A fost cu neputinţă.
- Pune-i mă căluşu-n gură, ‘mnezeii lui! a izbucnit o voce
răguşit-piţigăiată chiar de lângă mine. În aceeaşi secundă o lovitură
puternică dată peste gură, m-a descumpănit să cad pe spate. Am
rămas mut… simţind cum îmi amorţeşte tremurând falca. În timp ce
eram împins cu forţa spre înainte, mai mult dus pe sus, am început să
mă împiedic de unele obstacole…
- Ridică piciorul banditule, iarăşi te faci că nu vezi?!…
Din interior, s-auzea ecoul unor paşi apropiindu-se de noi.
Câteva şuşoteli între cei ce mă conduceau, prinse de mine din mers,
m-au făcut a înţelege c-am ajuns unde trebuia să mă ducă. N-a fost
aşa. După încă vreo câţiva paşi, am simţit că mă răsucesc să fac
drumul înapoi. Trebuia să calc treptele pipăindu-le de sus în jos.
Introdus din nou în maşină, motorul a pornit demarând în goană pe
unele străzi cu ocoliri şi opriri bruşte. După un oarecare timp de
alergătură, maşina a încetinit şi scrâşnitul unei porţi de fier mi-a dat
a-nţelege că aici trebuia să fiu adus. Comportamentul celor ce mă
conduceau a fost în continuare acelaşi ca mai înainte. De data
aceasta, ca să nu mă-mpiedic de eventuale trepte, târam picioarele
pipăind astfel asfaltul pe care eram mai mult târât. În cele din urmă,
zdrăngănitul metalic a unui zăvor de uşă tras nervos, a vorbit de la
sine. Uşa la celulă s-a deschis, în timp ce unul dintre însoţitori mi-a
smuls duşmănos ochelarii, îmbrâncindu-mă înăuntru.
O celulă întunecoasă, îmbâcsită cu-n miros intens înecăcios,
îmi oferă în felul ei ospitalitatea. Patru paturi, din care două
suprapuse, ocupau aproape în întregime spaţiul. Era liber, doar cel
din stânga sus. Am înţeles că acela este al meu. Mai era până la ziuă.
Din primul moment mi-am dat seama, că nici unul din cei trei, nu
dormea. Se prefăceau, hârşnitul sfâşietor declanşat la deschiderea şi-
nchiderea uşii, era în stare să mişte şi morţii. M-am urcat pe patul de
sus aşa îmbrăcat cum eram, doar pantofii au rămas jos.
242
 Nu mi-a fost greu să-mi dau seama ce mă aşteaptă, ce drum
întortocheat şi plin de ghimpi mi se deschide în faţă. Am început să
mă gândesc intens la situaţia în care mă aflam. Unde s-o fi rupt
lanţul? Din ce parte şi cum să mă apăr? Cine-o mai fi arestat? Ce a
reuşit Securitatea să afle despre noi? Despre câţi se ştie ceva? Nu
puteam să-mi dau nici un răspuns. Cu de-ai noştri, nu mă întâlnisem
de mult, iar cu Valerian şi Anderca şi mai de mult. Credeam că ăştia
din urmă ne mai întâlnindu-ne, au renunţat la activitatea lor,
considerând totul ca ceva trecător şi de ne luat în seamă. Pe culoare
nu se auzea la ora respectivă nici un zgomot. Eram la Securitatea din
Rahova, la câţiva paşi de strada pe care locuiam eu… Din când în
când vizeta de la uşă s-auzea foşnind doar pentru câteva secunde,
semn că cineva urmăreşte starea din celulă. La un moment dat, am
auzit mişcându-se, apoi am văzut cum deţinutul care era întins pe
patul de jos din dreapta, încearcă să se ridice. Cu greu a reuşit să se
târască şchiopătând spre uşă, unde într-o cutie de conservă s-a uşurat
de urină. Se vedea a fi un om voinic, spătos, înalt. S-a întors tot aşa
de greu, sprijinindu-se de marginea patului de sus. Când a ajuns în
dreptul capului meu, m-a atins foarte discret cu mâna şi mi-a şoptit:
- Să te ţâi tare!, apoi s-a lăsat încet pe patul său de jos. Nu ştiam
nimic despre cei din cameră. Auzisem că prin celule sunt introduşi
securişti sau turnători versaţi care lucrează pentru Securitate. Celula
era mică, dreptunghiulară în care abia încăpeau patru paturi din care,
două suprapuse. Tavanul jos, iar geamul cât o fi fost de mare nu ştiu,
fiind acoperit în întregime cu un oblon din scânduri bătut în cuie.
Semiîntunericul învăluit în deznădejde, sudoare şi urină, mă purtau
prin lumi ce nu aveau nimic comun cu realitatea din care am fost
desprins. M-am întors pe-o parte să-mi adun gândurile şi să accept
realitatea aşa cum este. După felul cum s-au comportat cei care m-au
adus, situaţia nu era simplă, ci complicată şi de durată. Într-un târziu
am auzit cum pe culoar se face un anumit zgomot, umblând cineva
din uşă în uşă. A bătut şi-n uşa noastră. Era deşteptarea. Îmbrăcaţi,
am aşteptat să ne vină rândul de mers la spălat şi wc. Era o anumită
ordine. Când pe culoar erau gardieni mai cu suflet, putea să ajungă
fiecare la robinet să se spele. Când de serviciu venea rândul unor
“spurcaţi “, nu reuşeau toţi să se spele sau să-şi facă nevoile. Nici n-
243
apucai să te aşezi “pe vine “ la wc, şi-ţi strigau de s-auzea tot
culoarul:
- Taie-l, taie-l mă, n-auzi ?!… Ieşi afară, ieşi afară ! Crezi că eu
am să stau la curu’ tău pân’ ti-i screme tu?!…
În caz că nu-l “tăia-i “ la ordin, te pomeneai cu-n pumn în cap
dat pe deasupra, riscând ca alţii să te ridice din fundătură, inclusiv să-
ţi tragă pantalonii. Uşile de la wc erau tăiate pe la jumătate, astfel ca
să poţi fi supravegheat şi când îţi faci nevoile. Uşile au fost tăiate pe
la jumătate urmare unor sinucideri care au avut loc în wc-uri. Nu
după mult timp a urmat micul dejun. Un polonic de terci, aruncat
într-o gamelă ruginită şi diformă, a fost porţia pentru fiecare dintre
noi. Terciul era atât de fierbinte, încât te frigeai de gamelă şi cu
neputinţă de a putea fi sorbit. Trebuia de sorbit din gamelă, fără
lingură. Nu ştiam care-i motivul că ceilalţi au început a horpăi
“fiertura “ fără să aştepte cât de cât să se mai răcească aceasta. Am
început şi eu să suflu agitând gamela cu terci, doar, doar se va mai
răci. Nu s-a răcit…
- Soarbe-l aşa cum î-i… vine îndată după gamele! Mi-a spus
tânărul care ocupa patul cel de sub al meu. Era un ţigănaş pricăjit de
15-16 ani, adus acolo pentru cine ştie ce vorbă spusă undeva… I-am
dat gamela să soarbă el terciul. N-a apucat să termine “fiertura “ când
gardianul deschisese portiţa din uşă, pentru înapoierea gamelelor.
La prima oră au fost scoşi la anchetă ţigănaşul şi “colegul “ de
pe patul de sus. Am rămas în celulă cu cel care-mi spusese să “fiu
tare“. Era un gospodar renumit de la poalele Munţilor Făgăraş,
învinuit că ajutase cu hrană şi îmbrăcăminte pe fugarii din munţi. El
nu recunoştea, sau ce recunoştea nu convenea anchetei. Fusese atât
de crunt bătut, încât acuma suferea de o incontinenţă urinară, şi-un
picior schilodit. De câteva zile nu-l mai scosese la anchetă, cu toate
că cerea insistent să fie transportat la spital, ne mai putând suporta
durerile, nu-l lua nimeni în seamă. Pe culoar se auzea o mişcare
continuă. Badea Ion îmi spune că ceea ce se aude, reprezintă un du-
te, vino de la anchete, care se făceau undeva sus la etajul unu. În jur
de ora 10-11, uşa la celulă s-a deschis, un soldat m-a întrebat cum mă
cheamă, mi-a pus ochelarii negrii şi-mpreună am început a urca
scările spre etajul unu. Faţă de cei care m-au arestat, acest tânăr
244
soldat m-a ajutat la urcuşul treptelor spunându-mi când să ridic
piciorul şi să păşesc. Nu departe pe culoarul de la etaj, o uşă s-a
deschis iar eu am fost introdus înăuntru. Nu mi s-au luat ochelarii de
la ochi. Se auzeau mai multe voci în jurul meu. După ce am fost
plimbat puţin prin cameră, mi s-au luat ochelarii de pe faţă. Camera
era mică: o măsuţă mai spre un colţ, două, trei scaune, un singur
geam cu gratii. Un ofiţer de talie mijlocie, la vreo 50 de ani, brunet
cu început de chelie, ochi albaştri, nas puţin coroiat, îmi arată
scaunul să iau loc. M-am aşezat pe scaun. El stătea în picioare
dincolo de masă, în faţa mea. În timp ce se apleacă încet peste masă
spre mine sprijinindu-se în mâini, mă întreabă:
- Ştii pentru ce eşti adus aici?
- Nu ştiu domnule! I-am răspuns decent, şi fără să mă grăbesc.
- Toţi care sunt aduşi aici, nu ştiu nimic! Cu încetul îşi aduc
aminte şi ne spun totul!…
Spunea aceste cuvinte, în timp ce-şi potrivea scaunul să se
aşeze. Continua să mă privească insistent fără să scoată un cuvânt.
După ce frunzăreşte câteva coli de hârtie prin sertar, scoate una pe
care după ce o analizează, începe a pune întrebări:
- Pe Popescu Ion, îl cunoşti? Dar pe…? Dar pe…? Şi tot aşa a
înşirat vreo zece nume. Am răspuns negativ. A mai stat puţin apoi a
continuat: Dar de Turtureanu Valerian, ai auzit?
- Da, am auzit!
- Pe Anderca Traian l-ai cunoscut?
- Da, l-am cunoscut!
- Unde i-ai cunoscut pe aceştia?
- La cantina ISE-ului. Serveau masa la aceiaşi cantină cu mine.
- Ei erau studenţi la Universitate, ce căutau la cantina ISE-ului?
- Nu cunosc acest lucru, domnule anchetator!
După ce a mai stat puţin, a mai scos nişte hârtii din birou şi
prefăcându-se că citeşte, mă întreabă brusc:
- Îi cunoşti bine pe Turtureanu şi Aderca, sau numai din
treacăt?…
- Mai mult din treacăt, domnule!
- Ştiai că ei sunt legionari, că au legături cu cei fugiţi în
străinătate şi că luptă împotriva ordinii de stat din ţară?
245
 - Nu ştiam toate astea! Când i-am spus că “nu ştiam toate astea
“,din calm cum era, a trântit cu pumnul în masă încât parte din hârtii
i-au sărit din mână. Bufnitura a fost aşa de neaşteptată încât am dat
să sar în sus de şocul produs.
- Te prefaci că nu ştii? îţi spun eu… Turtureanu şi Anderca sunt
legionari. La ordinul lui Horia Sima, şi a altor trădători fugiţi din
ţară, au dus o activitate pentru refacerea Mişcării legionare. În acest
sens, au recrutat indivizi din diferite medii, au făcut antrenamente, şi
pregătire de luptă astfel ca la momentul potrivit, formaţiunile din ţară
la care se vor adăuga cele din străinătate, să poată lua puterea. Au
dus activitate, acum nu mai duc… sunt aici în mâinile poporului!…
Se ridică de pe scaun, face câţiva paşi, se întoarce către mine şi
scărpinându-şi nervos barba, zice aşa ca pentru sine: “Cine să preia
puterea?!…
- Mă, puterea din mâna poporului, n-o poate lua nimeni! Nu
numai un spion ca Horia Sima, un “jigărit “ care dă târcoale în jurul
graniţelor ţării noastre încercând disperat doar, doar o putea face
ceva… dar întreg Imperialismul anglo-american este neputincios în
faţa noastră… Noi nu suntem singuri! Uniunea Sovietică este sora şi
protectoarea noastră. China, marea Chină populară este mână-n mână
cu noi. Toate statele cu democraţie populară din Europa şi din lume
sunt alăturea de noi… Îţi dai tu seama cât de puternic este
Comunismul? Tratatul de la Varşovia, reprezintă forţa cea mai mare
cunoscută vreodată în istorie. Armatele participante la acest tratat
sunt dotate cu armamentul cel mai modern pe plan mondial… Pactul
Nord Atlantic, pentru noi nu reprezintă nici un pericol. El se va auto-
desfiinţa. Ţările semnatare, au intrat deja în criza finală a
capitalismului, urmează prăbuşirea lor cât de curând, proletariatul va
prelua puterea şi-n aceste ţări… He! He!… N-ai învăţat aceste lucruri
în facultate?!…
- Le-am învăţat domnule ofiţer, dar…
- Dar, ce mă?… Mişcarea legionară, ce-a mai rămas din ea?…
O oficină de spionaj în mâinile Imperialismului… Horia Sima, dacă
este aşa de viteaz, de ce nu vine el în ţară să reorganizeze Mişcarea
legionară?… De ce caută să se folosească de nişte nepricepuţi ca
Turtureanu şi Anderca?!… Turtureanu, agaţă unul de-al de tine, de-al
246
de Chirilă, de-al de alţii pe care-o să ni-i spuneţi voi… şi împreună
cu toţii, o să faceţi ani grei de puşcărie, dac-o să mai ieşiţi din
puşcărie… iar pe Horia Sima, idolul vostru, o să-l doară-n cur de
voi!…
- Domnule anchetator, am încercat să-l întrerup, nu-nţeleg de
ce-mi vorbiţi de Horia Sima şi Mişcarea Legionară, când eu nu am
nimic de a face cu ea. Este adevărat că l-am cunoscut pe Turtureanu
şi pe Anderca, am discutat cu ei de câte ori m-am întâlnit pe la
cantină, dar niciodată nu mi-au propus să fac parte din Mişcarea
Legionară. Dacă aşi fi dorit să fac parte din această Mişcare, o
puteam face în 1940, intrând în Frăţiile de cruce, n-am făcut-o! Nici
acuma nu cred că poate cineva să afirme că am făcut, sau fac parte
din această organizaţie…
Din afirmaţiile anchetatorului, reieşea că Turtureanu, Anderca
şi Chirilă sunt arestaţi. Ticu Chirilă era prietenul meu încă de la
admitere. În el aveam toată încrederea şi-i spusesem multe lucruri
despre trecutul meu şi despre o serie de prieteni din Bucovina. Acum,
nici nu-mi dădeam seama ce şi câte i-o-i fi spus. Nu mă puteam bizui
prea mult pe rezistenţa lui fizică. Ce-o fi declarat despre mine, despre
câte nume-şi putea aduce aminte, nu-mi dădeam seama.
- Spui, că nu ştiai că sunt legionari?… Uite ce spune
Turtureanu: “… în urma discuţiilor purtate la data de… în locul… cu
numitul Filaret, acesta a acceptat să facă parte şi să recruteze noi
membri pentru grupul legionar pe care-l conduceam eu“. Ei, acum te-
ai convins că ştiai despre ei că sunt legionari şi că ai acceptat să faci
parte din acest grup? Mai mult, te-ai oferit să recrutezi noi membri
pentru extinderea grupului!… Ha ! Ha ! Ha!, Cât voiai să extinzi
grupul mă? Cât?…
Am început să protestez energic, ridicându-mă de pe scaun:
- Aceasta este o înscenare, tot ce spuneţi despre mine este o
minciună, inclusiv ce spune Turtureanu. Această declaraţie trebuie să
fi fost dată sub presiune, pentru că din tot ce-aţi spus nu-i nimic
adevărat!
- Stai jos şi gândeşte-te la tot ce-ai făcut împotriva ordinii
sociale din ţara noastră. Astăzi nu dai nici o declaraţie. Începând de
mâine, după ce la noapte te vei gândi bine ce ai făcut, vei da
247
declaraţie spunându-ne totul. Dacă vrei să ai circumstanţe atenuante,
trebuie să ne spui tot ce ai făcut tu şi ceilalţi… care sunt arestaţi şi
care urmează să mai fie arestaţi. Asta înseamnă să primeşti o
pedeapsă mai uşoară. Dacă n-ai să colaborezi cu noi, s-ar putea ca-n
puşcărie să-ţi putrezească oasele. Cum ai să te porţi cu noi, aşa o să
ne purtăm şi noi cu tine. Ţine minte: Pedeapsa şi regimul de
închisoare pe care ai să-l primeşti, aici se stabileşte la noi… la
Securitate. Comisia care anchetează cazul vostru, va hotărî cine
merită să mai fie liber, şi cine va trebui să rămână în spatele gratiilor
tot restul vieţii, fiind considerat indezirabil!…
Când anchetatorul a terminat cu ameninţările, era mult după
amiază… Acea zi însorită de 1 aprilie 1952, prima zi de anchetă, ca
şi multe altele au rămas de neuitat.
Nici n-am apucat să mă ridic de pe scaun, că la un anumit semn
al anchetatorului, un soldat şi-a făcut apariţia, mi-a pus ochelarii la
ochi şi m-a condus în celulă. După cât am putut să-mi dau seama, în
timpul primelor tatonări la anchetă, situaţia era gravă. Dacă
Turtureanu şi Anderca erau cu adevărat legionari, în mod sigur că ne
bagă şi pe noi câţi vom fi arestaţi în aceiaşi oală cu ei. Ofiţerul
anchetator, după “r “-ul pe care-l pronunţa, am dedus că este evreu.
Vârsta pe care bănuiam c-o avea, însemna că trăise opresiunea
îndreptată împotriva evreilor în 1940-1944, de către regimul de
dictatură legionaro-antonescian. Acum, avea posibilitatea să-şi ia
revanşa: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte “…
În timpul anchetei s-a purtat calm, însă fiecare întrebare era
pusă duşmănos, vedeam cum abia se abţinea să nu explodeze din el
neprevăzutul… Cei rămaşi în celulă, mai puţin cel din Făgăraş care
aştepta să fie dus la spital, fusese chemaţi pentru unele “completări la
dosar “. În celulă nu se putea discuta prea mult, nu ştiai cu cine ai de-
a face. Cu toate reţinerile ce se manifestau între deţinuţi, am putut
afla că anchetatorii sunt specializaţi şi utilizaţi pe probleme, cum ar
fi: Problema legionară, cea naţional-ţărănistă, liberală, foştii poliţişti,
etc. Cei mai bine “văzuţi “ şi retribuiţi, erau cei care răspundeau de
problema legionară, ştiut fiind că legionarii au dat mai mult de furcă
autorităţilor comuniste.

248
 Celula era atât de mică încât în spaţiul dintre paturi, abia puteai
intra să te aşezi pe unul din cele două paturi de jos. În timpul zilei, nu
aveai voie să stai întins pe patul tău, acest lucru se putea face după ce
se anunţa stingerea.
Înghesuit pe patul de jos, nu mă puteam depărta cu gândul de
anchetă. Cum de era arestat şi Chirilă? Cine o mai fi în afară de el,
dintr-ai noştri de la ISE? Ce-o mai fi declarat Turtureanu despre noi?
Ce poziţie urmează să iau mâine când voi fi scos la anchetă? Nu
găseam decât răspunsuri parţiale. Masa de seară a constat dintr-un
colţ de pâine neagră şi o fiertură sorbită din gamelă.
A doua zi, ancheta a-nceput îndată după servirea terciului.
Soldatul m-a lăsat în faţa mesei, luându-mi ochelarii. Pe masă câteva
hârtii, ofiţerul pe scaunul lui, aşa cum îl lăsasem ieri. Acelaşi
anchetator.
- Te-ai gândit la cele ce ţi-am spus ieri?
- M-am gândit, însă din tot ce mi-aţi vorbit, numai parţial sunt
adevărate! Când a auzit că “parţial sunt adevărate “, s-a ridicat furios
de pe scaun, gata să mă lovească cu un baston din cauciuc pe care-l
scosese din sertar. Îmi întinde o coală de hârtie şi-mi spune:
- Ia tocul şi scrie, accentuând pe litera “r “ nazal… El îmi dicta,
eu scriam: Subsemnatul… fiul lui… şi al… născut la… domiciliat…
declar prin prezenta că în perioada… locul… m-am întâlnit cu
numitul Turtureanu Valerian, student… facultatea...După mai multe
discuţii împotriva regimului comunist, la propunerea acestuia am
acceptat să fac parte din grupul legionar… Când am ajuns la
cuvintele “la propunerea acestuia “, m-am oprit.
- Domnule anchetator, Turtureanu nu mi-a propus nimic!
Pentru mine era un student ca oricare altul ce servea masa la cantina
ISE-ului. La auzul acestor cuvinte, anchetatorul întrerupe dictarea,
mimează că-şi face nişte socoteli, ia coala de hârtie pe care
începusem a scrie, o mototoleşte şi aruncă la coş. În timp ce-mi
aruncă o altă coală de hârtie, mă întreabă:
- Pe Chirilă îl cunoşti, şi de când?
- De la admiterea în facultate!
- Ce ştii despre el?
- De la terminarea facultăţii, nu mai ştiu nimic!
249
 - Făcea parte din această organizaţie legionară, sau nu?
- Nu cunosc dacă făcea sau nu, parte din organizaţia lui
Turtureanu!
- Înainte de a vă cunoaşte cu Turtureanu, tu cu Chirilă ai avut
discuţii împotriva Partidului comunist?
- În mod special nu, doar întâmplător!
- Chirilă, spune că pe tot parcursul facultăţii a-ţi purtat discuţii
împotriva Orânduirii socialiste, este adevărat?
- Din când în când, şi-n anumite împrejurări!
- În ce împrejurări, aveaţi astfel de discuţii?
- Reforma învăţământului, naţionalizarea întreprinderilor, a
pădurilor, menţinerea armatei ruseşti în ţară, pregătirea marilor
demonstraţii la anumite sărbători… Pe măsură ce enumăram aceste
“împrejurări “, el îşi nota ceva. Nu părea nervos. De câteva ori a ieşit
din cameră, lăsându-mă de fiecare dată în grija unui soldat.
Din prima zi şi alţi ofiţeri au venit “în vizită “ la anchetatorul
meu, prefăcându-se că discută ceva între ei, în realitate ei veneau să
mă vadă şi eventual să-mi pună vreo întrebare. Nu m-au întrebat
nimic. Rămas numai cu anchetatorul, acesta-mi spune:
- Pe hârtia din faţa ta, scrie tot ce ştii despre Chirilă. Nu căuta
să ne minţi, pentru că noi ştim totul despre voi. Până acuma nu ne-ai
spus nimic. La urmă să scrii şi numele prietenilor tăi!
Singur, însoţit de soldatul care mă păzea, şi care totdeauna
stătea în picioare în preajma mea, am început a scrie:
Subsemnatul, etc… etc… în legătură cu numitul Chirilă
Alexandru, declar că l-am cunoscut la examenul de admitere în
facultate. În perioada studenţiei, am fost prieten cu el. De la
terminarea facultăţii şi repartizarea în producţie, în toamna anului
1950, nu-mi aduc aminte să mă mai fi întâlnit cu el. În afară de
Chirilă, alţi prieteni n-am mai avut. Am semnat şi pus data: 3 aprilie
1952. A trebuit să mai aştept, până la revenirea anchetatorului în
cameră. Citind declaraţia, m-a privit gata, gata să sloboadă o
înjurătură:
- Nu mai ai nimic de adăugat?…
- Nu!

250
 - Atunci, scrie în continuare: Aceasta îmi este declaraţia, şi nu
mai am nimic de adăugat. Am semnat din nou, şi-am întins hârtia pe
birou.
N-a pus mâna pe ea, a privit-o cu dispreţ. Soldatul de la uşă m-
a condus în celula mea. Omul din Făgăraş era plecat, fie la spital, fie
undeva să moară, se simţea rău de tot. Cu cei doi rămaşi în celulă, nu
aveam ce să vorbesc. Unul dintre ei, bărbat la 40 de ani, statură
mijlocie, blond, cu ochi căprui, greu se da la vorbă şi numai când era
întrebat. Am înţeles că este inginer şi-i arestat pentru spionaj. În fapt
la întreprinderea unde lucra inginerul, s-a pus problema unor utilaje
care trebuiau aduse din import. Directorul întreprinderii şi comitetul
de partid, au solicitat ca aceste utilaje să fie importate din Uniunea
Sovietică, inginerul respectiv s-a opus demonstrând prin calcule că
aceleaşi utilaje importate din Germania Federală sunt mai
performante, mai ieftine şi de calitate mai superioară. Peste câteva
zile, inginerul a fost luat de acasă şi dus la Securitatea Rahova, unde
era şi acuma. Avea câteva luni de când aştepta să-i dea drumu’ acasă,
considerându-se nevinovat. Securitatea îl acuza din ce în ce mai greu
de… “Spionaj în favoarea unei puteri străine “. Aceste câteva cuvinte
mi le-a spus inginerul când ţigănaşul era la anchetă, iar noi
rămăsesem singuri în celulă. Copilul de ţigan, între 15-16 ani, pârât
de alţi copii din şatra lor că pe linia de cale ferată Bucureşti-Giugiu,
pe una din şine… a pus o piatră pentru a răsturna un anume tren de
marfă… Odată trenul răsturnat, toţi ţiganii din jur aveau de unde să
se aprovizioneze cu de toate…
Peste vreo două zile l-au scos pe ţigan din celulă. La început,
credeam că atunci când scoate pe cineva din celulă, îi dă drumu’
acasă… Pe parcurs m-am convins că nici unuia din cei scoşi din
celulă nu i se dăduse drumu’ acasă. Îi ajungeam din urmă pe la
Jilava, Gherla, sau în Coloniile de muncă.
Câteva zile-n şir nu m-au scos la anchetă. “Ce s-o fi-ntâmplat
de nu mă scoate mai de-olaltă,… să se clarifice într-un fel “, mă
chinuiau întrebările…
- Dacă sunteţi arestat pentru “organizaţie “, durează mult. Mai
strâng probe, mai arestează câte unul… Am stat cu tineri arestaţi
pentru “organizaţie “, ancheta nu merge repede…
251
 Parcă nu-mi venea să cred ce-mi spune inginerul, când vedeam
cum se grăbeşte anchetatorul… Peste vreo săptămână şi ceva mă
scoate din nou la anchetă. De data aceasta erau doi ofiţeri în cameră.
M-au luat la întrebări înainte de-a ajunge la scaunul pe care şezusem
zilele trecute:
- Te-ai hotărât să vorbeşti mă? Când l-ai cunoscut pe
Turtureanu? Când pe Anderca? De când faci parte din Mişcarea
Legionară?… Cine mai era cu voi măă?! Cine mai era măăă?!…
Acest potop de întrebări erau puse alternativ când de unul când
de celălalt. S-ar fi dorit un răspuns maşinal, fără să te gândeşti. În
timp ce întrebările mai mult ţipate se succedau ca o furtună, ofiţerul
venit nou, un ţigan cu părul cârlionţat cam la treizeci de ani, îmi
aplica lovituri fără a conteni peste unde se nimerea, cu bastonul de
cauciuc dinainte pregătit. Astfel, în câteva minute am fost forfecat
începând cu lovituri peste cap, umeri, spate, ponciş în piept, peste
mâini pe care mă obliga să le ţin întinse pe birou, pentru ca durerea
să fie mai sfâşietoare.
Pe cât s-a putut, m-am străduit să-mi menţin echilibrul, să nu
cad jos. Întrebări au fost multe, nu înţelegeam ce vor? Toată nebunia
era amestecată în sudălmi dintre cele mai pornografice. La un
moment dat, s-au oprit. Ofiţerul cu părul cârlionţat, care avea gradul
de căpitan şi care mă lovise tot timpul, s-apropie vânăt la faţă şi
spumegând, îmi înfige cu putere de lovitură mâna-n părul de pe cap
şi-mi strigă ca ieşit din minţi:
- Eşti legionar?
- Nu! I-am răspuns, privindu-l în ochi cu duşmănie.
În aceiaşi secundă mi-a dat două palme dus-întors cu toată
puterea, împingându-mă energic înapoi, rostogolindu-mă grămadă cu
capul de podea…
- Du-l în pi… mă-si de-aici! O să-şi amintească el şi ţâţa care-o
supt-o! Aşa fac toţi legionarii! O fac pe eroii! Nu-şi calcă jurământul
faţă de Legiune! O să-I facem noi ca să şi-l calce!…
El vorbea toate acestea crezând că soldatul m-a dus de-acolo.
Când se-ntoarce şi vede că-s încă grămadă jos, dă cu pumnul
puternic în birou şi strigă către soldat:
- Du-l odată de-aici!
252
 În drum spre celulă, soldatul s-a oprit la o chiuvetă, mi-a dat
voie să-mi spăl faţa de sânge şi să iau o gură de apă. Faţa-mi era
amorţită, ochelarii nu-i mai simţeam pe obraz. Inginerul, care nu
fusese în ziua respectivă la anchetă, s-aştepta ca problema mea să
devină pe zi ce trece mai grea. Avusese exemplu pe omul din
Făgăraş, acuzat tot în legătură cu un ajutor legionar, dat celor din
munţi. A căutat să-mi pipăie spatele, dacă nu cumva este vreun os
rupt, mi-a controlat dacă dinţii mai sunt la locul lor, după care m-am
întins pe unul din paturile de jos. După câteva minute, gardianul de
pe culoar deschide vizeta, bate nervos în uşă şi ţipă spre mine:
- Ridică-te din pat, mă! Ridică-te n-auzi, ce-ţi spun? Stăi în cur
pe marginea patului!…
Nici nu m-am mişcat la strigătul gardianului.
- N-auzi mă? Ridică-te din pat, că vin la tine!…
Văzând că gardianul insistă tot mai nervos, inginerul s-apropie
de vizetă şi-i spune:
- Domnule, este lovit la cap, nu poate sta în picioare. Abia a
putut ajunge de la anchetă. Merge-ţi şi raportaţi la ofiţerul
anchetator!…
Faptul că gardianul nu mi-a mai spus nimic, înseamnă că
anchetatorul aprobase să stau lungit pe pat. Au trecut câteva zile, fără
să fiu chemat la anchetă.
Între timp în cameră au adus un muncitor tipograf de la
Combinatul Scânteia. Lucrase mulţi ani ca zeţar. Din cauza mediului
toxic, aproape că nu mai avea dinţi în gură şi nici păr pe cap, doar
câteva fire pe la tâmple. Nu-i puteai ghici vârsta. A spus el câţi ani
are, însă părea mult mai bătrân. Mic de statură şi tuciuriu de credeai
că-i ţigan. Era membru de partid din ilegalitate, cotizaţia plătită la
zi… aşa spunea el gardianului. După câteva ore de stat în celulă, l-a
apucat o criză de nervi, de-am crezut că sparge uşa. Cerea insistent:
“să fiu scos la anchetă, cu ce-am greşit?”… În cele din urmă l-au
scos. La anchetă n-a fost greu să-i scoată sub nas ziarul Scânteia,
unde într-un articol conceput a fi împotriva lui Antonescu, printr-o
inversare de litere într-un cuvânt, schimba conţinutul întregului
articol. Cum o fi fost, încât greşeala scăpase de sub control, ziarul
fusese tipărit. Toată povestea a fost tratată de Securitate ca o
253
adevărată crimă. Întors în celulă, omul îşi recunoaşte greşeala, însă
susţine că nu-i vinovat. Ceea ce îi agrava starea nervoasă era faptul
că în toată perioada serviciului, - după spusele sale – consuma zilnic
un litru de ţuică de prune curată şi fuma un pachet de ţigări
Mărăşeşti.
- Dacă ăştia nu-mi dau porţia de ţuică şi ţigări,… eu
înnebunesc!
Repeta aceste cuvinte cu voce, la gândul că gardianul auzindu-
l, o să-i aducă măcar o ţigară. Din când în când bătea şi-n uşă
cerându-i gardianului o ţigară, nu-l auzea nimeni. Noi căutam să-l
consolăm, liniştindu-l că şi noi suntem în suferinţă, că pe rând trebuie
să se rezolve situaţia fiecăruia.
- Eu n-am timp s-aştept. Familia mea n-are ce mânca. Ca
membru al Partidului comunist, am cea mai mare vechime de luptă în
ilegalitate din Secţia Zeţărie… Sunt secretarul Organizaţiei de
bază… Am fost arestat pe timpul lui Antonescu, pentru tipărirea de
manifeste comuniste … Antonescu, nu m-a condamnat cu toate că
eram vinovat! Cum pot să mă aresteze nişte mucoşi ca ăştia ? Să mă
ameninţe cu condamnarea pentru câteva litere puse greşit acolo într-
un cuvânt? Ce crimă grozavă am făcut? Cuvântul de care se leagă “ei
“, ori era… ori nu era… ziarul tot a apărut… bani au încasat pe el, ce
pagubă le-am adus eu?…
Credeam că nu mai termină cu sudălmile… Cum, uşile
celulelor de la Securitate aveau “urechi “, chiar din ziua următoare,
dis-de-dimineaţă zeţarul nostru a fost chemat la anchetă. Nu se ştie
ce i-or fi făcut tovarăşii lui de partid, însă l-au liniştit. I s-a tăiat
elanul de libertate pe care-l afişa chiar din momentul aducerii lui în
celulă.
În timpul zilei, liniştea de pe culoare era mereu perturbată de
închiderea-deschiderea de uşi, zdrăngănit de chei, şi unele voci care
exprimau ceva nedesluşit. Această atmosferă se suporta cu greu, dar
se suporta! În schimb noaptea, era ceva de groază. Începând de pe la
ora zece, unsprezece, s-auzea din când în când, undeva deasupra
noastră, fie că era la parter, fie la etajul unu, strigăte disperate atât de
voci bărbăteşti cât şi femeieşti: “ Nu mă omorî! Am copii!… Nu sunt
vinovat! “… Câte-un ţipăt sfâşietor de femeie care-ţi spinteca
254
timpanul… Acest vacarm ţinea până la o bucată de noapte, după care
s-aşternea o linişte apăsătoare.
Pentru ca acest vacarm să nu se perceapă atât de noi cei din
celular, care era situat undeva la subsol, cât şi de anumiţi spioni, dac-
ar fi existat… în această perioadă se porneau motoarele care
alimentau subsolul cu aer condiţionat.
Nu puteam înţelege, ce poate să se-ntâmple acolo sus?! Ori
Securitatea avea anume puşi nişte oameni să producă astfel de
scenarii pentru a ne înspăimânta pe noi, să ne recunoaştem mai cu
uşurinţă faptele, ori se-ntâmpla adevărate scene de groază, care
depăşesc imaginarul. Cu toate că era noapte târziu, noi nu dormeam,
ne uitam unul la altul de pe paturile noastre, ridicam din umeri a
nedumerire, urmat de semnul Crucii…
De fiecare dată, când pe neaşteptate se trăgea forţat zăvorul de
la uşă, speriaţi până la tremur, nu ştiam care dintre noi urmează să fie
luat şi dus la “tocătură “…
După o pauză de câteva zile, am fost dus din nou “sus “…
- Ei, te-ai gândit? Te-ai hotărât să vorbeşti? Ţi-ai adus aminte
de prieteni de-ai tăi?
- M-am gândit la tot ce m-aţi întrebat dv., la toate acuzaţiile ce
mi le aduceţi. Nu-i nimic adevărat! Tot ce v-am spus de prima dată
este adevărat.
- Cum adică nu-i adevărat? Va să zică, Turtureanu, Anderca,
Chirilă şi ceilalţi declară că au făcut parte dintr-o organizaţie
legionară, numai tu spui că n-a existat o astfel de organizaţie şi nici
n-ai ştiut de ea!
- Dacă ei spun că au făcut parte din acea organizaţie, înseamnă
că au făcut! Eu nu ştiu nimic despre aşa ceva!..
- Hai, dă-te dracului, nu mai umbla cu prostii! Tu ştiai de toate
astea! Ai acceptat să faci parte din organizaţia lui Turtureanu, să
recrutezi noi membri din Moldova şi Bucovina, vezi că noi ştim
totul? Vrei să-ţi mai spun din planurile voastre?
- Da, vreau să-mi spuneţi! Mi-am dat seama că devine din ce în
ce mai nervos.

255
 - După ce avea să se termine instrucţia, aveaţi în plan să treceţi
la acte de sabotaj, diversiune, spionaj, să îndepliniţi ordinele lui Sima
şi a spionilor care-l înconjoară. Spune mă, nu-i aşa?
- Nu-i aşa, domnule anchetator! N-am apucat să continui… O
ploaie de pumni îmi purta capul dintr-o parte într-alta, până ce-am
căzut grămadă pe podea.
- Dumnezeii mă-ti, toţi ştiu numai tu nu ştii? O să-ţi aducem
noi aminte!
Simţeam cum buzele-mi erau scăldate-n valuri de sânge care se
revărsau din nas şi gură, peste haine până jos pe pantaloni.
- Ridică-te banditule!
N-am putut să mă ridic. Văzând că nu dau semne a mă mişca,
scrâşneşte, strânge pumnii şi începe cu piciorul a mă lovi cu toată
forţa. Nu alegea. Instinctiv, mi-am acoperit faţa cu braţele. Fiecare
lovitură era însoţită de cruzime şi satisfacţie. La un semn numai de el
ştiut, a apărut soldatul care m-a ridicat de jos şi mai mult târâş m-a
dus până la o chiuvetă, undeva în apropiere.
- Spală-te! Apa rece, dată din abundenţă mi-a redat vigoarea şi
speranţa… Dă şi pe haină… şi pe pantaloni, a mai adăugat soldatul.
Într-un fel mă răcorisem. Revenit în cameră, soldatul m-a
aşezat pe scaun, rămânând în continuare în spatele meu de pază.
Camera era goală, nici o hârtie pe masă. După un oarecare timp,
apare anchetatorul care avea gradul de locotenent însoţit de ţiganul
cârlionţat, care după câte am dedus, era şeful său. Nu s-au aşezat pe
scaun nici unul. Ţiganul stătea dincolo de birou în faţa mea privindu-
mă, iar anchetatorul se plimba prin cameră. Soldatul s-a făcut
nevăzut la intrarea celor doi în cameră. Eu priveam seninul de afară
prin geamul zăbrelit. Tăcerea din cameră ne apăsa pe toţi. În cele din
urmă, cârlionţatul care avea grad de căpitan, s-apropie încet de mine
ca şi data trecută, mă aşteptam să înceapă a mă lovi, şi-mi spune
dezinteresat:
- Nu mai avem nevoie să recunoşti. Toţi cei arestaţi până la ora
aceasta în frunte cu Turtureanu, au recunoscut că fac parte din
organizaţia legionară, din care făceai parte şi tu. Dacă vrei să-ţi
uşurezi situaţia, recunoaşte aşa cum au făcut-o şi ei. Noi avem
puterea chiar să te eliberăm!…
256
 Eu priveam în continuare prin acelaşi geam, fără să schiţez nici
cea mai mică mişcare.
- Ai auzit mă? Te putem elibera!… Te putem condamna!…
Dispunem de viaţa ta cum vrem noi!… Depinde de tine, dacă sau nu
vei colabora cu noi!…
Ameninţările ţiganului, nici nu le-am băgat în seamă. Am
rămas în continuare în aceiaşi poziţie ca mai înainte. Simţeam cum
din adâncul sufletului mi se răscolesc energii pe care nu le bănuiam.
O urmă de scuipat de-aşi mai fi avut în gură, i-aşi fi suflat-o ‘n ochi,
spurcatului. Gura însă îmi era uscată ca după o secetă îndelungată.
Dacă a văzut că nu dau nici o atenţie “momelilor “ sale, s-a
îndepărtat de scaunul meu, reluând o discuţie nesemnificativă cu
anchetatorul. Printre altele, am prins ca din zbor:
- Mâine, să faci un bilet de eliberare… individului. Se pare că
nu ştie prea multe!…
- ‘Nţeles, să trăiţi tovarăşe căpitan !…
Întors în celulă, am găsit doar pe inginerul cu utilajele. Zeţarul
era plecat c-o destinaţie necunoscută, probabil eliberat. Între timp şi
inginerul fusese scos la anchetă. El avea marele noroc fiind singurul
implicat în dosarul “Utilajelor din import “. Securitatea-l forţa să mai
atragă şi pe alţi ingineri sau tehnicieni, care ar fi fost de aceiaşi
părere în aprecierea calităţii utilajelor aduse din Uniunea Sovietică.
N-a fost chip. Mai mult, inginerul Ionescu – pentru că aşa-l chema - ,
era un mecanic neîntrecut. Fără el fabrica era la pământ. După
arestare, conducerea fabricii, împreună cu organizaţia de bază PCR,
au făcut demersuri până la Comitetul Central, arătând care este
situaţia în fabrică, solicitând în final punerea neîntârziată în libertate
a inginerului. În semn de solidaritate, mai mulţi muncitori din fabrică
au făcut un memoriu semnat şi de preşedintele sindicatului, prin care
arătau că inginerul Ionescu era singurul care asigura funcţionarea
normală a utilajelor, solicitând punerea acestuia în libertate.
Cele de mai sus, mi-au fost şoptite de inginer la întoarcerea
mea în celulă.
Impresionat de felul cum arătam, s-a oferit să-mi şteargă
urmele de sânge de pe faţă, c-un colţ de batistă muiat în scuipat.
După ce-am sorbit lăturile reci ce mă aşteptau în gamelă, m-am întins
257
pe pat. Gardianul nu mi-a mai avut grija. Am recapitulat scenele prin
care trecusem, căutând prin mişcări ale corpului, să merg pe urmele
loviturilor primite. Am bătut în uşă să fiu scos la medic. Gardianul a
ascultat cererea mea şi rânjind printre dinţi:
- Ce cauţi aici? A trântit uşiţa la vizetă şi şi-a văzut impasibil
de-ale lui.
După felul cum a decurs ancheta, inginerul era sigur că va fi
pus în libertate. Mă bucuram, măcar el să scape din iadul în care
eram…

** *

258
 CAPITOLUL 6

“ Ce vânt secetos şi fierbinte

ne-a smuls orice aripi răzleţe ?
Căzuţi în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinereţe. “
Radu Gyr

Câteva zile n-am fost scos la anchetă nici eu, nici inginerul
Ionescu. Pe culoar era o continuă mişcare în timpul zilei. Şi pe
timpul nopţii s-auzeau cum se deschid şi închid uşi, dar mai puţine.
“Mişcarea” aceasta care s-auzea într-un anumit fel, însemna noi
arestaţi sau scoaterea celor arestaţi la anchetă. Cu totul altfel s-auzea
mişcarea şi gălăgia care se declanşa pe culoar cu ocazia programului
de dimineaţa şi seara, servitul mesei sau schimbul turelor, când se
număra om cu om. După felul zgomotului, noi prinsesem a-nţelege
ce se-ntâmplă în jurul nostru.
Treceau zilele una după alta şi nu înţelegeam de ce nu mă
scoate la anchetă. Nenumărate declaraţii pe care le începeam a scrie,
îmi erau rupte în faţă şi scuipate de anchetator pentru că nu duceau
unde trăgea el. Toate necazurile pe care le-am avut de când m-au
adus la Securitate, de aici mi s-au tras, de la declaraţii! N-am
acceptat să scriu ceea ce mi s-a dictat. Nu intuiam ce plan au cu
mine. Nu m-au confruntat cu nici unul din cei care-ar fi făcut parte
din organizaţie. Însemna, că nici ceilalţi nu recunosc că au făcut parte
din aşa numita organizaţie condusă de Turtureanu. În fapt, pentru noi
cei de la ISE n-a existat nici o organizaţie legionară la data
respectivă. Discuţii anticomuniste şi antisovietice au existat, aşa ca
între studenţi. Or, Securitatea ca să justifice necesitatea existenţei ei,
a înscenat tot felul de scheme şi planuri fanteziste privind organizaţii
care luptă… pentru dărâmarea guvernului şi ordinea socialistă
instaurată în ţară. Din orice nimic, o vorbă, un cuvânt cu două
259
înţelesuri, Securitatea găsea prilej de a născoci şi a se lua la harţă cu
cele mai nesemnificative situaţii implicând în majoritatea cazurilor
oameni nevinovaţi. Cu toate că eram împotriva comuniştilor şi
ruşilor, nu mă consideram vinovat. Asta era convingerea mea. Pentru
asta nu pot să fiu condamnat. Acest lucru l-am discutat şi cu
anchetatorul. I-am explicat şi pentru ce sunt împotriva acestora.
Ceea ce dorea ancheta să apară pe hârtie sub semnătură proprie,
era că am aderat la un grup legionar, am avut o participare activă la
recrutarea de noi membri şi că am avut în plan desfăşurarea de
acţiuni împotriva ordinii de stat. Aceasta era schema pe care
Securitatea urmărea s-a realizeze, pentru a ne încadra la “Crimă de
uneltire împotriva ordinii sociale “. Or, acest lucru nu era adevărat.
Când am fost scos din nou la anchetă, ofiţerul părea bine
dispus, da să şi fluiere o melodie. Asta însemna că au mai arestat în
cazul nostru şi-mi poate aduce noi dovezi acuzatoare. Dacă au arestat
de la ISE, înseamnă că numai Chirilă n-a mai putut rezista şi a spus
numele unor colegi, eu nu spusesem nici unul. Nici măcar numele
colegilor din grupa de la seminar n-am vrut să le spun. Să se ducă ei
să ia catalogul unde sunt scrişi pe grupe toţi studenţii, nu să apară
spuşi din gura mea. Spunându-le numele, Securitatea-i şi aresta în
ideea că fac parte din organizaţie.
În afară de numele lui Chirilă pe care mi l-au spus ei, eu n-am
mai recunoscut nici un nume de prieten. Dacă mă întreba despre
anumite nume, fie că nu le recunoşteam, fie că “le ştiu din auzite “,
cu toate că-mi erau cunoscuţi apropiaţi. Aşezat pe scaun, aşteptam să
înceapă cu întrebările. Nu m-a întrebat nimic. Mi-a întins o coală de
hârtie şi mi-a spus :
- Scrie !
Am început să depăn pe hârtie datele referitoare la identitate.
Când am ajuns undeva m-a oprit:
- Vreau să te ajut! Ca să nu stricăm şi coala aceasta, scrie cum
îţi spun:… În perioada… numitul Chirilă Alexandru, mi-a făcut
cunoştinţă cu legionarul Turtureanu Valerian. În urma unor discuţii,
am acceptat să fac parte din grupul legionar pe care acesta îl
conducea. Hai, scrie odată mă!…
- Aşa ceva nu pot să scriu domnule locotenent!
260
 - De ce nu poţi, mă? De ce? de ce ,mă?
- Pentru că nu este adevărat!
- Nu-i adevărat? Tu-mi spui mie că nu-i adevărat? Hai? Cine te
crezi tu mă? Până când crezi tu c-o să ne duci cu vorba? Până când
mă?
În timp ce-mi punea aceste întrebări, ofiţerul se plimba nervos
dintr-un colţ la altul al camerei. Mă aşteptam din clipă în clipă să se
năpustească asupra mea. N-a făcut-o. La un moment dat, se opreşte
din mers în faţa mea, de cealaltă parte a biroului şi ţinându-se c-o
mână de scaun îmi zice:
- Am vrut să te ajut, nenorocitule! Duşman al clasei
muncitoare! Eşti un legionar încarnat! Mai legionar decât Turtureanu
şi Anderca! Un fanatic, ai auzit banditule?!, Ai auzit?!..
Aceste invective, sudălmi şi bolboroseli numai de el înţelese,
erau însoţite de ameninţări energice făcute cu mâna dreaptă spre
mine, degetul arătător ajungând aproape de fruntea mea. Mă uitam
neputincios la el, pregătindu-mă pentru noi lovituri la care mă
aşteptam să le primesc. Soldatul abia intrase în cameră, când el i-a
spus în scârbă:
- Du-l în celulă!
În celulă, n-am mai găsit pe inginerul Ionescu, avea toate
şansele să fie pus în libertate… După programul de seară şi servirea
cinei, liniştea de pe culoar alina parcă rănile încă sângerânde,
acoperind ca o vrajă pleoapele celor în suferinţă. Cu încetinitorul, am
derulat totul. N-am înţeles cum vrea anchetatorul să mă ajute, în timp
ce el fierbea de ură şi mânie împotriva mea. Eram neliniştit. Pe
măsură ce timpul trecea, eram tot mai îngrijorat în legătură cu viaţa
mea şi a celorlalţi care vor fi fost arestaţi. Ancheta devenea din ce în
ce mai sălbatecă şi nu-mi dădeam seama unde se va opri. Mai mult
decât le-am spus, n-aveam ce le spune. Într-un fel, începea să mă
încolţească deznădejdea. Simţeam cum, încet, încet, Cel de Sus mă
părăseşte. El speranţa mea din totdeauna, sprijinul şi ajutorul meu, nu
poate să mai facă nimic aici… Nici nu îndrăzneam să-I mai cer
ajutorul. N-avea cum să mi-L dea. Erau prea mulţi diavoli aici,
pentru ca El Unul Singur, să-i poată birui pe-atâţia… Nu-mi venea în
minte nici o rugăciune ca s-o şoptesc Celui de pe Cruce. Înainte de-a
261
adormi, mi-am îndreptat gândurile şi privirea spre El, şi I-am zis în
gândul meu tulburat:
- Doamne, dac-o fi ş-o fi… ia-mă la Tine, ia-mă la Tine
Părinte, decât să ies schilod de-aici. Dacă este cu putinţă, du-Te
Bunule şi mângâie inima şi sufletul mamei mele şi tatălui meu, care
suferă cumplit în urma mea…
Învăluit în astfel de frământări tulburătoare, am adormit dus…
Nu ştiu cât o fi durat somnul. Un zdrăngănit metalic brusc şi
duşmănos s-a rostogolit peste liniştea culoarului până la capăt. Uşa la
celula mea s-a deschis, gardianul însoţit de-un soldat, mi-a făcut
semn să mă îmbrac. Am fost dus “sus”, în acelaşi birou. Spre
surprinderea mea, nu era nimeni în birou. M-am aşezat pe scaun şi-
am aşteptat. Ca şi altădată, soldatul a stat în spatele scaunului meu de
pază. Nu după mult timp, uşa biroului s-a deschis şi unul după altul
au început să intre mai mulţi ofiţeri. După ce s-au mai învârtit prin
încăpere, parcă negăsindu-şi fiecare locul, au început a se linişti.
Când mi-am dat seama, se făcuse un cerc larg în jurul meu…
Liniştea din cameră, era tulburată de discuţiile între ofiţeri.
Fragmentar, puteam prinde câte ceva din cele ce vorbeau ei. Totul se
referea la arestări, etc. Acest scenariu pe care nici nu mi-l
închipuiam, a durat foarte puţin, pentru că unul dintre ofiţeri, ţiganul
cu păr cârlionţat, nervos şi fără astâmpăr s-a impus cu vocea-i
stridentă:
- De ce nu ne laşi să dormim şi noi liniştiţi la casele noastre,
mă? De ce ne aduci în miez de noapte aici, mă? De ce, mă?
Răspunde, mă ?!
Cei din jur, au început ca la un semn:
- Răspunde mă! Răspunde mă! Răs…
- Nu eu v-am adus aici, am silabisit fără vlagă.
- Cum nu ne-ai adus tu aici? cum? Tu crezi că noi o să dormim,
şi voi o să vă faceţi de cap în ţara asta? S-au dus vremurile acelea
măăă, s-au dus!…
În timp ce vorbea, ţiganul a scos din sertarul biroului bastonul
de cauciuc şi coala de hârtie cu declaraţia mea începută ieri, pe care
mi-o întinde-n faţă:

262
 - Scrie: La propunerea lui Turtureanu, am acceptat să fac parte
din grupul legionar… să recrutez noi membri…
- Aşa ceva nu pot să scriu domnule căpitan! Turtureanu, nu mi-
a făcut astfel de propuneri.
- Cum nu mă? Dumnezeii mă-ti, cum nu? Întinde palmele!…
N-am vrut să le întind. În secunda următoare, mâinile mi-au
fost întinse forţat pe birou cu palmele în sus, bastonul căpitanului
năpustindu-se cu sălbăticie peste ele. Când am reuşit să le retrag,
mâinile-mi erau amorţite, abia le mai simţeam. Cineva din spate c-o
lovitură dată-n cap m-a ridicat în sus de pe scaun ţinându-mă de păr
ca atârnat, un altul a dat scaunul deoparte cu piciorul apropiindu-şi
pumnii de fălcile mele. Din toate părţile curgeau întrebările urmate
de lovituri:
- De când faci parte din Mişcarea Legionară, mă? Ce ordine v-a
dat Horia Sima? Prin cine transmitea ordinele? Numele celor pe care
i-ai recrutat? Numele, măăă! Numele! Cine, răspundea de Suceava?!
Cine de Câmpulung?! Cine de Iaşi măă?!…
Instinctiv, cu greu mi-am ridicat mâinile spre ochi, să nu mi-i
scoată…
La-nceput am încercat să răspund, când la unul când la altul…
Nimeni nu asculta… Un singur ofiţer stătea deoparte şi urmărea ce
se-tâmplă. Simţind cum sângele-mi umple gura, că încep să mă
clatin, şi-un tremur de neputinţă-mi cuprinde întreaga fiinţă, am urlat
necontrolat şi din ultimile puteri:
- Pentru ce mă omorâţi? Ce v-am făcut eu vouă? După care n-
am mai ştiut nimic…
Când m-am trezit, eram într-o altă celulă, fără geam, întins pe-
un pat, cu capul spre uşă aproape de conducta care aducea aerul
condiţionat. Simţeam cum aerul rece mă înviora, îmi făcea bine. Nu-
mi dădeam seama, de ce-i cămaşa udă? Ce s-a întâmplat de-am
transpirat în acest hal? Totul mă durea, cel mai tare însă capul. Nu
puteam să fac o mişcare, fără ca să nu mă ţină un junghi. Începea să-
mi fie rece… Cu pătura trasă peste cap, mă simţeam mai ocrotit şi de
dureri. După un oarecare timp, huruitul ce-nsoţea aerul condiţionat a
încetat. Pe coridor nu s-auzea nici o suflare. Căutam să-nfiripez
anevoie şirul celor petrecute, nu reuşeam. Eram prea fărmat.
263
Simţeam umflătura palmelor, iar braţele până la cot, nu le puteam
atinge… Pe măsură ce timpul trecea, descopeream noi puncte pe corp
care mă dureau. Dacă durerile de corp încetau când nu mă mişcam,
cea de cap o ţinea într-una. Nasul şi pielea de pe vârful capului, nu
puteau fi atinse. Într-un moment de linişte am adormit.
La deşteptare, când gardianul a deschis uşa pentru a mă scoate
la wc, spre surprinderea lui, eu nu m-am mişcat de sub pătură. S-a
repezit la patul meu să vadă dacă n-am murit:
- De ce nu te ridici din pat mă? Ce aştepţi?
- Nu mă pot domnule sergent, i-am răspuns cu greu şi mai mult
şoptit.
Văzând că nu-s mort, şi-a mai revenit în fire, întorcând-o mai
pe omeneşte :
- Hai domnule şi te spală, ai să te faci bine…
I-am făcut semn cu mâna să vină mai aproape. Gardianul s-a
apropiat, şi-a ascultat atent.
- Din acest moment sunt în greva foamei. În raportul ce-l veţi
face, să scrieţi ce s-a întâmplat noaptea asta aici. Să vină un procuror,
să fiu scos la un medic…
Aceste cuvinte i le-am spus fără să mă mişc din pat. Sergentul a
închis uşa, şi-a văzut de treabă mai departe.
Învârtindu-mă în pat pe-o parte şi pe alta, totul mă durea,
inclusiv capul, gâtul şi faţa. După un oarecare timp, pe coridor a-
nceput să se audă o anumită gălăgie, o forfoteală specifică numărului
de dimineaţă. Eu nu m-am mişcat din pat. Când uşa s-a deschis şi
ofiţerul care prelua schimbul de zi a intrat în celulă, a văzut că nu
stau în picioare lângă pat cum era regula, a-nceput a striga la mine:
- Ce-i cu tine mă? De ce nu stai în picioare lângă pat?
Se-ntoarce către schimbul de noapte şi-l întreabă pe sergent:
- Ce-i cu ăsta aici tovarăşe? Sergentul îi şopteşte ceva ,din care
am prins şi eu: “ anchetă,”…”grevă,”…”procuror “… După ce
ascultă spusele sergentului, ofiţerul se-ntoarce brusc spre patul meu,
dă cu cizma în piciorul patului, şi strigă la mine:
- Ce grevă mă, ce grevă?! Aici nu se fac greve! Ridică-te din
pat! Ridică-te mă, n-auzi? Cu cine vorbesc eu aici?!…

264
 - Domnule sublocotenent, nu mă pot ridica. Sunt în greva
foamei. Aduceţi un medic şi un procuror!
- Ce procuror mă? Ce-ţi trebuie ţie medic aici, hai? Ce-ţi
trebuie?! Aici eu sunt procuror şi medic!… Ce ai de raportat?! Spune
mă, ce ai de raportat?!
Nu i-am răspuns nici un cuvânt. Era la fel ca şi cei de astă
noapte…
Ceva mai târziu, a-nceput servirea lăturilor de dimineaţă.
Văzând că nu primesc hrana, gardianul a deschis uşa, a pus gamela şi
un colţ de pâine jos lângă perete si-a plecat mai departe. La amiază,
aşişderea. La programul de seară, am ieşit să-mi răcoresc faţa şi
mâinile cu apa rece de la chiuvetă. Mâncarea de seară, la fel am
refuzat-o. În cursul zilei, de mai multe ori am bătut în uşă, de fiecare
dată gardianul a deschis vizeta, a ascultat… şi a plecat. În dimineaţa
următoare, mâncarea din ziua precedentă a fost scoasă din celulă, aşa
cum era regula. Porţia de pâine rămânea zi de zi înşiruită jos pe
ciment pe lângă perete, mărturie că eşti în grevă.
A trecut şi ziua doua fără să vină cineva, cu toate că cerusem
insistent. A treia zi, a patra, durerea pielii de pe cap, a nasului, a
palmelor şi unele locuri de pe corp, a-nceput să cedeze treptat. Ceea
ce continua să mă doară din ce în ce mai tare, era o măsea din fundul
gurii, maxilarul de jos stânga. Pe zi ce trecea, falca se umfla din ce în
ce mai tare, iar durerea cuprindea întreaga parte stângă a capului.
Falca inferioară înţepenise încât gura n-o mai puteam deschide. Între
dinţii de sus şi cei de jos din faţă, abia puteam introduce un vârf de
deget. În această situaţie nici nu puteam să vorbesc decât gângăvind
şi gesticulând. Schimburile de pe culoar, ştiau că sunt în grevă şi-mi
lăsau numai grunzul de pâine şi gamela cu apă. De asemenea,
gardienii se săturaseră şi ei de insistenţele mele repetate de a fi scos
la un medic şi la procuror. Probabil că, se raporta undeva mai sus,
însă nimeni nu se sinchisea. Foamea nu mă chinuia. După câteva zile
de sfâşietoare dureri, acestea au început să cedeze din ce în ce mai
mult, pe măsură ce falca se umfla. Am început să am temperatură,
faţa-mi ardea, iar gura-mi era tot timpul uscată. Sorbeam mereu câte-
o gură de apă să-mi potolesc setea, faţa mi-o răcoream c-un colţ de
cârpă muiată-n apă rece. De câte ori am cerut apă, gardianul mi-a dat.
265
Aveam o stare de somnolenţă, ameţeli, iar spre seară încercări de a-
mi fi frig. Ştiam zilele de când sunt în grevă, după numărul porţiilor
de pâine nemâncate, înşiruite pe lângă perete jos în celulă. După ce şi
a noua porţie de pâine a fost pusă la rând, am început a bate-n uşă
fără încetare şi cu toată puterea pe care-o aveam. A sosit gardianul, i-
am făcut semn disperat să mă scoată la doctor, mi-a închis vizeta-n
faţă. Am continuat bătaia cu pumnii şi cu piciorul până s-a deschis
din nou vizeta. De data aceasta era ofiţerul de serviciu…
- Ce vrei mă, ce vrei ? Unde te trezeşti că eşti mă, de baţi aşa-n
uşă!?
Prin semne l-am făcut a-nţelege starea gravă în care mă aflu, să
fiu scos la comandant.
- Am să raportez, comandantul va hotărî. A-nchis vizeta şi-a
plecat.
Acest lucru se-tâmpla, după ce pe coridor s-a servit masa de
prânz. Eu credeam că până seara, va veni cineva să vadă starea în
care mă aflu şi să ia o decizie în privinţa mea. N-a venit nimeni. Cu
puţin timp înainte de începerea programului de seară, am reluat
bătăile în uşă. De data aceasta cu gamela şi cu picioarele. Ecoul
bătăilor, metalic şi enervant, străbătea până-n fundul coridorului.
Băteam fără milă de gamelă, din care auzeam cum cad jos bucăţi din
smalţul de pe ea. Auzeam cum paşi grăbiţi se-ndreptau spre celula
mea. Uşiţa la vizetă se deschide şi faţa schimonosită de mânie a
ofiţerului apare ca o pacoste, şi urlă:
- Opreşte măăă! Dumnezeii mă-ti! De câte ori să-ţi spun să nu
mai baţi în uşă!
În timp ce el mă înjura, cu mâna dreaptă eu continuam bătaia-n
uşă şi mai puternic, iar cu arătătorul de la mâna stângă-i arătam
insistent umflătura obrazului…
- Nu mai bate măăă!, că intru la tine şi te omor! Te omor,
Dum…
Eu continuam bătaia cu aceiaşi hotărâre. În timp ce ofiţerul
înjura pomenind toţi sfinţii ameninţându-mă cu moartea, gardianul a
deschis în forţă uşa şi mi-a smuls din mână gamela. Scrâşnind, intră
şi ofiţerul în celulă gata, gata să mă lovească, apoi izbucneşte:
- De ce spargi uşa mă? De ce ? Ce vrei să-ţi fac mă? Ce?
266
 Se holbează la mine, şi muşcându-şi buza stacojie, aşteaptă să-i
răspund.
Într-un limbaj nervos şi bâlbâit, cu arătătoarele de la ambele
mâini îndreptate spre partea stângă a obrazului, unde umflătura
ajunsese să cuprindă şi ochiul, căutam să-i arăt cât sunt de criminali.
Porţiile de pâine înşirate pe lângă perete pân’ la colţul celulei,
demonstrau zilele de când sunt în grevă, şi-n afară de apă n-am pus
în gură nimic… În final m-am strâmbat şi eu la ei, gângăvind nervos
şi făcând cu mâna rotocoale în jurul capului şi a frunţii, dându-le a-
nţelege că înnebunesc dacă nu mă scot de aici.
În faţa acestei scene la care nu m-am aşteptat nici eu, nici ei,
încet, încet, au bătut în retragere… crezând chiar că am înnebunit.
Când s-au văzut la uşă, au izbit-o puternic pe dinafară, uşuraţi de
spaima de a nu le fi dat cu ceva în cap. N-au plecat de lângă uşa mea.
Auzeam că vorbesc ceva.
Căutând să explic celor doi situaţia în care mă aflam, am forţat
maxilarul, stârnindu-mi durerile care de bine de rău, în ultimul timp
se mai potolise. Ca să mi le alin, am început să mă mişc foarte încet
prin celulă, mângâindu-mi obrazul. Câteva bătăi discrete-n uşă, mă
fac atent că uşiţa la vizetă se deschide, ofiţerul îmi face semn să mă
apropii:
- Cu prima dubă, vei pleca la spital! Să nu mai baţi în uşă! Ai
înţeles?
Am făcut semn afirmativ. Uşiţa la vizetă s-a închis, eu am
continuat să-mi mai târăsc picioarele prin celulă.
Schimbul şi numărul de seară, m-a găsit întins pe patul de jos,
cu pătura trasă pe faţă. Ofiţerul care prelua schimbul de noapte, a
dorit să-mi vadă faţa. A discutat ceva cu celălalt ofiţer, apoi au plecat
mai departe.
Starea de ameţeală, unele frisoane, o durere sâcâitoare, şi o
anume stare nervoasă mă cuprinsese. Nu mai puteam suporta să stau
în pat. Am început din nou să mă mişc prin celulă, ţinându-mi între
palme obrazul bolfat. Apăsând încet cu podul palmei umflătura,
parcă-mi mai liniştea durerea. Într-un târziu, gardianul deschide încet
uşiţa de la vizetă şi-mi face semn cu mâna să intru în pat. M-am
apropiat de uşă, i-am dat a înţelege că am nevoie de apă. Mi-a adus.
267
După ce cu greu am sorbit câteva guri de apă, mi-am clătit faţa şi
ochii, m-am simţit mai uşurat, mai liniştit. Parcă săgeţile durerii, nu
se mai înfigeau atât de adânc în capul meu…
Nu puteam să-mi dau seama unde este aşezată această celulă,
întrucât în timpul nopţii, de aici nu se auzea nici o gălăgie pe “sus ,“
aşa cum auzeam de dincolo. Nopţile erau liniştite ca şi când nu s-ar
întâmpla nimic pe-aici…
Am dormit, fără să dau importanţă celor spuse de ofiţerul de
serviciu, în legătură cu spitalul. Ştiam că te amăgesc, pentru ca să nu
mai baţi în uşă, să nu le dai de furcă. Dacă voiau să facă ceva, de-
atâtea zile mă scotea la un medic sau procuror cum am cerut. Nu se
sinchiseşte nimeni de viaţa celui de după uşă !…
La programul de dimineaţă, am reuşit să mă ridic din pat, să
merg la wc, să mă spăl cu multă apă pe faţă, gât şi mâini. Gardianul,
n-a strigat la mine să mă grăbesc, cum se obişnuia.
Întins pe pat , cât de cât mai înviorat şi mulţumit că durerile de
cap, ureche şi măsele au mai cedat, menţinându-se temperatura şi
umflătura feţei...
După un oarecare timp, în jurul prânzului, pe coridoare se
auzea ceva mişcări, cum se deschid şi închid uşi, paşi făcuţi de
oameni care nu nimeresc cu piciorul scările care urcă “sus “ şi alte
forfoteli specifice locului. Dam să aţipesc când gardianul însoţit de
un soldat, intră-n celulă şi-mi face semn să mă ridic din pat. Soldatul
mi-a pus ochelarii şi m-a condus târându-mă de-a lungul culoarului
până la ieşirea din clădire. S-auzeau mai multe voci şoptite, se
pregătea ceva… Soldatul m-a urcat direct în dubă şi m-a introdus
într-o despărţitură unde-ncăpea un singur om. Mi-a luat ochelarii şi-a
plecat. Întuneric beznă. Am pipăit pereţii lucioşi din tablă sau
altceva, deasupra un orificiu de aerisire prin care dădea năvală aerul
cald de-afară. Celelalte compartimente ale dubei erau pline când am
fost adus eu.
Pe un traseu anume folosit de Securitate, am ajuns la Ghencea.
Am reţinut numele, din spusele celor ce coborau din dubă care
vorbeau între ei că, “am ajuns la Ghencea “. Pe vremea ceea
Ghencea, era un depozit al Securităţii Rahova, pentru deţinuţii
consideraţi mai puţin periculoşi. Văzând că timpul trece, în dubă nu
268
mai era nimeni, pe mine mă face “uitat”, am început a bate în
perete…
- Auzi mă, a mai rămas cineva “sus “!…
- Lasă-l acolo, acela merge mai departe!
Vocile acestea se auzeau în imediata apropiere a dubei. Mă
săturasem de aşteptat, când în sfârşit duba a pornit. Percepeam că
mergem prin oraş, nu ştiam destinaţia, la ce spital mă va duce.
Maşina a oprit în curtea spitalului Văcăreşti. Gardianul m-a
însoţit de la dubă la biroul de primire şi internare în spital, după care
a plecat. Probabil că la cabinetul medical se ştia, întrucât doi medici
(deţinuţi) mă aşteptau. Nu mică le-a fost mirarea când au văzut cum
arătam. Pe scurt, le-am explicat pe cât am putut situaţia mea. Aşezat
pe scaun, unul din medici – cel mai tânăr care nu avea mai mult de
30 de ani – mi-a ţinut capul cuprinzându-mi fruntea cu braţele, cel de
al doilea – un om la peste 60 de ani -, încet, încet a-ncercat şi reuşit
să-mi deschidă gura prin forţarea maxilarului inferior în jos. Când
gura a fost căscată la un anumit nivel, o duhoare ca de hoit, greu de
suportat însoţită de-un sânge tulbure amestecat cu puroi, a-nceput să
ţâşnească cu putere şi din abundenţă…
- Scuipă totul cât mai repede, cât mai repede! mă-ndeamnă
doctorul, bucuros că şi-a dat drumu’ maxilarul. “ Suge, şi scuipă,
suge şi scuipă !“ adaugă el.
După ce a scos măseaua cea din fundul gurii care colcăia în
sânge şi puroi, a dezinfectat spaţiul afectat cu ce aveau mai bun la
îndemână.
- Peste aşa un caz, încă n-am dat, rupe tăcerea doctorul cel mai
în vârstă. Explică celuilalt ce mi se putea întâmpla şi că numai un
miracol m-a salvat.
- Ai scăpat cu viaţă, băiete! Eşti norocos!… mă bate părinteşte
pe umăr, încurajându-mă c-o să mă fac bine. Le-am spus că pentru a
ajunge aici, a trebuit să fac grevă atâtea zile şi alte situaţii prin care
trecusem.
Când m-au arestat aveam aproximativ 73 kg., după câteva luni
când am ajuns la Văcăreşti, mai aveam doar 48-50. Pentru ca să mă
pun cât de cât pe picioare… a trebuit să rămân în spital peste o lună

269
de zile. După această intervenţie reuşită, simţeam cum pericolul a
fost înlăturat.
- Până ai să te faci bine, să treci în fiecare zi pe la noi să vedem
cum evoluează vindecarea, a completat doctorul cel mai în vârstă.
De la cabinetul medical, un gardian m-a condus – fără ochelari
- , în “salonul mare “ ocupat până la refuz de oameni în suferinţă.
Spaţiul camerei era ocupat de 20-25 de paturi, în multe din acestea
fiind câte doi bolnavi. Într-un astfel de pat am fost înghesuit şi eu.
Uşurat de durerea şi pericolul care-mi strângea gâtul secundă de
secundă, locul oferit mi s-a părut un paradis. Peste 80 % din bolnavii
pe care i-am găsit aici, erau oameni bătrâni, trecuţi aproape de vârsta
treia… De ce-or fi fost aceştia arestaţi?… aveam să aflu în zilele care
au urmat.
Atmosfera din cameră, era liniştită. Se vorbea mai mult în
şoaptă. Grav bolnavii, fiind mulţi în această situaţie, stăteau întinşi pe
paturi sub o pătură jerpelită de culoare sură. Cei mai puţin grav
bolnavi, în timpul zilei îşi duceau suferinţa aşezaţi pe marginea
patului. Trecând la situaţia mea, a trebuit, sfătuit şi de medic să
reîncep într-un anumit fel cu mâncarea, astfel ca după câteva zile să
pot intra în normal.Dealtfel, mâncarea propriu zisă era atât de
limpede, încât nu reprezenta nici un pericol… se putea sorbi din
gamelă ca pe-un ceai. Doar pâinea veche şi sfărămicioasă trebuia
prefăcută-n cir, ca să fie una cu mâncarea ce-o primeam.
Prin geamurile care dădeau spre curte se putea vedea
Mănăstirea care se străduia din răsputeri să-şi mai păstreze
verticalitatea. Zidurile scorojite de vremuri potrivnice, Sfinţi
vremelnic uitaţi până şi de cel de Sus, totul invocând un peisaj
aidoma unor lupte pierdute…
Cu toate că priveliştea era dezolantă atât în interiorul camerei
cât şi-n afara acesteia, faptul c-am putut fi salvat, cum spunea şi
doctorul, îmi umplea sufletul de speranţă. La puţin timp după ce-am
sosit în cameră, a venit la patul meu prima cunoştinţă din celula de la
Securitate, omul care abia târându-se mi-a şoptit “să te ţâ-i tare “.
Începuse a-şi mai reveni. Era dintr-o comună de la poalele
Făgăraşilor şi se numea Ion, noi îi spuneam Ionică. M-am împrietenit
cu el. După mai multe discuţii în zilele care au urmat, am regăsit în el
270
figura ţăranului neînduplecat întâlnit doar în “File de istorie “. Era un
om de statură mijlocie, cam la 50 de ani, printre puţinii care nu i-am
auzit văicărindu-se. Fusese stâlcit în bătaie pentru a mai divulga şi pe
alţi săteni, care ar fi ajutat cu alimente şi haine pe cei fugiţi în munţi.
A preferat tortura decât s-o facă. Se presupunea c-ar face parte dintr-
o reţea mai largă cuprinzând toate satele aşezate la poalele munţilor
Făgăraş. Majoritatea gospodarilor din aceste sate se mândreau cu
eroii lor din munţi, iar comunicarea dintre “cei de jos “ cu “cei de sus
“, se făcea în mare taină printr-un limbaj numai de ei ştiut…
Securitatea ştia că “cei de sus “, n-ar putea rezista fără ajutorul
celor “de jos “, şi-n consecinţă a început trecerea prin sită a celor “de
jos “…
Şi, dacă dintr-un grup atât de restrâns de ucenici a lui Iisus, s-a
găsit un Iuda, din rândul miilor de săteni, câţi de-al de Iuda nu s-or fi
găsit? Securitatea-i ştia. Aşa se face că Ionică şi alţii din satul lui şi
satele vecine, vinovaţi sau nevinovaţi au început să umple beciurile
Securităţii. Anchetatorii nu se mulţumeau doar cu simpla
recunoaştere “c-am ajutat “, insistau cu sălbăticie să ştie, “cine a mai
ajutat ? “…
Securitatea considera, că acest ajutor era de “tip legionar “, cu
toate că nici unul din cei care “ajutase “, nu era legionar. Era
Creştin…
- Şi aici, în această cameră, unde la două, trei zile moare câte
unu’… avem destui turnători… mi-a şoptit discret Ionică.
Când vedeam cât de mulţi suntem înghesuiţi în această cameră
şi cât de slab arată fiecare-n parte, cum poate cineva să mai fie
turnător şi-n astfel de situaţie?
La această întrebare, în anumite împrejurări, nu se mai caută
răspuns. Probabil, că nodul din gâtul lui Iuda îl au destul de mulţi, şi
nu pot să crape liniştiţi… până nu “gâlgâie”… ceva din el.
În pat, alături de avocatul Forfotă Petru din Vatra Dornei, ne-
am suportat uşor unul pe celălalt. Nu l-am întrebat câţi ani are, însă
mi se părea bătrân şi deosebit de slab. Poate era, chiar distrofic.
Stătea mai mult în pat acoperit c-o pătură din lână fină de-un verzui
strălucitor luată de-acasă.

271
 Figură distinsă de om care a însemnat ceva în dezvoltarea
oraşului Vatra Dornei, acum la vârsta treia, şi câţiva ani de celulă,
mai rămăsese doar umbra a ceea ce a fost. Încă înainte de 1918, tatăl
său se ocupa cu valorificarea laptelui, încurajând creşterea vitelor în
zona Dornelor. Brânzeturile şi produsele lactate aveau desfacere mai
mult pe plan local şi aveau o anumită calitate. Fiul, nu se mulţumeşte
cu rezultatele tatălui, fiind animat de rezultatele obţinute de Elveţia
pe plan mondial cu anumite sortimente de caşcaval. Împreună cu
tatăl, se hotărăsc să modifice întreg procesul de fabricaţie, inclusiv
dotarea tehnică la nivelul celei din Elveţia. Studiază mai întâi
compoziţia floristică, climatul, apa pentru vite, din spaţiul Dornelor,
ajungând la concluzia că elementele studiate sunt similare celor din
Elveţia. Rasa de vite trebuia îmbunătăţită. Au hotărât ca pe parcurs,
şi această problemă să fie rezolvată prin aducerea vitelor de rasă în
zonă. Pentru studierea procesului tehnologic, tânărul avocat Petru, a
plecat în Elveţia să facă practică la o fabrică de profil cu renume.
Reîntors, a-nceput reorganizarea activităţii de prelucrare a
laptelui, concomitent cu aducerea şi montarea utilajelor moderne. Pe
măsură ce timpul trecea, fabrica de brânzeturi din Vatra Dornei se
dezvolta reuşind ca prin 1938 produsele acesteia să ajungă şi în
Japonia, Statele Unite, Anglia, Germania şi-n alte ţări, primind şi
unele medalii pentru calitatea produselor.
În 1948, fabrica a fost naţionalizată. Muncitorii au protestat
împotriva naţionalizării fabricii…
- Tovarăşi, - a luat cuvântul un şef de la Partidul comunist din
Vatra Dornei, venit urgent la faţa locului -, fabrica în care a-ţi muncit
până acuma a fost naţionalizată. N-o ia statul, s-o ducă de-aici! Ea
rămâne mai departe aici! Este a voastră!… Veţi munci mai departe
fiecare la locul lui! Veniturile vor fi ale voastre!… O s-o duceţi mai
bine! Domnul Forfotă v-a exploatat, nu v-a dat drepturile, s-a
îmbogăţit pe sudoarea voastră! Nu vă pare bine că fabrica este a
voastră?…
Un muncitor mai în vârstă, respectat de ceilalţi, a ieşit în faţă şi
la înfruntat pe şefu’ venit de la Partid.
- Tovarăşe, noi nu vrem să luăm fabrica domnului Forfotă! Este
a lui, nouă nu ne trebuie! Noi suntem foarte mulţumiţi cum ne-a
272
condus şi cum ne-a plătit. Cu banii luaţi de-aici ne-am făcut
gospodării, au fost aduse vaci de rasă mai bună, ce ne facem noi fără
el? Şeful de la partid, nu s-a lăsat înduplecat:
- Nu rămâneţi singuri, o să vă ajutăm… va fi pus un director,
lucrurile vor merge mai bine, o să vedeţi!…
Şeful de la Partid a plecat, muncitorii s-au răspândit pe la
locurile lor, domnul Forfotă printre ei destul de supărat. Muncitorii,
erau la fel de supăraţi neavând încredere în cele spuse de-un străin pe
care-l văzuse pentru prima dată…
- Domnule avocat, noi n-avem nevoie de fabrica
dumneavoastră! Noi suntem mulţumiţi aşa cum a fost!
Dumneavoastră ne-aţi ajutat când am făcut casa, când,… când,…
când…
- V-am ajutat, căuta el să răspundă unui grup mai restrâns de
muncitori, care prin vorbele lor căutau să-l încurajeze, de-acum în
colo n-am cum să vă mai ajut, fabrica nu mai este a mea… Şi nici nu
i-a mai ajutat.
Domnul Forfotă a fost arestat. Soţia, nu la lăsat să iasă din casă,
fără pătura din lână fină, care acum cu greu reuşea să-i încălzească
puţin trupul.
În afară de percheziţia brutală şi duşmănoasă care i-a întors
casa pe dos în miez de noapte, tortura a-nceput chiar de-aici din casă
la acea oră târzie. Văzând că nu găsesc ceea ce căutau, unul dintre cei
veniţi să-l aresteze se repede la el şi gata, gata să-l lovească:
- Unde-i aurul mă?… Banii de aur pe care-i ţî-i ascunşi în casă,
unde-s?…
- N-am nici un aur în casă domnule! Nici n-am avut aşa ceva!
Soţia domnului Forfotă a rămas uluită în faţa scenelor ce se
petreceau sub ochii ei…
- Cred, îmi spunea domnul Forfotă, care mi-a povestit cele de
mai sus şi multe altele, că soţia mea mai întâi a înnebunit, şi pe urmă
a murit!…
De la arestare nu mai ştia nimic ce s-a-ntâmplat în urma lui
acasă.
Între cele două războaie mondiale făcuse parte din Partidul
Liberal şi avusese anumite funcţii de răspundere în Vatra Dornei.
273
Periplul aducerilor aminte pentru domnul Forfotă începe abia la
Securitatea din Suceava, unde înghesuit într-un colţ de cameră, la o
măsuţă mică i se întinde o coală de hârtie pentru a-şi depăna
amintirile:
- Ai fost în Elveţia, Austria, Germania şi alte ţări, să ne spui cu
cine luai legătura şi ce făceai acolo?
Anchetatorul, vulpoi bătrân cu început de chilie, se plimba prin
cameră, urmărind reacţiile victimei. Văzând că acesta nu schiţează
nici o mişcare, continuă cu întrebările, la care oricum trebuie să
răspundă…
- Cu doctorul Vasilache eşti prieten, el conduce în munţi un
grup de bandiţi, aşa zise “Gărzi ale lui Decebal “, tu i-ai ajutat cu
alimente, haine şi bani… ce ai de spus? Munţii Bârgăului, Rodnei şi
ceilalţi, sunt controlaţi de “Sumanele negre “,ce ştii despre aceste
“sumane “, cine le conduce şi cine le aprovizionează?
La toate aceste întrebări, Forfotă stă impasibil şi neclintit,
privindu-l nedumirit pe anchetator.
- În afară de cele de mai sus, mai este o întrebare la care trebuie
să ne răspunzi: “Cocoşeii “… pentru care muncitorii au tras din greu,
unde sunt ascunşi ? La ce bănci din străinătate sun depuşi, unde? E,
hee! Clasa muncitoare ştia despre toate acestea, dar te-a lăsat să vadă
până când o să-ţi faci tu de cap măă?!
Anchetatorul jubila făcând din fumul de ţigară rotocoale,
rotocoale, pe care le urmărea cu satisfacţie până la descompunerea
lor în spaţiu…
Domnul Forfotă, ştia despre doctorul Vasilache, pe care dealtfel
îl cunoştea tot oraşul Vatra Dornei. Ştia despre “Gărzile Decebal “ şi
“Sumanele negre “, dar ce legătură putea să aibă aceste treburi cu
viaţa lui, nu putea să înţeleagă. Despre “fugari “, la vremea ceea ştia
toată lumea, nu era nici un secret, era o realitate impusă de
“vremuri “.
Strângerea de “cocoşei “ era o gogoriţă-n capul celor ce
pregăteau întrebările pentru anchetă. Spre sfârşitul războiului, şi în
special în anii de secetă care au urmat, activitatea fabricii a scăzut
până la limita de supravieţuire. Despre export, nu mai putea fi vorba
încă dinainte de război. Fabrica se zbătea de pe o zi pe alta să nu-şi
274
închidă porţile, iar Securitatea căuta “cocoşei “ prin buzunarele goale
ale patronului.
Cu aceste acuzaţii şi altele pe care nu le putea suporta hârtia –
relatate în extensis de d-l Forfotă celor din jurul său -, anchetatorii l-
au hărţuit ani de zile… până când din bărbatul voinic ce era, mai
rămăsese ce se vedea în faţa noastră, o umbră de om.
Cabinetul medical avea ore de program atât dimineaţa cât şi
după masă. Doctorii pe care i-am văzut, erau dintre deţinuţi. Trebuie
să fi fost şi doctori ai Ministerului de Interne, pentru că în Spital erau
mulţi bolnavi, cazuri grave, mureau mulţi, cineva din partea
Guvernului ar fi trebuit să poarte o răspundere pentru tot ce se-
ntâmpla acolo.
La vizita medicală, am fost scos aşa cum mă programase, la-
nceput în fiecare zi, apoi tot mai rar până la vindecare. Simţeam că
merg din ce în ce mai bine, treptat organismul îşi recăpăta, din ceea
ce pierduse… În timpul zilei, aveai dreptul să mergi de la un pat la
altul în camera respectivă. Era nevoie de ajutat pe câte unul care nu
se putea mişca din pat, sau nevoie de-o lingură de apă, sau lingura
cu-n strop de mâncare s-o duci la gura celui ce-ar dori să-şi mai
prelungească viaţa, şi alte feluri de ajutare celor gravi bolnavi.
Printre aceştia, spre surprinderea mea şi-a altora, am dat peste
renumitul Flondor din Cernăuţi, cel care împreună cu înaintaşi din
familia sa, a jucat un rol important în istoria Bucovinei. Este ştiut, că
mult înainte de 1918, în toate provinciile româneşti smulse temporar
de sub umbrela Daciei străbune, au existat oameni luminaţi, ştiuţi sau
neştiuţi de istorie în a căror suflet a vibrat la cote maxime idealul
revenirii la patria mamă. Printre aceştia a fost şi Flondor pe care-l
aveam în faţa noastră. Arăta ca un schivnic din icoanele vechi de
coloratură bizantină…
El a fost în fruntea aleşilor din Bucovina care şi-a pus
semnătura pe istoricul ACT din 28 noiembrie 1918, de unire a
Bucovinei cu Patria Mamă.
Ales din partea Bucovinei în parlamentul României, a avut
contribuţii deosebite la formarea Statului Naţional Unitar Român.
Acum, după zeci de ani, era arestat printre altele şi pentru
“Crimă de înaltă trădare “… Figură de “bon home “ şi minte lucidă,
275
cunoştea bine rezultatele aplicării comunismului în Rusia, precum şi
tactica “pământului pârjolit “ ce urmează a fi aplicată de bolşevici şi-
n ţara noastră. Om modest, cinstit şi echilibrat, caracteristic felului de
a fi bucovinean. Când am plecat din spital, ne-am strâns mâna
prieteneşte ca bucovineni ce eram, fiecare dintre noi ştiind cu
siguranţă că nu ne vom mai vedea niciodată…
Câteva paturi mai încolo, un alt bucovinean de etnie germană
din Câmpulung Moldovenesc, abia-şi mai ducea zilele. Fusese
poliţist pe timpul… Imperiului Austriac, acum trebuia să plătească
pentru atunci!…
Domnul Weisman, ne povestea că-n toată cariera lui de poliţist
înainte de 1918... n-a fost pus în situaţia de a nemulţumi pe cineva.
Aşa cum erau legile pe-atunci, oamenii le cunoşteau şi nu la încălcau.
Se cunoştea cu toţi oamenii din târg, şi nimeni nu avea ceva de ai
reproşa. Era arestat pentru: “Oprimarea clasei muncitoare “…
Domnul Weisman a insistat să demonstreze că la data respectivă, cu
zeci de ani în urmă, la Câmpulung Moldovenesc nici nu exista o
clasă muncitoare, anchetatorii de la Suceava i-au râs în nas:
- Ai fost poliţist, ai executat ordine Imperiale… şi burghezo-
moşiereşti, trebuie să dai socoteală!… O să facem o închisoare numai
pentru poliţişti… Clasa muncitoare nu vă mai poate suporta… să
vadă cum vă faceţi mendrele în libertate!
Anchetatorii de la Suceava, nu făceau glume. Partidul comunist
a găsit soluţia: O închisoare numai pentru poliţişti la Făgăraş, numai
pentru femei la Mizlea, numai pentru elevi la Târgşor, numai pentru
legionari la Aiud, numai pentru… numai pentru… toţi trebuiau să fie
puşi pe categorii la locul lor…
Domnul Weisman, era adus la Văcăreşti de la Făgăraş. Toată
boala i se trăgea de la ancheta şi condiţiile inumane în care a fost
anchetat la Suceava. Dealtfel, din gură în gură s-a dus vestea la toate
penitenciarele din ţară, că regimul de anchetă şi detenţie de la
Suceava este deosebit de “aspru “ şi greu de suportat, că “acolo, -
oameni de neam străin - conduc anchetele şi fac legea”…
După ani şi ani, am aflat că la Suceava a fost instituit un regim
special de pedeapsă pentru deţinuţi, cine trecea pe aici… înainte de a

276
muri, trebuia să treacă şi prin Spitalul Văcăreşti, să i se facă formele
de înmormântare…
Cu toate că era de ani de zile arestat, d-l Weisman, nu era încă
judecat. Spera de pe o zi pe alta să i se dea drumul acasă. Se simţea
total nevinovat. El ne spunea că în închisoarea de la Făgăraş, sunt mii
de poliţişti arestaţi. De la oameni bătrâni care abia se mai ţineau pe
picioare, aşa cum era d-l Weisman, până la tineri poliţişti cu vechime
în poliţie de numai câţiva ani. Nimeni nu era judecat! Starea de
provizorat, îi dărâma pe-un capăt!
Pe parcurs, mai mulţi bolnavi din camera noastră am insistat să
vină un procuror la faţa locului, se adunase multe nemulţumiri, unele
situaţii fiind chiar disperate.
O coincidenţă stupidă a făcut ca la un moment dat să apară în
curtea spitalului patru bărbaţi, tineri sub 30 de ani, în uniformă gri.
Camera noastră fiind pe latura dinspre curte, bolnavii de aici au fost
primii care i-au văzut. Cu toţii ne-am bucurat că oricum se ţine
seama şi de dorinţa noastră. Mai întâi s-a crezut că sunt nişte soldaţi
din trupe străine… care vin să ne deschidă porţile… apoi cineva a
liniştit spiritele, anunţând în gura mare că acestea sunt noile uniforme
ale procurorilor militari. Cei care aşteptau trupe străine… s-au
dezumflat, cei care aşteptau un procuror, au căpătat speranţă. A
început o agitaţie neobişnuită în rândul bolnavilor. Care mai de care
îşi făcea repetiţie în gând, cu ce să înceapă mai întâi, pentru că avea
multe de raportat. Nu se ştia dacă procurorul va avea răbdare să
noteze atât de multe probleme de la fiecare. Văzând cum buzele
multora mimează a vorbi, mi-am închipuit că fiecare în felul său
mulţumeşte celui de Sus prin rugăciuni că în sfârşit s-a îndurat şi-a
adus un procuror ca să-l asculte. Curând mi-am dat seama că, cei în
cauză repetau ce au de spus la procuror, nu se rugau…
Şeful de cameră, un general şi fost ministru, văzând că sunt atât
de mulţi care vor să iasă la raport, a venit cu o idee:
- Fiecare să raporteze o singură problemă procurorului, cea mai
arzătoare. În acest fel, vor putea fi ascultaţi cât mai mulţi bolnavi.
Toată lumea a fost de acord cu această propunere. Astfel pusă
problema, se mai simplifică lucrurile pentru fiecare. Bolboroselile,
nu se mai referă la toate problemele ce-ar fi fost de raportat… ci la
277
una singură, cea considerată mai importantă. Dintr-un moment în
altul, bolnavii aşteptau să se deschidă uşa, să intre suita de
procurori… Fiecare se vedea uşurat măcar de unul din necazurile ce-l
apăsau. Oricum, dacă “ăştia “ rezolvă măcar câte o problemă pentru
fiecare, tot îi ceva. Înseamnă că lucrurile merg înainte, merg spre
bine!…
În funcţie de starea bolnavilor, se făcuse şi o listă imaginară de
întâietăţi…
Trecuse două, trei ore de când procurorii intrase în clădire.
Trebuia până la ora când noi cu sufletul la gură aşteptam, să apară un
gardian ceva să ne spună, ce au de gând procurorii, când vin să ne
asculte şi pe noi? N-a venit nimeni!…
Atmosfera din cameră a-nceput să devină explozivă, spiritele să
se-nfierbânte. Până şi cei care se simţeau mai slabi dintre bolnavi,
ridicau de acolo de sub pătură o mână, arătând spre uşă:
- Să vină procurorul!…
După ce şeful camerei a aruncat o privire peste chipurile agitate
ale bolnavilor, a început a bate-n uşă. Întâi mai încet, apoi din ce în
ce mai tare şi fără întrerupere… Într-un târziu, s-aud paşii
gardianului, nervos acesta deschide uşa, şi cu vocea lui piţigăiată
strigă:
- Ce baţi în uşă,mă?
- Procurorul, domnule sergent, să vină procurorul! Îndrăzneşte
şeful nostru să-i spună, ţinându-se c-o mână de uşă.
- Ce procuror mă? I-a dă-te deoparte din uşă, să văd ce se-
ntâmplă aici la voi?! Fălos şi plin de sine, sergentul intră-n cameră şi
priveşte de jur, împrejur şi rămâne nedumirit de ceea ce vede.
Majoritatea bolnavilor, care-n picioare, care culcat în pat, aveau
privirile îndreptate spre uşă, aşa cumva în poziţia milogului de la
capătul podului, aşteptând îndurare…
- Ce-i cu voi mă? Ce va venit în cap de vreţi procuror, hai? Ce
vă lipseşte ? Mâncare aveţi, apă aveţi, doctor aveţi, ce mai vreţi,
mă?!
- Medicamente, dom’ şef, medicamente! Nu primim nici un
medicament, nici o îngrijire. Suntem aduşi aici ca să murim!…

278
 Sergentul nu ştia ce să facă, pentru că din toate colţurile
camerei şi dinspre chipurile bolnavilor veneau nemulţumiri şi
reproşuri la adresa administraţiei.
- Vrem să vină procurorul acuma până nu închidem ochii… să
se ştie ce se petrece aici !..
Văzând că n-are ‘ncotr-o sergentul a căutat o soluţie de
compromis:
- Staţi liniştiţi la paturile voastre, eu raportez mai departe
cererile voastre la tovarăşul comandant, el va hotărî!…
Spunând cele de mai sus , sergentul era sigur că toată lumea va
fi mulţumită şi înţelegătoare fapt pentru care dă să iasă din cameră.
- Domn’ sergent, intervine o voce, la care se adaugă şi altele, şi
altele: vrem să vorbim cu procurorul acuma, el este aici, nu mai
avem timp şi putere s-aşteptăm pentru o altă dată… murim cu zile!…
Întors de la uşă, sergentul se vede pus în situaţia de a spune
adevărul:
- Nu vine la voi nici un procuror, mă!… Cei pe care i-aţi văzut
au altă treabă, mai importantă decât voi!… Nu mai bateţi în uşă
pentru că mă supăraţi rău de tot!…
După acest ultim avertisment, nimeni n-a mai îndrăznit să bată
în uşă. Cei mai vechi din cameră ştiau, cum e dacă acest “piţigăiat “
se-nfurie, lasă-n urma sa numai nenorociri.
A urmat servirea mesei de prânz, după care bolnavii sau mai
liniştit. Doar ici, colo câte unu’ mai folfăia în şoaptă colegului de pat,
ce avea să raporteze procurorului…
Târziu, când soarele se-nclinase mult peste turla bisericii, iar
năduşeala de-afară se mai ogoise, cei patru procurori au ieşit din
clădirea spitalului veseli şi bine dispuşi în pas de promenadă,
îndreptându-se spre poarta mare la ieşire.
După vizionarea acestei nepăsătoare scene, nenumărate sudălmi
pornite din camera noastră au început a se rostogoli în eter… spre cel
de Sus, la adresa celor de jos:
- Cum, din atâţia procurori, n-a putut nici unul măcar să
deschidă uşa la camera noastră să vadă în ce condiţii supravieţuim,
cu ce ne-nvelim, cu ce ne-mbrăcăm, ce mâncăm, ce medicamente ni

279
se dă, criminalii! Să fi băgat şi el nasu-n aerul acesta îmbibat în
hazna, să vadă-n ce ne scăldăm noi zi şi noapte!…
Fiecare din cameră avea de făcut o plângere. Acest lucru nu s-a
întâmplat. Pragul acestei camere n-a fost călcat vreodată de-un om
venit din partea justiţiei, indiferent cât de mult au solicitat deţinuţii
bolnavi acest lucru. Cu ocazia acestor mici proteste, am cunoscut un
bolnav din Câmpulung Moldovenesc, care fiind tânăr şi mai în
putere, a strigat printre primii:
- Să vină procurorul şi la noi! Să vină procurorul şi la noi!…
Om la sub 40 de ani, talie mijlocie şi bine făcut, se deducea c-a
fost robust… Ochi căprui încadraţi într-o faţă frumoasă, se numea
Hopincă Gheorghe. Când se recomanda făcea precizarea că nu
Opincă… ci “Hopincă, mă cheamă”. Iniţial, n-am înţeles ce meserie
avea, însă ştia de toate. Locuia în Capul-Satului, la ieşirea spre Vama
din oraşul Câmpulung Moldovenesc.
Din simplă întâmplare, casa lui era aşezată nu departe de casa
lui Erhan Sebastian, cunoscutul comandant legionar şi prieten
apropiat a lui Corneliu Zelea Codreanu. Familia lui Erhan, cu două
fete-n liceu, el fiind mai mult arestat, cu greu se menţinea la o linie
de plutire. Vecinii familiei Erhan, printre care şi Hopincă, erau
săritori în a-i da o mână de ajutor cu tot ce se putea şi era nevoie:
adus lemne din pădure, arat, semănat şi multe altele.
De unde până unde… Securitatea a interpretat că acesta-i
“Ajutor legionar “…
Aşa stând lucrurile, Hopincă este arestat, dus la Suceava ca om
sănătos şi voinic, fază de la care-ncepe ancheta:
- De când te-a făcut Erhan pe tine legionar, mă?
Anchetatorul, un anonim pus pe fapte mari, în blazon de
Securist, începe să ciugulească-n carne vie, aşa cum numai cei
însetaţi de sânge şi răfuială o pot face...Astfel începe tăvăleala…
- Spune mă, de când eşti legionar şi cu ce ai ajutat familiile
celor arestaţi?
În zadar a-ncercat Hopincă să se apere, nimic nu ţinea… Omul
se dezvinovăţea aducând drept probă lucruri evidente, care
demonstrau că ceea ce făcea nu avea nimic de a face cu ajutorul
legionar. Aceleaşi întrebări şi bătăi, au continuat zi de zi. Era bătut
280
până la leşin şi lăsat acolo jos pe beton până-şi revenea. Aria
acuzaţiilor a început să se extindă:
- La alegerile din 1946, ai fost contra Partidului comunist, cote
la Stat n-ai vrut să dai, la cei din munţi le-ai dus mâncare, cine crezi
că eşti tu, mă?!… Hai scrie aici tot ce-ai făcut!!
Întrucât nimic nu era adevărat din cele înşirate, Hopincă nu
voia să scrie.
- Nu-i adevărat dom’ şef, n-am făcut nimic din toate astea, vă
rog să mă credeţi, vă jur pe ce am mai scump!!
În zadar îşi arăta nevinovăţia implorându-l să nu-l omoare,
pentru că are copii şi nevastă acasă… bătaia continua. La început nu
s-a simţit. Pe măsură ce timpul trecea, au început să apară dureri din
interior… Îl durea pieptul, o durere mută care-i îngreuna respiraţia,
oasele omoplaţilor parcă s-ar desprinde carnea de pe ele, tălpile pe
care la început nu putea călca de loc, cu greu şi-au revenit din
amorţeală. Coşul pieptului i-a fost amorţit, cu toate că nu-şi amintea
să fi fost bătut la coaste. Ceea ce era mai grav şi pentru asta se pare
că l-au trimis la spital, era apariţia unei fisuri în partea dreaptă a
coşului pieptului, la ultima coastă în dreptul ficatului. Prin această
fisură pe care la prima vedere nici n-o observai, curgea încet dar fără
întrerupere un lichid cleios, colorat puţin spre galben-pal...Domnul
Hopincă purta o cingătoare făcută dintr-un prosop, sub care, în
dreptul fisurii punea un tampon mai gros din vată în care se colecta
lichidul. Necazul cel mare era, lipsa acută de vată. Trebuia cele două,
trei tampoane din vată să le spele şi pe rând să le pună la locul cu
pricina. Această fisură nu era dureroasă, însă era incomodă.
- Cum voi putea lucra eu acasă, susţinându-mi mereu
cingătoarea?… Se-ntreba mereu domnul Hopincă, agricultor fiind, la
orice mişcare în lucru cingătoarea avea să alunece în jos…
- Să fii bucuros că treaba asta a “răsuflat “ afară, dacă scurgerea
rămânea înăuntru, poate azi nu mai erai… Ai avut noroc la
Dumnezeu sau copii dumnitale au avut noroc, aprecia un alt bolnav,
doctor, în aceiaşi cameră.
În condiţiile supravieţuirii fără medicamente a atâtor bolnavi, în
majoritate vârstnici, într-o cameră la dimensiunile celei în care ne
mişcam, cu alimentaţia pe care o primeam, era greu şi de nesperat să
281
te mai faci sănătos. Atmosfera sufocantă impunea nevoia unei aerisiri
permanente, care nu putea fi făcută oricum.
Medicamente, mie nu mi se dădeau. Eram vindecat, doctorii mă
ţineau în evidenţă ca fiind sub tratament, să-mi mai recapăt din
greutate, să-mi mai consolidez sănătatea. Aproape zilnic treceam pe
la Forfotă, Flondor, Hopincă, şi pe la alţi bolnavi mai grav şi bătrâni
pe care-i cunoscusem acolo.
Făcea mult că stăteai de vorbă cu fiecare din ei, îi mai alinai
într-un fel suferinţa.
Într-o zi, unii au spus că era duminică, după ce am servit masa
de prânz, şi încă mai trecuse ceva timp, uşa la cameră se deschide şi
intră trei gardieni, printre care şi "Piţigăiatu “. Unul dintre ei care
conducea acţiunea, după ce a aruncat o privire asupra întregii camere,
s-a convins că fiecare este la locul său, bine proptit în picioarele
încizmate, a strigat ridicând mâna dreaptă:
- Atenţiune, toată lumea ridică mâinile sus!… Hei, tu de colo,
mâinile sus! Amândouă mâinile! Nu mişcă nimeni! Tu de ce mişti
acolo, măă?!…
Nimeni dintre noi nu-şi putea da seama ce au de gând să facă
aceşti sergenţi. Fiecare bolnav, căuta să-şi scoată mâinile de sub
pătură şi să le ridice în sus aşa cum se ordonase. În timp ce
“Piţigăiatu “ ţinea sub strictă observaţie toată suflarea camerei,
ceilalţi doi, într-o acţiune contra-cronometru au început controlul şi
reţinerea de la fiecare bolnav a bijuteriilor pe care acesta la avea… În
decurs de câteva minute, într-un săculeţ smuls tot de la un bolnav, au
fost îngrămădite o mulţime de obiecte din aur masiv care pe lângă
valoarea lor intrinsecă, pentru fiecare bolnav reprezenta un simbol, o
aducere aminte…
Spre a da un caracter oficial acţiunii, în timp ce unul dintre
sergenţi smulgea nemilos de pe degetele tremurânde ale bolnavului
verigheta, inelul, medalionul sau cruciuliţa cu lanţul de la gât, un
altul pe o bucată de hârtie mototolită se prefăcea că scrie numele
bolnavului şi obiectele “ridicate “. În final, mulţumiţi de “recolta
obţinută “, şefu’ care a dat tonul operaţiunii, s-a adresat de lângă uşă:

282
 - Spitalul Văcăreşti, are regim de penitenciar. Obiectele de
valoare nu sunt admise deţinuţilor. La plecarea din spital, fiecare-şi
va recăpăta obiectele după cum sunt trecute-n inventar…
Cu aceste zise, cei trei au întins-o trântind uşa după ei. Eu n-am
avut nici un obiect care să-mi fie ridicat, însă ce mi-a fost dat să văd,
n-a fost cu nimic mai prejos decât cele întâmplate evreilor, înainte de
a fi introduşi… în crematoriile de la Buchenwald sau Auschwitz…
Mai puţin câţiva tineri, cei în vârstă erau toţi “foşti “… miniştri,
generali, proprietari de fabrici, sau chestori de poliţie. Când li s-a
smuls medalionul sau cruciuliţa de la gât, inelul sau verigheta de pe
deget, li s-a smuls din suflet şi ultima mângâiere şi speranţă, care-i
mai ţineau. Câteva zile-n şir, cei păgubiţi au tot povestit despre
semnificaţia podoabelor lor “ridicate “, răscolind pentru fiecare
amintiri de neuitat…
Fiecare în sinea sa, ştia că aceste obiecte la intrare, cumva… au
scăpat controlului. Nemulţumirea consta în faptul că obiectele
“ridicate “ nu trebuiau trântite de-a valma în săculeţ, ci separat puse
în punguţe cu numele fiecăruia… Ar fi fost o treabă cinstită, a fost
concluzia finală.
“Piţigăiatul“, ca să zic aşa, a apărut în continuare la program,
dezinvolt şi bine dispus. Ceilalţi doi, nu i-am mai văzut cât am stat eu
în spital şi nici nu făceau parte din schimburile care se succedau pe
sala noastră.
Nu ştiu cum o fi fost vremea în ţară prin iulie 1952, ştiu că în
zona Văcăreştilor, pe cer n-a apărut nici un nor. Cum în cameră eram
mulţi, aproape că-ţi venea greu să mai respiri. Noaptea în schimb,
lucrurile se mai îndreptau, viaţa căpăta o culoare mai deschisă,
bolnavii mai moţăiau, nu se dormea. Cu toate că starea multor
bolnavi era gravă, n-am auzit pe nimeni văicărindu-se. Oricum,
noaptea trebuia să stai în pat, sau în şezut pe marginea patului.
Mişcarea printre paturi pe timpul nopţii era interzisă. Starea din
cameră, era supravegheată tot timpul…
Discuţiile pe care le-am avut cu mulţi bolnavi, care aveau
vechime şi experienţă mai mare decât mine în probleme de anchetă,
m-au ajutat asupra modului cum trebuie să mă apăr în continuare.
Concluzia finală era că:
283
 - Toţi te acuză, singur trebuie să te aperi. Să porţi discuţia în
aşa fel, încât ancheta să nu înţeleagă nimic… Să aduci probe
credibile împotriva unor acuzaţii pe care ancheta nu le poate dovedi,
să recunoşti măcar parţial din cele evidente. A lua pe “Nu “ în braţe
şi a merge cu “El “ până-n pânzele albe, nu este o soluţie… Ei te pot
schilodi, te pot face neom pentru tot restul vieţii, dacă mai scapi cu
viaţă. Nimeni nu dă socoteală pentru ceea ce se-ntâmplă la anchetă…
Şi ca o ultimă sfidare a tot ce înseamnă justiţie,… colectivul de
anchetatori care-au instrumentat cazul, stabileşte şi “Nota de plată
“… pe care trebuie s-o suporţi în continuare.
De altfel, într-un moment de furie, asta mi-a spus-o şi ţiganul
cu păr cârlionţat: “Noi te putem pune pe liber, sau condamna pe viaţă
!… ”
Simţindu-mă vindecat, din moment în moment aşteptam să fiu
scos din spital şi dus la Securitate. Fiecare ceas care trecea şi nu eram
strigat pe nume de sergent era un bun câştigat. Din când în când erau
chemaţi la grefa din spital câte unu, doi, dintre bolnavi pentru
anumite relaţii, fie în legătură cu ancheta, fie pentru altceva, după
care reveneau în cameră. Alteori cei strigaţi, nu mai reveneau. De
câte ori apărea sergentul cu hârtia-n mână, aveam o strângere de
inimă, dacă nu-s şi eu printre cei care urmează a fi scoşi din spital. În
timp ce unii plecau din cameră, alţii soseau, şi tot aşa… timpul trecea
şi din câţi eram acolo mai tineri, puţini se făceau bine… Despre cei
în vârstă, nici nu putea fi vorba… Fisura lui Hopincă supura în
continuare ca şi atunci când ne cunoscusem. Se obişnuise a schimba
mereu pansamentul, era optimist şi avea încredere în vindecare, cu
toate că doctorul cel bătrân din cameră îi pusese un diagnostic
sumbru, potrivit căruia pe acolo s-ar putea să i se scurgă tot “viul “…
Hopincă nici nu vrea s-audă. Pe el îl aşteaptă copii şi nevasta acasă…
În completarea celor mai sus arătate, ar mai fi de adăugat că din
când în când se făcea şi câte o percheziţie, sumară, dar se făcea. În
camera noastră eu n-am văzut corpuri delicte, cu toate că existau.
Astfel, într-o anume parte a camerei, un tânăr din Vrancea, pe nume
Florea, adus la spital nu se ştie pentru ce boală, avea o lamă de cuţit.
Cu această lamă făcută dintr-o tablă, tăia pâinea bolnavilor din jurul
patului său pentru ca aceştia s-o poată mânca mai uşor. Întotdeauna
284
pâinea care ni se dădea, era uscată şi tare, parcă anume făcută să se
pulverizeze în firimituri pe care să le pierzi printre degete până a
ajunge la gură. După ce tăia pâinea în bucăţele, Florea ascundea lama
într-o saltea din imediata apropiere fără să se ferească prea mult de
privirile celor curioşi… Într-o zi pe la ora zece, când nimeni nu se
aştepta la vreo surpriză, uşa la cameră se deschide şi apare Piţigăiatu’
însoţit de schimbul care urma să preia tura.
Bolnavii îşi vedeau de ale lor fără să dea importanţă
momentului. Şeful de cameră, văzând că cei doi au intrat în cameră
pentru o treabă, a strigat:
- Atenţiune!
Bolnavii care cum au putut, şi-au îndreptat privirile spre uşă,
aşteptând ce vor să spună şefii. Piţigăiatu’, văzând că i se dă atenţie,
şi-i ascultat de toată lumea, îi dă drumu’:
- Am crezut că voi sunteţi oameni bolnavi care aveţi nevoie de
medicamente şi îngrijire medicală, nu de cuţite… să ne atacaţi pe
noi… Mâine, poimâine o să introduceţi aici şi răngi de fier, o să
spargeţi… uşile şi tot ce puneţi voi la cale!...
Văzând că ăsta vorbeşte prostii, bolnavii şi-au văzut de-ale lor.
- Hai, scoate-ţi cuţitele, ce mai aşteptaţi? continuă Piţigăiatu’,
să nu începem noi!…
- N-avem nici un cuţit, domnule sergent, de unde s-avem noi
cuţite? Îngrijorat începe să se apere şeful de cameră, care de fapt nici
nu ştia… noi, nici n-avem nevoie de cuţite, pâinea vine tăiată, să
tăiem ciorba cu ele, ce să facem?
Fără să stea prea mult pe gânduri, amândoi sergenţii încep a
scotoci pe sărite la unele paturi aşa de formă, apoi se îndreaptă spre
patul cu pricina…
Ei, aveau informaţii precise unde se găseşte lama de cuţit, să
bage doar degetele mâinii în saltea şi să scoată lama. Ajunşi la patul
respectiv, unul din sergenţi, Pţigăiatu dă bolnavul la o parte, bagă
degetele mâinii în saltea, şi… nimic! Văzând că numai cu degetele
nu poate găsi lama, s-aşează între paturi în genunchi şi bagă toată
laba mâinii, foarfecă paiele din saltea astfel ca nimic să nu scape…
nu-i nici o lamă!

285
 Înfuriat şi ruşinat în faţa eşecului, Piţigăiatu’ scoate laba mâinii
din saltea plină de praf şi resturi de paie, palid la faţă, se ridică-ncet
dintre paturi, şi revine cu întrebarea :
- Unde este cuţitu’ mă? Spuneţi unde este cuţitu’, pentru că nu
plec de aici fără cuţit!? Hai, nu mai staţi pe gânduri, scoateţi-l!?
Toţi ridicam din umeri şi-i răspundeam la unison:
- Noi nu ştim şi n-am văzut nici un cuţit pe-aici, dom’ sergent!
Şeful de cameră surprins de evoluţia lucrurilor, caută din
răsputeri să salveze situaţia:
- Dom’ sergent, nu există nici un cuţit în această cameră, nici
un ac,… vă dau cuvântul meu,… pe onoarea mea de general!…
Du-te-n pi… mă-ti cu tot gradul tău de general, scoate cuţitu’,
nu sta şi boldi ochii la mine!…
- Cine va informat a vrut să vă ducă-n eroare, să-i daţi o ţigară
sau o porţie de mâncare în plus. Nu vedeţi că aici oamenii mor cu
zile, avem noi grija cuţitelor sau a răngilor, cum spuneţi
dumneavoastră?…
Undeva, lângă celălalt perete al camerei, turnătorului Breabăn, i
se tăiase răsuflarea văzând că sergentul nu găseşte cuţitul în cotlonul
indicat de el. Când turnătorul se aştepta cel mai puţin, sergentul
strigă:
- Breabăne, Dumnezeii mă-ti, vino de scoate cuţitu’!…
Ghebos, cu coada-ntre picioare, o arătare de om, nu mai înalt de
1,60 metri, la 70 de ani, spân la barbă şi chel pe cap, cu câţiva colţi în
gură, scuturat de-un Parkinson rebel, s-apropie de cotlonul indicat de
el sergentului. Bagă mâna-n saltea din ce în ce mai adânc, verifică
într-o parte şi-n alta, bagă mâna până-n umăr, insistă, nu se dă bătut,
apoi într-un târziu începe a-şi trage afară mâna din saltea. Toţi
aşteptam să vedem cuţitu-n mâna turnătorului. Spre marea satisfacţie
a celor ce urmăream această acţiune, mâna lui Breabăn a ieşit goală
din saltea…
- Dom’ sergent, nu l-am găsit, nu este aici!… a mogorogit
Breabăn, înecat în emoţie…
Supăraţi că n-au găsit ce căutau, sergenţii s-au retras spre uşă,
bombănind ceva numai de ei ştiut. În urma lor, şeful de cameră
linguşitor, continuă gesticulând din mână:
286
 - V-am spus dom’ sergent că-n cameră la noi nu este aşa
ceva!… Nici un ac măcar, sau o bucată de aţă… aveţi încredere… pe
onoarea mea de general!…
Înainte de a închide uşa, sergentul a ascultat cu răbdare aiurelile
şefului de cameră, şi gata, gata să-l scuipe-ntre ochi, îi trânteşte-n nas
dispreţuitor uşa…
După ce-au ieşit sergenţii, cei care se mai puteau mişca prin
cameră, au înconjurat patul lui Breabăn, să-l ia la rost:
- Unde-ai văzut tu cuţit în camera asta mă? Ce funcţie ai avut tu
afară? Pentru ce eşti arestat? Cu ce te-au plătit ăştia mă? Spune
odată, nu aştepta să-ncepem a te lovi!
Văzând Breabăn că toţi din cameră aşteaptă să audă din gura lui
care-i “preţul vânzării “, cu faţa plină de lacrimi începe a se smiorcăi:
- Nu mi-au dat nici o ţigară, m-au lăsat doar să ridic de jos un
muc, să trag şi eu un fum, două!…
- Nenorocitule, pentr-un muc de ţigară cules de pe jos să torni
ce se petrece în camera noastră?
Din toate părţile se auzeau injurii, iar cei mai în putere s-
apropiau de patul lui Breabăn, să vadă cum arată un turnător,
compătimindu-l.
În fapt, cum se petreceau lucrurile? După ce Florea ascundea
lama în salteaua din imediata apropiere, chiar în văzul celor din jur,
după un oarecare timp, într-un secret desăvârşit, lua lama din
salteaua respectivă şi o plasa într-o saltea numai de el ştiută, poate
chiar într-a “generalului “…
În tot timpul percheziţiei, Florea sta liniştit, fiind sigur că lama
lui n-o s-o găsească nimeni…

***

287
 CAPITOLUL 7

“ Că-nvins nu eşti atunci când sângeri,

nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.“
Radu Gyr

Într-una din zile, când m-aşteptam cel mai puţin, mă aud strigat
pe o listă. Dintre toţi, numai Hopincă a fost pe fază şi-am putut să ne
strângem mâna. Totul a decurs foarte repede. Pe drum îmi puneam
tot felul de întrebări, la care nici timpul, nici zgâlţâitura maşinii nu-
mi dădeau răgazul să răspund. Unde o fi ajuns cu ancheta, încât au
nevoie de mine?
În celula de la Securitate, unul din cele patru locuri era liber, pe
care l-am ocupat eu. Acelaşi miros îmbâcsit de sudoare şi mucegai,
aceeaşi atmosferă tensionată, aceleaşi năravuri ale gardienilor de pe
culoar.
Nici unul din cei găsiţi în celulă nu aveau chef să vorbească.
Fiecare era chinuit de propriile gânduri şi de situaţia în care se afla.
Pe parcurs am înţeles că doi erau ţărani din Teleorman care s-au opus
predării pământului şi inventarului agricol la Colectivă, iar al treilea
era din comuna Nucşoara de la poalele Făgăraşului, şi se numea
Păţitu. Ţăranii nu aveau o problemă grea. Securitatea trebuia să-i
determine… ca reîntorşi în sat să semneze intrarea în Colectivă, să
îndemne şi pe ceilalţi săteni, să facă acelaşi lucru. Securitatea ştia că
ţăranii ţin la avutul lor moştenit din moşi-strămoşi, şi că le vine greu
să se despartă de el, dar trebuiau să o facă. Pentru ca să fie convinşi,
se impunea ca zi de zi ei să fie scoşi la anchetă şi bătuţi din uşor, dar
ca s-o simtă până-n măduva oaselor. Nu trebuiau bătuţi la rangă
pentru a fi schilodiţi aşa cum se proceda de obicei cu alte categorii de

288
“infractori “. Dacă şi ţăranii vor fi schilodiţi, atunci… cine va mai
lucra pământul?
Trecuse două, trei zile, fără să fiu scos la anchetă, în timp ce ei,
inclusiv Păţitu au fost scoşi în fiecare zi. După vreo săptămână, cu
ochelarii bine aşezaţi, am fost dus şi eu “sus “. În birou mă aştepta
locotenentul şi căpitanul, ţiganul cu părul cârlionţat. N-au pomenit
nimic din ce-a fost. În timp ce căpitanul se plimba prin cameră
fumând, locotenentul a scos o foaie de hârtie, mi-a întins-o pe birou
şi:
- Scrie, mi-a spus dictându-mi: “Subsemnatul, etc… etc…
declar prin prezenta că la data… colegul meu Chirilă Alexandru, mi-
a făcut cunoştinţă cu legionarul Turtureanu Valerian, care împreună
cu Anderca Traian conduceau un grup legionar în Bucureşti. La
propunerea acestora am acceptat să fac parte din grupul acestora şi să
recrutez noi membri “… În continuare, ofiţerul a înşiruit o mulţime
de nume, pe care le cunoşteam din Institut: Cornea, Gherasim,
Alexandru, Vedeanu, Pedivan şi alţii.
- Pe toţi aceştia şi pe alţii, tu i-ai recrutat să facă parte din
grupul vostru legionar. Tu, scrie acolo mai departe cum ţi-am spus!
- N-am recrutat pe nici unul din aceştia, domnule locotenent,
nici eu n-am fost recrutat de Turtureanu în grupul lui!…
- Auzi mă, intervine căpitanul apropiindu-se de mine, dacă toţi
declară că tu i-ai recrutat, cum poţi tu să spui că nu i-ai recrutat?!
- Colegi am avut mulţi d-le căpitan, dar asta nu înseamnă că i-
am recrutat într-o organizaţie, din care nici eu nu făceam parte!
- Ha! ha! ha! Auzi tovarăşe locotenent că nici el “sărăcuţu’ “ n-
a făcut parte din această organizaţie, ce ziceţi de asta tovarăşe?
Locotenentul mă privea scrâşnind din dinţi gata să mă lovească
cu bastonul de cauciuc pe care-l avea pe birou. Nu ştiam cum să le
explic pentru ca ei să înţeleagă că n-a fost vorba de nici o organizaţie
aşa cum voiau ei să scriu.
- D-le căpitan, am reluat eu, este adevărat că am avut discuţii
cu Turtureanu, Anderca şi Chirilă, împotriva Partidului comunist şi a
ruşilor, dar n-am avut o organizaţie, au fost doar nişte discuţii!
- Aceste discuţii legionaro-fasciste, accentuează căpitanul, pe
care le-aţi avut voi se încadrează la “Crimă de uneltire împotriva
289
orânduirii socialiste “. Aşa cum spui tu că numai a-ţi discutat,
înseamnă c-aţi şi avut… o organizaţie legionară de tip fascist.
Discuţiile voastre se-ncadrează într-o activitate pe care legea o
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 25 de ani sau după caz, pedeapsa
cu moartea!… Acum ai înţeles ce te aşteaptă? Pune-l să semneze
acolo şi dă-i drumu’la celulă!
În liniştea camerei, sentinţa pe care ne-o pregătea căpitanul
întregului nostru lot, se rostogolea încet, încet, căpătând contur abia
pe masa judecătorilor…
De câte ori am încercat să-l mai ogoiesc cu argumente în
sprijinul apărării mele şi ale celorlalţi, a fost cu neputinţă. Tirada
învinuirilor aduse mie şi celorlalţi, nu mai contenea. Toate crimele
săvârşite de legionari, începând cu:
- Împuşcarea lui Manciu, de către Codreanu, continuând cu I.G.
Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Mihai
Stelescu, schingiuirea şi omorârea cu sălbăticie a sute de evrei… în
ianuarie 1941, incendierea sinagogilor… nu-ţi spun nimica? Astăzi
Mişcarea legionară este o oficină de spionaj în slujba Imperialismului
american, asta nu-ţi spune nimica? Cei mai mulţi spioni care mişună
prin ţară sunt legionari trimişi de Horia Sima… Ce-ai de spus despre
asta?…
- Domnule căpitan!…
- N-ai dreptu’ să vorbeşti! Ăştia sunteţi voi!…
Faţa căpitanului în timpul peroraţiei devenea din ce în ce mai
vânătă spre stacojiu, ochii aruncau săgeţi de foc, limba abia mai
colcăia în bale, plesnindu-i cerul gurii …
Văzând cum stau lucrurile, locotenentul nu s-a lăsat mai pe jos,
s-a ridicat de pe scaun şi alăturându-se şefului, aduce în prim plan
crime şi fapte odioase săvârşite de legionari în decursul istoriei lor,
inclusiv ce aveam să facem noi…
- Acest grup legionar, reeditând faptele eroice ale înaintaşilor…
avea să... avea să!… avea...
Pironit în scaun, priveam alternativ când la unul când la altul,
fără să schiţez cel mai mic gest. Nu puteam înţelege ce vor ăştia de la
mine. Dacă nu cumva vor să mă judece acuma şi pe loc… pentru tot
ce a făcut Mişcarea legionară, încă de la începuturi.
290
 În acele momente, cumva – cu totul inexplicabil – am simţit
cum o energie îmi învăluie sufletul şi întregul organism. Îmi revine
încet vigoarea, curajul şi neînfricarea pe care o aveam atunci în
Poiană… la fagul din care săreau ţăndări, după ţăndări...N-am crezut
niciodată c-aşi fi-n stare să mai înfrunt “neprevăzutul” cu atâta linişte
şi seninătate… ca-n acele momente înălţătoare!
- Soldat, du-l jos!…
Mă obişnuisem a pipăi scările, aşa cum orbu-şi simte drumu’
sub picioare. Ceilalţi din celulă, venise de la anchetă. Apucase a servi
şi mâncarea de prânz, care pe mine mă aştepta pusă pe pat, într-o
gamelă ciobită. Cei doi săteni teleormăneni îşi frământau necazurile
rămase-n urmă pe ogor.
Păţitu, avea o situaţie mai grea. Bărbat voinic, la 60 de ani pe
care nu credeai că-i are, fost paznic de vânătoare la Domeniile regale
din munţii Făgăraş, era-ntrebat de câte-n cer şi-n stele. De loc din
comuna Nucşoara, considerată ca “bază de aprovizionare” pentru
fugarii din munţii Făgăraş, era învinuit, ca de altfel întreaga comună,
că pactizează cu cei din munţi. Zadarnice au fost incursiunile
succesive ale formaţiunilor de securitate în munţi, n-a fost prins nici
un fugar. Nu s-a găsit nici un bârlog al acestora. În această situaţie,
conform principiului după care se călăuzea Securitatea: “Decât să-mi
scape un vinovat, mai bine arestez o sută de nevinovaţi “… comuna
Nucşoara a fost pur şi simplu asediată de trupele de securitate. Un
comandament operaţional stabilit în comună, avea drept scop
lichidarea focarelor de rezistenţă anticomunistă din munţi. Sătenii, au
rămas uluiţi de comportamentul brutal, devastator şi nemilos al
“oamenilor în uniformă “…
Au fost luate la rând şi trecute printr-o sită diabolică tot ce sufla
şi ce nu sufla din comună: case, beciuri, grajduri, şuri şi oameni…
totul răscolit şi dat peste cap, ca şi cum ar fi trecut un pârjol pe-aici.
Au fost arestaţi pentru simple şi imaginare bănuieli mulţi săteni,
bărbaţi şi femei. Printre aceştia era şi Păţitu. Nu ştia pentru ce anume
este arestat. Acasă nu i s-a găsit nimic. Securitatea, acuza pe toţi cei
arestaţi din sat, şi din satele vecine că au ajutat şi găzduit pe unii din
fugari. Ulterior, parte din săteni au fost puşi în libertate…

291
condiţionat: să coopereze activ şi în mare taină cu trupele de
securitate, pentru prinderea fugarilor...
Punerea acestora în libertate n-a fost făcută oricum. Au fost
aleşi oamenii fricoşi şi slabi de înger. A urmat, trecerea acestora
printr-un regim sever de carceră, bătăi şi ameninţări, după care un
angajament luat sub semnătură. Când pe uşa din spate… o rază de
libertate s-a ivit, li s-a mai împins şi câte-o cizmă zdravănă în fund,
ca să ţină minte ce-i aşteaptă dacă nu-şi respectă angajamentul. Spre
deosebire de toţi ceilalţi, Păţitu avea o cu totul altă situaţie. Până mai
ieri, maistru de vânătoare tocmai pe spaţiul geografic împânzit de
fugari, era imposibil să nu cunoască tot ce se mişcă în acest spaţiu.
În decursul vremurilor, nenumărate au fost împrejurările când
munţii au oferit adăpost sigur, celor ce cu disperare îl căutau. După
cum se ştie, peste meleagul nostru, năvălitori au tot venit, prădat, dar
au şi plecat… Ultimii, în variantă modernă, după ce au venit şi
prădat, n-au mai plecat… au rămas să facă pui de sorginte asiatică,
mai veninoşi şi mai cruzi decât cei veniţi pe vremuri de prin stepa
Calmucă. Ascunzişurile munţilor din nou au început să fie căutate şi
să ofere adăpost celor ce-l căutau.
În aceste condiţii, o ţară care a-nfruntat cu eroism toate
vicisitudinile furtunilor prin care a trecut, menţinându-se în
spiritualitatea Celui Înviat din Morţi, nu putea să cadă cu uşurinţă
chiar şi-n faţa ultimului şi cel mai crud invadator. Aşa se explică,
drumul lung şi-ntortocheat al suferinţelor prin care au trecut sute de
mii de încătuşaţi prin închisori şi lagăre de muncă, a celor ce cu
arma-n mână au pornit prin hăţişurile pădurii…
Pe întinsul domeniului ( Munţii Făgăraş) unde Păţitu fusese
maistru de vânătoare, nimic nu-i era scăpat de sub observaţie.
Împătimit al muntelui, în cei câţiva zeci de ani a mângâiat cu privirea
deopotrivă piscurile măreţe care străluceau în soare, cât şi
grohotişurile abisale, atât ţancurile cu capre negre cât şi găvanele
ascunzişurilor pentru sălbăticiuni. Nările lui, aidoma unui cal de
curse, adulmeca până departe simţind fiara înainte de a o vedea…
Cunoştea pe toţi fugarii, inclusiv echipamentul de care aceştia
dispuneau. Era un port antenă al acestora. I-a învăţat secretul

292
muntelui, precum şi cărările care duc până departe şi în toate
direcţiile…
“Muntele te primeşte ca pe-un frate drag, dacă-l înţelegi şi-i
arăţi aceiaşi dragoste”, era convingerea unanimă a celor ce pădurea le
şi oferise ocrotirea sa. Legăturile lui Păţitu cu cei din munţi, erau
păstrate într-un secret desăvârşit. Nici celora de-acasă, când se-
ntorcea de pe munte nu le sufla o vorbă, despre cele întâmplate peste
zi.
Păţitu a recunoscut că în incursiunile lui pe munte, a avut
ocazia să vadă parte din fugari, de care… din teamă nu s-a apropiat.
Securitatea ştia că el bate câmpii, că ştie multe dar nu spune. Alta era
întrebarea pe care ancheta i-o punea: “Prima dată “… cu ani în urmă
când a dat peste fugari, de ce n-a anunţat Securitatea, Autorităţile
locale? Ce arme şi muniţii a dus el, fugarilor?”
Anchetatorii nu l-au bătut, şi nici prea mult nu l-au forţat,
pentru că era foarte bolnav de inimă, el recunoscând toate învinuirile
pe care i le aduceau. Tot timpul era transpirat, şi avea dureri în piept.
Era îngrijorat de soarta celor din munţi, să nu cadă vreo unul, care să
fie pus în situaţia să declare altceva, decât a declarat el.
Pe mine la anchetă m-a scos doar de câteva ori, fără importanţă.
Ultima dată, mi-au dat o carte poştală să scriu acasă după haine de
iarnă. Am scris. După vreo lună şi ceva, am primit de-acasă un
pachet consistent cu îmbrăcăminte printre care: un cojoc cu mâneci,
lung ca să-mi acopere şoldurile, făcut din cele mai bune piei de miel.
Avea un guler, care ridicat în sus, îmi acoperea tot capul inclusiv
faţa, bocanci cu talpă groasă din piele să ţină pentru drum lung,
cămăşi, izmene, ciorapi, prosoape şi ce au crezut ei că o să mai am
nevoie. Hainele nu mi-au fost date asupra mea, au rămas la magazie,
eu doar am semnat de primire.
După două, trei săptămâni, cei doi teleormăneni au venit de la
anchetă bucuroşi că vor pleca acasă:
- Dă-i pe pustii, am semnat… n-am avut ce face! Ieie-şi-l ei
pământul… să se sature, bine că nu ne-au omorât, au avut milă de
noi!…
Unul dintre ei se chema Vişan, iar celălalt Anghelescu. Erau
îmbrăcaţi ca vai de ei, cum îi luase de pe ogor. Aveau regrete că
293
tocmai în perioada când era mai mult de lucru, ei au lipsit de acasă.
Pentru prima dată faţa arsă de soare a lui Anghelescu a devenit mai
senină, buzele şi-au mai dat drumu’ iar de sub pleoapele lui vineţii,
au dat să cadă câteva lacrimi de bucurie. În schimb Vişan, nu era
optimist. Mai mic de statură decât Anghelescu, subţirel şi ager la
minte, Vişan nu era aşa credul. De mai multe ori stâlcit în bătaie, cu
urme de vânătăi pe faţă, nu-i venea să creadă că-i dă drumu’ acasă,
chiar dacă a semnat că cedează pământul la Colectivă.
- Nu pentru pământ cred că ne-au arestat ei, altul trebuie să fie
motivul! Încerca Vişan să-i explice lui Anghelescu, neîncrederea lui
faţă de cele promise de Securitate. După atâtea bătăi, nu cred eu că
ne dau drumu’ acasă!
Atmosfera din celulă, pe zi ce trecea, devenea tot mai grea. În
afară de aerul îmbâcsit c-un amestec de sudoare, urină şi mucegai,
statul nemişcat aşezat la marginea patului 15-16 ore pe zi, teama
permanentă de anchetă, devenea năucitoare pentru toţi. Pe coridor, s-
auzea fără întrerupere zdrăngănind zăvorul la deschiderea şi
închiderea uşilor. Fiecare aştepta ca dintr-un moment în altul, să se
deschidă şi uşa noastră. Această aşteptare se-ntindea şi peste
noapte… Câteva zile-n şir, din celula noastră nu a fost scos nimeni la
anchetă. Speranţa teleormănenilor n-a fost zadarnică, pe neaşteptate
au fost scoşi din celulă şi probabil eliberaţi, cum li se promisese…
De emoţionaţi ce erau, au uitat să-şi ia şi rămas bun. Singur cu Păţitu,
parcă puteam să ne vorbim mai deschis. Nu regreta faptul că a ajutat
pe cei din munţi. Era de datoria lui şi-a întregului sat. Cei din munţi
erau oameni de valoare şi nevinovaţi.
La început, cunoscând bine toate ascunzişurile Făgăraşilor, era
convins că cei din munţi nu vor putea fi prinşi niciodată… Mai mult,
gospodarii din satele de la poalele Făgăraşului, erau mândri că li s-a
ivit şansa de a ajuta pe astfel de oameni. Văzând cum stă situaţia de
ultimă oră când Nucşoara era asediată cu trupe de securitate, câini
dresaţi, mai ceva decât în timpul războiului, speranţele lui Păţitu se
dărâmau una după alta:
- Nu mai pot rezista!… Se-ngrijora el, au adus atât de multă
armată la Nucşoara, încât este cu neputinţă să mai supravieţuiască
cineva în munţii Făgăraş. Aşa pot scăpa, dacă trec spre Lotrului!…
294
 Împotriva lui Păţitu, Securitatea nu deţinea nici o dovadă că s-
ar face vinovat, simple bănuieli. În aceiaşi situaţie erau şi ceilalţi
săteni. Nu fusese prins încă nici un fugar, care să-i dea de gol. N-a
apucat să-mi povestească din multele-i întâmplări petrecute împreună
cu cei din munţi, pentru că în scurt după plecarea teleormănenilor,
am fost şi eu scos din celulă.
Mai întâi am crezut că mă duce la anchetă. După felul cum am
pornit din uşă, tot cu ochelari la ochi, am înţeles că traseul este altul.
Concomitent, din mai multe celule au fost scoşi deţinuţi şi conduşi
împreună cu mine la magazie. Gardienii, manifestau o duritate
deosebită. Se deducea că sunt supravegheaţi de ofiţeri, faţă de care
trebuiau să dovedească intransigenţă şi menţinerea secretului. La
gura ieşirii din coridor, aştepta duba în care am fost înghesuiţi unii
peste alţii.
Era toamnă, rece, câţiva stropi de ploaie se prelingeau pe feţele
noastre în timp ce ne urcam în dubă. Operaţiunea de pregătire a
transportului s-a făcut fără gălăgie, doar prin semne şi anumite sî-sî-
ituri, numai de gardieni cunoscute. În interiorul dubei, am putut să ne
zărim unii pe alţii, să ne punem întrebări unde ne vor duce,
spunându-ne şi numele doar ne vom putea recunoaşte măcar ai noştri.
Cineva a dat şoptit semnalul, că ne duce la Jilava. În jurul dubei încă
se mai auzeau paşi alergători, semn că mai e de lucru…

* **

Fortul 13 Jilava, făcea parte dintr-o reţea de fortificaţii care

împrejmuia Bucureştiul, în eventualitatea unor atacuri atât din partea
turcilor, cât şi din partea altora. Gândite şi construite la nivelul
tehnicii europene, încă de pe timpul domniei lui Carol I. Situaţia
politică şi economică din Sud-Estul Europei a evoluat de aşa natură,
încât aceste fortificaţii să nu mai fie utilizate scopului iniţial. Rămase
în părăginire, cu timpul s-au degradat, parte din material fiind
“recuperat ”de localnici…

295
 Cel care s-a păstrat într-o formă mai bună, a fost cel construit în
apropierea comunei Jilava, situată la cca. 15 km. de Bucureşti, pe
şoseaua care duce spre Giurgiu. Construcţie masivă, cu pereţi groşi
de peste un metru, beton şi cărămidă refractară, acoperită deasupra cu
un strat de pământ înalt de câţiva metri, astfel ca de la distanţă să nu
se observe nimic. Totul era sub pământ. Când va veni “turcu”, să
cadă-n capcană,… să nu poată călca Bucureştiul. Pe parcurs şi
sporadic, Jilava a fost folosită ca închisoare militară. Practic,
nenumărate camere spaţioase, catacombe, ascunzişuri subterane, au
dăinuit pustii peste decenii, doar istoria mai ţinându-le socoteala.
Lilieci, cucuvăi, broaşte, paiajeni, şerpi şi alte gângănii au fost
oblojite de întunericul şi umiditatea acestor înspăimântătoare spaţii.
Nimeni, nu şi-a putut nici măcar imagina, că în condiţiile noilor
viziuni de civilizaţie intervenite după cel de al doilea război mondial,
să mai fie posibil ca prin aceste catacombe să se reverse în valuri,
valuri, zeci de mii de oameni, a căror vină era aceea de a fi români…
Închisoarea Jilava, prin cruzimea şi sălbăticia tratamentului
aplicat celor ce cu de-a sila erau împinşi cu cizma în spatele uşilor
ferecate, a devenit celebră şi de temut, până departe peste graniţele
ţării. Nu numai hrubele te copleşeau, gardienii şi toţi paznicii în
mâinile cărora zdrăngăneau cheile, făceau parte dintr-o lume cu totul
necunoscută meleagurilor noastre. Aceşti oameni, dacă li se mai
poate spune aşa, nu erau aduşi de prin stepele ruseşti, Asia sau
Africa, erau “românaşi “… de-ai noştri, de-al de Gheorghe, Ion,
Vasile… şi lista poate continua.
Cum de a putut Partidul comunist, ca într-o perioadă atât de
scurtă, de doar câţiva ani, să reuşească formarea unor astfel de
“oameni noi”,… e greu de-nţeles. Perioada de glorie a închisorii
Jilava s-a situat între anii 1948-1964, ea fiind un depozit al
Securităţii. Aici erau aduşi şi de aici erau duşi deţinuţii fie la
Securitate pentru continuarea anchetelor, fie la instanţele de judecată,
tot aici aşteptându-se şi pronunţarea sentinţelor…
Aceste faze puteau să dureze şi ani de zile, până când în sfârşit,
puteai să-ţi auzi pronunţată condamnarea… şi trimis în teritoriu la o
închisoare pentru executarea acesteia. În ceea ce priveşte paza
obiectivului, în interior era asigurată prin lacăte, grilaje metalice
296
puternice şi un numeros dispozitiv de gardieni. În exterior, garduri de
sârmă ghimpată, santinele în posturi fixe, gherete special amenajate
pentru o supraveghere cât mai cuprinzătoare…
Când duba şi-a redus viteza din ce în ce mai mult, şi-n cele din
urmă s-a oprit, am putut zări inscripţia placată deasupra unei porţi
masive: FORTUL13 JILAVA.
Fiecare din cei mulţi care ne aflam în dubă, a murmurat într-un
anume fel, văzând unde-am ajuns.
Nori fumurii şi groşi, acopereau întinderea până departe
deasupra Jilavei. Burniţa ce răcorea pământul, devenea din ce în ce
mai pătrunzătoare. După un control sever “la piele “, şi reţinut în
camera de control tot ce-am avut pe noi, reechipaţi cu nişte haine
ponosite, peticite şi-n multe locuri roase gata să se rupă, încolonaţi,
am fost conduşi spre celular printr-un cordon de gardieni. Primirea
făcută cu şuturi în fund şi poala zeghii trasă peste cap să nu vedem
decât unde călcăm şi nu feţele celor ce ne loveau, vorbea de la sine
unde ne aflăm. Ajunşi într-un coridor, fiecare a fost dus într-o
anumită cameră. Provizoriu, am fost dus în prima pe stânga. Nu i-am
reţinut numărul. Înăuntru rece, mai rece decât afară. Cei câţiva
deţinuţi pe care i-am găsit, se plimbau nervoşi printre paturi să se mai
încălzească puţin. Mi-au arătat cu degetul un pat, pe care mi-am
aruncat pătura. Spre surprinderea mea, această cameră nu
corespundea informaţiilor mele despre Jilava. În primul rând, camera
nu era aglomerată, avea şi paturi… De la unii bolnavi internaţi la
spitalul Văcăreşti, printre altele am aflat şi despre Jilava că este atât
de multă lume, încât oamenii stau ca sardelele, unii peste alţii. Aici,
camera era spaţioasă, cu multe paturi neocupate, tavanul boltit, un
bec lumina cât să nu te împiedici printre paturi, şi câţiva oameni,
zece, doisprezece. Erau toţi tineri sub patruzeci de ani, viguroşi şi-
ntr-un fel bine dispuşi… M-am făcut că nu-i bag în seamă. De altfel
nici nu mă interesau, însă felul cum decurgeau discuţiile lor, trebuia
să-mi atragă atenţia. Era vorba despre canalul Dunărea-Marea
Neagră, lucrările care se făceau acolo cu deţinuţii politici, precum şi
regimul de exterminare aplicat acestora. Tot prin intermediul
bolnavilor de la Văcăreşti am aflat la ce suplicii cumplite au fost şi
sunt supuşi în continuare deţinuţii politici care lucrează la Canal. În
297
afară de un regim alimentar calculat doar pentru supravieţuire,
normele de muncă obligatorii, bătăile şi pedepsele pentru
nerealizarea acestor norme, la care se mai adăuga “Brigăzile
studenţeşti “ sosite de la Piteşti pentru reeducarea şi spălarea
creierilor prin tortură, căpătase o amploare despre care comentau şi
posturile de radio străine.
Ideea distrugerii clasei politice româneşti prin mijloace
specifice… urmând exemplul “fratelui mai mare “, aplicată în teren
de minţi habotnice şi nesăbuite, au condus la monstruozităţi şi crime
de nebănuit. Cei câţiva pe care i-am găsit în camera de la Jilava, erau
doar o mică parte din cei care urmau să fie traşi la răspundere…
Partidul comunist şi Ministerul de Interne nu greşesc niciodată… cei
care au interpretat eronat ordinele şi dispoziţiile date, trebuie să
răspundă în faţa legii de faptele comise. Printre ei, erau ofiţeri şi
grade inferioare, îmbrăcate-n zeghe ca şi mine. Afacerea era în curs
de anchetă. Trebuiau să mai fie arestaţi şi alţii, printre care şi deţinuţi
de drept comun, care au fost folosiţi de Administraţia coloniei, în
acţiunea de torturare a deţinuţilor politici. Nu aveau nici un sentiment
de teamă că vor fi condamnaţi la ani grei de închisoare.
- Este ceva de formă!… îşi ziceau ei, chiar dacă ne dă şi
douăzeci de ani, a doua zi tot ieşim … tovarăşul Nicolski se ţine de
cuvânt. Pe uniformele noastre este pusă câte-o decoraţie… Cel mult,
o să ne schimbe locul de muncă. Tov. Nicolcki ştie că noi am
îndeplinit ordinele, aşa cum am fost prelucraţi!…
Zeghile lor erau aproape noi, date la intrare, unde-şi lăsase
uniformele. N-am reţinut numele lor, pentru că-şi vorbeau
pronunţându-şi numele mic. Doar a unuia, care se pare că era un
purtător de cuvânt al lor, sau chiar mai mare prin colonie, încât i se
adresau cu tovarăşu’ Lazăr. Luaţi aşa la grămadă, erau oameni
obişnuiţi la o înălţime medie de 1,70 metri… toţi spre tuciuriu la faţă,
excepţie făcând Lazăr care era blond, cu ochii verzi spre albastru-
spălăcit, faţa smeadă, mustaţa blondă care atunci când “se hlizea “
descoperea câţiva dinţi de aur cu care se mândrea.
Şeful, adică Lazăr, îşi asuma ordinul dat sergenţilor, cum să se
comporte cu deţinuţii, atât în timpul lucrului cât şi a celui de odihnă,
aşa cum îl primise de la Nicolski. Sergenţii, sub loviturile cărora
298
cădeau victimele, nu mai recunoşteau…“ cei de drept comun, care
deserveau colonia, au torturat “… Parte din discuţiile lor, erau cu
subînţeles… Nu-ţi venea a crede cum aşa nişte ticăloşi, să fie-n stare
de năstruşniciile pe care le făcuse. Îmi era clar cu cine eram dat în
cameră. De ce m-or fi dat aici, nu-mi dădeam seama. Dacă stăteam să
mă gândesc mai îndeaproape cine sunt ăştia, mă cuprindea teama.
Liniştea de pe culoar a fost perturbată doar de servirea arpacaşului de
seară, când loviturile polonicului de hârdău se auzeau de la o cameră
la alta. Aburii din arpacaş, parcă au mai încălzit ceva, ceva,
atmosfera din cameră, care pe măsură ce întunericul se lăsa, devenea
tot mai rece.
După semnalul care anunţa stingerea, pe culoarele Jilavei, nu se
mai auzea nici o mişcare. Obosit de tracasările prin care trecusem
peste zi, aşa îmbrăcat în zeghe, înfăşurat doar în pătură m-am culcat.
A trebuit un timp să tremur, până când am adormit. Într-un târziu,
poate după miezul nopţii sau spre ziuă, m-am trezit c-o înţepătură în
urechea stângă şi-o durere sfâşietoare îmi sfredelea până şi creierul…
Am sărit din pat ca ars şi cu palma mâinii stângi apăsând puternic
urechea, am început să mă plimb printre paturi, doar îmi va trece
durerea. Nu m-am învârtit prea mult, când uşiţa de la vizetă se
deschide şi cineva îmi face semn cu degetu’ să mă apropii:
- Ce-i cu tine mă? De ce te-ai dat jos din pat? Ştii că n-ai
voie?…
- Dom’ şef, am început eu…
- Nici un dom’ şef! În Jilava, nu sunt dureri!… Treci în pat,
până nu te bag la “neagra “!
Sergentul a închis vizeta şi a plecat. M-am învelit din nou în
pătură, şi-am continuat să suport durerea legănându-mă în pat.
Pipăiam cu degetul urechea, dacă nu cumva pot să-mi scot acul pe
care mi-l înfipsese “Doamna”… Aşa mi se arătase în vis, că o femeie
îmbrăcată-n negru, pălărie roşie cu boruri largi, nas mare c-o bulină
roşie-n vârf, mâini deşirate cu degete lungi şi subţiri, apăruse dinspre
geam, cumva pe sus, îndreptându-se în hohote de râs spre patul meu,
ameninţător, dinţi-i avea mari şi fioroşi. La apariţia acestei vedenii,
m-am ridicat din pat să mă apăr. În mâini, nu avea coasă aşa cum
apare moartea în desenele pentru copii, ci un ac lung cu care se
299
străduia să mă înţepe… Iuţeala mâinilor ei, era mai presus decât
apărarea pe care încercam să i-o opun. Văzând c-am îndrăznit s-o
înfrunt, s-a înfuriat şi-ntr-o fracţiune de secundă mi-a înfipt cu ciudă
acul în ureche, a dispărut lăsând acul înfipt…
Pe parcurs, sergentul a văzut că eu mă leagăn de durere în pat şi
că nu dorm. Dimineaţa, când a venit schimbul, am raportat necazul
meu cu durerea şi că este frig, să-mi mai dea o pătură, un
medicament. Nici măcar nu s-au sinchisit să scrie sau asculte ce le-
am spus…
La auzul celor solicitate de mine, cei din cameră da să
bufnească în râs, ştiind că aici nimeni nu te aude. Cu ocazia aceasta
am aflat că schimbul de zi a fost preluat de sergentul Bragadireanu,
renumitul bătăuş în epoca de aur a Jilavei. După servirea terciului
fierbinte, treptat durerea a-nceput să cedeze. M-am legat cu prosopul
peste ureche, am cerut să fiu scos la doctor, fără şansă de reuşită.
Colegii de cameră au devenit prietenoşi. Lazăr, chiar m-a consultat,
dacă nu-i vreun corp străin în ureche… N-aveau cu ce să mă ajute.
Încă nu se făcuse amiază, am fost scos din această cameră şi
dus în partea opusă a culoarului, după cât îmi amintesc la camera 17.
Abia aici, am luat contactul cu Jilava. Priciuri suprapuse, rezemate de
pereţii laterali cu o deschidere pe mijloc de la uşă până la oblonul
care acoperea geamul din fundul camerei, pe unde se putea circula.
Un bec neputincios, abia mai putea răspândi puţină lumină pe priciul
de sus, cel de jos plutind în semiîntuneric. Singurul geam pe care-l
avea camera, era ferecat cu un oblon de scânduri, astfel conceput
încât lumina zilei să nu poată pătrunde înăuntru. Când Bragadireanu
a deschis uşa îmbrâncindu-mă înăuntru, abia dacă aveam unde să
păşesc.
- Şefule, ia-l în primire!
- Să trăiţi dom’ sergent, l-am luat! i-a răspuns şeful camerei,
respectând regulile stabilite.
Dezgustat, sergentu’ închide uşa, abia mai auzindu-i-se paşii
undeva pe culoar. Pentru prima dată eram cuprins într-un asemenea
scenariu: zeci de ochi de pe priciurile de sus şi de jos erau îndreptate
spre uşă unde eram eu. Care mai de care voia să afle ştiri, cât mai
multe noutăţi: “dacă au plecat ruşii, dacă a picat guvernu’, dacă mai
300
trăieşte Nicolski..? dacă?… dacă?”… În faţa atâtor “dacă “, era greu
să deschizi gura. Întâi de toate a trebuit să mă prezint şefului de
cameră: Numele, prenumele, şi în ce problemă sunt arestat. Din gură-
n gură aceste date ajungeau până-n fundul camerei. Fiind venit
ultimul, şeful mi-a arătat care-i locul meu, dându-mi şi o pătură,
rămasă de la ultimul plecat. În afară de faptul că în cameră erau
foarte mulţi şi locul fiecăruia pe prici era delimitat, aerul din cameră
era ceva greu de suportat. Un amestec de latrină, sudoare, şi mucegai,
îţi scoteau lacrimi şi tăiau răsuflarea. Ceea ce mi-a dat o rază de
speranţă a fost căldura şi la propriu şi la figurat, pe care-am găsit-o în
această cameră. Durerea din ureche se menţinea. Aici am găsit
oameni de toată mâna: de la lichele, la adevărate valori morale, de la
arestaţi de câteva luni, la condamnaţi la ani grei de închisoare, din
care mare parte executaţi, de la înfometaţi care-ar fi devorat şi-un
hârdău de lături, la oameni care niciodată n-au schiţat dorinţa de mai
mult…
Prin felul meu de a fi, atât fizic cât şi psihic, drept şi
neconciliant, hotărât şi curajos în a înfrunta neprevăzutul, am fost
bine venit în cameră, chiar de la început. Potrivit obiceiului stabilit în
cameră trebuia să aduc ultimele noutăţi de afară. Venirea mea, a
însemnat întreruperea pentru puţin timp a activităţilor care se
desfăşurau în cameră pentru ascultarea noutăţilor… Noutăţi,
însemna ştiri chiar şi cu multe luni în urmă… După ce-am “golit
traista “ de tot ce ştiam, oamenii şi-au continuat preocupările lor.
Activităţile în care erau antrenaţi deţinuţii se refereau în principal la
învăţarea limbilor străine, istorie, literatură, poezie, şi multe altele,
totul într-un secret desăvârşit. Regimul de detenţie pentru deţinuţii
politici era atât de diabolic întocmit, încât condamnaţii fie că trebuiau
să moară, fie să-nebunească...
Un capăt de creion, o foiţă de hârtie cât pentru o ţigară găsită
asupra unui deţinut, putea să-i aducă moartea sau schilodirea pe
viaţă. Cu toate restricţiile impuse, desele percheziţii făcute la sânge,
corpuri delicte… nu se găseau, iar activităţile continuau. Fiecare
deţinut avea câte o bucăţică de săpun de rufe de regulă închis la
culoare, şi o punguţă din cârpă în care ţinea DDT-ul. Prin
tamponarea uşoară a punguliţei pe bucata de săpun, se obţinea o
301
suprafaţă netedă pe care se putea scrie cu un vârf ascuţit de ţăndurică.
Se putea scrie chiar bine. După ce conţinutul era învăţat, plăcuţa se
ştergea şi la nevoie retampona, şi tot aşa mai departe. Peste noapte,
săpunul trebuia să rămână obligatoriu curat. După servirea mesei de
prânz, prin manevrarea gamelelor din mână în mână până în fundul
camerei, mai întâi rândul de jos, apoi cel de sus, pe ambele părţi ale
camerei, fiecare se-ntindea pe porţiunea lui mică de spaţiu.
Din cauza durerii urechii, n-am putut să stau pe loc, am început
să mă mişc printre priciuri ţinând palma lipită de ureche. Primul care
s-a oferit să mă ajute cu ceva a fost un domn care se numea Oprea.
Era un om la 35-40 de ani, şaten, tras la faţă, vioi şi încrezător în
efectul masajului pe care a şi început să mi-l facă pe toată partea
stângă a feţei şi a capului. Am dedus că are vechime în cameră,
pentru că locul lui era pe priciul de sus tocmai lângă geam, loc de
frunte… După masaj, mi-a înfăşurat cu prosopul urechea şi faţa într-
un anumit fel, după care ne-am dus fiecare la locurile noastre. Locul
meu, era pe priciul de jos lângă uşă. Sub pătură, m-am simţit mult
mai bine decât în prima cameră unde am mas astă noapte. Aici era
mai cald şi pătura mai bună. Putoarea care ne învăluia pe toţi, n-o
mai simţeam atât de respingătoare ca la început. În zilele care au
urmat, Oprea mi-a mai făcut masaje până n-am mai avut dureri. Am
început să mă informez care-i situaţia din cameră. Îmi era necesar
acest lucru, pentru că vedeam în timpul zilei că peste tot se fac
“bisericuţe”, “bisericuţe “, câte patru, cinci la un loc, discutând,
scriind pe plăcuţe de săpun sau memorizând poezii de-ale lui Gyr sau
Crainic. Eu îmi petreceam timpul cu d-l Oprea, pe priciul de sus
lângă geam. Pe parcurs, el m-a informat că grupul dinspre uşă pe
acelaşi prici cu noi, format din 7-8 deţinuţi, erau foşti colectori din
părţile Ialomiţei. Se ştie că în perioada de foamete 1946, 1947, 1948
şi în continuare, Partidul comunist şi Guvernul democrat, au introdus
regimul cotelor obligatorii. Fiecare ţăran era impus la o cotă de grâu,
porumb, secară, lapte, brânză, etc. pe care trebuia s-o predea statului
gratuit. Un adevărat jaf, ziua în amiaza mare… Clasa muncitoare
trebuia hrănită. Întrucât ţăranii nu-şi dădeau pâinea de la gură unor
flutură vânt veniţi de la oraş pe uliţele satului, a început prigoana
împotriva ţăranilor care nu-şi dădeau cotele stabilite de “sus“.
302
 Colectorii, erau recrutaţi dintre muncitorii de la oraş, membrii
de partid, la care se adăugau tot membri de partid din scursurile
satelor. Aceşti colectori s-au comportat ca nişte zbiri în acţiunea lor
de colectare a produselor agricole de la ţărani: ameninţându-i cu
închisoarea, bătându-i cu ciomegele şi chiar omorând oameni…
Zadarnic se plângeau ţăranii, că abia au produse pentru
gospodăria lor, gura le era închisă cu pumni şi arestări. Podurile
caselor, beciurile, şurile erau cotrobăite şi luat cu forţa tot ce se
găsea. Ca să nu fie luaţi la bătaie de săteni, Partidul comunist… a
avut grijă ca aceşti colectori să fie armaţi cu pistoale, la nevoie să le
întrebuinţeze…
- Doar, de aceea ni s-au dat pistoalele, să tragem unde este
nevoie… se consolau între ei… şi au tras cu ciudă şi fără milă!…
Pentru acest lucru, au fost aduşi aici “spurcaţii “. Partidul, nu-i
învăţase să omoare… Ei se apărau spunând că tocmai Partidul le-a
spus să tragă acolo unde “bălegării “ se vor opune…
În acţiunea lor, colectorii credeau că dacă adună mai multă
pâine pentru clasa muncitoare, chiar dacă rămân morţi în urmă,
Partidul o să-i decoreze aşa cum li s-a promis. Acum, erau speriaţi de
ceea ce li se spusese la Securitate. Chiar se certau între ei, pentru că
unul fusese ceva şef şi-i silise să tortureze. Ironia a făcut ca în
cameră să fie şi ţărani din Ialomiţa trimişi la închisoare chiar de ei…
După ce i–au bătut bine pe ţărani, le-au luat şi ultimul căuş de
făină, le-au făcut şi acte că sunt duşmani ai poporului… aşa ca “să
ţină minte nespălaţii, că s-au opus hotărârilor Partidului! “…
Pe priciul de jos, în semiîntuneric, câţiva ţărani, frământau pe
lângă necazurile celor de acasă şi grozăviile prin care au trecut ei la
Securitate:
- De ce v-aţi opus predării cotelor mă? De ce a-ţi îndemnat şi
pe alţi săteni să nu se supună hotărârii de guvern? De ce?… De ce?…
Când îşi aduceau aminte cum colectorii umblau din casă în casă
în formaţie de haită, şi-i luau la rost de ce n-au dus la centrul de
colectare tot ce era scris pe listă, li se urca sângele la cap şi dacă n-ar
fi fost de-al de Bragadireanu pe coridor, cu dinţii le-ar fi scos
beregata din gât, celor de pe priciul de sus…

303
 Pe priciul din faţa noastră, eu fiind alături de domnul Oprea pe
priciul de sus lângă geam, zilnic aproximativ la aceeaşi oră, se
adunau câţiva foşti ofiţeri de securitate. Discutau ca la o şedinţă
obişnuită de partid. Fără ca cei din jur să înţeleagă prea mult, despre
ce puneau la cale ei. Erau bine dispuşi, din când în când mai
izbucneau şi-n râs. Care mai de care se fălea cu originalele metode
folosite… în anchetarea cazurilor. Pentru aceste “metode “, erau
aduşi după gratii… Toţi patru, pentru că patru erau, aveau o vârstă la
sub 35 de ani, vlăjgani înalţi şi laţi în spete, plini de neastâmpăr, cu
pumni ca de baros…
- Nu cu mult în urmă, îmi povesteşte domnul Oprea, din această
cameră a fost scos un deţinut, de loc din împrejurimile Giurgiului.
Lucra la fabrica de conserve din Giurgiu ca muncitor necalificat.
Într-o discuţie c-un tovarăş de muncă, la un pahar, a scăpat câteva
cuvinte nepotrivite la adresa Partidului… Peste câteva zile a fost
arestat şi cercetat la Securitatea din Giurgiu. Omu’, n-a avut o
situaţie atât de grea ca să fie maltratat. Şi-a recunoscut vina, şi-şi
aştepta pedeapsa. Cine însă nu recunoştea ceea ce dorea Securitatea
să scrie pe hârtie, era supus la nişte torturi despre care se dusese
vestea până departe în judeţ. Cel mai de temut torţionar la vremea
respectivă, supranumit şi “Leul din Carpaţi “, era un locotenent
blond, cu ochii albaştri, faţă smeadă, înalt, frizură pe-o parte fără
cărare, mâini lungi şi deşirate prelungite prin nişte degete boante…
Acest locotenent, în timp ce punea întrebări deţinutului, îşi freca
nervos palmele, ascultând declaraţiile celui din faţa lui. Se prefăcea
că n-aude ce spune omu’…
- N-am înţeles, mai spune-mi odată!… apoi, mai spune-mi
odată!… mai sp… până “leul “ reuşea să se enerveze de–al binelea…
O singură palmă care acoperea faţa şi urechea era suficientă pentru
ca victima să zacă la podea. Boala “leului “ era să bată numai cu
palma şi cu picioru’. Au fost victime care s-au ales cu dinţii scoşi,
timpane sparte, victime care odată lovite nu mai puteau fi readuse la
viaţă, cu toate că se turnau căldări de apă rece peste ele!…
După ce domnul Oprea mi-a povestit toate astea, încet ca să nu
se audă mai departe, îmi spune:

304
 - Fi-i atent, pe nebăgate-n seamă, să te uiţi la grupul de ofiţeri,
de pe priciul din faţa noastră, la deţinutul cu păr blond dat într-o
parte…
După ce a mai trecut ceva timp şi-am putut neobservat, să trag
cu coada ochiului spre grupul de securişti, am remarcat figura.
- Ce-i cu ăsta, domnule Oprea?
- Ăsta-i “Leul din Carpaţi “, despre care ţi-am povestit. A lăsat
în urma lui nenumărate victime…
Când după multe luni, la Jilava, au dat nas în nas, torţionar-
victimă, “leul “, mândru şi orgolios, crezându-se tot în straie de
securist, a trecut cu privirea peste capul victimelor fără să le bage-n
seamă, sau poate nu le mai recunoştea…
Sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou 1953 le-am petrecut
aplicându-ni-se un regim alimentar mai prost decât în zilele normale
de peste an. În zilele acestor sărbători, n-am fost scoşi la aer iar la
unele camere au fost făcute percheziţii dure. Pe măsură ce timpul
trecea, frigul devenea tot mai greu de suportat, chiar aşa mulţi cum
eram în cameră. Cu greu şi în urma multor proteste, Administraţia a
acceptat să mergem cu rândul la magazie pentru a ne lua hainele
călduroase pe care le aveam acolo. Din moment ce pe sub zeghe,
fiecare a putut îmbrăca ceva mai călduros, problema frigului era
rezolvată. Oamenii nu mai tremurau atunci când, destul de rar ne
scotea la aer. Mulţi dintre deţinuţi, nu aveau ce lua de la magazie,
Securitatea unde fusese arestaţi şi anchetaţi, nu dăduse voie celor de
acasă să le aducă ceva îmbrăcăminte pentru iarnă. Alţi deţinuţi erau
doar în trecere prin Jilava. Miile de deţinuţi care-şi trăgeau sufletul
sub pământul mucegăit al Jilavei, trăiau într-un degradant şi apăsător
provizorat, care se-ntindea peste mai mulţi ani. Aici, parte din
deţinuţi aşteptau zi de zi să fie scoşi pentru a fi duşi la proces, ocazie
de a arăta judecătorilor că nu se fac vinovaţi cu nimic, parte aşteptau
sentinţele, parte să fie reanchetaţi. Treceau luni şi ani, cum a fost şi
în cazul procesului nostru, când nimeni n-a venit să ne întrebe,
“pentru ce eşti adus aici “, iar procesul se tot lăsa aşteptat… Alte şi
alte cauze cuprinzând aşa zisele “organizaţii contrarevoluţionare “,
care au fost cu sutele, erau judecate iar deţinuţii-şi aşteptau
sentinţele. Nu mai conta câţi ani vor hotărî judecătorii:
305
 - Să hotărască odată! să plecăm la orice închisoare, numai în
Jilava să nu mai stăm! Se auzeau voci din toate părţile când apărea
comandantul Maromete sau Czaki.
În cazul nostru, au fost arestaţi un număr de studenţi şi
absolvenţi, reprezentând un prim lot. Din ceea ce a putut smulge
Securitatea de la primul lot, a urmat arestarea şi anchetarea celui de
al doilea lot. Pentru ca judecarea să cuprindă întreaga activitate a
celor două loturi, a urmat contopirea lor. Până când au fost prinşi şi
anchetaţi, cei despre care Securitatea aflase câte ceva, au trecut peste
trei ani… perioadă pe care primul lot şi-n continuare cel de al doilea
lot, a trebuit s-o traverseze în grele suferinţe la Jilava din cameră în
cameră şi terminând cu Reduitul: Iadul, Iadurilor!
Din câţi eram în cameră, cea mai mare vechime în detenţie o
avea Oprea Ioniţă, cel care s-a oferit primul să-mi dea o mână de
ajutor când mă durea urechea, la sosirea în cameră.
Oprea, făcea parte din Mişcarea legionară, încă de pe vremea
Căpitanului. Student la Facultatea de Drept din Bucureşti, a participat
la multe acţiuni studenţeşti înainte de 1940, martor şi cunoscător al
principalelor evenimente, atât din timpul războiului cât şi după. De
loc, era dintr-o comună din apropierea oraşului Caracal, ca fiu de
ţăran. Evenimentele din 6 septembrie 1940 l-au prins pe Ioniţă în
Bucureşti unde însufleţit de elanul “Revoluţiei legionare “, a
contribuit alături de alţi tineri la abdicarea forţată de pe tronul
României a regelui Carol al II-lea.
În urma “victoriei “… a avut şi ceva funcţii de conducere în
Bucureşti, pentru foarte scurt timp. Urmare căderii de la putere a
“Mişcării “, pentru Ioniţă lucrurile au luat o întorsătură tragică. În
această situaţie, Ioniţă Oprea a avut de tras şi pentru ce a făcut şi
pentru ce n-a făcut. Mai mult, pentru ce au făcut alţii. Arestat
împreună cu mulţi camarazi de ai săi pentru participare la “rebeliune
“ în ianuarie 1941, drumul spre Jilava i-a fost deschis, iar visul de a
termina facultatea spulberat. După câţiva ani de închisoare pe timpul
lui Antonescu, la terminarea războiului este pus în libertate.
Pentru Ioniţă, dorinţa de a relua viaţa alături de cei dragi,
căpăta aripi pe zi ce trecea. Revenit în satul natal, cu ajutorul rudelor
şi a celor apropiaţi, începe construirea unei căsuţe în apropierea casei
306
părinteşti. Să aibă un acoperiş al său. Urmează o muncă grea,
obositoare, dar cu mari speranţe. În timp ce turna temelia, la anumite
momente de răgaz, desena cu un băţ pe teren, arătându-le celorlalţi
unde va fi bucătăria, dormitorul, camera copiilor… şi, munca
reîncepea cu şi mai mult elan. Se reînscrie la facultate, dă diferenţe şi
completări de examene unde era cazul şi merge înainte. Norocul îi
surâdea şi ca niciodată toate îi mergeau din plin. În mare, construcţia
se contura spre finisare, acoperişul pus, urmând să se continue pe
măsura puterilor cu restul lucrărilor. “O cameră dac-aş putea-o da la
cheie: “bucătăria “, se gândea Ioniţă, alintându-şi sufletul, ”să am
unde face focul “…
Într-una din zilele călduroase ale lui iulie 1946, în timp ce
clăcaşii serveau masa de prânz sub un umbrar improvizat, trece prin
apropiere, casa fiind la şosea, domnişoara Silvia, consăteanca lor
care, după ce le dă bineţe, mai în glumă mai în serios, se oferă să le
aducă un ulcior cu apă rece de la fântâna din apropiere. În timp ce
fata scotea apa din fântână, clăcaşii… aşa ca la un pahar, au început
să-şi dea coate făcând din ochi spre Ioniţă.
Fată de ţărani nu prea bogaţi din sat, Silvea îşi dădea ultimele
examene la Politehnica din Bucureşti, cu rezultate foarte bune la
învăţătură, era ca şi ieşită inginer. În drumurile sale spre Bucureşti,
Ioniţă călătorise de mai multe ori cu Silvea, fără să se gândească
vreodată la ceea ce clăcaşii făceau acum semn cu ochiul. Silvea, era o
fată frumoasă, talie mijlocie, ochi căprui cu licăriri de farmec,
scumpă la vorbă, aprigă la muncă şi ageră la minte.
Sătenii, nu vedeau cum va arăta Silvea ca ingineră, când vară
de vară alături de părinţi, de cele mai multe ori desculţă, lucra la
culesul grâului, porumbului şi la tot ce era de făcut în gospodărie.
Pentru ea, şuierul secerelor şi rostogolitul snopilor de grâu în clăile
ce se scăldau în soare, reprezenta destinderea cea mai de preţ, în
lupta cu încâlcitele formule matematice. Chiar dacă-n trecere Ioniţă-i
strângea mâna din toată inima şi se vedea că-i din dragoste, nu şi-a
pus niciodată speranţe prea mari. Pe lângă că era cu mult mai tânără,
până când nu-i “casa gata şi cu pâinea la mână “, nu se gândea la
căsătorie…

307
 În perioada secetei din 1946 întinsă şi peste 1947, gospodarii
din satul lui Ioniţă au fost la înălţime în privinţa cantităţilor de grâu
oferite celor din provinciile lovite de secetă, obţinând venituri
frumoase prin valorificarea produselor agricole pe care le aveau.
Casa lui Ioniţă era pe terminate. Îl ajutase Dumnezeu mai mult decât
în visul său.
După terminarea ultimelor examene, la cerea ei, Silvea a fost
repartizată la o fabrică din Caracal. Era foarte bucuroasă şi făcea
naveta de acasă. Ioniţă, continua să lucreze alături de părinţi la cele
gospodăreşti, atât la casa proprie cât şi pentru examenele pe care le
susţinea la Facultatea de drept unde ajunsese în anul patru. Mergând
la serviciu, Silvea trecea zilnic prin faţa casei care arăta din ce în ce
mai frumos. În taină, ea se-ndrăgostise de Ioniţă încă de la prima
vedere, când întors de la închisoare, la văzut în biserică. În sat se ştia
că familia Oprea printre alţi copii, are şi unul student arestat. Ea nu
şi-l amintea. Unele femei mai bătrâne de prin vecini, care nu puteau
ieşi la prăşit în câmp, în timp ce molfăiau câlţii din furca de tors, la
taifas pe la porţi, îşi dădeau cu presupusu’ că inginera lui Dima, ar
putea să meargă după Ioniţă, băiatul lui Oprea.
Primăvara anului 1947 a început cu secetă nu numai în
Moldova şi Bucovina ci şi în Muntenia, Oltenia şi mai puţin în restul
ţării. Sătenii, erau îngrijoraţi la gândul că seceta s-ar putea prelungi şi
peste vară, situaţie în care se întrebau:
- Ce vom face ?… Cu ce ne vom hrăni? Nu a fost cazul, pentru
că au venit şi ploi iar oamenii au avut ce recolta, atât pentru nevoile
lor cât şi pentru dus la târg. Cumpărăturile, Ioniţă le făcea de la
Caracal, câteodată îşi dădea chiar întâlnire cu Silvia pentru a o
consulta în unele probleme de preferinţe şi aranjament în camere. Pe
parcurs, ei devenise prieteni. În timp ce Ioniţă-mi povestea cele de
mai sus cu lux de amănunte şi trăire, ochii i se scăldau în lacrimi.
După un mic răgaz, continuă:
- În ziua cu norocu’, m-am dus la Caracal să cumpăr nişte
lucruri mărunte pentru bucătărie: o lingură, o furculiţă, o oală… aşa
ca pentr-un burlac. M-am întâlnit cu Silvea şi i-am spus ce vreau să
cumpăr. Mi-a râs în nas. În drum spre magazin mi-a enumerat un
minim necesar care cuprindea: un set de… un set de… un set de…
308
etc. Eu nu aveam bani pentru atâtea seturi, şi ceea ce făcusem până
acuma, era din donaţia părinţilor şi a fraţilor… Colindând printre
mărfurile expuse în magazin, mai glumind, mai apreciind calitatea
produselor, Silvea a tot pus în coş ce credea că-i strict necesar,
vânzătorul a-mpachetat şi-a făcut totalul...
- Banii ăştia ţâ-i împrumut, până la primul tău salar… fără
dobândă!…
Vorbele astea mai mult şoptite, scăldate-ntr-un zâmbet izvorât
din adâncul sufletului, exprimau o stare de bucurie şi împăcare,
pentru că într-o împrejurare cu totul neprevăzută a avut prilejul să mă
ajute.
Faţa ei frumoasă, c-o şuviţă de păr pe frunte, ochii ei
strălucitori, m-au tulburat profund. În drum spre casă, pământul de
sub picioare parcă nu-l mai simţeam. Ajunşi acasă, i-am acoperit
întreaga faţă cu sărutări şi, a-şi mai fi continuat dacă nu s-ar fi
smuncit ca un arc din braţele mele. Nu ştiam cum să-i explic gestul,
şi cât de mult ţineam la ea. Fără cuvinte Silvia a înţeles. În timp ce
aranjam împreună cumpărăturile pe-o măsuţă nouă primită cadou
mai zilele trecute, am întrebat-o:
- Ai vrea ca tot ce-am cumpărat să folosim împreună?
- Da!, mi-a răspuns Silvea, fără să cântărească prea mult.
În toamnă a avut loc nunta. Căsuţa noastră, continuă d-l Oprea-
devenise ca cea din poveşti. Părinţii mei şi cu ai Silviei se împăcau
foarte bine şi ne aduceau de toate. Mai aveam câteva examene pentru
iarnă la obiecte de bază care-mi plăceau şi la care abia aşteptam să
mă prezint.
Crăciunul anului 1947 l-am petrecut în mare bucurie şi-
mpăcare. În brăduţul cu lumânări aprinse, printre globuri şi
bomboane un Moş Crăciun minuscul ţinea în braţe-un bebeluş al
cărei năsuc abia că se mai zărea printre crenguţe. Totul era atât de
semnificativ şi îmbietor la viaţă, încât simţeam că nu suntem vrednici
să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru grija ce ne-o purta. Anul Nou, a
fost umbrit într-un fel de abdicarea forţată a Regelui Mihai, la 30
decembrie. Lumea satelor ţinea foarte mult la Rege, “odată alungat…
cine ne va mai garanta drepturile? “

309
 În primăvară, când m-am întors de la Bucureşti, cu toate
examenele luate, alături de hârtia prin care eram repartizat cu
serviciul la Caracal, am adus Silviei şi un bucheţel de ghiocei,
îmbrăţişând-o cu toată dragostea. În acele momente de bucurie,
Silvea mi-a şoptit că vom avea şi-un bebeluş, ceea ce a făcut să mă
simt în al nouălea cer. În continuare, totul a decurs mai norocos decât
mă aşteptam, până-n noaptea de 15 mai, când în miez de noapte
auzim ciocănituri puternice în uşă…
- Cine-ar putea fi la ora asta ? ne-ntrebam amândoi speriaţi…
Când am deschis uşa, trei indivizi voinici şi brutali, au dat buzna în
casă spre stupoarea Silviei… În timp ce doi cotrobăiau prin camerele
de altfel toate goale, al treilea îmi întinde o hârtie:
- Trebuie să mergeţi până la Miliţia din Caracal pentru o
declaraţie!…
Eu ştiam ce-nseamnă această înscenare, Silvea sărmana nu
cunoştea despre astfel de trucuri folosite de Securitate, a rămas
înspăimântată tremurând cu lacrimi în ochi privind în urma mea…
De la oameni din sat, care au mai fost arestaţi pe parcursul
acestor patru ani, am aflat că Silvea a născut un băieţel căruia i-a pus
numele Ion, ca al meu, că părinţii o ajută mult şi că mă aşteaptă.
Când Ioniţă a ajuns cu povestea vieţii lui în acest punct,
lacrimile îi acopereau faţa…
- De ea mă doare sufletul şi de copil. Ce poveşti îi va fi
spunând ea lui Ionel în preajma somnului? Cum îi justifică ea lipsa
tatălui pe care-l tot aşteaptă şi nu mai vine…”anii trec şi tata nu mai
vine “!?…
Partidul comunist, mereu temător şi de umbra sa, a-nceput a
scormoni şi scoate la iveală tot ce potenţial i-ar fi împotrivă. După
arestarea şi condamnarea şefilor Partidelor istorice, Mişcarea
legionară, îi sufoca răsuflarea. Şeful acesteia, Horia Sima, fugit în
Occident şi pus în slujba Imperialismului anglo-american constituia
un pericol –imaginar – care ameninţa însuşi existenţa statului
democrat popular din ţară... El trimite de acolo spioni, ajutoare la cei
din munţi, şi multe alte ameninţări… faţă de care Partidul comunist
nu poate să rămână fără a da o replică hotărâtă. Cu mintea
înfierbântată, cei de la Interne în frunte cu Teohari Georgescu
310
(ministru de Interne - evreu ), Nicolski, Drăghici şi alţii pun la cale o
acţiune de anvergură la nivelul întregii ţări, de arestare a tuturor
legionarilor şi a simpatizanţilor lor. Semnalul a fost dat pentru luna
mai 1948. Numai pentru simplu fapt că cineva a figurat pe-un petec
de hârtie că “odată, cândva “ a simpatizat cu legionarii, a fost arestat
şi luat la întrebări. Ioniţă fusese condamnat de Antonescu şi graţiat în
1945. El nu mai făcuse nimic să deranjeze Noua orânduire socială,
totuşi a fost arestat. La anchetă nu i-a fost reproşat nimic, doar că ”s-
a făcut o greşeală cu eliberarea lui atunci “…
Toate încercările grele prin care a trecut, n-au reuşit să-l
dărâme. A fost purtat prin mai multe închisori şi readus la Jilava,
pentru cercetări. În această cameră era de peste un an, fără să-l
întrebe cineva ceva. Spre deosebire de majoritatea din cameră, el
credea în Dumnezeu, căruia I se ruga în gând. Între timp, eu îmi
găsisem un cunoscător de limbă germană, care s-a oferit să-mi dea
lecţii. Era un tânăr evreu din Timişoara pe nume Por Francisc, arestat
pentru activitate sionistă. Absolvent al Conservatorului, melodiile din
operele învăţate cu pasiune îl însoţeau peste tot. Fluiera în surdină,
arii după arii cât era ziulica de mare. Înalt, blond cu ochii albaştri,
prin comportare şi naivitatea lui se făcea plăcut tuturor. Cu mine, nu
pierdea mult timp, pe săpunul făcut tăbliţă, eu scriam câteva cuvinte
româneşti, el mi le traducea în nemţeşte. După ce le învăţam bine,
pregăteam tăbliţa pentru o nouă lecţie, şi tot aşa… Era vesel tot
timpul, şi ne spunea zâmbind că:
- Stau închis până află Unchiul Sam (America) despre mine, în
ziua următoare sunt liber!… N-a fost a doua zi, însă când nimeni nu
reuşea din Jilava să iasă, după câteva luni, Francisc a ieşit…”Unchiul
Sam “ avusese grijă de el…
Printre cei sosiţi în camera noastră în ultima vreme, se număra
şi avocatul Cerveni Nicolae şi inginerul Grama Mihai. Primul ca
făcând parte din Tineretul Naţional Liberal, al doilea în legătură cu o
organizaţie de tineret. Veşti prea bune nu ne-au adus de-afară, pentru
că şi ei erau arestaţi cu câteva luni mai înainte. Nu apucase să înveţe
nici măcar ceva din poeziile lui Gyr, care pe noi ne interesa în cel
mai înalt grad. Trebuie subliniat faptul că pentru sutele de mii de
deţinuţi politici, poeziile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic au
311
reprezentat un suport moral de ne înlocuit. Transmise prin morse de
la celulă la celulă, prin viu grai de la om la om, versurile, în a căror
conţinut toţi ne regăseam, erau sorbite cu foamea celor nemâncaţi de
ani… Zeci de poezii erau înmagazinate în mintea şi sufletul fiecăruia,
cu dorinţa de a le transmite mai departe.
În condiţiile unui regim draconic instaurat în toate închisorile
politice din ţară, în scopul dezumanizării, animalizării, şi
exterminării duşmanului de clasă, numai poeziile lui Gyr au putut să-
i opună cea mai dură şi de neaşteptat rezistenţă : “Nu pentru o bucată
de rumenă pâine, / nu pentru pătule, nu pentru pogoane, / ci pentru
văzduhul tău liber de mâine, / ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
“…
La îndemnul chemării lui Gyr, mii şi mii de oameni măcinaţi în
torturi, reuşeau să-şi regăsească echilibrul, să se ridice-n capul
oaselor, să mişte, să nu se lase doborâţi sub loviturile nemiloase ale
fiarei bolşevice. Versurile lui Gyr, au înduplecat până şi pe
colectorii-torţionari… şi pe securiştii nesăbuiţi ajunşi după gratii…
alături de victime printre care şi Gyr… Acum, ajunşi în dezastre, toţi
mestecau începuturi din “Tatăl nostru “, şi versuri de-ale celui ce
încă era torturat…
Pentru a preveni eventuale greve, Administraţia de la Jilava în
frunte cu colonelul Maromete, Csaki şi alţii, câte o zi două scăpau
câte o mâncare ceva mai bună… asta însemna un arpacaş luat la
grămadă şi fiert cu un amestec de maţe şi burtă, nu se ştie din ce
vietăţi, în vădită descompunere. În continuare, pentru două, trei luni,
se relua obişnuita ciorbă în care plutea câte-o frunză de varză murată.
- Asta-i mâncare? – protestam cu toţii – mâncaţi-o voi, duceţi-o
lui Maromete!..
- Ce, nu vă place? Ar trebui să vă lăsăm să crăpaţi de foame,
până-ţi scoate limba afară de-un cot! N-aţi supt voi sângele clasei
muncitoare? Nu i-aţi luat voi pâinea de la gură şi a-ţi dat-o la
porci?… Bandiţilor!… Astfel se răcorea sergentul Bragadireanu,
trântindu-ne uşa-n nas.
Pentru a nu ne umple păduchii şi a se evita un Tifos care-ar
putea să afecteze şi personalul destul de numeros al Administraţiei,
ne dădea fiecăruia câte o porţie de DDT şi câte-o bucăţică de săpun
312
pentru rufe, făcut din stârvuri. Cu astfel de săpun noi ne spălam
rufele, faţa, ochii şi odată la două, trei luni tot corpul când ne ducea
la baie. Scoaterea sub escortă la baie, nu era un motiv pentru a curăţa
jegul de pe noi, ci un prilej de tortură pentru noi, distracţie şi hohote
de râs pentru cei ce ne păzeau. În camera de baie intra până şi o sută
de oameni, cât mai mulţi… duşuri însă erau puţine… Batjocura
începea când se da drumu’ la apă. Toate scheletele se-nghesuiau să
prindă măcar cu mâinile câţiva stropi de apă care veneau forţaţi de
sus. În dedesubtul fiecărui duş eram mai mulţi jegoşi, înghesuindu-ne
să prindem măcar câte-un pumn de apă. Pentru toate duşurile, apa se
mânuia de la o singură comandă, de afară, de Bragadireanu sau alt
tovarăş de-al său. Distracţia începea pentru cei ce ne păzeau când se
dădea drumu’ la apă, alternativ – foarte rece – clocotită, foarte rece -
clocotită… Printr-o vizetă se urmărea efectul… Se vedea cum apa
clocotită se revarsă peste noi opărindu-ne, cum nu aveam unde să ne
mişcăm, înghesuiala depăşind imaginaţia, cum apa foarte rece ne
făcea să dârdâim de frig… În zadar strigam cu toţii:
- Opriţi apa, ne opăriţi, ne omorâţi!...nimeni nu ne auzea. Nici
nu apucam să dăm săpunul de pe noi, când voci din toate părţile
tunau:
- Afară cu voi! Afară! Afară! Şi alţii aşteaptă să facă baie!… Ce
mai stai acolo mă? Ridică-te de jos, ce mai aştepţi… să te ridic eu?…
Cel de jos care nu se putea ridica, nu era altul decât cunoscutul
inginer Florescu de la Malaxa, care n-a reuşit să se ferească din calea
jetului puternic şi instantaneu de apă clocotită, căzând victimă unei
comoţii cerebrale.
Inginerul Florescu, era un bărbat la 60 de ani, frumos ca un
artist de primă pagină la o revistă de publicitate. Nu-i dădeai mai
mult de 50 de ani. Înalt, ochi căprui şi câteva fire argintii la tâmple.
Fusese trimis în Germania împreună cu alţi ingineri, la specializare în
materie de turnătorie, de către renumitul industriaş român Nicolae
Malaxa. Pentru ca tehnica românească să fie la nivel european,
Malaxa a adus din Germania printre altele şi renumitul Laminor pe
care l-a plătit – cum se vorbea pe atunci – cu un milion de dolari
(sumă exagerat de mare la data respectivă), acest lucru petrecându-se

313
prin 1937/1938. Produsele obţinute la acea dată, printre care -
Locomotiva Malaxa – erau competitive şi premiate la nivel european.
După Armistiţiul de la 23 august 1944, când ruşii au ajuns în
Bucureşti, prima ţintă a ochilor asiatici spre Laminor s-au îndreptat,
l-au “umflat “… în grabă, şi dus a fost… O asemenea sculă, în puţine
ţări din Europa se mai putea găsi la vremea respectivă.
În timp ce noi ne chinuiam să-l ridicăm pe ing. Florescu din
zoaiele în care se zbătea, cu săpun încă pe el, Bragadireanu împrăştia
nervos sudălmi în uşa camerei de baie:
- Ce faceţi acolo, mă? Nu vedeţi că se preface? Lăsaţi-l acolo,
să vedem pe unde o să evadeze?!…
- Ce evadare domnule sergent?… Nu vedeţi că-i în gura
morţii?… Daţi-ne voie să-l ducem urgent la Infirmerie, poate-i fac
ceva acolo!… am început cu toţii să vociferăm.
Sergentul a rămas inflexibil la solicitările noastre insistente. În
continuare, ne face semn cu mâna să ne grăbim. În timp ce dă să-
nchidă uşa, înainte de a trage zăvorul, cu degetul arătător ne
ameninţă:
- Mă, să ştiţi şi voi, la Infirmerie în Jilava nu se scot decât
bolnavii grav… Se anunţă ca de azi… şi se scoate ca mâne, aţi
înţeles?…
- Dom’ sergent, ăsta-i mai mult decât grav, e aproape mort,
insistam disperaţi cu toţii...
Drept răspuns, izbirea uşii, ne-a închis gura la toţi. Pe priciul de
jos, ing. Florescu îngrijit de doi prieteni apropiaţi, abia mai putea
silabisi câteva cuvinte neinteligibile. În zadar a tot bătut în uşă şeful
de cameră Bulucea, nimeni nu s-a arătat să deschidă vizeta, cu toate
că orice mişcare din cameră era supravegheată…
La numărul de seară, ofiţerul de serviciu găseşte soluţia pentru
a nu fi implicat:
- La ora asta, nu este doctor la Jilava. Să rabde până mâine!…
Peste noapte inginerul Florescu şi-a dat duhul. La numărul de
dimineaţă, ofiţerii din ambele schimburi nici nu s-au sinchisit…
- Scoateţi-l acolo pe coridor lângă perete, daţi afară şi gamela…

314
 Asemenea scene pentru ei era ceva obişnuit. În cameră, a urmat
o scurtă tăcere, ca semn de reculegere, după care şi-a văzut fiecare de
preocupările lui.
Ne aflam în plină iarnă 1953 când gerul de-afară îl simţeam
fiecare cum pătrunde pân’ la os, cu toate că eram mulţi în cameră.
Cojocul nu-l lăsam din spate zi şi noapte, iar când ne scotea la aer –
destul de rar -, gulerul ridicat reuşea să-mi acopere şi protejeze tot
capul. Puţini erau aceia care se puteau bucura de căldura unui cojoc
sau bondiţă. Majoritatea ieşeau afară să ia o gură de aer, îmbrăcaţi
doar în zeghile uzate şi rupte cum le primiseră de la magazie.
De la cei care erau scoşi la proces, ne mai parvenea câte o veste
lansată tot de Securitate că, “ în curând Guvernul va face o graţiere,
probabil de Sf. Paşti… dar numai pentru cei care şi-au recunoscut
vina, regretă… sincer ce-au făcut şi vor da dovadă că merită ca
societatea să-i reprimească în rândurile ei “… Pentru naivi, asemenea
gogoaşă reprezenta o gură de oxigen, care ţinea până mai venea o
altă gogoaşă… Pe măsură ce timpul trecea, măsurile de represiune
deveneau şi mai dure, “gogoşile “ începeau să se dezumfle, iar cei ce
crezuseră în ele, abia dacă-şi mai puteau menţine echilibrul. Asta
dorea şi Securitatea: “Ca de îndată ce clasa muncitoare a reuşit să
pună cizma pe grumazul duşmanului ei de veacuri, acesta să nu se
mai ridice… să nu-şi mai revină în vecii vecilor!”… Atât Ioniţă, cât
şi alţi deţinuţi cu vechime ceva mai mare, nu dădeau nici o
importanţă zvonurilor de această natură, ştiind că acestea sunt lansate
pentru a te măcina.
Încă nu se terminase perioada geroasă, când am constatat că
blana gulerului de la cojoc care-mi încălzea faţa, a reuşit să mi-o şi
infecteze. La început o mică iritaţie pe unul din obraji cu mâncărimi
din ce în ce mai insistente şi cu tendinţă de extindere. N-am dat
importanţă mâncărimilor crezând că-i o gâdilare la atingerea
obrazului de blană. Ajutat de Ioniţă, priceput meşter la toate, am dat
gulerul jos de la cojoc, considerându-l vinovat de ciuperca pe care
mi-o înfipsese în obraz. Analizând cum este cusut cojocul, Ioniţă
constată că mânecile acestuia la nevoie, pot fi uşor detaşate şi
păstrând sfoara, cusute la loc. Pe parcursul detenţiei, acest lucru mi-a
fost de un mare folos, fiind pus şi-n situaţii ca mânecile cojocului să
315
le pot trage pe sub pantaloni… pentru a le putea salva în
nenumăratele percheziţii, cojoacele cu mâneci de regulă fiind
interzise. În ultima perioadă, n-au intervenit modificări de număr în
camera noastră. Pentru proces sau anchete, erau scoşi aproape zilnic
câte unul dintre noi. Această mişcare era ceva obişnuit. Într-una din
zile, după ce programul de servirea mesei de prânz a luat sfârşit,
zăvorul de la uşă zdrăngăne din nou, instantaneu privirile noastre se-
ndreaptă spre acolo, uşa se deschide iar sergentu’ împinge-un individ
mai mult cu piciorul, fără să spună un cuvânt. Altă dată scotea măcar
o înjurătură, de astă dată nimic. Noul sosit se recomandă Ţuruianu…
Un tânăr la 25-28 de ani, figură atletică, în plină putere, înalt spre
1,80 m., brunet, părul scurt adus în valuri încadra faţa lui deosebit de
frumoasă. Se vedea a fi o figură energică, bărbia lui pronunţată, pe
mijloc c-o despicătură fină, confirma acest lucru. Îmbrăcat într-o
zeghe aproape nouă, ţinând o bocceluţă subsuoară, la indicaţia
şefului de cameră, a ocupat un loc pe priciul de jos. Din câţi eram în
cameră, cred că nimeni nu-l cunoştea. Posibil, ca din grupul ofiţerilor
de securitate de pe priciul de sus, să-l cunoască vreo unul, sau să fi
auzit ceva despre dânsul. Fire activă, cu tentă nervoasă, şi-a scos
tăbliţa de săpun şi DDT-ul, reluându-şi activitatea. Învăţa cuvinte de
limbă germană. Se deducea, c-a fost scos dintr-o altă cameră şi că nu
era un nou arestat. Ioniţă, după ce la studiat cu simţurile celui trecut
prin multe, îmi atrage atenţia:
- Să ştii că ăsta nu şi-a spus numele lui adevărat. După felul
cum arată, corespunde întru totul informaţiilor pe care le am despre
Ţurcanu…
Cunoscător la perfecţie al sistemului de comunicare prin morse,
în decursul anilor Ioniţă a reuşit să se informeze despre tot ce se
întâmplă atât în celelalte închisori cât şi eventuale ştiri din afară.
Condiţiile de izolare prin care trecusem până să ajung în această
cameră, nu-mi permisese să am prea multe informaţii despre ce se
poate întâmpla în unele închisori din ţară.
Înainte de a fi arestat, am aflat prin reţeaua noastră, că în toate
închisorile din ţară regimul de detenţie este foarte aspru, că pe lângă
un sistem de înfometare minuţios pus la punct, echipe speciale de
bătăuşi înarmate cu ciomege şi răngi de fier, iau la rând celulele şi
316
măcelăresc tot ce întâlnesc în cale, că toată acţiunea este comandată
de la Ministerul de Interne şi că acelaşi regim se întinde şi în
coloniile de muncă unde lucrează deţinuţi politici… Totul trebuia
menţinut într-un secret desăvârşit astfel încât să nu “răsufle” nimic
atât pe plan intern cât mai ales pe cel extern. Concret, ştiam prin ce-
am trecut eu şi cei cu care am stat în celulă la Securitate şi la Spitalul
Văcăreşti, mai mult nimic. Nu avusesem ocazia să iau legătura cu
deţinuţi veniţi din alte închisori, să aflu ce se-ntâmplă în acest
Imperiu subteran, condus după alte reguli decât cele omeneşti.
Prudent cum era, Ioniţă mi-a spus doar:
- Vezi ce vorbeşti şi să te păzeşti! În camera asta, se poate
întâmpla o mare nenorocire. Fii atent!… Vorbele astea mi le-a spus
mai mult şoptit şi prin semne, când eram pe priciul de sus lângă el la
geam, locul meu era pe priciul de jos lângă ultimii sosiţi: Grama,
Cerveni şi Ţuruianu, alias Ţurcanu.
În zilele care au urmat, am încercat să stau de vorbă cu
“Ţuruianu” dându-se a se înţelege că este din acelaşi judeţ cu mine şi
că dormeam aproape nas în nas, n-a fost chip, s-a alăturat foarte
repede grupului de securişti şi colectori. Cu aceştia îşi petrecea cea
mai mare parte a zilei. Se vedea a fi un om inteligent, temperamental,
ardea neastâmpărul în el. Cu toate că nu avea unde să se ducă, aşa
învârtea lucrurile, încât nu avea timp să stea de vorbă cu oricine…
era orgolios, şi privea cu dispreţ pe ceilalţi deţinuţi din cameră. După
ce a mai trecut ceva timp, Ioniţă încearcă să mă pună la curent în
măsura în care a reuşit şi el să afle despre ceea ce se întâmplase în
unele închisori din ţară. Astfel, la închisoarea din Piteşti, a început un
proces de reeducare condus de un anume deţinut… pe nume Ţurcanu
cu ajutorul Administraţiei Închisorii sub patronajul Ministerului de
Interne. Schema a fost astfel concepută, încât iniţiativa acţiunii să
aparţină unui grup de tineri naţionalişti care “peste noapte” s-a
transformat în comunişti… aceştia urmând ca prin forţă şi teroare să
reeduce pe toţi deţinuţii politici din ţară…
Când s-a dat startul, Ţurcanu cu grupul său de reeducaţi a
început mai întâi în forţă, bătaia colegilor ajungându-se la un înalt
grad de descompunere umană. Numele lui era şoptit peste tot cu
groază. Nu se reuşise să transpire, în ce constă groaza? Ce se
317
întâmplă la Piteşti şi la alte închisori unde ajung oamenii lui Ţurcanu.
Totul era păstrat într-un secret desăvârşit. Scopul era ca pe unde trece
“tăvălugul”, oamenii să nu mai gândească cum gândeau mai înainte,
să devină comunişti adevăraţi şi din tot sufletul… chiar dacă la
capătul “tăvălugului” se zbat între viaţă şi moarte… Pentru acest
lucru, trebuia bătaie nu glumă… Ca să faci dintr-un legionar un
comunist convins… trebuia trecut prin scăldătoare nu numai creierul
acestuia, ci şi măruntaiele şi sângele… Acest lucru a fost cu
neputinţă de realizat în închisorile din întreg Lagărul Socialist,
incluzând şi ţările comuniste din Asia. În România, într-o închisoare
situată la marginea Piteşti-ului, se pare că a fost posibil acest lucru…
În fapt, cine era acest Ţurcanu Eugen? Născut în comuna
Dârmoxa, la aproximativ 35 km Sud de Vatra Dornei, pe drumul ce
duce spre Panaci. Absolvă liceul teoretic “Dragoş Vodă” din
Câmpulung-Moldovenesc, şi se înscrie în continuare la facultatea de
drept din Iaşi. Fire extrem de ambiţioasă şi dornică de parvenire, în
1940 elev fiind se înscrie în Frăţiile de cruce, organizaţie aparţinând
tineretului legionar. După căderea Mişcării şi trecerea acesteia în
ilegalitate, parte din legionari au fost condamnaţi pentru isprăvile
făcute la Rebeliune, parte s-au “lăsat la fund” continuându-şi
activitatea, parte îşi pierd urma… rupând-o cu Mişcarea. Printre
aceştia se număra şi Ţurcanu.
După 23 august 1944, Ţurcanu se înscrie printre primii în
Partidul comunist. Fiind înzestrat c-o inteligenţă deosebită, o
prezenţă fizică pe măsură, bun orator şi agitator înnăscut, reuşeşte în
foarte scurt timp să se impună atât pe plan local cât şi în centrul
studenţesc Iaşi. Îşi oferă cu entuziasm serviciile de informator al
Securităţii, denunţând chiar câţiva colegi de universitate, ulterior
îndepărtaţi de la cursuri. Între timp se căsătoreşte cu fiica unui avocat
din Câmpulung, care în semn al dragostei ce i-o poartă, îi aduce pe
lume o fetiţă. Urmare rezultatelor deosebite obţinute la facultate
precum şi relaţiile politice la nivel de vârf stabilite la Iaşi, este trimis
la Bucureşti unde avea să urmeze o pregătire specială pentru
activitatea diplomatică…
Pe alte planuri, evenimentele n-au rămas înţepenite la nivelul
anului 1940, au evoluat… Tinerii de la Liceul teoretic Dragoş Vodă
318
din Câmpulung care au jurat credinţă sărutând crucea şi steagul
Legiunii intrând în Frăţiile de cruce, şi-au respectat jurământul
continuându-şi activitatea în subteran, parte din ei acum studenţi la
Iaşi… Grupul studenţilor ieşeni era condus de Bogdanovici, care-l
cunoştea pe Ţurcanu de la şedinţele Frăţiilor de cruce de pe
vremuri… La o întâlnire între cei doi, Ţurcanu îi spune lui
Bogdanovici că a intrat în Partidul comunist şi că tot ce-a fost în
trecut, a murit, că nu-i dă pe mâna Securităţii cu condiţia ca
legionarii la rândul lor, să nu-i pomenească numele în nici o
împrejurare. Bogdanovici, a respectat înţelegerea însă evenimentele
iau o cu totul altă întorsură. Declanşarea valului de arestări din acea
noapte de mai 1948 la nivelul întregii ţări, cu precădere a
legionarilor, face ca în beciurile Securităţii din Iaşi, unul dintre
studenţi care n-a mai putut suporta tortura, printre altele să
pomenească şi numele lui Ţurcanu…
A fost suficient pentru ca acesta să fie arestat şi inclus în lotul
lui Bogdanovici. Arestat fiind, primeşte toate asigurările de la
organele de anchetă că va primi un minim de pedeapsă, eventual cu
suspendare şi-şi va putea relua locul în Partidul comunist.
Procesul lotului Bogdanovici, precum şi toate loturile care au
urmat, au fost judecate în principal de magistraţi militari menţinuţi de
pe timpul lui Antonescu. Aceştia, din obedienţă faţă de Partidul
comunist şi dorinţa disperată de a-şi menţine funcţiile în justiţie, au
tăiat în carne vie. În acest context, Bogdanovici primeşte 25 ani
muncă silnică, alţi legionari între 10 şi 20 ani, iar Ţurcanu 7 ani
închisoare corecţională. La pronunţarea acestei sentinţe, din sufletul
vulcanic a lui Ţurcanu dau să răbufnească mii de sudălmi în special
împotriva lui Bogdanovici pe care-l considera vinovat de arestarea sa
şi pe care pe parcurs chiar îl va omorî cu mâna lui…-“ omul este lup,
omului…”
În această perioadă la închisoarea din Suceava ia naştere o
“mişcare” de cunoaştere a ideologiei marxist-leninistă… care pe
parcurs să conducă la reeducarea celor condamnaţi, în majoritate
tineret studenţesc… Bogdanovici citea din cărţile puse la dispoziţie
de Administraţie, apoi se făcea interpretarea celor citite. Ţurcanu
urmărea de pe coridor aceste discuţii, fiind ales ca planton şi
319
informator favorizat de conducerea închisorii. Când intră în celulă
alături de ceilalţi colegi, combate pe Bogdanovici în sensul că acesta
denaturează ideile marxiste dând o interpretare greşită acestora… De
partea sa avea un grup de 10-15 studenţi care-l susţineau şi erau gata
să se încaiere la nevoie chiar şi la bătaie...
După ce sentinţele pronunţate au rămas definitive, grupul lui
Bogdanovici şi altele au fost îndrumate spre închisorile de execuţie,
via Jilava.
Ideea de a încropi o “Organizaţie a deţinuţilor cu convingeri
comuniste- ODCC” lui Ţurcanu îi vine la Suceava, urmând a o pune
în aplicare la Jilava unde mai recrutează câţiva tineri, astfel că la
baza organizaţiei ODCC, nu sunt mai mulţi de 15- 25 de tineri…
După arestările masive din mai 1948, conducerea Partidului
comunist, Ministerul de Interne şi conducerea Securităţii,
impresionaţi de “recolta” obţinută, de numărul foarte mare de tineret
studios ostil Partidului comunist, pun la cale anihilarea şi distrugerea
acestuia. Metoda lui Makarenko, de aplicare a unui regim de bătăi
infractorilor de drept comun, folosită cu succes în Uniunea Sovietică,
la Bucureşti capătă valenţe sporite… prin punerea în aplicare a unor
inginerii inimaginabile de “spălare a creierilor” prin tortură. În cest
sens, mai întâi tineretul urmează să fie trecut prin această experienţă
şi-n continuare restul deţinuţilor politici din toate închisorile din
ţară…
Pentru punerea la punct a întregului scenariu, la Jilava Ţurcanu
lipseşte pentru câtva timp. Este dus la Ministerul de Interne unde
împreună cu g-ral de Securitate Nicolski, col. Dulgheru, col. Zeller,
şi alţii pun la cale întreaga operaţiune, care urma să se desfăşoare
într-un secret desăvârşit. Cea mai potrivită închisoare pentru
declanşarea experimentului, a fost aleasă cea din Piteşti. Izolată
undeva la marginea oraşului, strigătele şi urletele celor torturaţi nu
puteau ajunge la urechile localnicilor, era asigurat secretul acţiunii.
Spre această închisoare au fost dirijaţi toţi studenţii fie ei legionari,
ţărănişti, liberali sau regalişti. Ca măsuri preliminare, în închisoare a
fost introdus un regim de detenţie foarte sever, comportamentul
agresiv al gardienilor, bătăi inopinate dezlănţuite la comanda
directorului Dumitrescu şi a locotenentului politic Marina. Aceştia
320
primeau instrucţiuni precise de la Ministerul de Interne, atât în
privinţa regimului alimentar cât şi a întregului comportament faţă de
deţinuţi. Tot personalul închisorii începând cu cpt. Dumitrescu şi
terminând cu ultimul gardian, ştiau că la momentul oportun, trebuie
să asculte de Ţurcanu… conducătorul acţiunii.
Acest regim de “pregătire” s-a întins până pe data de 6
decembrie – Sf. Neculai -, când în camera 4 Infirmerie se
declanşează operaţiunea de reeducare, regizată cu migală pentru a nu
da greş. În această cameră, într-un fel mai izolată de celelalte, au fost
aduşi în prealabil un număr de deţinuţi legionari şi nu numai, dintre
cei mai neînfricaţi anticomunişti. Nu după mult timp, în aceiaşi
cameră a fost adus şi Ţurcanu însoţit de un grup aproximativ egal de
oameni… astfel ca la încăierare să fie unu la unu. Nu se ştie cu
exactitate numărul, unii mi-au spus 15 la 15, alţii 20 la 20. Acest
lucru nu are importanţă. Conflictul a fost provocat de sergentul de
serviciu de aşa manieră, încât grupul lui Ţurcanu să atace grupul pe
care l-a găsit în cameră, a lui Anghelescu. Bătălia a fost cumplită, pe
viaţă şi moarte. Încă nu se stabilise cine va învinge, când uşa la
cameră se deschide şi cpt. Dmitrescu, lt.Marina, însoţiţi de o suită de
bătăuşi înarmaţi cu ciomege, intervine.
Se preface că anchetează cazul, ordonă ca “vinovaţii”… să se
dezbrace la piele în frunte cu şeful lor Anghelescu, şi-i obligă să se
întindă pe cimentul rece, după care începe măcelul. Trupurile celor
măcelăriţi de gardieni, au fost preluate în continuare de echipa lui
Ţurcanu.
Începerea procesului de reeducare a fost la data şi scenariu
arătat mai sus, relatat mie şi altor deţinuţi de cei care cunoşteau cum
s-au petrecut lucrurile, aflate la rândul lor de la deţinuţi care trecuse
prin acest fenomen.
Cele mai teribile faze între călăi şi victime, urmează de aici
înainte. Anchetele care nu au fost terminate la Securitate (cel arestat
nu declara totul la Securitate), au continuat aici sub o teroare
continuă, condusă de Ţurcanu. Anchetatorul, era deţinutul călău,
fostul camarad şi prieten al victimei… Declaraţiile smulse în noile
condiţii, erau înaintate la Securitate, în vederea noilor arestări.
Procesul de reeducare se desfăşura pe etape, fiecare dintre acestea
321
având un rol hotărâtor în distrugerea fizică şi morală a victimei.
Dumitru Bacu şi Virgil Ierunca, au reuşit în scrierile lor “Despre
fenomenul Piteşti”, să redea într-o anumită măsură, ce a fost posibil
să se întâmple în unele închisori comuniste din România.
În această perioadă Ţurcanu a lucrat cu puteri absolute la
penitenciarul de la Piteşti, centrul ororilor a căror ferocitate nu s-a
regăsit în celelalte state comuniste. Aici, victimele au fost bătute,
înfometate, obligate să-şi mănânce propriile fecale şi ale altora, să-şi
bea urina, băgate cu capu-n tineta cu fecale până la sufocare, puse-n
imposibilitate de a se sinucide… Această acţiune dementă, iniţiată de
Ministerul de Interne şi aplicată de Ţurcanu, avea sprijinul total al
conducerii închisorilor până unde s-a putut extinde experimentul.
Spre deosebire de alte ţări comuniste, în România metodele
folosite de Ţurcanu şi echipele sale de torţionari, în acţiunea de
spălare a creierilor, au fost unice reuşind ca din victime… să formeze
noi echipe de torţionari… şi tot aşa mai departe, în aşa fel încât la
“Judecata de Apoi”… nimeni să nu iasă basma curată… să nu se
poată învinovăţi unul pe celălalt, pentru că toţi au fost în aceiaşi
perioadă şi victime şi torţionari…
Cazurile cele mai greu de rezolvat erau lăsate pe mâna lui
Ţurcanu, în faţa căruia nimeni nu putea să reziste. Astfel,
Bogdanovici, prietenul şi camaradul lui de la Iaşi, a putut rezista
supliciului ne acceptând reeducarea până când a ajuns pe mâna lui
Ţurcanu. Încă de la proces după pronunţarea sentinţei, văzând cum
evoluează lucrurile, Ţurcanu muşcându-şi buzele, jură să i-o
plătească lui Bogdanovici. La Piteşti, trupul acestuia a fost ferfeniţit
sub loviturile crunte ale lui Ţurcanu… care satisfăcut, înainte ca
victima să-şi dea sufletul, torţionarul îi scuipă-n faţă rânjind: “
Banditule, mai suflă odată să te-aud cântând – Sfânta tinereţe
legionară!”…
Apreciindu-se ca excelente rezultatele obţinute la Piteşti,
Ministerul de Interne hotărăşte extinderea experimentului şi la alte
închisori. Ţurcanu coordonează toată activitatea şi nimic nu-i scapă.
Spre deosebire de Piteşti, în restul închisorilor brigăzile de torţionari
plecate de la Piteşti au în vizor toată masa de deţinuţi politici. Nimeni
să nu scape! “Când aceşti bandiţi vor ieşi din închisoare, cine va
322
ieşi… să nu mai ridice capul… să fie convinşi că clasa muncitoare în
frunte cu Partidul ei comunist, este capabilă să conducă destinele
ţării!”…
Ţurcanu era mulţumit de rezultatele muncii sale… şi se aştepta
de pe o zi pe alta să primească gradul de colonel de securitate, iar cei
din echipa sa cel de căpitan şi locotenent, tot de securitate…
Închisorile unde începuse extinderea experimentului, nu mai
erau izolate ca Piteştiul. Prin apropiere circulau oameni, se putea auzi
strigăte, chemare-n ajutor lansate de victime… secretul, nu mai ţinea.
Posturile de radio străine, au început insistent să comenteze situaţia
din închisorile din România.
Nicolski înconjurat de echipa sa de criminali, a început să-şi
pună probleme. Ce este de făcut? Cine răspunde? Partidul îşi spală
mâinile, nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat în închisorile din ţară.
Situaţia este minimalizată, iar concluziile conduc la ideea că: “un
grup de deţinuţi politici extremişti şi oportunişti… s-au angajat în
dispute cu alte grupuri… Vor fi traşi la răspundere atât deţinuţii care
au provocat dezordine, cât şi conducerile închisorilor care au dat
dovadă de ne respectarea regulamentelor”… În aceste condiţii, se
dau dispoziţii de încetarea experimentului prin iulie-august 1952,
după trei, patru ani de aplicare a acestuia.
Grupuri de principali torţionari care operau la Gherla, Tg.
Ocna, Piteşti, Canalul Dunărea Marea Neagră şi aiurea în frunte cu
Ţurcanu sunt aduşi pe rând la Ministerul de Interne pentru
consultaţii… Acest eveniment se întâmplă pe la jumătatea anului
1952. După ce au fost felicitaţi pentru devotamentul cu care au servit
Partidul şi Securitatea Statului, personal g-ralul Nicolski, le promite
libertatea şi cooptarea lor în rândurile ofiţerilor de securitate,
promiţându-le fiecăruia gradul pe care îl merită… În final, Nicolski
le-ar fi spus aproximativ următoarele:
- Rezultatele obţinute de voi au fost excelente, le vom
extinde… Conducerea Superioară de Partid doreşte să afle de la voi,
cum aţi procedat? Cine a fost iniţiatorul? De unde a pornit totul? Ce
va determinat să faceţi asta? Care dintre victime a rezistat cel mai
mult la tortură, cine şi câţi au murit?...

323
 Aceste întrebări fiind lansate, cei câţiva şefi torţionari au fost
conduşi în celule separate, iar generalul a dat dispoziţii severe col.
Dulgheru şi Sepeanu, cum şi ce trebuie să stabilească ancheta:
“Securitatea nu trebuie implicată în această afacere murdară… Totul
a pornit de la deţinuţi şi s-a consumat între deţinuţi… să răspundă de
faptele lor !”…
Lăsaţi câteva zile aşa ca pentru un “remember” (a-şi aduce
aminte de…), fiecare îşi făcea planul cum să înceapă “poemul”,
pentru a fi cât mai atractiv şi mai pe înţeles… Atenţia anchetatorilor
a fost îndreptată în primul rând asupra lui Ţurcanu. În funcţie de ce
va scrie el, vor fi chemaţi pe rând atât colaboratorii săi torţionari, cât
şi victimele care se mai puteau ţine pe picioare.
Visând la uniforma cea kaki, cu grad de colonel pe epoleţi,
chipiu cu tivitură violet pe dinafară promisă de Nicolski, Ţurcanu a
început a umple coală după coală…
Cele declarate negru pe alb, erau analizate de un colectiv de
anchetă special constituit ad-hoc, care cunoştea punctul final unde
trebuie să ajungă ancheta. Dacă pe parcursul celor scrise de Ţurcanu
reieşea o cât de mică atingere de Securitate, declaraţia era ruptă şi
refăcută: “Securitatea nu ştia nimic!”… Acelaşi lucru se petrecea şi
în birourile învecinate unde locotenenţii lui Ţurcanu gudurându-se,
nu pridideau să dea în vileag cât mai pe-nţeles strategiile aplicate în
demersul urmărit de ei. La început, pentru toţi, redarea faptelor
“eroice”… părea a fi ceva legendar… ecourile internaţionalei
comuniste animându-le imaginaţia ca şi momentele când victimele
abia-şi mai trăgeau sufletul, sub loviturile lor năucitoare…
Cu toate că zilele şi lunile treceau, că ei au scris tot ce Nicolski
le ceruse, uniformele cu gradele promise, nu mai ajungeau… Ceva,
nu era în regulă. Pe parcurs , şi anchetatorii au devenit mai duri, mai
neînduplecaţi, mai scârbiţi de ceea ce le era dat să vadă...
Suspiciunea că s-ar putea să fie traşi la răspundere pentru
crimele săvârşite, începea să încolţească în mintea lui Ţurcanu şi a
celor anchetaţi din prima linie…
Prea nu ies socotelile aşa cum şi le-ar fi dorit. Luni de zile au
trecut şi Nicolski nu s-a mai arătat ca altădată. În zadar încercau ei să
scruteze viitorul, nimic nu apărea la orizont. Din ce în ce mai des, în
324
liniştea nopţilor târzii… horcăitul victimelor, trosnetul oaselor rupte,
scrâşnitul dinţilor, şuieratul urletelor disperării, toate-nvăluite ‘n
ceaţa urii şi a nebuniei, scormoneau nemilos creierii călăilor, aidoma
jivinei prinsă-n capcana neîntoarcerii…
Întrucât acţiunea reeducării a început a fi deconspirată,
“ancheta” fenomenului a căpătat noi dimensiuni… Investigaţia a
început să se extindă atât pe verticală cât şi pe orizontală… La
Ministerul de Interne au fost aduşi alţi torţionari şi alte victime.
Ancheta continuă… Pentru un meritat “respiro”… cei din prima
linie, au fost trimişi la Jilava în frunte cu Ţurcanu, care introdus fiind
în camera noastră, s-a recomandat Ţuruianu…
Este ştiut că, oricât de fioros şi înfometat ar fi un lup care sare-
n ţarcul cu oi şi sfârtecă-n stânga şi-n dreapta, la apariţia stăpânului
însoţit de ciobăneştii lui Carpatini, “fiorosul” se piteşte printre miei
mângâindu-i în trecere… doar, doar, nu va putea fi prins… Dulăii
nu-l lasă, şi-n dinţi îl prezintă stăpânului, care-l judecă după cum se
cuvine… Asemenea sălbăticiunii, Ţurcanu acum se pitea printre noi.
Dormea lângă Cerveni şi mine, învârtindu-ne necontrolat prin somn,
ne suflam chiar nas în nas unul altuia, fără să ne cunoaştem reciproc
păcatele… În timpul somnului, n-am observat izbucnind din el
coşmaruri, însă victimele îl învârteau ca pe rotisor… Nu-l lăsau să le
scape din mâini… ţineau de el şi cu gingiile, pentru că dinţii le
fluieraseră cândva pe culoarele Închisorii de la Piteşti…
După mai mulţi ani, la Colonia de muncă Periprava fiind, am
auzit că Procesul torţionarilor a avut loc, că Ţurcanu şi principalii săi
colaboratori au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.
Acest scenariu s-a dorit a fi un argument pentru posteritate că
Securitatea nu a fost implicată în această acţiune criminală şi că la
descoperirea “fenomenului”, cei vinovaţi au fost traşi la răspundere
şi pedepsiţi…

* * *

325
 CAPITOLUL 8

“Mereu şchiopătând prin dezastre,

mereu cu osânda pe frunte,
visam că tot spini sunt şi-n astre,
şi-n lună tot temniţe crunte.”
Radu Gyr

Cu toate că la primul bărbierit, frizerul mi-a ocolit iritaţia de pe

obraz, potrivind din foarfeci perii de pe rană, în perioada următoare
iritaţia s-a extins văzând cu ochii. Nu puteam să fac nimic, iar
mâncărimile ce mi le provoca, cu greu le suportam. De medicamente,
nu putea fi vorba. Organismul lipsit de vlagă, pielea de pe faţă
tăbăcită-n igrasie şi mucegai, întinsă ca o foiţă pe os, lăsa cale
deschisă pentru orice boală sau infecţie s-ar putea ivi.
În timpul zilei, cu toţii făceam câte ceva şi nu eram atenţi de
fiecare dată cine pleacă sau vine de la proces. În ziua cu pricina, după
ce-am sorbit fiertura de prânz şi-am mai zăbovit ceva timp întinşi pe
priciuri, se-ntoarce de la proces şi “Vorbăreţul ”respectiv, d-l Scarlat,
care, îndată ce uşa s-a închis în urma sa, ridică ambele mâini în sus şi
strigă cu putere:
- Fraţilor, a crăpat Stalin!… Stalin a crăpat!…Ura!... Ura!”…
Nimeni, n-a mai întrebat, ce şi cum?… Instantaneu, toată lumea a
crezut şi a început a striga: “Jos comunismul! Jos comunismul! Ura!
Ura! Trăiască România! Ura!…
În cameră s-a făcut o agitaţie fără precedent. Eram veseli cu
toţii şi credeam că lucrurile se vor îmbunătăţi. După ce spiritele s-au
mai liniştit, “Vorbăreţul” a început să ne povestească ce i-a fost dat
să vadă:
- Gardienii, abia-şi mai ţineau plânsu’,… întreg completul de
judecată de la Tribunalul militar Bucureşti în doliu, femei cu baticuri

326
negre pe cap, steaguri îndoliate şi multe scene care frizau ridicolul şi
prefăcătoria.
Din cauza morţii “genialului conducător”, nici procesul
“Vorbăreţului” nu s-a judecat. “Vorbăreţul”, pe nume Scarlat Ion de
loc din Turnu Severin, de profesie jurist, bărbat arătos şi plin de duh,
în plină tinereţe şi vigoare în discuţii, nu se da bătut nici cum, mai
ales când avea dreptate. Era arestat pentru că în anumite împrejurări a
vorbit ce nu trebuia. Of-ul cel mare îl avea cu ruşii şi armata lor
cotropitoare care s-a dedat la nenumărate abuzuri şi hoţii. De aici i s-
a tras. El nu recunoştea şi solicita să vină “turnătorul” în instanţă şi
să-l dovedească cum că vorbise contra ruşilor. Cu această ocazie,
avea să-şi cunoască şi “prietenul”…
În continuare, lucrurile s-au potolit, discuţiile pe seama morţii
“Genialului” au continuat până seara, chiar şi-n zilele următoare:
Cine va fi urmaşul? Ce implicaţii va avea acest eveniment pe plan
internaţional? Etc. etc. În momentul când d-l Scarlat a terminat de
strigat, “a crăpat Stalin”, iar noi cei din cameră strigam dezordonat:
“Jos comunismul!”, securiştii, colectorii şi Ţurcanu, unu câte unu pe
nesimţite s-au adunat pe priciul de sus, în partea opusă mie şi lui
Ioniţă, toţi în jurul căpitanului lor.
Gălăgia… care s-a produs în cameră la aflarea veştii morţii
“Genialului conducător ”, n-a fost trecută cu vederea. Ofiţerii şi
gardienii şi-au înăsprit comportamentul, iar lăturile de la prânz
devenise atât de subţiri, încât frunza de varză murată se scălda în
voie prin apa caldă din gamelă. Nu ştiam dacă în toată Jilava s-a
‘năsprit regimul, sau numai în camera noastră. Mai târziu, am aflat că
în toată Jilava situaţia a fost aceiaşi. Protestele deţinuţilor nu s-au
lăsat aşteptate, toţi reclamând condiţiile de exterminare la care
suntem supuşi.
Răspunsul Administraţiei Jilava nu s-a lăsat prea mult aşteptat.
După vreo două, trei săptămâni, într-o sâmbătă noaptea, când doar
cucuvelele-şi mai semnalau prezenţa în acea linişte durută, uşa la
cameră se deschide brusc, ofiţerul de serviciu însoţit de câţiva
sergenţi printre care doar pe Bragadireanu îl cunoşteam, strigă :
- Drepţi, toată lumea jos, aşa cum se găseşte!…
În câteva secunde eram jos între priciuri, în poziţie de drepţi.
327
 - Bulucea! continuă ofiţerul, aruncând şi-o ‘njurătură, scoate
cuţitele, acele şi suvacele! repede, repede, n-avem timp s-
aşteptăm!…
Bulucea dă din umeri uluit şi tremurând, încearcă să
răspundă…
- Domnule căpitan, în camera noastră…
- Tu, n-auzi mă să scoţi cuţitele ?, apoi se adresează nouă
celorlalţi:
- Care dintre voi, are vreun obiect din cele ce-aţi auzit, să vină
la uşă, să-l predea!…
Toţi am început a vocifera:
- La noi în cameră nu există aşa ceva domnule căpitan!
- Nu există ?, Afară cu voi, afară pe culoar! Afară!…
Când am ieşit buluc pe culoar, mulţime de sergenţi aştepta, care
mai de care mai activ în a da ordine:
- Cu faţa la perete! Înşiraţi-vă pe lângă zid! Dezbrăcarea la
piele! Boarfele jos! Mâinile la ceafă! Picioarele depărtate! Fruntea
lipită de perete! Mai repede, mai repede, s-auzeau voci grăbite prin
spatele noastre…
Se vede că unul dintr-ai noştri, n-a putut ţine ritmul dezbrăcării,
încât la un moment dat s-a auzit o lovitură înfundată urmată de-un
ţipăt de groază, care-a sfâşiat pur şi simplu tăcerea nopţii:
- Banditule, unde te crezi că eşti? Închide gura că ţ-o rup,
Dumnezeii mă-ti!
Într-un capăt al culoarului erau doi militari cu automatele în
poziţie de tragere, şi în celălalt capăt, alţi doi în aceiaşi poziţie. În
timp ce boarfele fiecăruia erau frunzărite de câte-un gardian cu mare
băgare de seamă, un grup de 10-15 gardieni scotoceau camera,
aruncând de-a valma jos între priciuri: sarsanale golite de lucrurile pe
care fiecare le avea, perne desfăcute din care curgeau paiele, saltele
golite pe jumătate, totul călcat în picioare, lăsând în urmă peisajul
unui cataclism, care n-a cruţat nimic ce-a întâlnit în cale...
- Bragadireanule! Strigă căpitanul, urmărindu-şi îndeaproape
oamenii ce abia se mai zăreau prin praful care-ntuneca încăperea, ce
s-a găsit? Treci la raport!

328
 - Să trăiţi tovarăşe Căpitan, în urma controlului s-au găsit: două
cuţite, trei ace şi un suvac…
În timp ce sergentul vorbea, arăta fluturând cu mâinile ridicate-
n sus, corpurile delicte găsite… Se înţelege de la sine că totul era
regizat.
- Să se consemneze în procesul verbal tot ce s-a găsit! Tună
căpitanul, apoi întorcându-se cu faţa spre noi care stăteam înfriguraţi,
cu mâinile la ceafă şi fruntea lipită de zidul rece, continuă:
- Bulucea! Ai spus că nu sunt cuţite-n cameră! Ai văzut că s-au
găsit? Pentru ce eşti şef acolo? Puneţi-l în lanţuri, în lanţuri şi duceţi-
l la “neagra”!…
“Neagra”, era un colţ din Iadul Jilavei. După ce grupul de
gardieni în frunte cu căpitanul s-a retras, Bragadireanu ne-a ordonat
să intrăm în cameră, zăvorând uşa. Zorii zilei de duminecă şi
numărul de dimineaţă ne-au prins căutându-ne foarte puţinele lucruri,
refăcând pernele, saltelele şi priciurile. Nici în cursul zilei de
duminică n-am reuşit să-nghiţim tot praful, care, oricât s-ar fi
străduit, prin geamul bătut în cuie şi uşa zăvorâtă, n-avea cum să iasă
afară.
Pentru Ioniţă, astfel de acţiuni ale Administraţiei, nu-l
impresionau. Trecuse prin împrejurări mult mai grele chiar aici în
Jilava. Văzând că eu am fost impresionat de brutalitatea cu care s-au
comportat gardienii, a căutat să mă pună pe fază cu ce situaţii ne
putem confrunta de acum înainte, pentru care trebuie să fim pregătiţi.
Când a fost vorba de refacerea camerei după percheziţie, au pus
mâna la lucru atât securiştii de pe priciul din faţa noastră cât şi
colectorii şi “Ţuruianu”. Mulţi dintre deţinuţii din cameră văzând că
m-am împrietenit cu Ioniţă, erau convinşi că şi eu sunt legionar.
Singurul care ştia că din tot lotul nostru, exceptând doi, trei studenţi,
nici unul nu este legionar, era Ioniţă. N-a căutat niciodată să mă
ademenească cumva, spre Mişcarea legionară. Fiindcă trăise pe viu
evenimentele din 1940-1941, inclusiv Rebeliunea la care participase,
mi-a povestit, la întrebările mele cum au decurs lucrurile eu singur să
trag concluziile.
În semiîntunericul care nu deosebea ziua de noapte, fiecare
dintre noi îşi frământa gândurile în aşteptarea unor decizii. La
329
deschiderea uşii ceva trebuia să se întâmple: continuarea anchetei,
scoaterea la proces, multe altele şi mai puţin punerea în libertate.
Aşteptarea aceasta de azi pe mâine, măcina sufletele şi nervii
oamenilor. Acest lucru îl dorea şi Securitatea: epuizarea fizică şi
morală. Vinovat sau nu, cine era în spatele acestor uşi ferecate,
duşman al clasei muncitoare era considerat.
Vestea morţii lui Stalin a căzut ca un trăsnet peste scăfârliile
gardienilor, comandanţilor de închisori, până la conducerea
superioară de Partid. Nimeni, nu a îndrăznit să-şi pună vreodată
problema morţii “Genialului conducător”. În mod tacit era considerat
o crimă faptul de-a te fi gândit numai, că “tov. Generalism”, ar putea
cândva să-nchidă ochii, ai fi fost judecat pentru crimă, în gravitatea
faptului împlinit…
De pe treptele care urcau la intrarea în sala Tribunalului
Militar, Scarlat văzuse cum pe stradă treceau pioneri ai patriei însoţiţi
de mămici cu chipu’ în broboadă de doliu, doamne de altfel
prezentabile, smiorcăindu-se mai ceva ca după tatăl lor… Cu mic cu
mare, toată lumea a fost obligată să-l jelească cu lacrimi de-
adevăratelea, nu de “crocodil” cum obişnuiesc românii s-o facă în
astfel de situaţii…
Clopotele bisericilor au fost trase, până s-au înfierbântat în
dungă, ecourile ajungând până-n vârf de munte…”Ce s-o fi-ntâmplat
în vale/ de suspin-atâta jale?”… se-ntrebau cei înfrăţiţi cu codrul.
Nimeni nu ajunsese până la ei, să le ducă vestea. Singuri, după felul
cum se trăgeau clopotele, la toate bisericile de la poalele munţilor şi-
au dat seama că “de unul am scăpat!”… Vor afla şi cum îl cheamă.
Când s-a dat semnalul de la Moscova că procesiunea de
înmormântare începe, şi românaşii noştri i-au urmat care pe unde se
afla, storcând lacrimi, unii chiar de bucurie… La sate s-au angajat
până şi bocitoare, care printre sughiţuri, au mai scăpat şi câte ceva
fără voia lor: “Tu Tătucule te-ai dus / nouă colectivu’ ne-ai adus / …
hi, hi, hi, Tătucule, hi!”
După înmormântare, aşa cum se petrec lucrurile la sate de
sufletul celui dus… unul mai trage-o duşcă, altu’ mai dă un oftat, unu
la cumetrie, altu’ la cununie… şi cum suntem noi urmăriţi mereu de
filozofia “Plaiului mioritic”, cu “urcuşuri şi coborâşuri”, când
330
paharele de palincă şi coniac s-au rostogolit în stânga şi-n dreapta
peste gâturile “îndoliate ”… Trilişeştii şi Arcanu’, în bătută la podea
îi învârtea pe toţi vitejii noştri, abia de-i mai putea recunoaşte… Nu
lipseau nici strigăturile. După câteva mai cu perdea, s-au mai putut
auzi până în fund spre uşă şi unele fără perdea. Veselia mergea
înainte, nimeni nu băga de seamă ce se întâmplă. Ochii şi urechile
Securităţii, turnătorii şi informatorii n-au auzit şi n-au văzut cum
este “sărbătorit” evenimentul, ei plângeau cu adevărat în continuare
la casele lor văicărindu-se ce-o să se-ntâmple de acum în colo, după
moartea tovarăşului Stalin?…
Vestea adusă de Scarlat, noi am crezut-o în totalitate şi ne-am
manifestat deschis şi spontan bucuria. Cu toate că după moartea lui
Stalin condiţiile de detenţie din Jilava sub toate aspectele s-au
înrăutăţit, noi ne menţineam optimismul. Nu acelaşi lucru se-ntâmpla
în grupul securiştilor. După mai multe “şedinţe de partid” făcute pe
parcurs , înghiţind şi papara percheziţiei, aceştia au început a răbufni
în sprijinul “Genialului conducător”. Astfel, într-o discuţie care s-a
purtat între câţiva ţărani de pe priciul din faţa noastră cum că: dacă a
murit Stalin, ei n-o să mai fie obligaţi să dea cote, pământul n-o să-l
mai i-a statul, iar ei vor fi eliberaţi din închisoare. La auzul acestor
cuvinte, unul dintre colectori, aţâţat de “Leul din Carpaţi”, se târăşte
pe priciul de sus până-n apropierea ţăranilor şi le aruncă acestora în
faţă:
- Măă, tovarăşul Stalin n-a murit! El nu moare! Aţi auzit ? Nu
moare când vreţi voi, mă! De cote nu scăpaţi! Colectiva se face!
Securitatea rămâne în picioare, măăă!…
De pe priciul de jos,unul dintre ţărani pe nume Negoiţă Ştefan,
mai isteţ şi bine alcătuit la corp, care nu cedase la Securitate deşi
fusese crunt bătut, îşi răsuceşte-n sus privirea tulbure şi-i scrâşneşte
printre dinţi:
- Măi, “uscătură”mă! măi “sfrijitule” mă!, vezi dacă nu te-am
omorât eu când mi-ai călcat ograda, când mi-ai luat tot ce-aveam
strâns prin pod? Nici aici nu-mi dai pace? Pleacă din faţa mea
ucigaşule, să nu-mi spurc mâinile cu tine!…
“Uscătura”, văzând moartea cu ochii, s-a retras spre “Leul
Carpaţilor”, fără să mai scoată un cuvânt. Grupul din care făcea parte
331
“uscătura”, s-a prefăcut că n-a auzit nimic despre ce-a fost vorba,
şoşotind mai departe de-ale lor.
Oricât am încercat să întreţin unele discuţii cu “Ţuruianu”, nu
am reuşit. Întotdeauna era ocupat şi grăbit. Ocolea să spună de unde
este, în ce caz implicat şi care-i sunt convingerile politice? Astfel de
discuţii, între deţinuţi erau frecvente, şi nimeni nu ascundea pentru ce
este arestat sau de loc de unde este. Pentru că majoritatea din cameră
era antrenată într-o activitate, “Ţuruianu” căuta să se încadreze în
această atmosferă: scria cuvinte germane, mima că le învaţă şi repetă,
după un timp ştergea srisu’ de pe tăbliţă, continua cu alte cuvinte,
apoi se urca pe priciul de sus la “ clubul securiştilor”, cum le
spuneam noi.
Din câţi am fost în camera 17, “Ţuruianu” a stat cel mai puţin,
o lună, sau două cel mult. Gardianul ştia că stă sub alt nume, pentru
că atunci când a trebuit să-l scoată definitiv din camera noastră, nu l-
a strigat pe nume aşa cum făcea de obicei, citind o listă, ci a strigat:
- Mă, tu de colo, fă-ţi bagaju’ şi ieşi!.
Cu bocceluţa subsuoară a ieşit din cameră fără să spună un
cuvânt, gudurându-se pe lângă gardian. Câteva zile mai târziu, Ioniţă
a primit prin morse un mesaj care confirma presupunerile sale că
Ţuruianu, nu era altul decât faimosul Ţurcanu, care acum era mutat
într-o cameră vecină, la doi paşi de ieşire.
Din raţiuni ştiute numai de Securitate şi Administraţia
Închisorilor, din când în când se făcea câte o pritocire în rândul
“umbrelor” din spatele uşilor zăvorâte. Mutarea unui deţinut dintr-o
cameră în alta pe Celularul Jilavei, era cum era… când mutarea se
făcea de pe Celular la Reduit, aici era piatra de încercare.
Despre condiţiile de viaţă din Reduit - la vremea ceea – se
dusese vestea, însă cine nu trecuse pe-acolo nu credea:
- Ce, Reduitu’ nu-i tot Jilavă? Nu-i la fel cu Celularu’? Nu-s
aceleaşi ziduri? Nu-s aceleaşi obloane?…
Ei bine, nu-i la fel! Reduitul anilor 1950 şi în continuare a fost
şi va rămâne unic în felul său. Pot să afirm acest lucru ca unul care
aproape trei ani de zile am supravieţuit, muşcând zi de zi din durerea
“nesfârşitului”.

332
 Zecile de mii de deţinuţi care şi-au măcinat zilele prin şerpăriile
Reduitului, nu şi-au putut dezlega niciodată blestemul de a fi ajuns
aici. Reduitul, aşa cum era el văzut din exterior, nu părea a fi ceva
înspăimântător. O construcţie, tip fortăreaţă acoperind o latură a
dispozitivului de apărare, în formă de semicerc. Ziduri masive
prevăzute din loc în loc cu creneluri prin care din interior s-ar fi putut
iniţial scoate ţeava tunului, sau ulterior… montarea geamurilor cu
obloane.
Pentru a nu stârni bănuieli “turcului”, această îngrămădire
iscusită de cărămizi consolidate cu un anume fel de beton, a fost
mascată sub un acoperiş de câţiva metri de pământ. Iarba şi florile
câmpului, cu privirile lor inocente spre soare, legănate-n ploi şi vânt,
au păstrat cu străşnicie secretul îngropat sub ele. Interiorul, era
format din mai multe încăperi, de regulă dreptunghiulare, unele mai
mici altele mai mari, legate între ele printr-un sistem de ganguri,
specifice sistemului de apărare. În afară de camere, mai erau şi
anumite cotloane, şi refugii unde se presupune că în afară de un puţ
pentru aprovizionare cu apă, ar mai exista spaţii pentru alte utilităţi.
După terminarea războiului ruso-turc, în care a fost implicată şi
armata română, prin tratatul de la San Stefano (Turcia) din 19
februarie 1878, se recunoaşte printre altele şi independenţa
României, faţă de Imperiul Otoman. Acest eveniment de o
importanţă crucială, urmat de transformarea şi declararea României
ca Regat, a consolidat stabilitatea în Sud-Estul Europei pentru o bună
bucată de timp. Zadarnic au aşteptat zidurile Reduitului s-arate
turcilor de ce sunt în stare, nu li s-a ivit ocazia…
Întunericul şi singurătatea au pus stăpânire pe zăludele
catacombe. Dacă pe parcursul timpului, în special între anii 1938-
1945, câteva camere din Jilava au fost folosite drept închisoare,
Reduitul a fost necălcat.
În spaţiul Reduitului s-au târât tot felul de jivine, numai
oameni, nu! A trebuit să treacă zeci de ani pentru ca aceste ziduri să
arate de ce sunt în stare, de data aceasta nu turcilor… ci chiar
românilor, “urmaşii,urmaşilor” celor ce le-au ridicat…

333
 * * *

Într-una din zilele care au urmat, ne-am auzit mai mulţi numele,
citit de un ofiţer care satisfăcut ţinea lista în mână. Dintr-o privire
sumară, am constatat că cei nominalizaţi eram implicaţi în organizaţii
contrarevoluţionare. Ioniţă, de care mi-a părut rău că mă despart,
clubul securiştilor şi restul deţinuţilor din cameră şi-au văzut în
continuare de-ale lor, noi cei cinci, şase inşi am fost scoşi pe coridor
de-a lungul căruia, cu feţele la perete aşteptau mai mulţi deţinuţi. La
un semnal de-o fluierătură, însoţiţi de gardieni, am fost conduşi spre
ieşire. Nimeni nu ştia destinaţia. După mai multe opriri şi porniri, cu
alarme date pe parcurs, astfel ca “şuţii”, care făceau anumite treburi
să nu ne vadă feţele acoperite cu poala zeghii, am ajuns în curtea
Reduitului. Împinşi din spate spre un pas alergător, n-am reuşit decât
câte-un gât de aer să luăm în trecere pân’ la gura de intrare în
catacombele Reduitului. Câte un bec ici, colo, asigura doar
semiîntunericul prin care am putut răzbate până-n fundul gangului, la
camerele 9-12. Când sergentu’ a deschis uşa trăgând-o puternic spre
afară, o duhoare ameţitoare s-a răspândit pe gang până departe…
- Daţi-vă la o parte, bă! Ce, n-aveţi unde sta? La o parte! Nu s-
aude? , repetă sergentul căutând să-şi facă loc în pragul uşii.
- N-avem unde să ne dăm, d-le sergent, nu vedeţi că stăm claie
peste grămadă? Au ripostat mai multe voci
- Patraulea, strigă sergentul, i-ai în primire!
Printre primii cinci strigaţi se număra şi Toderică Gherasim şi
subsemnatul, Patraulea fiind şeful camerei 9 din Reduit. Au urmat
alţi câţiva pentru camera 10, alţi câţiva pentru 11, şi alţi câţiva pentru
camera 12. Şefii de cameră i-au preluat pe toţi cei strigaţi de pe listă.
Tabloul care ne-a fost dat să ne apară-n faţă, a fost uluitor. Într-o
cameră de aproximativ 6/7 m, erau îngrămădiţi în jur de-o sută de
oameni… După ce sergentu’ a ieşit trântind uşa care semăna c-o
poartă bine zăvorâtă, noi abia sosiţii n-am putut face un pas în
interior, practic nu se putea. Trebuia ca cei pe lângă care ai de trecut
334
să se lipească strâns unul de altul, ca tu să poţi trece mai departe.
Oameni pe priciul de sus, pe priciul de jos, pe sub priciul de jos, pe
beton, între priciuri şi pe porţiunea care făcea trecerea dintr-o cameră
în alta.
Ne aflam la sfârşit de mai, început de iunie 1953, când
Bărăganul abia mai suporta arşiţa soarelui în dezlănţuire. Nici o
adiere de vânt nu clătina firele de iarbă care se ofileau disperate în
lupta de a supravieţui. Zidurile exterioare ale Secţiei, radiau
fierbinţeala spre crenelurile Reduitului, făcând atmosfera din
camerele acestuia şi mai greu de suportat. Oamenii pe care i-am găsit
în camera 9, mare parte fără zdreanţă de cămaşă pe ei, desculţi, care
pe unde-şi avea locul. Feţele şi restul “hoitului” brăzdate cu râuri de
sudoare, plutind într-o atmosferă greţoasă şi sufocantă de urină,
fecale, mucegai îmbâcsit, totul într-o nălucire haotică din care mustea
o stare acută de vomă.
Patraulea, în acelaşi hal cu cei lângă care stătea, se adresează de
pe priciul de sus:
- Cei care aţi venit ultimii, locul vostru este acolo unde vă
aflaţi, lângă uşă, la “broscărie”!… apoi ca să ne încurajeze şi ajute
cât de puţin, continuă: sarsanalele, aruncaţi-le la câte-cineva să nu
staţi cu ele-n mână!…
Aruncând o privire pe priciurile de sus, dau cu ochii, printre
alţii, peste inginerul Ionescu, cel cu utilajele pe care eu îl consideram
acasă, şi peste “zeţarul” de la Scânteia. De la Securitate nu plecase
nici unul acasă…
În timpul zilei, pentru descongestionarea spaţiului dintre
priciuri şi al celui prin care se făcea legătura de trecere spre celelalte
camere, oamenii stăteau pe priciuri în poziţie “turceşte”. Ne-am urcat
şi noi pe priciuri, care pe lângă cine a cunoscut.
Eu m-am apropiat de d-l Ionescu, care, după ce-am schimbat
câteva cuvinte, m-a informat care-i regula în cameră: Locurile cele
mai bune erau pe priciurile de sus, ocupate fiind de la geam spre
interior. Urmează priciurile de jos, în aceiaşi ordine şi în continuare
“şerpăria”, spaţiul betonat de sub priciuri. Cei care ocupau aceste
“spaţii” chiar temporar, aveau o bază… sarsanaua nu le-o mişca
nimeni de sub cap. Rămaşi la “broscărie”, noi nu mai aveam această
335
şansă… Spaţiul respectiv de lângă uşă, era al nostru… numai pe timp
de noapte, astfel că apăria, zoile, sudorile şi toate mizeriile care se
strângeau peste zi pe placa groasă de beton în prealabil ştearsă, urma
să fie uscată peste noapte cu trupurile noastre a celor care dormeam
acolo, cu capurile pe lângă tinetă. Dimineaţa când suna deşteptarea,
trebuia să ne ridicăm oasele de pe cimentul care nu mai era ud ca
seara la culcare, ci uscat, chiar călduţ, şi să ne plimbăm sarsanaua
undeva la un cunoscut de pe prici. Locul trebuia eliberat pentru
circulaţie.
Odată cu lăsarea nopţii, răcoarea de afară se resimţea şi în
cameră. Spiritele se mai calmau. Dacă pe timpul zilei, parcă nimeni
nu-şi mai găsea locul, pe noapte, totul se-ncadra într-o schemă
demnă de apocalips. Pentru numărul mare de oameni din cameră,
spaţiul fiind mult prea mic, la toate nivelele se dormea numai pe-o
singură parte,… de obicei pe dreapta. Odată aranjată “garnitura”, aşa
trebuia să rămână toată noaptea, unul lipit de celălalt, suflând fiecare
în ceafa celui din faţă. Nu era chip să te întorci pe cealaltă parte, ar
fi-nsemnat să fii nas în nas cu cel din spatele tău. Pentru cei de la
“broscărie”, în afară de faptul că noapte de noapte, cu trupurile
noastre uscam betonul, după luni de zile, mirosul de zoaie şi fecale,
devenise totuna cu cel de arpacaş, pe care ni-l doream cum îşi doreşte
orbul raza de lumină…
Odată rezolvată problema cazării, distribuirea pâinii, a
turtoiului şi a mâncării a prilejuit mult timp motiv de aprige discuţii,
până a se ajunge în sfârşit la un consens. Pâinea neagră şi întotdeauna
veche până la pericolul de a fi mucegăită, pe care o primeam, luată la
bucată cântărea în jur de un kilogram. Oricât s-ar fi străduit “şuţii” la
bucătărie s-o taie în opt bucăţi egale la gram… era cu neputinţă.
Înfometaţii, asta doreau, porţiile să fie tăiate la gram, egale…
Noii veniţi în cameră, am completat o echipă de opt oameni, care
urma să împărţim o pâine. Regula era ca cine alegea azi prima din
cele opt felii, mâine lua ultima rămasă pe bucata de cârpă murdară ce
servea drept faţă de masă. Cele câteva firimituri căzute pe cârpă la
care toţi se holbau cu jind, erau cedate cu grijă… unui voluntar în
schimbul unor servicii comune, dus tineta cu murdărie, spălat pe jos
sau altceva. Bucăţica de pâine ajunsă în mâna fiecăruia, viaţa parcă
336
mai prindea o şansă. Valoarea acestei firimituri de pâine, văzută prin
foamea celor de la Reduit, este greu de înţeles şi explicat, începând
cu cei care, cu mari eforturi reuşeau să nu se atingă de felia de pâine
până la sosirea fierturii şi terminând cu cei care minute-n şir salivau
pipăindu-şi “speranţa de viaţă”, o înveleau cu grijă într-o cârpă
zoioasă, pentru ziua următoare…
Încă înainte de împărţirea pâinii, “specialiştii” camerei ştiau
compoziţia fierturii din momentul când aceasta clocotea în cazane la
bucătărie. Nările “acestora” îşi strecurau antenele până în preajma
aburului adulmecând… şi niciodată n-au dat greş privind
diagnosticul:
- Fraţilor, astăzi avem arpacaş cu carne! anunţa o voce stinsă,
abia perceptibilă de pe priciul de sus de lângă geam. Vestea se
transmitea din gură în gură până-n fundul Reduitului, cât ai zice
“peşte”. De altfel, fiecare cameră îşi avea “specialiştii” săi. Nu a
existat niciodată controverse între “specialiştii” celor patru camere,
întrucât fineţea mirosurilor la toţi funcţiona pe aceiaşi lungime de
undă. Cu toate că acest fel de mâncare se chema “arpacaş cu carne”,
niciodată n-am văzut carne în gamela mea şi nici în gamelele celor
din jurul meu. Carne, pentru Jilava însemna ultimele căzături intrate-
n putrefacţie la abatoare, peste care mai întâi au trecut şobolanii,
muştele şi alte gângănii atrase de mirosul îmbietor… maţe-nvineţite,
zdrenţe din stomacuri, aşchii de burtă necurăţată de piele şi păr,
zgârciuri… totul “spălat” de la distanţă cu furtunul, ciopârţit şi
aruncat în cazane la fiert. Această fiertură, era aşteptată de mii de
oameni şi considerată ca salvatoare. Era singura care, cât de cât mai
ogoia foamea celor care nu sperau că vor mai ajunge să se sature
vreodată. Pline până la refuz, hârdaiele erau alineate mai întâi în faţa
bucătăriei, fiecare cu o anume destinaţie. Pe timp de vară, roiuri de
muşte dădeau năvala pentru “degustare”, îndată ce acestea erau
scoase din bucătărie. Aşa se face că în gamelă pe lângă
“specialităţile” arătate mai sus, nu lipseau muştele căzute în hârdău,
prin aburul fierbinte al fierturii. Fiecare cameră îşi avea hârdăul ei
repartizat de la bucătărie, cu numărul de porţii comandat în prealabil.
Suplimentul dacă mai rămânea ceva, se împărţea la rând. Evidenţa
suplimentului o ţinea şeful de cameră, în cazul nostru Patraulea,
337
eroarea fiind exclusă. Zeci de ochi şi urechi înregistrau, cine a primit
ultimul polonic de supliment şi cine urma să ia mâine primul polonic.
Socoteala suplimentului de la mâncarea de prânz se ţinea separat de
cel al mâncării de seară.
Fiertura era încă afară pe culoar, când între înfometaţi începeau
negocieri privind schimbul acesteia pe pâine, turtoi sau diverse
servicii. Preţul unei porţii de mâncare era mai ridicat sau mai scăzut
în funcţie de comunicările pe care le făceau “experţii” atunci când
anunţau ce vom mânca azi, confirmat şi de mirosul fierturii din
hârdaiele ajunse în apropierea uşii. La un semnal numai de sergent
ştiut, uşa camerei 9 de intrare în Reduit se deschide, iar “şuţii”
încovoiaţi sub greutatea hârdaielor trec pragul spre camera 12 cea din
fund, apoi 11, 10, şi ultima 9 unde eram şi eu.
Cu polonicul în mână, sergentu’ pe care noi îl porecleam
Ghebosu, după ce cu stânga-şi împinge puţin chipiul pe spate, se-
nvârte în jurul hârdăului să se convingă că noi îl urmărim cu toţii, şi
plin de dispreţ izbucneşte:
- Bandiţilor, mâncarea pe care Partidul v-o dă, este ca pentru
miniştri!… Nu o meritaţi! Voi aţi smuls şi ultimul dumicat de pâine
de la gura muncitorilor! O să plătiţi voi pentru asta, are el Partidul
grijă de voi!…
Cineva de la “şerpărie” dezgustat de cele auzite, îi răspunde:
- D-le sergent, dacă nu o merităm, luaţi-o de aici şi mâncaţi-o
voi!…
- Haida, hai, nu te-ntinde, că te rupi!… îi răspunde Ghebosu
oarecum iritat, în timp ce învârte polonicul s-alunge muştele adunate
roi pe deasupra hârdăului. După ce pune câte-un polonic în câteva
gamele la rând, trânteşte polonicu-n hârdău, face semn “şutului” să-
mpartă mai departe, iar el se-ntoarce scârbit cu spatele la hârdău şi
iese pe culoar să ia o gură de aer curat…
Sergentul ăsta pe care noi îl porecleam Ghebosu, era într-
adevăr o pocitanie de om. Sub 1,70 m înălţime, cu gheb cumva
numai pe jumătatea dreaptă a spatelui spre umăr. Faţă uscăţivă, păr
negru, ochi căprui, dantură sănătoasă pentru că mereu apela la
scrâşnitul dinţilor, mai ales când voia să arate ce poate clasa
muncitoare. La cei 40-45 de ani pe care bănuiam că-i are, nu
338
avansase prea mult. Sigur era provenit din muncitori cu puţină ştiinţă
de carte. Aşa stâlcit cum era, nu întotdeauna o lua razna. Avea toane.
Câteodată parcă era turbat. Atunci bănuiam noi că ieşea de la câte-o
şedinţă unde li se spusese de comandantul închisorii şi ofiţerul
politic, cât de multe crime au făcut cei pe care-i păzea… şi deci să nu
aibă nici un fel de milă:
- Să se taie-n carne vie!” era lozinca fluturată pe toate culoarele
Jilavei, şi se tăia… Alteori, cu mâna lui împărţea suplimente, la cei
pe care-i vedea că-s bătrâni, slabi şi pe ducă…
Una după alta, gamelele cu fiertură din mână în mână ajungeau
până la cel mai îndepărtat colţ al camerei. Cei care aveam locul la
“broscărie” şi parte din cei de la “şerpărie”, la servitul mesei din
timpul zilei, stăteam pe prici înghesuiţi, mai mult în poziţie
“turceşte”. Unii din cei de la “şerpărie” preferau să servească masa
unde le era locul, întinşi pe burtă ca la troacă… decât sus pe prici,
unde datorită înghesuielii, abia-ţi mai puteai duce lingura la gură.
Odată gamela ajunsă în mâinile fiecăruia, înceta orice fel de discuţii,
indiferent de natura acestora. O linişte specifică “îngurgitării”
cuprindea întreaga cameră…
Când am început a scormoni cu lingura arpacaşul “cu carne”
din gamelă, am dat peste un boţ de maţe încâlcite între ele de care era
agăţată şi o zdreanţă de piele pe care mai persista fire de păr, atât de
puternic puţea a hoit încât, a-nceput să mi se facă rău… N-am apucat
să-l atenţionez pe Ionescu din dreapta mea ce se-ntâmplă, când
instantaneu tot ce aveam prin stomac a început să ţâşnească direct în
gamela… pe care o ţineam strâns în braţe. Cel din stânga mea, pe
care-am aflat că-l cheamă Varzaru, văzând care-i situaţia, îmi smulge
gamela din braţe şi izbucneşte:
- Ce faci omule? Verşi peste mâncare? Varsă acolo-n poală, nu
strica bunătatea de mâncare!…
Cei din spatele meu, mi-au făcut loc să mă întind puţin pentru a
mă linişti, când încă mai icneam, doar, doar, voi mai avea ceva de
vărsat. În afară de câteva bale, n-a mai ieşit nimic… În schimb, după
câteva minute, abia reuşeam să-mi fac cărare printre oameni spre
tinetă, forţându-mă din toate puterile să nu-i dau drumu-n
pantaloni… Diareea a ţinut vreo două zile, când în afară de terciul de
339
dimineaţă, nu mai aveam curajul să iau ceva în gură. Între timp,
Patraulea amintea mereu Ghebosului:
- Dom’ sergent, avem aici unul cu diaree, scoateţi-l la
infirmerie!
- Ce diree mă? În Jilava, n-avem diree! Şi trântea uşa în scârbă.
A treia sau a patra zi seara, când eu aproape mă vindecasem,
după ce s-a împărţit mâncarea pe care eu o refuzasem încă din prima
zi, înainte de a închide uşa, sergentu’ se-ntoarce şi întreabă:
- Să-l văd şi eu pe cel cu diree!
Patraulea-mi face semn să ies mai la vedere din mulţimea de pe
priciul de sus. Cum voi fi arătat nu ştiu. Ştiu că faţa-mi era acoperită
cu răni puroinde, şi că din cei câteva sute de chinuiţi din camerele 9-
12 ale Reduitului, nici unul nu arăta mai desfigurat decât mine. În
cameră s-a făcut linişte şi parcă toţi au încetat de a mai mânca. Nu s-
a mai auzit nici o lingură trăncănită de gamelă ca de obicei.
Patraulea, om curajos şi îndrăzneţ, c-o mână ţinând gamela cu
mâncare, cu cealaltă arătând spre mine rupe tăcerea:
- Uitaţi-vă d-le sergent cum arată omu’ ăsta: faţa-i plină de răni,
v-am mai raportat, nu l-aţi scos la Infirmerie, acum din cauza
mâncării stricate, de câteva zile este în diaree! De ce nu raportaţi mai
departe situaţia din camera asta ?
- Ce mâncare stricată mă ? De unde ai scos-o tu că mâncarea a
fost stricată ? De unde? S-a mai îmbolnăvit cineva-n Jilava din cauza
mâncării stricate ? Ai auzit tu aşa ceva? Mă Patrauleo, bagă-ţi
minţile-n cap mă!…
După câteva secunde, timp în care-şi trece dosul palmei peste
fruntea-i îngustă şi asudată, continuă:
- Să ştii Patrauleo, şi voi ceilalţi, că în Jilava mâncarea este
îndestulătoare şi se găteşte din alimente proaspete şi curate… Acest
lucru ni l-a spus… tovarăşu’ de la Minister şi tovarăşu’Comandant!
Să nu vă mai aud că spuneţi cuiva astfel de prostii! Aţi auzit?
Nimeni n-a scos o vorbă. După ce Ghebosu a-nchis uşa pe
dinafară, oamenii au reluat mâncatu’. Intervenţia lui Patraulea a fost
apreciată de unii şi respinsă de alţii. Câţiva bătrâni, timoraţi de
împrejurări au început a se smiorcăi:

340
 - D-le Patraulea, n-a trebuit să te legi de nebunul ăsta! S-ar
putea, dacă-l supărăm… să nu ne mai dea de mâncare… ce ne facem
noi? Cum mai ieşim de-aici?…
N-a apucat Patraulea să le răspundă, când un anonim ironic le-a
dat o replică pe măsură:
- Atunci, n-o să mai ieşim de-aici… o să murim cu toţii, iar
Ghebosu o să fie trimis la păzit oile…
Căldurile din vara anului 1953, pentru noi cei din camerele 9-
12 Reduit, au îngreunat şi mai mult condiţiile de viaţă în care ne
aflam. Fiecare cameră la dimensiunea pe care am mai arătat-o, un
singur geam acoperit cu oblon din scândură, astfel ca lumina zilei să
nu poată pătrunde, găzduia claie peste grămadă cu aproximaţie
numărul de oameni pe care l-am menţionat mai înainte. În acest
spaţiu, începând cu ora deşteptării dimineaţa şi până la cea a culcării
seara, trebuia să ne rezolvăm necesităţile strict la limita
supravieţuirii. Aşa se face că în zilele călduroase, nu numai zdrenţele
de pe noi se murau în sudoare, dar şi pereţii începând cu tavanul
boltit şi până pe betonul de jos lăcrămau plângându-şi soarta. Din
lotul nostru, au fost mai mulţi împrăştiaţi în camerele de la Reduit,
printre care: Cornea Dionisie, Pompiliu Alexandru, Bârsan Gheorghe
şi alţii. Toderică Gherasim şi cu mine fiind nominalizaţi pentru
camera 9, prima la intrarea în Reduit. Pentru multă vreme culcuşul
nostru pe timp de noapte a fost acolo jos în colţ, lângă pragul uşii de
la intrare. Acest lucru se explica prin faptul că nu se pleca din
cameră, nu se putea avansa spre locurile mai bune… spre “şerpărie”
sau prici. Acolo, alături de tineta de lângă uşă, unde în timpul zilei
băltea apa şi zoile, la vremea culcării ne aranjam culcuşul, în
prealabil spaţiul fiind curăţat. Cojocul lui Toderică având lâna mai
mare, îl potriveam în dreptul piepturilor, al meu având lâna mai
scurtă îl puneam în continuare pentru partea şoldurilor, noi urmând a
dormi lipiţi unul de celălalt aşa ca fraţii. Ne obişnuisem atât de mult
cu această stare, încât aproape că ne simţeam bine… Aerul răcoritor
care pătrundea pe sub uşă, precum şi umezeala betonului ne înviora
într-un fel atmosfera, iar mie-mi potolea usturimile rănilor de pe faţă.
Dacă toţi ceilalţi colegi de suferinţă pe timp de noapte puteau aşeza
capul cu faţa pe o perină ceva, eu care aveam răni pe ambele părţi ale
341
feţei, nu puteam aşeza faţa pe perină, pe spate cu faţa-n sus, nu era
cum, nu era spaţiu. Îmi confecţionasem din mai multe cârpe un
şomoiog pe care-mi sprijineam capul astfel ca faţa să nu atingă
perna…
Dimineaţa la deşteptare când ne ridicam cojoacele de jos,
betonul pe care dormisem era uscat, curat şi călduţ.
Semnul Sf. Cruci, moştenit din moşi, strămoşi, cunoscut ca
salvator “la vremi de disperare”, nu l-am mai făcut de mult… Nici
îndemnul mamei ca atunci când voi fi la mare necaz şi dintr-un motiv
sau altul nu voi mai putea mişca mâinile, măcar cu vârful limbii să
fac semnul crucii pe cerul gurii, nu l-am mai luat în seamă.
Pe parcurs, m-am convins din ce în ce mai mult că Cel de Sus
şi-a întors Faţa de la noi cei de jos, că rănile şi scrâşnirea dinţilor
celor din situaţia mea, nu-L impresionează… Măcinând gând după
gând şi văzând cum Iadu-şi întinde tot mai multe tentacule asupra
noastră, am ajuns la concluzia de nezdruncinat că ajutorul nu trebuie
să-l aştepţi de la Cel de Sus şi nici de la vreun alt Sfânt… Singur
trebuie să te ajuţi. Din interiorul sufletului tău, trebuie să găseşti
resursele şi forţa necesară pentru supravieţuire. Încă la Securitate
fiind, acest principiu am început să-l pun în aplicare cu fermitate şi să
mă călăuzească pe tot parcursul anilor de suferinţă care au urmat.
După câteva zile, pe la ora zece, când fiecare dintre noi
începusem a face câte ceva, uşa camerei se deschide şi Ghebosu’ îşi
face apariţia afişând o poză de binefăcător:
- Patrauleo, ieşi încoace! Strigă el, de data aceasta pe un ton
domol…
Patraulea, care era pe priciul de sus, audiind un episod din
“Război şi pace” de Tolstoi, expus cu lux de amănunte de Ovidiu
Cotruş, îşi face cu greu cărare până în apropierea sergentului căruia-i
spune:
- Să trăiţi dom’ sergent, la ordinul dumneavoastră!
Sergentul face semn “şutului” din spatele său să-i predea un
hârdăiaş plin cu cartofi fierţi pe care acesta-l ţinea în braţe. Patraulea
face ochii mari şi întreabă:
- Aceştia sunt pentru camera noastră?

342
 - Nu! Răspunde sergentu’ hotărât, şi continuă: aceştia sunt
pentru cel bolnav de diree!… după care satisfăcut pleacă trântind uşa.
Toţi din cameră, care au asistat la această scenă, au rămas “cu
gura ca la dentist”. Aşa ceva la Reduit nu se-ntâmplase niciodată,
căutau să-şi amintească cei cu vechime în aceste camere. În
hârdăiaşul pe care-l ţinea Patraulea-n braţe şi care era plin, să fi fost
5-6 kg. de cartofi fierţi în coajă, de mărime mijlocie spre mici, din
recolta anului trecut. Mie-mi trecuse diareea. În timp ce Patraulea se-
ndrepta cu “surpriza-n braţe” spre locul unde stăteam eu în timpul
zilei pe priciul de sus, l-am oprit spunându-i:
- Domnu’ Patraulea, mie opriţi-mi unu, doi cartofi, restul
împărţiţi-i la toţi din cameră în ordinea împărţitului pâinii.
Atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi, surpriza cu cartofii a fost
pe de a dreptul de trecut în cartea recordurilor. După ce poftele s-au
încins, unii naivi văzând că în Jilava e posibil şi aşa ceva…
începând cu ziua următoare, din ce în ce mai mulţi au început a bate-
n uşă:
- Dom’ sergent, dom’ sergent, avem diaree, avem diaree,
scoateţi-ne la Infirmerie!…
Când într-un târziu insistenţele la uşă devenise sâcâitoare,
Ghebosu deschide încet uşa, îi priveşte calm, apoi întreabă:
- Ce-i cu voi mă ?
- Ne doare stomacu’ dom’ sergent, avem diaree!… scoateţi-ne
la Infirmerie!…
Pe măsură ce “bolnavii” insistau să fie scoşi la Infirmerie, faţa
Ghebosului devenea tot mai stacojiu-întunecată, semn că sângele
începe să i urce la cap. După ce cuprinde cu privirea grupul
“bolnavilor”, vădit enervat sloboade:
- Bine, mă bandiţilor, nu v-am spus eu că-n Jilava nu este diree
?!… Nu v-am spus că mâncarea se pregăteşte curat?! Ce Dumnezeii
voştri mai vreţi?! Dacă mai aud vreunul că-i bolnav de diree, îl bag
în lanţuri la “Neagra”, ş-acolo-l ţân pân-o să-şi mănânce si câcatu’ de
sub el, şi tot n-o să mai capete diree!… Ne-am înţeles? Bandiţilor ce
sunteţi!…
După ce uşa li s-a închis în nas, pe rând, ruşinaţi “bolnavii” s-
au retras fiecare în camera sa. După această scenă, cei care simulase
343
boala au fost mustraţi de colegii de cameră, pentru gestul lor
degradant şi totodată periculos. Dar, ca peste tot în lume şi acolo erau
destule “uscături” alături de care “volens-nolens”, erai obligat să
vieţuieşti.
Cu toate că în tot anul 1953 condiţiile de viaţă au fost aşa cum
am arătat, deosebit de grele, din partea deţinuţilor nu s-a înregistrat
nici un protest în masă. Nemulţumiri izolate, se manifestau zilnic,
fără nici un efect. Administraţia, prin informatorii pe care-i avea în
fiecare cameră, cunoştea adevărata stare de spirit ce domnea în
spaţiul respectiv. După câteva luni de apă chioară în care pluteau
câteva boabe de orez sau câte-o frunză de varză murată la prânz, un
terci dintr-un măciniş dubios de porumb din care nu lipsea nisipul
dimineaţa, situaţia se îmbunătăţea brusc într-un fel, atât mâncarea cât
şi comportamentul gardienilor. Din aceste alternanţe ale regimului de
detenţie, de multe ori deduceam care-i situaţia de afară, internă sau
externă. Astfel, când Partidul comunist din Grecia a fost înfrânt,
parte din comunişti ajungând să se refugieze şi-n ţara noastră,
represaliile în închisori n-au întârziat să apară. Orice încordare între
Est şi Vest o simţeam pe pielea noastră cu vârf şi îndesat. De
asemenea, o neînsemnată tentativă de evadare fie şi dintr-o colonie
de muncă, era urmată de înrăutăţirea condiţiilor noastre de viaţă. În
astfel de împrejurări percheziţiile nu întârziau să apară. Printre altele,
îmi amintesc cum după un şir de sufocante zile de iunie, cu toate că
nimic nu dădea de bănuit, într-o noapte, să fi fost trecut de miezul
nopţii, zăvorul de la uşa noastră a fost tras cu putere spre deschidere.
Cei care eram la “broscărie”, parte sprijiniţi cu capetele chiar pe
pragul uşii, am tresărit din somn înspăimântaţi. Primul care a intrat în
cameră peste noi a fost Ghebosu’. Alţi gardieni şi ofiţeri s-au oprit în
prag, poticnindu-se de trupurile noastre întinse de cu seară ticsit pe
întreg spaţiul ce ducea de la uşa de intrare spre camera 10. N-am
apucat să ne ridicăm sarsanalele şi boarfele ce le aveam întinse pe
sub noi, când un ofiţer care şi-a făcut apariţia în pragul uşii, i-a dat
drumu’ direct şi necontrolat:
- Ce-i cu voi pe jos, mă? Cine v-a dat voie să vă tolăniţi pe
spaţiul de trecere, care cum vreţi? Hai? Cine mă?… Sergent!, ce-
nseamnă debandada asta?
344
 - Îşi fac de cap, tovarăşe căpitan!...răspunde Ghebosu’ pe
nerăsuflate, aproape înecându-se.
Pe noi nu ne-a intrigat provocările lor, le cunoşteam. Căpitanul
un tuciuriu la peste 30 de ani, prefăcându-se nervos şi greu de
stăpânit, face doi, trei paşi spre interiorul camerei, dă o tură cu
privirea peste noi, apoi ordonă:
- Toată lumea aşa cum se găseşte, afară pe culoar!
Fiecare dintre noi, am început a ieşi buluc pe culoarul umed,
rece şi slinos, luminat din loc în loc cu câte-un bec neputincios.
Ghebosu’ şi alţi gardieni, intraţi între timp în cameră, urmărea fiecare
gest ca nu cumva vreunul dintre noi să ascundă “obiectele interzise”,
pe care ei trebuiau să le găsească. Pentru că eram foarte mulţi, spaţiu
restrâns, parcă nici nu ne mai încăpea. Din toate părţile s-auzeau voci
poruncitoare:
- Daţi-i drumu’ mai repede, mai repede, afară cu toţii! Afară!…
Ce te holbezi aşa la mie banditule!? Lasă bocancu’ jos, mă!
Aceste porunci şi strigăte ameninţătoare erau însoţite de
îmbrâncituri şi înjurături dintre cele mai ingenioase. Pe culoar ne
aştepta o mulţime de gardieni, ofiţeri şi trupă de securitate cu
automatele în poziţie de tragere. Nici unul dintre noi, chiar şi din cei
cu experienţă în materie de detenţie, nu ne-am putut da seama ce
poate să însemne o asemenea acţiune nebunească. Dezbrăcaţi la
pielea goală, mâinile la ceafă, picioarele depărtate unul de altul, faţa
la perete, aşteptam. Mai întâi ne-a trecut prin cap ideea unei
percheziţii, apoi că s-ar putea să ne împuşte, pentru că asupra noastră
se dezlănţuise o adevărată furtună de înjurături, bruscări şi agresiuni
constând în lovituri cu pumnii şi picioarele, la cea mai mică
neascultare a ordinelor ce ni se dădeau. După o aşteptare ce ni s-a
părut un veac, când toţi am început a tremura de frig şi răbufnirile de
protest din partea noastră se făceau auzite pe toată lungimea
culoarului, între noi fiind mulţi oameni bătrâni şi bolnavi, a început
percheziţia. Fiecare tivitură a zdrenţelor de la picioarelor noastre a
fost pipăită, a urmat controlul între-picioare, anusului, cerului gurii şi
sub limbă… Peste tot unde bandiţii ar putea ascunde, cuţite, ace,
bomfaiere şi alte instrumente care le-ar putea folosi pentru evadare…

345
 În cameră, o echipă de gardieni au început acţiunea. Se ştia din
capul locului că nu se va găsi nimic compromiţător, doar întâmplător
ceva scris pe-o tăblie de săpun câteva cuvinte străine, uitate de a fi
şterse la culcare. Pentru ca percheziţia să fie aşa cum ordonase
Comandantul Cszaki, totul a fost întors pe dos şi distrus în cameră.
Lucrurile fiecăruia inclusiv încălţările aruncate care-ncotro, saltelele
desfăcute, parte din scândurile priciurilor aruncate peste saltelele şi
paiele răvăşite…
Când înfriguraţi şi încă tremurând de emoţii, am revenit în
cameră împinşi din spate de gardieni printre care şi Ghebosu, am dat
peste imagini incalificabile. În primul rând cu mare greutate am putut
intra în cameră. Totul era ca după un cataclism, unde în locul
blocurilor nu se văd decât grămezi de moloz. Saltele, paie, rufe,
ciorapi, prosoape, încălţări, totul grămadă între priciuri şi până la uşă
pe tinetă. Dislocate erau si scândurile pe care erau aşezate saltelele.
În această împrejurare, când abia ne zăream unul pe altul prin
praful în care înotam, când nimeni nu scotea un cuvânt în faţa
evidenţei, un anonim dintre “sinistraţi” pe care n-am ştiut niciodată
cum îl cheamă, a rupt tăcerea:
- Fraţilor, să trecem la reconstrucţia naţională!…
Cu răbdare şi entuziasm s-a trecut la “reconstrucţia” camerei.
Mai întâi reaşezarea scândurilor, apoi a saltelelor, şi în continuare aşa
ca la licitaţie, fiecare obiect a fost ridicat în sus şi întrebat “al cui
este”? Operaţiunea a continuat până când totul a fost pus la loc aşa ca
mai înainte. Praful, din lipsă de altundeva se depusese stingher ca o
mantie ţesută din păcate, pe chipurile, trupurile şi sufletele noastre,
ajunse la grea încercare. Percheziţia a fost făcută numai la camera 9
din Reduit. Camerele 10, 11, şi 12 în noaptea respectivă au fost
scutite de asemenea evenimente. Cu toate că la numărul de dimineaţă
nu a fost ordinea şi curăţenia obişnuită, a fost trecut totul sub tăcere.
În continuare, noi ne-am reluat activităţile şi discuţiile începute de
multe ori cu zile în urmă. Aceste discuţii se axau în principal pe
probleme de istorie, diverse ramuri ale ştiinţelor naturale, diplomaţie,
limbi străine, probleme agrare şi multe altele, la care participau după
împrejurări mai mulţi sau mai puţini oameni. Programul de seara, era
rezervat expunerilor mult îndrăgitului Ovidiu Cotruş şi ale lui
346
Petrişor Marcel. Ovidiu, fiul prof. Cotruş, şi nepotul poetului Aron
Cotruş, de loc din părţile Orăştiei, elev supradotat al prof. Lucian
Blaga, făcea parte dintr-un grup de tineri talentaţi, care începuse a se
afirma pe plan literar. Această afirmare ne fiind controlată de Partid,
nu a convenit Securităţii. În plus, unchiul său Aron, legionar refugiat
în Spania, punea şi mai mult sub semnul întrebării viitorul tânărului
Ovidiu. Rămas fără mamă încă de mic, crescut cu greu de tatăl său,
aşa cum s-a putut, traversând anevoios întreaga perioadă ce a urmat
după război. Bărbat frumos, la 1,80 înălţime, ochi negri tot timpul
strălucitori, figură de bonom, mâini fine şi gesturi delicate de artist
înnăscut. Înfăţişarea distinsă şi comportamentul său elevat, îl
deosebea de ceilalţi deţinuţi. În afară de faptul că era numai pielea pe
os, cum arătam dealtfel şi ceilalţi, capul său mai mare puţin decât
unul obişnuit, avea înmagazinat în el atât de multe şi variate
cunoştinţe, încât credeai că epuizarea acestora era greu de acceptat.
Într-o linişte desăvârşită, seară de seară, expunea din operele marilor
clasici. Vocea lui blândă şi cuvintele atât de potrivit alese, făceau ca
fiecare personaj din povestire să fie recepţionat autentic, de cei care
ascultam. Pe parcursul expunerii, care de multe ori se-ntindea mai
mult de o oră, se vedea cum încet, încet îl părăsesc puterile. Punea
atâta suflet în ceea ce spunea, încât numai tinereţea îi mai putea ţine
vlaga.
Înainte de a fi arestat, a fost fugar poate mai bine de un an. Într-
un cerc mai restrâns, ne-a povestit câte ceva din întâmplările acelei
perioade. După schimbarea mai multor adăposturi, a ajuns şi la
bordeiul unui gospodar din Apuseni, undeva pe deal în afara satului.
În preajma bordeiului, erau amenajate adăposturi pentru vite mari, oi,
cai şi porci. Toată averea gospodarului, aici se găsea. De îngrijirea
vitelor se ocupau copii gospodarului, un băiat de 18-19 ani şi o fată
de 20-21 de ani. Foarte repede s-a închegat o prietenie între Ovidiu şi
întreaga familie a gospodarului care s-a oferit să-l găzduiască în
deplină siguranţă cât de mult va fi nevoie. Fata era cea care mergea
în sat acasă şi aducea mâncarea de care aveau nevoie la bordei şi
ştirile care circulau prin sat După o perioadă de timp nu prea
îndelungată, într-una din zile când fata s-a întors cu merinde, a adus
şi vestea că “necunoscuţi” au ajuns şi-n satul lor interesându-se de
347
“străini” aciuaţi prin partea locului. Supărat, Ovidiu a trebuit s-o ia
mai departe în căutarea altor adăposturi. După un oarecare timp, a
urmat arestarea. I se puneau multe în cârcă. Acum aştepta, cum va
decide instanţa de judecată, el neconsiderându-se vinovat. Alături, în
camera 10, Petrişor Marcel, om de litere şi povestitor de elită, avea
aproximativ acelaşi program cu Ovidiu, ei fiind prieteni şi după cât
se părea vechi cunoscuţi. Fiu de învăţător, din Patria lui Horea,
Marcel, arestat de pe băncile facultăţii, trecut prin ghilotina
Securităţii, ajunsese la Reduit, aşa ca mergând pe un drum firesc
specific doar comunismului. Bărbat înalt, croială solidă, ochi verzi,
cumpănit în gesturi şi vorbă. Nu-l impresiona ferocitatea iadului în
care ne zbăteam. Vocea lui domolă în grai specific ardelenesc, îl
caracterizau din plin şi inconfundabil. Încă de mic avea hobby-ul
şerpilor, al comportamentului acestor reptile pe care le iubea şi care
pe noi ne repulsiona, la simpla descriere a acestora. Nu după mult
timp, atât el cât şi Cotruş au fost scoşi din Reduit pentru o destinaţie
necunoscută.
Despre condiţiile inumane din Jilava, cu precădere a celor din
Reduit, nimeni din exterior nu avea cunoştinţă. Mulţi din cei scoşi la
proces, în faţa instanţei de judecată, printre altele încercau să arate şi
starea de lucruri din Jilava. Li s-astupa imediat gura, publicul din sala
de judecată evacuat, procesele desfăşurându-se de cele mai multe ori
cu uşile închise. De altfel, însă-şi starea jalnică a celor aduşi în faţa
instanţei de judecată, demonstra cu putere că aceste umbre de oameni
provin dintr-un lagăr de exterminare. Părinţii veniţi s-asiste la proces
în sala de judecată fiind, cu greu îşi recunoşteau copii, soţiile soţii,
atmosfera degenerând în plânsete şi izbucniri necontrolate împotriva
stării de fapt.
Nu se ştie dacă celor arătate mai sus, sau a unor comentarii
făcute la postul de radio “Europa liberă”, în a doua jumătate a verii
lui 1953, ne pomenim c-o vizită neobişnuită. Când uşa de la camera
noastră de intrare în Reduit s-a deschis, privirile noastre ca-
ntotdeauna într-acolo s-au îndreptat. Primul care a intrat, ţinând
strâns cheile în mână a fost Ghebosu, care privind parcă în gol spre
noi, a strigat:

348
 - Atenţiune! După ce s-a convins că toată lumea stă locului
înţepenită, a continuat: Faceţi loc, daţi-vă la o parte, la o parte mă, n-
auzi? În timp ce dădea ordine înainta spre camera 10 şi-n continuare
11 şi 12. În urma sa au apărut “gradele”, generali, colonei, civili,
printre care… unii dintre deţinuţi ar fi recunoscut pe Ceauşescu.
Unul după altul în şir indian să fi fost în jur de 10, continuau
înaintarea spre camera din fund, 12. Această vizită a avut loc în jurul
prânzului. În camerele noastre era o căldură şi o putoare care cu greu
o puteam suporta noi cei obişnuiţi cu aşa ceva. Când primul vizitator
a ajuns în camera 11, n-a mai fost în stare să înainteze. A dat semne
de sufocare. Parcă îi cuprinsese tuberculoza pe toţi. Care de unde se
găsea, a făcut în grabă cale-ntoarsă, tuşind pe înfundate, ţinându-şi
fără pic de ruşine nasu-nfundat în batistă…
Încă n-apucaseră să iasă toţi din camera 9, unul dintre-ai noştri
cu nervii mai slabi a strigat în urma lor:
- Criminalilor, când o să vă aducem aici să vă-nghiţiţi şi voi
câcatu’, n-o să vă mai puneţi botu-n cârpe!… Se schimbă el roata, n-
aveţi voi grijă!
După această vizită considerată istorică, la un asemenea nivel,
majoritatea deţinuţilor s-aşteptau la îmbunătăţiri ale condiţiilor de
viaţă. Mai mult, unele comentarii care au avut loc între unii deţinuţi
trecuţi spre vârsta patra… conduceau la ideea unei amnistii generale,
o punere în libertate necondiţionată.
Parte dintre ei se şi vedeau păşind tiptil spre uşa casei… Alţii
îşi pipăiau insistent sarsanalele, scotocind printre boarfe, doar vor
mai găsi vreo firimitură de pâine pe care să n-o lase ne-nghiţită. În
zadar încercam să explicăm acestor oameni, că astfel de miracole în
regimul comunist sunt cu neputinţă, ei o ţineau sus şi tare:
- America, a intervenit în forţă… pe lângă URSS, privind
drepturile omului în România… O să vedeţi voi pe Ghebosu, cum o
să vină cu coada-ntre picioare să ne deschidă uşa… şi să ne poftească
să ieşim pe rând afară, cerându-şi scuze, dacă noi considerăm că s-a
purtat uneori mai aspru…
Lucrurile nu s-au potolit aici, mestecându-şi saliva’ îmbibată-n
nervi, ici, colo câte unu tot din vârsta cu pricina, printre puţinii dinţi
mai rămaşi prin gură, da să se-nţeleagă că:
349
 - O să le-arătăm noi lor, cine-am fost… şi cine-om fi!… Se vor
târî ca râmele în faţa noastră implorând iertare, n-o să le-o dăm!…
După ce horcăielile din piepturile lor sfârşite se mai linişteau,
şi-şi reveneau cât de cât în glas, continuau:
- N-o să-i iertăm! Asemenea crime nu se iartă! Pe noi ne scot
americanii de-aici, îi văzut lucru!… O să vedem pe ei, cine-o să-i
scoată, ruşii? Mai au ruşii grija acestor trădători? Aici în Jilava o să
le putrezească oasele lor spurcate!…
Cei care eram mai tineri sub 30 de ani, şi cunoşteam din mai
multe surse câte ceva din istoria isprăvilor săvârşite de bolşevici în
Rusia, căutam să-i aducem la realitate pe aceşti oameni, care parte
dintre ei avusese funcţii importante în viaţa publică românească, dar
care nu ştiau în fapt, spre ruşinea lor, ce se petrecea în imediata
noastră apropiere, doar peste Nistru…
Intervenţia americanilor privind nerespectarea drepturilor
omului în România, o consideram o gogoriţă aciuată în capul
acestora, care dealtfel încercau să facă atmosferă pe această temă.
Cum adică, americanii care ne-au dat pe mâna ruşilor sub
semnătură să facă ce-or vrea cu noi… vin acuma să ne scape de
ruşi?… E posibil aşa ceva? Firavii “înfierbântaţi”, nu puteau
răspunde la această întrebare.
Au trecut mai multe zile după “istorica vizită” fără ca lucrurile
să se schimbe în vreun fel. Mai mult, în una din nopţile următoare,
când nimeni nu se mai aştepta la ceva spectaculos, uşa de la camera
noastră se deschide brusc şi larg spre coridor. Noi, cei de la
“broscărie” care dormeam înghesuiţi unu-n altu’ ocupând spaţiul de
trecere spre celelalte camere din Reduit, am tresărit la auzul
zgomotului, dar nu ne-am mişcat de jos. Careva, dintre cei care eram
jos a sesizat că pe coridor se-ntâmplă ceva. Prea multă mişcare, un
anume murmur, o şuşoteală specifică evenimentului… Toate acestea
s-au întâmplat cu repeziciune, ca-ntr-o scenă de groază. Ghebosu,
alături de un alt gardian din acelaşi schimb, încerca să treacă peste
noi spre camera 10. Văzând că cizma se-nfige în coastele noastre şi
dă să cadă, face un pas înapoi şi urlă ca scos din minţi:
- Ce-aşteptaţi bandiţilor? V-am spus să nu ocupaţi spaţiul de
trecere! O să vă fac una cu betonul!
350
 Aceste cuvinte mai mult ţipate de Ghebosu în trecere spre
camera 10, erau completate cu înjurături din partea tovarăşului său de
schimb, care-l urma îndeaproape. Lăsând aşternutul pe jos, care cum
ne făcusem culcuşul de cu seară, ne-am dat la o parte peste ceilalţi
care erau între priciuri, făcând loc poterii care urma pe cei doi
dinainte. La camera 10, a început o percheziţie similară celei făcute
la camera noastră cu câtva timp în urmă. Nimeni din camera noastră
nu dormea. Auzeam totul ce se întâmplă la camera 10. Între timp, cei
care dormeam la “broscărie” ne-am ridicat de pe jos boarfele
aşternute, acum călcate-n picioare de poteră, pe care nu le-am mai
întins întrucât a urmat deşteptarea, cu programul de dimineaţă.
Cei care aşteptau să vină americanii, au început să pălească în
faţa evidenţei, totuşi speranţa şi dorinţa de libertate se menţinea febril
în sufletul lor:
- Trebuie să se facă ceva! O asemenea comisie… n-a călcat
niciodată Reduitul! Încă n-au ajuns “rapoartele” sus de tot… la
Comitetul Central… la Secretarul general al Partidului… spre a se
putea lua o hotărâre în privinţa condiţiilor de viaţă din Jilava!…
Abia după ce a mai trecut un oarecare timp, nu prea mult, când
a urmat o nouă percheziţie şi la camera 11, în continuare alta la 12,
tot aşa de cruntă, a început să vină mintea la cap celor ce aşteptau pe
americani şi clemenţa Partidului Unic… Nu erau mulţi în această
situaţie, dar erau.
Cu toate asperităţile prin care treceam, cea mai mare parte a
deţinuţilor nu se aştepta la “clemenţa” cuiva, ci la căderea întregului
sistem comunist, care a adus ţara în această prăpastie. Pe această
temă s-au purtat multe discuţii atât în Jilava cât şi în restul
închisorilor din ţară.
Este ştiut faptul că, teoria marxist-leninistă despre lume şi
societate, a înfierbântat multe minţi din ţara noastră, fără nici o
constrângere din afară. Lozinca de a da “fiecăruia după nevoi”…
trâmbiţată pe toate uliţele de uneltele Moscovei, pica din cer ca un
bulgăre de aur în mâna multor “gură cască”, doritori de chilipir. Dar,
nimeni nu se întreba: “de unde se va da?” În euforia revoluţionară,
nici unul nu băga la scăfârlie că această teorie pusă-n practică,
devenea din "boţ de aur”, într-o tinichea de tablă ruginită…
351
 Lupta de clasă clocotea triumfător în inimile multor leneşi, atât
de la sate cât şi de la oraşe, dornici să se-nfrupte din munca celor
harnici… Abia aici prin “şerpăriile” închisorilor, multor admiratori ai
comunismului, aduşi pentru exces de zel… au început să li se
deschidă ochii, să vadă mai îndeaproape rânjetul colţilor asiatici, cum
se înfig în crezul convingerilor lor. Aici, la Reduit am întâlnit UTC-
işti, care nu cu mult timp în urmă cântau entuziasmaţi: “Hai la lupta
cea mare, rob cu rob să ne unim!”… aducându-şi aminte de “Tatăl
nostru care eşti în ceruri”, învăţat la vremea prunciei de la mame, ori
bunici, şoptindu-l acum disperaţi pe betonul umed al “broscăriei”…
Pentru mulţi era de ne-nţeles cum “Fiara” îşi devorează proprii pui…
când aceştia nu calcă pe linia trasată de la Centru...Semnificativ este
faptul că, ideea invincibilităţii comunismului şi a Uniunii Sovietice
intrată în capul unora, nu şi-o mai putea scoate, nu se mai puteau
debarasa de această idee. Printre alţii, prin camerele întunecoase ale
Jilavei am întâlnit pe un anume Eugen P., fost asistent la
Universitatea din Bucureşti. Eugen, tânăr de vârsta noastră, a celor
din lotul nostru, înalt, frumos, blond, foarte instruit şi cunoscător în
multe domenii, era obsedat de victoria comunismului pe întreg
globul pământesc… Oricât i-am argumentat noi, cei din jurul lui că
totul este “o perdea de fum” şi că nu se ştie când şi cum, această
perdea va cădea, Eugen înţelegea argumentele noastre şi le aprecia
însă sufletul lui îi spunea cu totul altceva:
- D-lor, ne spunea el, oricâte argumente şi dovezi mi-aţi aduce,
comunismul tot va învinge!… Mai stătea puţin ca să “pipăie” reacţia
noastră, apoi continua: nu numai la noi în ţară unde a învins deja, ci
pe tot globul… Când închid ochii şi mă gândesc la tot ce se-ntâmplă,
văd flăcări uriaşe pornite din Rusia, cuprinzând spectaculos întreaga
lume… Steaguri roşii, purtate în mâini vânjoase de muncitori
neînfricaţi… înfipte cu nădejde pretutindeni… Revoluţia cuprinde
totul, nu se mai poate opri!…
Ascultând, pe noi ne bufnea râsul, ne imaginam poveşti cu
balauri, cărora le crescuse fiecăruia mai multe capete invadând
bălăriile să facă ordine cu tot ce mişcă pe-acolo… Noi îl simpatizam
foarte mult, îi apreciam sinceritatea, dar nu-i înţelegeam naivitatea.

352
 - Stai liniştit Eugene, îl consolam noi mai mult în glumă, lasă
flăcările care cuprind lumea, uită-te în gamela cu apă în care fâlfâie o
frunză de varză murată pe care ţ-o dă gardianu’ la prânz s-o
mănânci… Acolo, în fundul gamelei ai să vezi clar comunismul.
Flăcările din Rusia au pornit cu entuziasm spre restul lumii, şi tot din
Rusia vor începe a se stinge, lăsând în urmă jerbe de fum amestecate-
n hoituri care vor răscoli istoria…
Vorbele şi glumele noastre spuse atunci, să-l contrazicem ironic
pe Eugen, parc-au fost pocite… După multe zeci de ani, chiar aşa s-a
întâmplat!
Dacă, din cei care-am participat la aceste discuţii atunci, va mai
fi vreunul în viaţă, îşi va aduce aminte cu satisfacţie despre
pronosticurile noastre “fanteziste” făcute în vara anului 1953, privind
căderea comunismului.

* * *

CAPITOLUL 9

“ As- noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna – a intrat după El în celulă
Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.”
Radu Gyr

În ceea ce priveşte soarta lotului nostru, nu aveam veşti prea

bune, parte din colegi erau la Reduit, parte în Celularul Jilavei, iar
cea mai mare parte încă la Securitate în cercetări. Nu ştiam cine şi
câţi mai sunt la Securitate şi nici chiar pe Celular. Sistemul de
organizare al activităţii noastre era astfel conceput, încât nu ne
cunoşteam unul pe celălalt, excepţie făcând primii câţiva care am
iniţiat această acţiune de rezistenţă împotriva comunismului şi a
353
ruşilor invadatori. Aşa cum am reuşit ani de zile să evităm pericolul,
activitatea noastră ar fi continuat încă mult şi bine, dacă într-o
nefastă zi de iarnă pe un ger cumplit, prietenul meu Chirilă, nu mi-ar
fi prezentat doi studenţi de la Universitate… care doreau să ia
legătura cu noi. Nu ştiam că se cheamă Turtureanu şi Anderca şi nici
că sunt legionari. Dealtfel, la acea dată, nu ne interesa culoarea
politică a celor din reţea. Comportamentul celor doi mi-au dat de
gândit chiar de la prima întâlnire, în sensul că nu respectau anumite
reguli de siguranţă care se impuneau în asemenea situaţii. Era prea
târziu. Ei cunoşteau parte din numele lui Chirilă şi al meu, iar
Securitatea era pe urmele lor. Aşa se face c-am ajuns cu toţii, unde
eram. În urma nenumăratelor torturi din timpul anchetelor, a reieşit
clar că nici unul dintre noi nu era legionar, exceptând pe Turtureanu,
Anderca şi Zârnă, care şi-au recunoscut apartenenţa la Legiune.
Concluzia Securităţii a fost ca întreg lotul să fie considerat legionaro-
fascist şi încadrat după cum se va vedea mai târziu la “Crimă de
uneltire împotriva ordinii sociale”.
La data respectivă, nu ne interesa cum va fi încadrată
activitatea noastră, ci cât de mulţi au fost arestaţi în cazul nostru. Ne
apăsa această răspundere, pentru că dacă s-a ajuns în această situaţie,
cineva acolo “sus” a greşit. Nu trebuia luată legătura spre mai
departe, decât urmare unor minuţioase tatonări cum se făcuse tot
timpul până la cunoaşterea lui Turtureanu şi Anderca.
Trecuse peste un an şi jumătate de la primele arestări în cazul
nostru şi la Jilava mai sosea câte unul, iar ancheta continua. Câţi vor
mai fi arestaţi, cât va mai dura ancheta nu ne puteam da nici măcar
cu părerea. Toţi eram tineri şi frumoşi la o vârstă în jur de 25 de ani,
de o conduită morală şi verticalitate demnă de legendă. Absolvenţi al
unor Institute de învăţământ superior, pentru care dragostea de neam
şi ţară, au fost mai presus de tentaţiile oferite de ocupantul cotropitor.
La Reduit, zilnic se muşca din foamea cumplită, dar nici unul
dintr-ai noştri şi nici dintre ceilalţi, nu s-a dat… Jegul şi sudoarea de
sub zdrenţe, simţeam cum ne macină oasele. Nimeni nu crâcnea. Cei
la vârste înaintate, parcă primeau energie de la cei tineri şi nu se
lăsau pradă deznădejdii. La momente de înaltă mizerie şi degradare
omenească, eram cum s-ar zice, unu şi unu… la unison cu toţii. Viaţa
354
şi moartea deopotrivă dispreţuite. Pentru toată lumea de aici,
universul atâtor speranţe şi visuri inedite, au rămas undeva departe…
răstignite-n ciocuri de lilieci şi cucuvele. Lupta pentru supravieţuire,
moment după moment se ducea aici în cazanul Reduitului nu
altundeva. Polonicul foamei, mânuit în zeflemea de Ghebosu, ne
scormonea la toţi măruntaiele, încât burţile abia se mai ţineau agăţate
de spinare.
Între timp şi în aceste condiţii, infecţia provocată de extinderea
ciupercii, îmi cuprinsese bărbia şi ambii obraji. Puroiul îşi făcuse
apariţia la rădăcina nenumăratelor fire de păr… Simţeam cum pe sub
pielea subţire ca o foiţă de ţigară, microbii îşi fac de cap provocându-
mi mâncărimi care secundă de secundă mă îndemnau să-mi sfâşii
obrajii, nu altceva! Îmi muşcam degetele de la mâini, abţinându-
mă… Insistenţele mele luni la rând de a fi scos la Cabinetul medical,
au fost zadarnice. Când de fiecare dată şi alţi colegi din cameră au
cerut ofiţerului de serviciu să fiu scos la Cabinetul medical, acesta le
replica dur:
- Ce caută el aici? Oamenii cinstiţi, nu sunt aduşi la Jilava!
Nimeni din cameră, nu se aştepta la asemenea izbucniri
duşmănoase din partea ofiţerului, de faţă fiind mai mulţi gardieni.
Atât în camera noastră cât şi în celelalte, erau mai mulţi medici, care
pe rând m-au văzut, fiecare dându-şi cu părerea despre gravitatea
situaţiei. Toţi ştiau ce ar trebui de făcut, fără medicamente, orice
vorbă era de prisos. Frizerul nu mă mai bărbierea de luni de zile.
Când avea programul la camera noastră, îmi dădea foarfecele şi sub
supravegherea sergentului, Toderică Gherasim, colegul şi prietenul
meu,ajutat şi de alţi binevoitori se străduiau să-mi tundă firele de păr
năclăite-n puroi…
Într-una din zile, pe priciul de sus s-au adunat în jurul meu mai
mulţi colegi de cameră îngrijoraţi de evoluţia infecţiei. Fiecare se-
ntreba:
- Ce se poate face în condiţiile Reduitului?”
Unul dintre medici, pe nume Alexandrescu a spus că:
- Mai întâi trebuie scoşi toţi perii cu puroi la rădăcină, apoi
găsit ceva pentru dezinfectare.

355
 Cu prima ieşire la aer în curte, unde ne trăgeam picioarele
plimbându-ne în şir indian pe lângă zidul exterior al Reduitului sub
supravegherea strictă a mai multor gardieni, unul de-ai noştri a găsit
un placheu, un altul o bucăţică de tablă, materiale indispensabile
pentru înfiriparea unei “pensete”… Lipsea cu desăvârşire
dezinfectantul. Era greu de făcut rost de aşa ceva. Un deţinut din
camera 11, pe care-l cunoşteam din vedere, a venit cu o idee:
- Apă de var… Acesta ne povesteşte cum, cu ani în urmă, un
coleg de-al său de celulă a reuşit să scape de o asemenea ciupercă,
utilizând apa de var drept dezinfectant.
În zilele următoare, prin nu ştiu ce miracol, s-a făcut rost de un
boţ de pastă de var. Într-o gamelă distorsionată şi ruginită, care încă
mai era utilizată prin cameră, “chimiştii” au preparat dezinfectantul.
Cu o răbdare demnă de trecut în “Cartea recordurilor”, Toderică,
ajutat şi de alţi sufletişti folosindu-se de penseta improvizată din
două placheuri, au reuşit să-mi smulgă fir cu fir toţi perii de pe
obraji, care aveau puroi la rădăcină. Operaţia a durat destul de mult,
punând la grea încercare atât nervii mei, cât şi a celor care pe rând
mânuiau “penseta”… Totul s-a petrecut în mare taină, astfel ca
“ciripitorii” să rămână neputincioşi în a da informaţii în legătură cu
procurarea varului şi a “pensetei”…
Prin camerele Reduitului, 9-12, viaţa continua după tipicul ei,
nimic nu-i perturba atmosfera. În fiecare zi, oameni la tribunal,
aceiaşi reveniţi de la tribunal, oameni noi aduşi şi-nghesuiţi prin
camere peste noi, oameni scoşi pentru a fi trimişi spre alte închisori,
oameni, oameni… Uşa la camera noastră, de intrare în Reduit,
camera 9, nu avea odihnă: tranc, tranc, deschis-închis, cât era ziua de
mare, uneori şi noaptea… Când uşa se deschidea noaptea, era de rău:
ori scotea pe cineva pentru o mai grea osândă, ori o percheziţie ne
aştepta pe toţi.
După ce perii au fost scoşi, aceiaşi “medici” mi-au tamponat
faţa cu o cârpă îmbibată-n apă de var. Pentru ca nici un microb să nu
mai rămână-n viaţă… s-a avut grijă ca tamponarea să fie temeinic
făcută! Era pentru prima dată, când după luni de mâncărimi, într-un
fel m-am răcorit liniştindu-mă… Ici, colo, simţeam unele înţepături

356
mai dureroase, pe care le acceptam considerând că în punctele
respective sunt mai mulţi microbi…
Când unul din medici a văzut isprava, a spus că “totul este
greşit” că “apa de var în condiţiile date, distruge ţesuturile pielii,
arde”… Dealtfel, după câteva ore, simţeam cum faţa mi se umflă şi
devine din ce în ce mai fierbinte sub crusta de var ce începuse a se
înfiripa… În această situaţie, s-a început operaţia inversă: spălarea
feţei din abundenţă cu apă, tot prin tamponare. Pe măsură ce apa
inunda faţa, procesul de “stingere” a varului pe obraz continua…
Acţiunea distructivă a varului, nu a putut fi oprită cu uşurinţă. Peste
noapte, efectul nu s-a lăsat aşteptat, dimineaţa eram de nerecunoscut.
Până mai ieri, faţa-mi era suptă, muşchii feţii aproape inexistenţi,
doar pielea şubredă şi palidă mai reuşea să-mi acopere dantura.
Acum, arătam altfel, mai împlinit… la faţă. Dacă până acum aveam
mâncărimi, în urma tratamentului aplicat, usturimile au apărut odată
cu zorii zilei următoare. Orice mişcare a buzelor, a maxilarului
inferior, a muşchilor feţei, o resimţeam prin usturimi. Fisurile, au
început să-şi facă apariţia pe ambele părţi ale obrazului. Unele erau
mai adânci, sângerânde, altele mai superficiale. După câteva zile, în
afară de sânge, a început să apară şi puroiul. Am fost nevoit să
folosesc din nou apa de var, cu toate că-i ştiam efectul. S-au conturat
câteva răni dureroase, care măcinau în adâncime suprafaţa pielii.
Ştiut fiind că pe timp de noapte aranjamentul la culcare era pe-
o singură parte, de regulă pe dreapta, câteodată, eram atât de mulţi
înghesuiţi în camera 9, încât nici în astfel de condiţii nu era loc
pentru toţi. Ofiţerii de serviciu şi gardienii care se roteau în
schimburi, ne răspundeau constant: “nu noi v-am adus aici!”, sau
când erau înciudaţi, izbucneau fără ocol: “să vă pară bine că vă lăsăm
în viaţă, bandiţilor!”, ne-ntorceau spatele, trânteau uşa şi plecau. Ora
stingerii îl înghesuia undeva pe fiecare, astfel ca liniştea cel puţin
aparentă să pună stăpânire pe întregul Reduit Din când în când, şi-n
miez de noapte, întregul aşezământ până-n Valea Plângerii era sfâşiat
de semnalele vreunei cucuvele, care prevestea ce urmează a se
întâmpla, poate chiar o nouă execuţie…

357
 Nimeni, poate decât Cel de Sus nu putea şti ce se petrece-n
sufletul fiecăruia dintre noi, care cu ochii închişi fiind, speranţele din
vis zburau triumfând undeva departe-n libertate.
De când ciuperca şi-a înfipt puternic ghearele în obrazul meu,
somnul mi-a fost doar un chin, un “dinte de năpârcă”, noapte de
noapte, luni în şir. În timpul zilei, pe priciul de sus, îmi puteam
reface odihna.
Mulţi dintre cei care se-nvârteau în jurul meu, îşi dădeau cu
părerea că urmele acestor răni, îmi vor mutila faţa pentru tot restul
vieţii. Singurul medic, din cei care m-au consultat, a fost de altă
părere, prof.dr. Balmuş de la facultatea de Medicină din Bucureşti.
Cu înfăţişarea lui blândă de neconfundat, în după amiaza unei zile
călduroase, părându-i-se că sunt trist şi abătut, mi-a spus:
- Nu fi îngrijorat, rănile astea se vor vindeca, organismul tău
este tânăr, are capacitatea să-şi revină, aproape… cum a fost.
Doctorul Alexandrescu, renumit prin rezultatele obţinute timp
de o viaţă printre bolnavi, auzind cele spuse de prof. Balmuş, a fost
de aceeaşi părere.
Pe măsură ce timpul trecea, simţeam cum puterea de voinţă mi
se clatină. Vedeam cum rănile în loc să mi se vindece, îmi brăzdau
mai adânc faţa. În zadar căuta d-l Profesor să mă încurajeze, că “totul
va trece fără să lase urme”, când durerile-mi spuneau contrariul. Mă
chinuiam să-mi restabilesc şi menţin puterea de răbdare chemând în
ajutor în primul rând voiniciile mele din adolescenţă, trecutul meu de
acolo de sus din munţi, de printre oi şi câini…
Cu toate că în nici o împrejurare grea nu am cerut prin
rugăciuni sprijinul Celui de Sus, într-una din nopţile care au urmat
am avut o viziune care într-un fel m-a marcat pentru tot restul
detenţiei. Ca de obicei, somnul meu pe timp de noapte se rezuma la
scurte aţipeli. În noaptea cu pricina, printre aţipeli, într-o stare
oarecum de veghe, pentru o fracţiune de secundă mi-a trecut prin faţă
ca o nălucă învăluită-ntr-o lumină cu totul neobişnuită, Mâinile
sângerânde ale Celui pironit pe Cruce. Totul s-a petrecut atât de
repede, încât nici n-am putut să-mi dau seama ce-a fost. Ochii mi s-
au umplut de lacrimi şi-un tremurat însoţit de spaimă mi-a cuprins tot
corpul. Spontan, mi-a venit în minte întregul complex de împrejurări
358
care au culminat cu Patimile Domnului în urcuşul spre Golgota unde
pentru iertarea păcatelor noastre S-a şi Săvârşit…”Doamne, Îţi
mulţumesc pentru că nu m-ai părăsit”, am repetat aceste cuvinte până
târziu în noapte care pentru mine a fost albă. Acest lucru nu l-am
spus niciodată cuiva, însă l-am avut în minte tot timpul.
În acea vreme, cu destul de mare întârziere, au apărut şi-n
Reduit ştiri în legătură cu “Fenomenul Piteşti”, grozăviile şi
monstruozităţile săvârşite de unii deţinuţi politici în frunte cu Eugen
Ţurcanu, sprijiniţi de Administraţia Închisorii la ordinul Ministerului
de Interne, împotriva colegilor lor de suferinţă. În Celularul Jilavei
Ţurcanu apăruse mai de mult, însă nimeni nu-l cunoştea, era sub un
nume fals de Ţuruianu. Dintre toţi, numai Ioniţă a fost în stare să-i
“dea jos masca” spunându-mi:
- Ăsta trebuie să fie Ţurcanu, vezi ce vorbeşti şi păzeşte-te!
Acest scenariu de reeducare de tip asiatic, bine gândit la
Moscova şi aplicat cu obedienţă la unele închisori din România, a
creat nelinişte şi panică şi în rândul celor din Reduit. În principal,
ştirile parveneau prin deţinuţii scoşi zilnic la Tribunal. În ultimul
timp nu se mai vorbea nici că vin americanii, nici că urmează o
amnistie… şi nici că se pune la cale o mare cotitură politică urmare
morţii lui Stalin. Pe lângă multe alte probleme, acum se discuta
despre urmările isprăvilor săvârşite de oamenii lui Ţurcanu, atât la
Piteşti cât şi în alte locuri de detenţie.
La Reduit, fapte petrecute cu ani în urmă… apăreau noutăţi la
zi, despre care nimeni n-a ştiut nimic. Unii, aveau informaţii că în
unele închisori reeducarea continuă, alţii că totul s-a sistat, urmând să
fie traşi la răspundere toţi acei implicaţi în această acţiune. Dintre toţi
care eram în camera 9, doar eu îl cunoscusem pe Ţuruianu, alias
Ţurcanu, cu câteva luni în urmă într-o cameră pe Celularul Jilavei.
Pentru cei care nu mai auzise despre el, l-am descris aşa cum îl
cunoscusem, fără să am certitudinea că cel alăturea de care
dormisem, era într-adevăr Ţurcanu. În concluzie, nu era un “supra-
om”, dar cu ajutorul Ministerului de Interne, a Securităţii şi a
Partidului comunist, devenise…

359
 Cu trecerea timpului, alte noutăţi îşi făceau apariţia în Reduit,
fără a schimba câtuşi de puţin condiţiile noastre de viaţă… aceiaşi
gardieni, aceiaşi comportare...
După îndelungi insistenţe, am fost scos la Cabinetul Medical.
Era în schimbul lui Ghebosu. Cabinetul Medical, situat undeva într-o
cameră pe Celular, nu avea nici un aspect de Cabinet. Nu ştiu dacă
acolo era cu adevărat Cabinetul Medical al Închisorii sau o cameră
unde doctorul consulta bolnavii. Un birou cât să ai pe ce scrie, un
scaun pe care stătea dr. Lang (evreu, după câte ştiam noi), un
dulăpior pentru medicamente, o măsuţă aşezată lângă peretele
dinspre uşă, unu sau două scăunele fără spătar. Dr. Lang, un grăsun
bondoc, la 55-60 de ani, nas ascuţit, chelie cuprinzându-i aproape tot
capul, nu a scos nici o vorbă. Se pare că Ghebosu, în prealabil îl
informase despre ciuperca mea, întrucât consultarea practic nu a avut
loc. Nemişcat de pe scaun, şi-a aruncat privirea asupra mea la 2-3 m,
unde mă aflam. A scris ceva pe-un petec de hârtie pe care l-a dat
asistentului. Un sergent roşcovan, fălcos şi bine făcut la trup, cu
înălţimea peste 1,80, scoate din dulăpior o fiolă abia vizibilă printre
degetele lui butucănoase, o arată doctorului, acesta face semn
afirmativ, îi trage conţinutul într-o seringă mare apoi mi-l introduce
mie prin injectare. Eu eram foarte atent la tot ce se petrece. Întors în
cameră, povestesc medicilor apropiaţi, cum am fost tratat. După ce
între medici a avut un schimb de păreri privind conţinutul posibil al
fiolei, dr. Alexandrescu mă întreabă îngrijorat:
- Spui, că ţi-a injectat întreg conţinutul fiolei?
- Da! I-am răspuns convingător.
- Nu se poate! Intervine dr. Alexandrescu şi ceilalţi medici.
În acest scurt schimb de cuvinte, mi-am dat seama că ceva nu
este în regulă… - Da, am repetat eu, cu ochii mei am văzut cum
întreg conţinutul din seringă mi-a fost injectat, şi ce-i cu asta?
- Dacă este cum spui tu, doza este mortală… precizează fără
menajamente unul dintre medici.
La auzul acestor cuvinte, un fior mi-a trecut prin şira spinării,
rămânând fără replică.
- În cât timp medicamentul trebuie să-şi facă efectul? Am
întrebat menţinându-mi curajul şi stăpânirea de sine.
360
 - Cel mult o oră, a completat medicul.
Însoţit de câţiva apropiaţi şi Dr Alexandrescu m-am urcat pe
priciul de sus la geam şi întins pe spate am început a aştepta ca
medicamentul să-şi facă efectul…
Era într-o după amiază la început de septembrie 1953 când
soarele încă mai încălzea cu putere zidurile Jilavei. La geamul în
apropierea căruia eram lungit, stătea Ionică, omul care răspundea de
“ora exactă”. După câte ştiam d-l Ionică fusese la vremea lui ofiţer de
carieră. Acuma, aşezat lângă singurul geam al camerei, printre
crăpăturile oblonului, urmărind umbrele lăsate de soare pe zidurile şi
crenelurile de vizavi, spunea cu exactitate cât este ceasul. Trecut mult
peste pragul de pensionare, d-l Ionică nu se dădea… Disciplina din
armată, l-a proiectat pe-o orbită, de la care nu se mai putea abate,
mereu crezător în victorie, cu toate că numai umbra se mai ţinea de
el. D-l Ionică, ştia că sunt în apropierea lui şi că-mi aştept
“sfârşitul”… Cu toate că erau şi preoţi prin apropiere, nu mă chinuia
nici un păcat pentru care să simt nevoia unei spovedanii… Eram cu
sufletul împăcat, şi nu aveam nimic de-mi reproşat. Consideram că
drumul pe care am mers nu este cel greşit şi că-mi asum în totalitate
răspunderea faptelor mele.
Atmosfera din camerele Reduitului de regulă era sufocantă, la
ora respectivă mi se părea că este şi mai greu de suportat. Doar cei
apropiaţi cunoşteau situaţia “critică” în care mă aflam, restul
oamenilor învăluiţi într-un murmur pe care numai într-un stup al
cărui albine au rămas fără matcă, îl mai poţi regăsi… În aşteptarea
“sfârşitului”, clipele aveau dimensiuni cosmice… În şiroaie,
transpiraţia aluneca pe corpul meu mistuindu-se în rufele-mi jegoase.
- Mai e mult?… am întrebat într-un târziu, fără a deschide
ochii.
Domnul Ionică, numai “urechi”, face semn celor de lângă mine
că a trecut mai mult de “jumătate de oră”…
În afară de intensitatea trăirii în aşteptare, nu am simţit nici un
fel de durere sau altceva deosebit.
- Dacă până la această oră nu s-a întâmplat nimic, eşti salvat
băiete! A rupt tăcerea dr. Alexandrescu, care a stat tot timpul lângă
mine.
361
 M-am ridicat în şezut, am schimbat udăturile de pe mine, şi
acoperit cu zeghea m-am întins din nou. Coşmarul trecuse, eu mă
simţeam şi mai epuizat. În continuare dr. Alexandrescu a explicat ce
efecte are medicamentul care presupunea că mi-ar fi fost administrat,
şi că El, din capul locului nu a crezut că mi-a fost injectat întreg
conţinutul fiolei, mai ales că starea noastră fizică era foarte şubredă.
“Seringa fiind mare, conţinutul fiolei mic, e greu să-ţi dai seama cât
din conţinut a fost injectat şi cât nu”, a conchis doctorul. Nu ştiu cât
au mai continuat discuţiile între cei din jurul meu, pentru că eu am
adormit ascultând parcă din depărtări vorbele lor.
Cu trecerea timpului, de la o zi la alta, foarte încet şi pe
neobservate, rănile au început să-şi restrângă din suprafaţă dând
semne vădite de vindecare, foarte posibil şi urmare injecţiei care mi
se făcuse cu câteva luni în urmă.
Începutul anului 1954, m-a găsit cu rănile vindecate însă cu
urme adânci pe ambele feţe ale obrazului. Acest lucru, nu mă
deranja. Iarna în care intrasem, a fost una din cele mai grele din câte
traversasem în ultimii ani. La nivelul întregii ţări s-au înregistrat
căderi masive de zăpadă care în unele locuri au ajuns la 2 m, iar
viscoliturile la peste 3 m. În nopţile învăluite-n furtuni de zăpadă, nu
s-auzea decât mugetul Siberianului care biciuia nemilos zidurile
Jilavei, rămase undeva împotmolite în istorie… Nu se mai auzea nici
cântecul rău prevestitor al cucuvelelor, şi nici scârţâitul paşilor care
ne asigurau paza. Peste fundătura în care era înfiptă Închisoarea,
urgia naturii încerca să niveleze totul într-un amestec diabolic al
răului cu mai răul.
Între timp, din raţiuni necunoscute, parte din deţinuţii din
camerele 9-12 Reduit, am fost scoşi şi repartizaţi în alte camere. Din
camera 9, vreo 10-15 oameni am fost trecuţi în camera 4 situată în
imediata apropiere a camerei 9 pe acelaşi culoar de intrare în Reduit.
Ca aspect general, camera 4 era asemănătoare celor din Reduit, 9-12.
Aceleaşi priciuri suprapuse, acelaşi beton, acelaşi tavan boltit, acelaşi
oblon din scânduri învechite acopereau geamul dinspre curtea
semicirculară a Reduitului. Ceea ce o deosebea, era lungimea, care
mi s-a părut a fi dublă. Când am intrat în această cameră, mi s-a părut
că intru în altă lume. Aici, cu toate că oameni erau foarte mulţi, nu
362
stăteau claie peste grămadă. Pe priciul de sus, am putut să ne ocupăm
câte un loc fiecare unde să ne întindem oasele în voie. Atmosfera era
alta. Nu era nervozitatea din Reduit. Mi-am găsit mulţi cunoscuţi,
despre care credeam că sunt puşi în libertate. Aşteptau să fie chemaţi
în faţa instanţei de judecată să dea socoteală pentru faptele pe care nu
le făcuse...
Din cauza timpului nefavorabil, a ninsorilor abundente şi a
viscolului, calea de acces spre şi dinspre Jilava a fost mereu
întreruptă. Atât dubele care transportau deţinuţii cât şi camioanele
pentru aprovizionarea închisorii, cu greu se mişcau pe pârtia îngustă
printre nămeţii ajunşi la 2-3 metri înălţime.
Într-una din zilele când ne aşteptam cel mai puţin, printre alte
nume citite pe un tabel, au fost şi ale noastre din “lotul Turtureanu”,
să ne pregătim pentru Tribunal. Am trăit cu toţii un sentiment de
bucurie văzând că totuşi se mişcă ceva. “Instanţa de judecată”, ne
gândeam, nu-i totuna cu Securitatea, are să aprecieze şi să decidă.
Regula era, ca cei care pleacă la Tribunal să arate altcumva decât în
celulă. Ni s-a dat şi nouă care pe unde era, haină şi pantaloni de
zeghe din stofă groasă din lână cu mai puţine petice şi bonetă din
acelaşi material. Era pentru prima dată când în apropierea dubei la
îmbarcare, ne-am întâlnit cu toţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, care
făceam parte din acelaşi lot. În afară de Toderică Gherasim alături de
care stătusem tot timpul la Reduit, printre colegi mai era: Chirilă
Alexandru, Cornea Dionisie, Pompiliu Alexandru, Anderca, Zârnă,
Turtureanu, Bârsan, Timu, Vedeanu, şi alţii. Cei mai mulţi care
completau lotul erau necunoscuţi mie. Majoritatea absolvenţi de
facultăţi, doar câţiva studenţi prin ultimul an la medicină sau ştiinţe.
În faţa evidenţei toţi eram aparent optimişti. “Ne vor condamna ori
ba, de Jilava vom scăpa”, ne şopteam încrezători. Nici unul n-a pus
întrebări celuilalt “cum a fost?”, se ştia. Dealtfel, îmbarcarea a fost
atât de rapidă, fiecare dintre noi fiind îmbrâncit şi ridicat aproape pe
sus de către gardieni. Cei care asigurau paza, ca de obicei, căutau să
se întreacă pe sine în executarea ordinului şefului. Cu toate că era cu
neputinţă ca cineva să evadeze atât din închisoare cât şi din duba care
transporta deţinuţii, efectivele de pază aveau consemne speciale
numai de ele ştiute atât pentru a ne timora cât şi pentru a înlătura
363
orice neprevăzut. În bezna dubei, cred că era numai lotul nostru şi cu
siguranţă unul sau doi turnători. Pe neaşteptate s-a auzit un “pssst”, şi
o şoaptă transmisă de la om la om: “Nu se recunoaşte nimic!”.
Colegul şi prietenul meu Vedeanu Vasile care la urcare avusese grijă
să fie în imediata mea apropiere, mi-a strecurat o boccea în care erau
îngrămădite o mulţime de porţii de pâine agonisite din timp pentru a
ne ajuta pe cei care veneam de la Reduit. Se ştia că “acolo”, foamea
face ravagii. Porţia de pâine, care iniţial trebuia să cântărească 100 de
grame, răs-uscată, dacă mai aveai ce ţine în mână… La secţia întâi pe
Celular de unde venea Vedeanu, printr-un miracol, au avut supliment
la mâncare. În această situaţie, Vasile s-a gândit să facă ceva pentru
noi ceilalţi, într-un fel sacrificându-se pe sine. N-am ştiut niciodată
cum a reuşit să strecoare bocceaua, prin filtrul sever al controlului de
la poartă. Din mână în mână, bucăţelele de pâine au fost distribuite
până la ultima, care mi-am oprit-o mie.
De la poarta Închisorii până la şoseaua Giurgiu-Bucureşti, duba
cu greu a reuşit să se strecoare printre nămeţii de zăpadă proaspăt
viscolită. Era în martie 1954, ultimele zvârcoliri violente ale iernii.
Drumul ni s-a părut lung, cu toate că s-a mers fără oprire. La un
moment dat maşina s-a oprit, o poartă în deschidere a scârţâit, s-au
făcut o serie de manevre astfel ca duba să fie aşezată la locul cel mai
potrivit şi mai în siguranţă pentru debarcare. Nu ştiam unde ne aflăm
şi nici unde este Tribunalul Militar care urma să ne judece. Ajunşi la
destinaţie, încă în dubă fiind, am auzit gălăgie afară, anumite voci
străduindu-se să facă ordine:
- Daţi-vă jos de pe gard! N-are voie să staţioneze nimeni în faşa
clădirii! Mişcă mai repede, cel de lângă gard, n-auzi? Mai repede!…
Am coborât din dubă printre primii cinci, păşind încet pe
traseul îngust anume lăsat între dubă şi zidul clădirii Tribunalului.
După câţiva paşi făcuţi pe lângă peretele dubei aud strigând:
- Măi Filiu! Măi Filiu! Măi Filiu!…
Din cauza rumorii şi a zgomotului de afară, tătuţa a trebuit să
strige ca-n pădure şi să agite energic căciula neagră pe care o ţinea
strâns în mână, ca să-l pot auzi şi vedea. Cu un picior pe vârful dubei
şi cu celălalt pe treapta de sus la intrare în Tribunal, îmbrăcat cu
suman negru şi cioareci albi groşi, mă privea de sus ca din altă lume.
364
Nu numai ochii-i erau scăldaţi în lacrimi, ci şi toată faţa până pe
mustăţi. Când şi-a dat seama că eu sunt cu adevărat, pentru că aşa
cum arătam, eram aproape de nerecunoscut, şi că mă poate vedea, şi-
a retras spre inimă mâna în care ţinea căciula şi silabisind încet ca şi
când m-ar alinta: “Măi Filiu, Măi Filiu, dragu’ tati drag…”
La orice m-aş fi putut aştepta, numai la o astfel de surpriză, nu!
Atât de şocantă şi tulburătoare a fost această revedere, încât n-am
mai putut face un pas înainte. Mi-am încetinit paşii, m-am oprit şi
salutat, confirmând că l-am văzut şi că-i mulţumesc c-a reuşit să vină
la procesul nostru.
Ofiţerul care coordona transportul şi supraveghea totul de la o
oarecare distanţă, a observat că ceva nu este în regulă, că undeva
şirul s-a oprit, că lucrurile nu decurg cum au fost programate, şi
intrigat a strigat:
- Sergent, ce se petrece acolo? Ce caută omu’ cu suman sus pe
dubă? Cine i-a dat voie? Unde suntem noi aici? Luaţi-l imediat! Daţi-
l jos de-acolo!…
Când am ajuns la trepte, tătuţa nu mai era “acolo sus” şi nici în
sala de judecată nu l-am mai văzut…
Atât eu, cât şi ceilalţi colegi din lot, n-am mai ştiut nimic
despre familiile noastre şi nici acestea despre noi de la arestare.
Faptul că sala de judecată era arhiplină, că pe stradă în faţa
Tribunalului era mulţime de tineri care înfruntau frigul şi se-
ncăpăţânau să nu plece la somaţiile organelor de ordine, pentru noi a
fost o surpriză îmbucurătoare şi cu totul de neaşteptat.
Familiile noastre s-au străduit din răsputeri să ne dea de urmă,
să ştie şi să vadă ce se-ntâmplă, astfel că la data procesului fiecare
dintre noi aveam angajaţi dintre cei mai renumiţi avocaţi ai timpului.
Tatăl lui Toderică din Grăniceşti şi tatăl meu angajase ca avocat pe
distinsul Nicolae Râznic. Părinţii lui Alexandru Pompiliu pe avocatul
şi scriitorul Ionel Teodoreanu. În continuare, fiecare din lotul nostru
a avut angajat ca apărător, din crema avocaturii bucureştene. Se pare
că Turtureanu şi Anderca, au avut avocaţi din oficiu, tot foarte buni,
în principiu ei refuzând apărarea.

365
 De pe băncile pentru noi rezervate, am răspuns fiecare la apel
ridicându-ne în picioare spre a fi văzuţi de completul de judecată şi
de cei din sală.
O stare febrilă pusese stăpânire pe toată încăperea, astfel că
Preşedintele de Şedinţă a trebuit să intervină de mai multe ori pentru
a restabili ordinea. Unii dintre avocaţi, printre care şi Ionel
Teodoreanu făceau semne discrete familiilor noastre spre a le linişti,
în sensul că totul e o înscenare şi că după proces vom fi puşi pe
liber… Durerea celor din sală era mare şi nu putea fi potolită aşa cu
niscai semne făcute chiar de renumiţi avocaţi.
În cele din urmă Procurorul cere să i se dea cuvântul.
Preşedintele face semn afirmativ, în timp ce-şi consolidează fundul
în fotoliu. Aproximativ în termenii următori acuzarea începe
peroraţia:
- Tovarăşe Preşedinte, tovarăşi,
După cum se ştie, Mişcarea Legionară a fost cea mai
reacţionară formaţiune politică de tip fascisto-hitlerist din ţara
noastră. În cele câteva zile de guvernare din 1940, a săvârşit
nenumărate fărădelegi, asasinate şi crime odioase. Până şi Generalul
Antonescu care i-a adus la putere, a trebuit să intervină energic
pentru a stăvili atrocităţile, arestându-i şi condamnându-i la ani grei
de închisoare pe făptaşi. Ca să scape de răspundere, majoritatea
membrilor marcanţi ai Legiunii s-au strecurat peste graniţă şi
regrupat în jurul Comandantului lor Horia Sima, devenind o oficină
de spionaj în slujba Imperialismului american.
Acţiunile acestora împotriva regimului democratic din ţara
noastră au fost şi sunt nenumărate, concretizate sub multiple forme.
Organele noastre de Securitate reuşesc să anihileze rând pe rând
acţiunile acestora aducându-i în faţa Tribunalului Poporului, să-i
judece Poporul… pentru faptele pe care le-au făcut.
Indivizii aduşi astăzi în faţa Dv. fac parte dintr-o Organizaţie
contrarevoluţionară de tip fascist. Recrutaţi de legionarii Turtureanu
şi Anderca, fiecare pe numele său a acceptat să facă parte din această
organizaţie legionară care să lupte împotriva cuceririlor democratice
ale clasei muncitoare de la noi. Absolvenţi sau studenţi ai mai multor
facultăţi din Bucureşti şi Iaşi, sfidând ajutorul pe care Statul le-a
366
acordat în a se forma ca specialişti, aceştia au înţeles să se pună în
slujba Imperialismului american şi să acţioneze împotriva Statului
nostru de drept.
În fapt, numiţii Turtureanu Valerian, Anderca Traian şi Zârnă
Nicolae, la ordinul lui Horia Sima, au început activitatea de
reorganizare a Mişcării Legionare. În acest scop au luat legătura cu
mai mulţi studenţi de la Institutul de Ştiinţe Economice, printre care:
Alexandru Chirilă, Toader Gherasim, Filaret Toma, Pompiliu
Alexandru, Cornea Dionisie, Vasile Vedeanu şi alţii, cărora le-a
propus, iar dânşii au acceptat să facă parte din grupul legionar
constituit…
Pe măsură ce procurorul continua să “macine” verzi şi uscate,
acuzaţii dintre cele mai grave şi fanteziste, lumea din sală şi noi cei
de pe banca acuzării rămâneam pur şi simplu uimiţi.
La un moment dat, Anderca, unul dintre primii acuzaţi, înalt şi
subţire ca un pai, n-a mai putut suporta acuzaţiile halucinante
“grohăite” pasionant de procuror, a intervenit brusc şi insistent:
- D-le preşedinte, acuzaţiile aduse de acest “cetăţean” sunt
adevărate imaginaţii în mintea unor oameni bolnavi! Ceea ce auzim
aici, este o minciună grosolană plăsmuită de Securitate! Nu este
nimic adevărat din tot ce s-a spus!
- Stai jos! Stai jos! Strigă judecătorul făcând semn energic cu
mâna dreaptă, de mâna stângă fiind ciung. Fiind de-o răutate dusă
până la cruzime, Ciungu i-a rămas numele pentru posteritate.
Anderca nu s-a lăsat intimidat de somaţia Ciungu-lui şi a
continuat:
- Nici unul din acuzaţi, nici măcar n-a ştiut că eu şi Turtureanu
suntem legionari. Din lipsă de orice mijloace materiale, ne-am dus la
cantina Institutului de Ştiinţe Economice din când în când pentru a
servi câte o porţie de mâncare. Acolo ne-am cunoscut. N-a fost nici o
recrutare, nici o discuţie despre Mişcarea Legionară.
Întrucât Anderca continua, ajutat şi de Turtureanu care între
timp s-a ridicat şi El în picioare, Ciungu a făcut semn ofiţerului să-i
scoată afară din sală. Lumea care asista la acest scenariu halucinant a
răsuflat uşurată auzind spusele lui Anderca, că nici unul din cei de pe
banca acuzării nu se face vinovat de cele susţinute de procuror.
367
Citirea acuzaţiilor a continuat pentru fiecare în parte şi după
scoaterea celor doi din sală.
În concluzie, se solicita încadrarea faptelor noastre în “Crimă
de uneltire împotriva ordinii sociale” conf. Art. 209, partea III-a, Cod
penal, care prevedea închisoarea de la 5 la 25 ani temniţă grea.
Familiile noastre auzind cum sunt încadrate faptele şi ce
pedeapsă ne aşteaptă, au rămas ca-nţepenite pe scaune. Avocaţii,
cunoşteau conţinutul fiecărui dosar, nu ştiau ce vom declara noi, dacă
vom recunoaşte acuzaţiile ce ni se aduc.
Din moment ce Anderca şi Turtureanu au îndrăznit să ridice
tonul şi să spună că nimic nu-i adevărat din acuzaţiile aduse de
procuror, Ciungu a-nceput să fie neliniştit în fotoliu, să-şi pipăie mai
grijuliu barba proaspăt bărbierită.
La întrebările judecătorului, fiecare din acuzaţi s-a apărat demn
şi convingător cu argumente evidente care nu puteau fi puse la
îndoială.
- Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce-aţi recunoscut la anchetă
tot ce apare în declaraţiile voastre? Ciungu prefăcându-se că nu are
cunoştinţă despre cele ce se întâmplă la Securitate.
- Tortura d-le Preşedinte, tortura, ameninţările, bătăile continue.
Trebuia să recunoaştem , altfel ne desfigura, ne omora!…
Procurorul, stătea neclintit pe scaunul său undeva mai deoparte
în stânga judecătorului, se uita ţintă la fiecare, urmărind felul cum se
apără, ce argumente aduce, trecând cu privirea şi peste hârtiile de la
dosar.
Când mi-am auzit numele strigat, m-am ridicat în picioare să
răspund întrebărilor ce mi se vor pune.
- La acuzaţiile ce ţi se aduc, tu ce ai de spus?
- D-le Preşedinte, aşa cum au arătat şi colegii mei, declaraţiile
de la Securitate au fost smulse sub ameninţări, tortură şi bătăi.
Turtureanu şi Anderca, nu mi-au propus să devin legionar. Dacă aş fi
dorit acest lucru, îl puteam face în 1940 când Legionarii erau la
putere şi când mi s-a propus de mai multe ori să mă înscriu în
“Frăţiile de cruce”, n-am făcut-o. La data când ancheta susţine că am
avut întâlniri cu Turtureanu şi Anderca, eu am dovedit că nici nu
eram în Bucureşti, eram la Comisariatul Militar din Câmpulung
368
Moldovenesc cu Ordin de chemare pentru încorporare. Nu este
adevărat că m-am deplasat la Centrul Universitar Iaşi şi Cluj pentru
recrutări de tineri. În perioada respectivă eram prezent la cursurile de
la ISE. Tot ce spun, ancheta a putut să verifice, n-a făcut-o…
Ciungu s-aştepta să nu recunosc întrucât atât el cât şi procurorul
fusese cumva informaţi că eu aş fi influenţat membrii lotului să nu
recunoască nimic în faţa Instanţei. Acest lucru l-am aflat ulterior
chiar din gura Procurorului la al doilea termen, când am avut un
schimb dur de cuvinte cu acesta.
- Atunci, pentru ce eşti aici? Pentru ce sunteţi aduşi în faţa
instanţei de judecată, dacă nici unul nu este vinovat?! De ce nici unul
nu este membru de partid? De ce?
- Acest Partid nu este un partid crescut pe pământ românesc,
este un partid al bolşevicilor adus de la Moscova de Armata roşie.
Cum aş putea să fac parte dintr-un asemenea partid?
- Va să zică tu eşti împotriva Armatei roşii care ne-a salvat
ţara?
- Nu ne-a salvat-o! Ne-a cotropit-o, a jefuit-o şi o jefuieşte în
continuare.
- Ajunge! Ajunge! Nu degeaba eşti adus aici…
În urma audierilor, Ciungu a dat să ridice neputincios din
umeri, privind lung spre procuror. Nu se putea lua nici o decizie.
Principalele învinuiri au fost respinse cu fermitate de către toţi.
Avocaţii au ieşit la rampă să-şi expună sumar punctul de vedere
în faţa Completului de judecată, în sensul că apărarea nu are obiect…
Acuzaţiile nefiind recunoscute, a reieşit cu claritate că ancheta
a utilizat forţa, tortura, ameninţările şi şantajul.
În timp ce membrii Completului de judecată se consultau între
ei, noi am putut schimba din mers câteva cuvinte cu avocaţii noştri.
Domnul Râznic, apărătorul lui Toader Gherasim şi al meu, ne-a
asigurat că a studiat dosarul, şi că n-o să fie probleme prea grele în
susţinerea cauzei noastre.
După trecerea multor ani când am revenit acasă de la
închisoare, am aflat că tătuţa nu s-a lăsat intimidat de muştruluiala şi
ameninţările ofiţerului şi a gardienilor din jurul dubei, a reuşit în cele

369
din urmă să intre în sală. Cu greu a putut să vadă câte ceva, locurile
de pe scaune şi spaţiile libere fiind încă de la început ocupate.
Călătoria spre Bucureşti pentru tătuţa a fost destul de
anevoioasă. Drumul care ducea spre gara Frasin, la acea dată era pe
unele porţiuni întroienit, circulaţia făcându-se doar cu piciorul. A
pornit de cu vreme spre Frasin pe jos. În Gara de Nord din Bucureşti,
a căutat să se informeze unde este Tribunalul Militar şi cum poate să
ajungă acolo. N-a obţinut nici un răspuns care să-l dumirească. În
cele din urmă a apelat la un şofer. Timpul era întârziat iar el se
grăbea să prindă măcar parte din dezbaterile de la proces.
- Unde vrei să mergi moşule? Îl întreabă nedumirit şoferul.
- La Tribunalul Militar, d-le întinzându-i o bucată de hârtie
mototolită pe care scria adresa Tribunalului.
- Urcă repede! a continuat şoferul demarând. Intrând în vorbă
pe parcurs, în câteva cuvinte tătuţa povesteşte celui de la volan, om
la 40-50 de ani, că are un băiat, a terminat facultatea, lucrează într-un
minister, a fost arestat pentru că împreună cu alţii… a vrut să
răstoarne guvernul… (aşa s-a auzit la Stulpicani că: “Ficioru’ lu’
Nistur a lu’ Tomă, cu mai mulţ’ ştudenţ de-a lui, o vrut sî deie gios
guvernu’!…)
În apropiere de Tribunal, şoferul îi arată clădirea şi-i şopteşte ca
la oprire să se dea repede jos şi să nu spună cuiva cum a ajuns
acolo…
- Nu trebuie să-mi plăteşti nici un leu, au fost ultimele cuvinte
ale celui de la volan, care şi-a continuat drumul ca şi când nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Noi n-am ştiut motivul pentru care s-a suspendat şedinţa. Am
fost îmbarcaţi în duba care ne adusese şi duşi înapoi la Jilava Pe
drum, unii au şoptit că se reia ancheta. Într-un fel, eram mulţumiţi că
nimeni n-a recunoscut şi că fie ce-o fi mergem înainte aşa.
În Jilava am stat în aşteptare, nu s-a întâmplat nimic în ceea ce
ne priveşte. După vreo lună şi ceva, suntem strigaţi, de data aceasta
să ne facem bagajele. Ştiam că ne duce la Securitate. Nu ştiam cum
vor proceda de data aceasta anchetatorii, prinsesem însă curaj că
oricum, nu se mai pot repeta scenele de la prima anchetă. La
Securitate, totul a mers operativ. Alţi anchetatori au preluat
370
problema. Zi şi noapte am fost scos la anchetă punându-mi-se de
fiecare dată, aceleaşi întrebări. Anchetatorii, nu au acceptat să fim
confruntaţi unii cu alţii pentru ca ei să se convingă că nu stau în
picioare acuzaţiile pe care ni le aduc. La anchetele care au urmat, au
participat cel puţin doi ofiţeri. Au fost şi câte trei şi patru, care mai
de care punând întrebări non stop şi dintre cele mai diferite. După
multe ore de hărţuieli şi ameninţări, când mă ducea soldatul în celulă,
abia mă mai ţineam pe picioare. De data aceasta, nu s-a mai aplicat
bătaia. Nici un ofiţer n-a pus mâna pe mine. Bătălia a fost a
discuţiilor, a felului cum ştii să te aperi pentru a nu cădea singur în
capcana contrazicerilor. Te obliga să răspunzi prompt, să nu meditezi
asupra răspunsului.
După multe şedinţe în care nu s-a ajuns la ceea ce doreau ei,
într-o noapte târziu în timp ce mai mulţi ofiţeri îmi puneau alternativ
întrebări, intră căpitanul care m-a anchetat iniţial. S-a aşezat pe un
scaun, n-a spus nici un cuvânt, a urmărit cum merge ancheta. Mi-a
făcut impresia că totuşi el este şeful, fiind specializat în probleme
legionare. Cu toate că stătea pe scaun liniştit, simţeam cum fierbe
ura-n el. Când a socotit că este momentul potrivit, s-a ridicat de pe
scaun, a făcut un ocol în pas normal prin spatele celorlalţi ofiţeri,
apropiindu-se pe partea laterală stângă foarte aproape de mine. Eu
stăteam în picioare. Am crezut că vrea să mă lovească, n-a făcut-o.
Şi-a muşcat buzele şi m-a întrebat sec:
- De ce nu vrei să recunoşti mă?… Cât crezi c-ai să ne plimbi
cu vorba?… Cât? Eu am rămas nemişcat, fără să răspund, şi fără să-l
privesc. După o mică pauză, continuă:
- Ceilalţi şi-au recunoscut faptele,… la recomandarea noastră,
vor avea circumstanţe atenuante, vor primi pedepse mai uşoare, unele
cu suspendarea executării. Tu, legionar încarnat ce eşti, nu vrei să-ţi
calci jurământul faţă de Legiune, nu vrei să dai în vileag reţeaua
voastră de spionaj, legăturile pe care le aveţi cu cei din munţi, nu
recunoşti că ţelul vostru era reorganizarea Mişcării Legionare şi
dărâmarea guvernului nostru democrat, vei primi pedeapsa
maximă!…
Foarte calm, şi convins că “nada” din undiţa abil mânuită, n-o
să-i aducă nimic la “cârlig”, l-am întrebat:
371
 - De unde ştiţi despre toate câte îmi vorbiţi, d-le căpitan?
- De la ceilalţi membri ai grupului!
- Dacă ceilalţi au recunoscut, pentru ce vă mai pierdeţi vremea
cu mine?
- Mai mult, te-au acuzat că i-ai îndemnat să nu-şi recunoască
declaraţiile iniţiale… sperând că în felul acesta veţi scăpa de
pedepsele pe care le meritaţi…
După o mică pauză, fără să se uite la ceilalţi ofiţeri, continuă:
- Faptele săvârşite de voi, au fost şi rămân cele stabilite în
declaraţiile iniţiale… Activitatea voastră se încadrează în “Crimă de
uneltire!” Vinovăţia fiecăruia, am stabilit-o noi în funcţie de fapte şi
comportare. Tu, împreună cu Anderca şi Turtureanu, vei primi
pedeapsa maximă: “Muncă silnică pe viaţă!”… Voi nu meritaţi
libertatea printre ceilalţi oameni ai muncii. Rând pe rând, aici o să-i
aducem pe toţi de teapa voastră, inclusiv pe Comandantul Sima din
Spania. Nimeni nu scapă de “Braţul armat” al clasei muncitoare. Ai
auzit măăă?! Ţipă căpitanul dezlănţuit văzând că n-am afişat nici un
semn de emoţie.
În minutele lungi care păreau a nu se mai termina, când
Căpitanul îndruga nervos felurite acţiuni duşmănoase săvârşite de
grupul nostru, stabilea pedepse, acorda clemenţă ici, colo…
gândurile mele erau departe undeva la Tribunal, agăţate-n căciula
neagră şi miţoasă a tatălui meu, faţa ceea neobişnuit de-nlăcrămată,
părul răvăşit pe frunte, gesturile şi mimica amestecate-ntr-o durere
profundă şi disperată, aceste imagini îmi răscoleau sufletul, nu
ameninţările care făceau parte din cotidian, eram obişnuit cu ele, nu
mă mai impresionau…
- Ai auzit măăă, ce te aşteaptă?! Muncă silnică pe viaţă!… Ţi se
vor aplica circumstanţe agravante! Chiar dacă Instanţa de judecată îţi
va stabili un număr mai mic de ani închisoare, noi te vom urmări
toată viaţa. Acest petec de hârtie (îmi flutură prin faţa ochilor un sfert
coală format A4), pus într-un anume dosar, te va urmări pas cu pas…
Noaptea aceasta eşti ultima dată scos la anchetă, mai ai posibilitatea
să recunoşti spre a-ţi îmbunătăţi situaţia, ce ai de spus la această
propunere?!…

372
 - Pentru că sunteţi mai mulţi de faţă, repet ce v-am declarat de
nenumărate ori: învinuirile ce mi se aduc nu sunt adevărate. Dacă
Turtureanu şi Anderca au recunoscut că sunt legionari, nu înseamnă
că şi ceilalţi studenţi care i-au cunoscut şi vorbit cu ei sunt legionari.
A reorganiza Mişcarea Legionară cu scopul înlăturării regimului
comunist în condiţiile “stării de asediu” în care se află Ţara, este de
neimaginat. Toate schemele plăsmuite de dv. pentru a ne acuza şi
condamna, n-au nici un temei real. Declaraţiile s-au smuls sub
presiune şi constrângere. Nu-i nici un secret, că majoritatea
studenţilor şi a ţăranilor sunt împotriva comunismului. Suntem o ţară
ocupată în care totul vine de la Moscova. Discuţii şi injurii la adresa
guvernului se fac, dar asta nu înseamnă că de teama unor injurii,
guvernul şi cade… În instanţă s-a negat, pentru că ceea ce ne-aţi
obligat sub tortură să scriem nu era adevărat. Dacă mă fac vinovat cu
ceva, sunt împotriva Armatei sovietice care ne ocupă ţara şi a
comunismului care ne-o distruge…
După câteva zile, parte din lot am fost trimişi înapoi la Jilava,
fără posibilitatea de a discuta unii cu alţii, parte au mai rămas. Se
pare că aceştia din urmă ar fi fost instruiţi de Securitate să-şi
recunoască vina la proces promiţându-li-se libertatea…
Reanchetarea cazului, a fost un simulacru, o simplă formalitate,
concluzia Securităţii a rămas neschimbată. Comportarea civilizată a
anchetatorilor s-a datorat a demonstra că probele administrate sunt
evidente şi că inculpaţii îşi merită soarta. Este de la sine înţeles că nu
s-a putut proba cu nimic vinovăţia noastră. Revenit în camera 4 pe
Reduit, mi-am regăsit cunoscuţii, am putut să ocup un loc pe priciul
de sus, undeva spre geam. Prima veste pe care am primit-o la sosirea
în cameră a fost că scriitorul Ionel Teodoreanu, pe care Pompiliu din
lotul nostru îl avea ca avocat, a murit. Nu cu mult timp în urmă, ne
văzusem la proces, ne încuraja, convins fiind că vom fi puşi cu toţii
pe liber. La numai 57 de ani pe care îi avea, bărbat înalt, frumos, bine
legat, energic şi plin de viaţă, să fi murit aşa dintr-o dată, era de
necrezut. O întâmplare stupidă a făcut să-i aducă sfârşitul într-una
din viscoliturile de pe strada unde locuia…

373
 Lotul nostru i-a purtat în suflet doliu. La dezbaterile care au
avut loc ulterior în cazul procesului nostru, Ionel Teodoreanu nu ne-a
mai putut apăra, el fiind “condamnat la moarte” înaintea noastră…
Cu toate că între timp, condiţiile de viaţă, cel puţin în camera
noastră întrucâtva se mai îmbunătăţise, o stare de nervozitate plutea
undeva în aer cu tendinţa de creştere. Prea mult se aştepta până la
proces, motivele pentru care oamenii erau arestaţi în cele mai multe
cazuri neîntemeiate, starea de sănătate şi lipsa de orice speranţă îşi
spunea cuvântul.
Mi-aduc aminte cum în camera 4 fiind, pe priciul din faţa mea,
un fost muncitor de la o fabrică bucureştiană povestea celor din jurul
său cum o femeie care lucra chiar în secţie cu el, l-a turnat pentru că
criticase o măsură luată de secretarul Organizaţiei de bază din
fabrică. În timp ce descria cum arată femeia şi cum o cheamă, un alt
ascultător a intervenit inervat recunoscând că o cunoaşte, că este o
“stricată” şi că tot ea l-a turnat şi pe dânsul. În continuare, cei doi s-
au apropiat şi-au continuat discuţia cum s-au petrecut lucrurile încât
ei au ajuns aici. Surpriza nu s-a lăsat aşteptată, un al treilea care era
prin preajmă, nu s-a putut abţine:
- Fraţilor, şi pe mine tot ea m-a adus aici!… După ce ruşinat a-
nghiţit în sec, a continuat: e “concubina” mea, n-am ştiut că lucrează
sub acoperire şi la Securitate… Am discutat cu ea ceva, ce nu
trebuia.
Încă de când am venit la camera 4, locul pe care l-am ocupat
păstrând ordinea, a fost lângă un grup de ţărani din Teleorman,
printre care Anghelescu, Negoiţă, Vişan şi alţii. Pe unii îi
cunoscusem la Securitate. Pe parcurs m-am ataşat de ei cunoscându-
le necazurile şi neputinţa de o soartă mai bună.
Problema ţărănească m-a preocupat atât ca elev cât şi în
continuare ca student. Vedeam în ţăranul român, vâlvătaia focului
nestins al dragostei pentru glia străbună, apărător neînfricat al
credinţei şi obiceiurilor care luminează şi menţin satul. Ca unul care
m-am născut şi crescut în mediul ţărănesc, muncind din răsputeri
alături de cei cărora puţini le-au apărat drepturile, am considerat încă
de tânăr, pe cât posibil s-o fac eu. Aşa se explică faptul că la alegerile
din 19 noiembrie 1946 am fost un susţinător al Partidului Naţional
374
Ţărănesc, activând în rândurile Tineretului acestui partid. Alături de
ţăranii din satul meu, întotdeauna m-am simţit bine, ei fiind receptivi
la sfaturile şi cunoştinţele pe care eu le puteam da.
După război, dihonia comunistă infiltrându-se încet dar sigur şi
în lumea satului, omul de aici a început să se schimbe, nu mai era cel
din istorie, figură legendară supranumit “Talpa ţării”, făuritor de
lăcaşuri sfinte, învingător în lupte alăturea de Voievozi… Cancerul
roşu, colcăind în metastaze prin pustiurile Calmuce, a început
nemilos să erupă până hăt departe spre Balcani, contaminând şi
întreg spaţiul nostru mioritic. Omului de la sat, luându-i-se avutul, i
s-a dărâmat orizontu-n faţă. Trăsnetul apocaliptic l-a lovit nemilos
din creştet pân-n adâncul sufletului, lăsându–l despuiat în faţa
viitorului şi a istoriei…
În această situaţie, părăsit până şi de Sfinţii aciuaţi în cupola
bisericii, chiar şi de Dumnezeu în minunile Căruia totdeauna au
crezut, virtutea… din istorie a-nceput să pălească. Timorat şi
neîncrezător în aproapele său şi-n cei ce conduc Ţara, fizionomia
omului de la sat, de altfel şi a celui de la oraş, a început să se
schimbe, dacă se poate spune aşa, să se dedubleze: una să gândească
şi alta să vorbească…
Aşa stând lucrurile, era greu să lămuresc ţăranii din jurul meu
că “Unirea face puterea”, că dacă “Talpa ţării” ştie a scrâşni din dinţi,
şandramaua comunistă nu va fi uşor de construit. De cele mai multe
ori, urmare îndemnurilor mele pentru rezistenţă chiar cu sacrificii, se
răstălmăcea că: “Unirea” nu mai are suport, iar “Talpa ţării” care
făcea cândva unirea nu mai există… Există doar “Colectiva”… spre
care se îndreaptă munca silită a ţăranului!…
Încă de când am intrat în Jilava, cu ani în urmă, datorită
regimului resricţionar după cum am mai arătat, atmosfera generală
era una permanent în fierbere, explozivă. Lună de lună s-au
manifestat nemulţumiri, însă izolate, uşor de potolit. Nimeni nu
îndrăznea mai mult. Câteva zile la “Neagra” cu lanţuri grele atârnate
de picioare, într-o încăpere sufocantă de hazna, unde betonul,
umezeala, bezna şi răcoarea scot tot veninul, balele şi viul din tine,
erau suficiente pentru a te potoli, a nu mai încerca să ridici tonul.
Asta era, doar un mizilic să-ţi vină mintea la cap. Erau probe şi mai
375
de necrezut, situaţie în care dacă vrei să mai sufli, trebuia să renunţi
la tine… În astfel de situaţii, revenit în camera din care ai fost scos,
dacă mai reuşeai să revii… ţi se părea c-ai prins un colţ de Rai, “unde
nu este nici durere nici suferinţă”...
Totul a mers aşa plutind până-ntr-o zi când în mod spontan,
toată mulţimea din camera 4, n-a mai vrut să primească mâncarea. Se
pare că prin semnale morse camerele 9-12 Reduit au transmis spre
camera noastră declanşarea grevei. Cel care s-a impus imediat ca
purtător de cuvânt al camerei a fost avocatul Cojocaru. Bărbat înalt,
ochi ageri de vultur, faţa suptă şi răbdătoare de schivnic, fruntea dusă
spre un început de chelie, Cojocaru s-a făcut cunoscut celor din jur
prin povestirea nenumăratelor întâmplări şi fapte de eroism petrecute
atât în timpul războiului cât şi în prizonierat prin Nordul îndepărtat al
Rusiei.
Ofiţer de rezervă în armata română, participant din primele zile
în războiul pentru recâştigarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord,
decorat pentru merite deosebite pe câmpul de luptă, luat prizonier
după încheierea Armistiţiului… dârzul ofiţer a reuşit să
supravieţuiască, reîntorcându-se acasă-n ţară. Fiind legionar, încă de
pe timpul de glorie a lui Codreanu, NKVD-ul a avut grijă să-l i-a în
evidenţă pentru toată perioada cât a stat în prizonierat plimbându-l
din lagăr în lagăr, de la munci grele la şi mai grele, doar, doar i-o
rămâne numele undeva agăţat pe vreun gheţar din Nordul Îndepărtat
al Siberiei…
Ca şi-n alte dăţi, Ghebosu a deschis tacticos uşa, iar “şuţii” au
intrat cu hârdaiele pline cu terci în cameră. Terciul, aşa cum era el
gătit din făină de porumb, amestecată cum se spunea cu măciniş de
ciucălăi, era cea mai bună şi aşteptată mâncare din istoria
penitenciarelor noastre.
Aburii din hârdaiele cu terci dusese mirosul îmbietor de mălai
prăjit, până-n cele mai îndepărtate colţuri ale camerei. De obicei,
când sosea terciul, toată lumea era agitată pregătindu-şi gamelele
care mergeau din mână în mână după cum venea rândul la fiecare.
De data aceasta nici o mişcare, nici o gamelă nu s-a mişcat de la
locul ei...

376
 - Ce-i cu voi, mă? Ce se-ntâmplă aici Panaitescule? Ce şef de
cameră eşti tu dacă nu raportezi nimic? Urlă Ghebosu înecându-se în
propriul scuipat.
Panaitescu nu avansează prea mult în discuţii pentru că îi era
frică de “Neagra”. În acest timp, Cojocaru care era pe priciul de sus,
stânga cum intrai în cameră, aproape de uşă încearcă să explice:
- Oamenii din cameră sunt nemulţumiţi şi refuză mâncarea pe
timp nelimitat, vor să vină un procuror!
- Ce procuror, mă? Pentru ce să vină procurorul aici, hai?
Pentru ce? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Jilava! Cum adică să nu
mâncaţi?!
Între timp, apare în pragul uşii ofiţerul de serviciu. Face semn
celor doi “şuţi” să iasă afară din cameră, apoi intră pe spaţiul dintre
priciuri privindu-ne pe rând când pe cei din stânga când pe cei din
dreapta în timp ce păşea încet spre fundul camerei, ca şi cum ne-ar
număra. La întoarcere spre uşă, pe la mijlocul camerei se opreşte,
priveşte spre cineva de pe priciul de jos:
- Tu de ce nu mănânci, mă?
- Domnule căpitan, uita-ţi-vă cum arăt! Nu se mai poate!
Zdrenţele de pe mine, plămânii mei de ani de zile… Omul căuta în
continuare să îndruge necaz după necaz, în timp ce ofiţerul trecuse
mai departe la un altul…
- Tu ce ai, mă?
- Boala, d-le căpitan, păduchii, lipsa de apă, săpun, rupturile de
pe mine, mă sufoc, medicamente… să vină un procuror, să vină…
Căpitanul ajunsese la uşă, în urma lui bolnavul continua în van
să-şi spună păsul… Necazurile erau atât de multe, încât nimeni nu
mai era în stare să asculte sutele de glasuri care se doreau auzite.
- Ţine-ţi minte ce vă spun, tot ce faceţi este spre răul vostru, nu
vă daţi seama ce vă aşteaptă! Erau cuvintele pe care le repeta
căpitanul, ajutat şi de Ghebosu. Amândoi se străduiau îndemnând
oamenii să servească terciul prin care Ghebosu învârtea încet
polonicul.
- Să vină un procuror, un procuror, un procuror… Din mai
multe părţi ale camerei s-auzeau voci pronunţând cuvântul
“procuror”.
377
 Hârdaiele au rămas nemişcate între priciuri, ofiţerul şi Ghebosu
au închis uşa, bombănind ceva de ne-nţeles. Cojocaru n-a mai spus
nimic şi nici nu s-a afişat ca purtător de cuvânt al camerei, spre a nu
fi tras la răspundere. La prima vedere, totul a fost recepţionat ca o
manifestare spontană, de care nimeni nu se face vinovat. În realitate,
cam aşa au şi stat lucrurile. După ce uşa a fost închisă, o tăcere
apăsătoare a cuprins camera. Peste terciul din hârdaie s-a prins o
pojghiţă subţire, de care nimeni nu s-a atins. Sporadic, au început
şuşotelile:
- Ce-o să fie? Cum o s-o scoatem la capăt? Ce-o să ne facă?
Dacă vom rezolva ceva cu asta?…
Mulţi înghiţeau în sec, privind hârdaiele pline cu terci. Nu
spuneau nimic, se vedea însă cum îi apasă foamea. Când s-au adus
hârdaiele cu mâncarea de prânz, nu au fost discuţii. Se ştia că
oamenii sunt în grevă şi refuză mâncarea. Trebuie subliniat faptul că
momentul pentru declanşarea acestei greve, a fost total nepotrivit şi
de neînţeles, dealtfel totul a şi pornit spontan.
În Jilava au fost perioade de cruntă sălbăticie şi nu s-a declanşat
nici un protest. Luni de zile mâncarea de prânz a fost doar o apă
fiartă în care plutea o frunză de varză murată, şi nimeni n-a refuzat
mâncarea. Au fost acţiuni de tortură şi percheziţii demne de Evul
Mediu şi nimeni nu a ridicat un deget sau o voce de protest… Acum,
când începând cu 2-3 luni în urmă mâncarea a început să fie din ce în
ce mai bună, oamenii nu vor s-o mai mănânce…Oricine ar fi venit să
vadă şi să guste mâncarea din hârdaie, nu i-ar fi găsit nici o pricină.
Fiecare deţinut din cameră avea ceva de spus şi nimeni nu venea să-l
asculte. Cu toate acestea, parcă nu trebuia să se declanşeze acum
protestul. În felul acesta gândeau mai mulţi, însă din spirit de
solidaritate cu întreaga cameră, amintindu-şi prin câte au trecut şi de
ce mai este în stare Jilava… şi-au menţinut dârzenia şi elanul de
luptă. După ce au fost aduse şi hârdaiele cu mâncarea de seară,
intervalul dintre priciuri pe o întreagă porţiune era ocupat de acestea.
Oamenii de pe priciul de sus, nu ne mai puteam da jos cu uşurinţă,
când era vorba ca toată lumea să stea jos între priciuri. La numărul de
seară, comandantul Închisorii, colonelul Cszaki, în fruntea unei
adunături de ofiţeri îşi face apariţia în pragul uşii. Ar fi vrut să treacă
378
printre priciuri spre fundul camerei, nu s-a putut din cauza
hârdaielor. După ce a privit sfidător peste priciuri, prefăcându-se că
nu ştie nimic de protest, a-nceput:
- Sergent, ce-s cu hârdaiele astea înşirate în cameră?
Luat pe nepregătite, sergentu’ n-a ştiut cum ar fi mai bine să
răspundă: protest, grevă, sau nu-i bună mâncarea. Comandantul n-a
mai aşteptat răspunsul sergentului, s-a adresat direct oamenilor:
- De ce nu vreţi să mâncaţi, mă?
Noi eram aşezaţi ca pentru număr, între priciuri spre fundul
camerei. N-a răspuns nimeni. Se repetă întrebarea, adresându-i-se
şefului de cameră.
- D-le comandant, protestul s-a declanşat spontan. Oamenii cer
să vină un procuror. S-au săturat de aşteptat. Fiecare are ceva de
spus, e greu de explicat, întrebaţi-i d-voastră!
Între timp, Ghebosu adusese un polonic pe care comandantu’
învârtindu-l prin mâncare, hârdău după hârdău, voia să se convingă
dacă sau nu mâncarea este proastă. Terciul de dimineaţă se făcuse
mămăligă, mâncarea de cartofi de la prânz răcindu-se, abia mai intra
polonicul în ea, iar arpacaşul cu marmeladă de seara, puteai să-l tai
cu cuţitu’… aşa mâncare mai rar. În ultimul hârdău, polonicul a
rămas înfipt ca un stindard în arpacaşul care încă mai era cald…
Vădit enervat, comandantul se retrage spre uşă pe lângă
hârdaie, încet să nu-şi murdărească cizmele. Ajungând în mijlocul
grupului de subalterni, se-ntoarce către cameră, aruncă o privire către
noi care stăteam în picioare înghesuiţi între priciuri şi întreabă:
- Ce-i cu voi mă? Ce v-a apucat? La nici o închisoare din ţară
nu se dă mâncarea pe care voi o refuzaţi! Nici acasă voi nu aveţi aşa
ceva!… La Jilava, voi vreţi mâncare de restaurant?…
D-le Comandant, intervine Cojocaru, oamenii au refuzat
mâncarea nu pentru că nu-i bună, ci pentru că vor să vorbească cu un
procuror.
- Aici, eu sunt Comandant şi procuror, mie trebuie să-mi
raportaţi tot!
Din înghesuiala în care eram, pe rând s-au auzit o mulţime de
voci care reaminteau:

379
 - Zeghile şi cămăşile de pe noi sunt rupte, păturile şi saltelele
putrede şi sfâşiate, n-avem săpun, apă, DDT, avem păduchi, aşteptăm
cu anii să fim scoşi la proces, de luni de zile cerem să fim scoşi la
raport, nimeni nu ne aude, asistenţa medicală lipseşte cu desăvârşire,
arătăm noi a oameni? Mâncarea? De ce n-aţi venit şi-n alte dăţi să
controlaţi mâncarea? Să vină un procuror, vrem să dăm în scris
despre tot ce se întâmplă aici!…
Comandantul, nu s-a lăsat înduioşat de tot ce i-a fost dat să
audă şi să vadă, a schimbat câteva cuvinte probabil cu ofiţerul
“politic”, apoi a făcut semn cu mâna să se facă linişte :
- Vă sfătuiesc să nu refuzaţi mâncarea! Cu aşa ceva n-o să vă
mai întâlniţi!…
Suita de ofiţeri s-a retras, câţiva “şuţi” au scos hârdaiele undeva
pe culoar, noi retrăgându-ne pe priciuri fiecare pe locul care-l aveam.
Noaptea care a urmat nu a fost uşoară pentru câţiva bolnavi pe care-i
aveam în cameră şi pentru cei vârstnici. Dealtfel, încă de la începutul
grevei, dimineaţa când s-a adus terciul, Cojocaru a ţinut să precizeze:
- Face fiecare cum vrea. Nimeni nu vă îndeamnă să refuzaţi
mâncarea. În cameră avem oameni bolnavi, care ar putea deveni şi
mai bolnavi… Avem oameni bătrâni foarte slăbiţi, s-ar putea
îmbolnăvi.
Ghebosu, care stătea lângă hârdăul de terci, a auzit toate aceste
îndemnuri şi într-un fel şi-a dat seama că protestul este ceva spontan,
nepus la cale de cineva anume, care ar putea fi tras la răspundere
pentru "Incitare la nesupunere".
La auzul acestor cuvinte, bolnavii, care cum a putut şi-au
manifestat dorinţa de solidaritate la grevă:
- Noi aici ne-am îmbolnăvit, mereu am cerut să ne vadă un
medic, nimeni nu ne-a auzit, mai bine murim decât să renunţăm la
protest!…
Cam în aceiaşi termeni s-au manifestat şi bătrânii, în a căror
piepturi abia mai pâlpâiau câteva firimituri de viaţă…
Atitudinea bolnavilor şi a bătrânilor a contribuit foarte mult la
consolidarea spiritului de rezistenţă şi luptă a celor sănătoşi şi încă
nehotărâţi pe deplin. În ziua următoare, la fel ca-n prima, hârdaiele
cu mâncare au fost înşiruite între priciuri.
380
 Nimeni, în afară de Ghebosu nu ne-a mai îndemnat să mâncăm:
- Mă, în Jilava n-au fost şi nici nu vor fi greve!… Ce faceţi voi
i-un moft! Voi încă nu ştiţi de ce este-n stare Jilava… Băgaţi-vă
minţile-n cap şi mâncaţi! Panaitescule, ai polonicul aici, dă-le
mâncare la cei care vor!
A închis uşa, şi nu ne-a mai avut grija. Nici schimbul de seară,
nu s-a sinchisit văzând cum sunt scoase hârdaiele din cameră, fără ca
cineva să fi gustat din ele. În timpul celei de-a doua zi de grevă,
discuţiile care au avut loc în cameră, au vizat în cea mai mare parte
motivele protestului, reieşind convingător şi pentru cei mai pasivi
justeţea acţiunii. Dezumanizarea ajunsese mult prea departe pentru ca
cineva să mai regrete dacă va muri sau va trăi, urmare acestei
demonstraţii. De neaşteptat a fost faptul că parte din bolnavi au
început să se simtă mai rău spre sfârşitul celei de a doua zi. S-a cerut
insistent ca aceştia să fie scoşi la Infirmerie. Spre deosebire de alte
dăţi, ofiţerul de serviciu a venit, a văzut despre ce este vorba şi a
ordonat sergentului ca cei câţiva bolnavi să fie conduşi la Cabinetul
Medical. Ca-n totdeauna neîncrezători, noi am fost convinşi că din
cei scoşi la infirmerie, au fost unu sau doi turnători.
Peste noapte şi alţii au acuzat dureri intestinale şi ameţeli, dar
nici unul nu s-a plâns de starea în care se află. A treia zi dimineaţa,
după ce a trecut numărul şi a fost adus terciul, şeful de cameră,
văzând că situaţia se agravează, după ce s-a consultat cu mai mulţi
din jurul său, a făcut o propunere:
- D-lor, nimeni nu ne-a impus să facem acest protest refuzând
mâncarea. Nu toţi pot suporta la fel încercarea prin care trecem, unii
dintre noi sunt foarte slăbiţi, nu-i nici o ruşine dacă acceptă să
mănânce. Ceilalţi care suntem în stare, vom continua protestul!
Unul dintre cei care noaptea trecută avusese ameţeli şi
sfâşietoare crampe la stomac, lungit undeva pe priciul de jos în
apropierea hârdăului, abia sprijinindu-se în coate, intervine:
- Ce te-a apucat d-le Panaitescu? Noi am cerut să vină un
procuror! Nu renunţăm la cererea pe care am făcut-o! Ei m-au adus
în starea asta! Nu renunţ nici dacă mor! Ce faci d-le, dai mâna cu
Administraţia? Mai mare ruşinea! Ptiu, ci-o fost s-aud?… dă să
scuipe spre hârdău, scuipatu’ prelungindu-i-se doar pe barbă…
381
 Unora, parcă li se-ncinsese balele pe cerul gurii şi-ar fi muşcat
din “Mărul oprit”. La auzul celor de mai sus, abia articulate de unul
cu adevărat bolnav, li s-a sleit amestecul din gură… Ruşinat, şeful de
cameră, şi-a justificat intenţia într-un gest umanitar, el fiind adeptul
continuării grevei.
Cu toate că era în a treia zi de grevă, noi ne continuam la un
nivel mult mai scăzut activităţile începute mai dinainte: cercuri de
engleză, franceză, istorie, etc. etc.
Prin schimbul de mesaje, foarte greu realizate, n-am înţeles
dacă şi camerele 9-12 Reduit sunt sau nu în grevă. În aceste zile, pe
coridorul nostru nu s-a auzit nici o mişcare, nici un foşnet care de
obicei se auzea când “şuţii” făceau curăţenie. Când a fost vremea să
se împartă mâncarea de prânz, s-au auzit paşii celor care duceau
hârdaiele spre camerele 9-12, şi cum s-au lăsat hârdaie şi în
apropierea camerei noastre. Uşa întârzia să se deschidă, lucru ce nu
prea se-ntâmpla. După vreo oră şi ceva, în sfârşit uşa se deschide, şi
o întreagă suită de ofiţeri în frunte cu Cszaki îşi face loc să intre
înăuntru. Ca să încapă cât mai mulţi, parte din ei au înaintat şi printre
priciuri. În afară de ofiţerii pe care-i mai văzusem pe-acolo, erau
câţiva cu grad superior pe care nimeni nu-i cunoştea. Cei care eram
pe priciul de sus, ne-am ridicat în şezut, aţintindu-ne privirea spre
grupul de ofiţeri care intrase în cameră. Cei de pe priciurile de jos,
parte au ieşit pe spaţiul dintre priciuri, parte au rămas locului cum se
găseau. Semiîntunericul din cameră, putoarea de sudoare, urină şi
fecale, statornicită în spaţiul nostru ambiant, au irupt prin golul uşii
spre coridor, afişând fără tăgadă condiţiile în care trăim. Fără a se
codi prea mult, ofiţerul cu gradul cel mai înalt, unii au spus că avea
grad de general, a scos o foaie de hârtie din buzunarul vestonului, s-a
asigurat dacă-l urmărim cu privirea, apoi satisfăcut a-nceput a citi cu
curaj aproximativ următoarele:
- Conducerea Ministerului de Interne, analizând situaţia unor
cazuri de arestări abuzive, printre care şi dosarele celor din camera
aceasta,… a hotărât punerea imediată în libertate a celor care renunţă
la grevă… etc. etc.
Aceste cuvinte, au luminat ca un fulger pentru câteva fracţiuni
de secundă speranţele multora din cameră. Spre a se convinge că este
382
bine înţeles, ofiţerul mai citeşte odată “Anunţul”,… apoi
completează:
- Cine doreşte să plece acasă, să-şi facă bagajul şi să aştepte la
uşă!… Aveţi termen 5 minute!”…
În acele momente de răscruce, puţini au priceput, din privirea
pieziş-asiatică a ofiţerului, cum nevăzut mestecă sudalmă după
sudalmă, mestecându-ne şi pe noi dea valma!… Suita de ofiţeri s-a
retras în grabă fără ca cineva să mai privească în urmă… S-auzea
cum pe culoar “înalţii oaspeţi” încercau insistent să-şi desfunde
nările-nfundate până-n adâncuri cu duhoarea hoiturilor noastre. În
momentele următoare, o adevărată nebunie s-a revărsat peste minţile
oamenilor din camera noastră. Oricât am încercat să lămurim
lucrurile, să le spunem oamenilor că totul este o farsă, că generalul în
cauză poate să fie “un gardian” oarecare, împodobit cum se cuvine şi
c-o tinichea pe umăr, pentru a-şi realiza scopul lor.
Vorbele şi îndemnurile noastre la rezistenţă, se loveau de-o
ripostă la care nici nu ne-am fi aşteptat:
- Ce, dacă voi nu vreţi să plecaţi acasă, n-aveţi decât să
rămâneţi aici!… Noi plecăm!… Ni s-a oferit cu mărinimie… această
şansă, nu vrem s-o pierdem!…
Mulţi din cameră riscându-ne viaţa, am căutat să lămurim
lucrurile, n-a fost chip. Oamenii-şi strângeau în grabă boarfele rupte
şi jegoase aruncându-le în dezordine în câte-o sarsana mototolită pe
care strângând-o la subsuoară… se aliniau la coada formată între
priciuri, ochi şi urechi spre clanţa uşii…
Nici n-am băgat de seamă când “luptătorii” din preajma mea,
formaţi în timp şi cu migală de mine, au dispărut fără să-şi ia măcar
“rămas bun”…
Văzând cum mă străduiesc explicând în dreapta şi-n stânga, că
această acţiune nu-i decât o “cursă” pusă la cale de Administraţie, ei
au evitat să mai dea ochii cu mine. În această perioadă, gardienii au
urmărit prin vizetă, tot ce se întâmplă în cameră. Când au socotit că
sunt destui care aşteaptă nerăbdători să plece acasă… au deschis uşa.
Îmbulzeala de la uşă a fost ridicolă. Aproape că se călcau pe
picioare…

383
 Hotărâţi ca să continuăm protestul, am rămas mai puţini de o
treime, printre care şi majoritatea bolnavilor. După ce uşa a fost
închisă, o linişte apăsătoare şi-ntr-un fel chinuitoare învăluia sufletul
şi chipul fiecăruia din cei rămaşi. “Cum de-au putut exista atât de
mulţi naivi printre noi?”, se-ntreba fiecare-n sinea sa. La câteva
minute după ce ultimul plecat “spre casă”… trăsese talpa bocancului
peste pragul uşii, semn de cale liberă spre casă şi pentru cei rămaşi
încă în cameră, prietenul Grama de pe priciul de vizavi, mă
atenţionează:
- Măi Filaret, vezi că Anghelescu la plecare, ţi-a luat bocancii
tăi!…
Am sărit ca fript de pe priciul de sus, cunoşteam rămăşiţele de
ghete ale lui Anghelescu arătând ca nişte târlici de care abia se mai
ţinea o fâşie de talpă...
Înciudat şi cu aceşti târlici în mână, am început să bat puternic
în uşă. Nu credeam că mai este cineva prin apropiere ca să-mi
deschidă. Totuşi, după câteva bătăi, un ofiţer a deschis. N-a apucat să
mă-ntrebe despre ce-i vorba, am ţâşnit ca un arc pe culoar şi-n pas de
vijelie am pornit-o spre ieşire. Atât ofiţerul cât şi gărzile care
străjuiau pe-o parte şi alta culoarul cu automatele îndreptate spre
trecător, au fost convinşi că eu sunt o rămăşiţă din cei care au
renunţat la grevă şi urma să plece acasă…
Când am ajuns în curte, erau atât de mulţi oameni, încât mi-am
pierdut speranţa de-al mai găsi pe Anghelescu, cea mai mare parte,
fiind necunoscuţi mie.
În după amiaza acelei zile de vară, un soare dogoritor scălda
feţele vesele ale sutelor de oameni, a căror gânduri erau pornite deja
la drum spre casă… În curte, era stabilit un anume spaţiu accesibil
deţinuţilor delimitat printr-un cordon de soldaţi bine instruiţi care nu-
şi luau degetul de pe trăgaci. Undeva într-o margine, concomitent din
mai multe hârdaie se împărţea mâncarea, aşa ca să se sature fiecare,
să nu plece la drum flămând…
- Anghelescule! Anghelescule! Am început să strig din ce în ce
mai tare, prin mulţime. Unde eşti Anghelescule?!
Aud în sfârşit o voce plângăreaţă:
- Aici sunt d-le Filaret!
384
 M-am îndreptat spre locul unde i-am auzit vocea:
- Nenorocitule, ce eşti! Tu pleci acasă… şi-mi iei bocancii din
picioare lăsându-mă desculţ? Să-nfrunt eu iernile ce vin cu picioarele
goale? Ruşine să-ţi fie!
Când îl căutam grăbit printre oameni strigându-l, cătrănit cum
eram, mă bătea gândul că numai un pumn să-i dau, aşa… ca s-o ţină
minte. În faţa lui când am apărut şi-am văzut cum devorează
mâncarea ce-o primise ceva mai înainte, cum stomacu-i dorea totul
aşa cum era, nemestecat, cum scociora în fundul unei gamele
scâlciate doar s-o mai putea desprinde ceva… am simţit cum mi se
sfâşie inima de milă. Îmi părea rău c-am venit să-mi i-au bocancii
înapoi. Încă mai avea mâncare-n gură când a-ngenuncheat şi după ce
a-nghiţit, a privit în sus spre mine şi ca-ntr-o rugăciune a izbucnit în
plâns:
- Am greşit d-le Filaret, am greşit amarnic, te rog să mă ierţi!
N-am făcut aşa cum m-ai învăţat, să fiu “cinstit, drept şi ne-
nfricat!”...
- Anghelescule, te iert din tot sufletul, te iert! Ţi ia-şi lăsa… tu
pleci acasă, eu rămân pentru cine ştie câţi ani ?!… I-am dat mâna să
se ridice de jos îmbrăţişându-l la piept ca pe un frate…
Desculţ, cu bocancii strânşi în braţe, am pornit în pas alergător
înapoi spre cameră. Când am ajuns la intrarea în culoarul ce ducea
spre Reduit, gărzile se retrăsese de pe culoar spre ieşire afară, în
curte.
- Ce faci, mă? Unde te duci? Ce te-a apucat?!…
M-au întrebat simultan mai mulţi soldaţi, somându-mă.
- Mă-ntorc în camera mea, eu sunt de la 4…
- Tu eşti plecat acasă mă, nu ştii? Unde te trezeşti aici? Nu mai
ai voie să te-ntorci acolo! Ofiţerul de serviciu este plecat, noi nu
avem cheile şi nici să lăsăm pe cineva să se mai întoarcă prin culoar,
treci înapoi în curte!…
Văzând că aceştia aproape mă iau pe sus să mă ducă înapoi în
curte, am apelat insistent să vină ofiţerul de serviciu cu cheile să-mi
poată da drumu’ s-ajung la camera mea. Un soldat mai bun la suflet,
a dat o fugă şi s-a întors cu Ghebosu:

385
 - Tu ce cauţi aici mă? Nu se poate ce-mi spui tu! Odată ieşit
afară, rămâi cu ceilalţi în curte şi pleci acasă! Nu-nţelegi ce-ţi spun?
Pleci acasă măă!…
Soldaţii, auzind cele spuse de sergent au înţeles că trebuie să
mă ducă la ceilalţi în curte, la nevoie chiar pe sus în forţă…
- D-le sergent, uitaţi-vă cum arăt, cămaşa şi tot ce am pe mine
sunt numai zdrenţe, sarsanaua cu lucrurile ce le mai am sunt în
cameră, cum pot eu în halul ăsta să mă duc acasă?…
La auzul celor de mai sus, n-a mai stat pe gânduri:
- Hai, dă-i drumu’ la cameră!…
Înduplecându-l pe Ghebos să-mi dea voie să revin în cameră,
mi s-a părut c-am obţinut o mare victorie…
Încă nu se restabilise calmul şi liniştea în sufletul celor rămaşi
în cameră. Această acţiune a fost atât de surprinzătoare şi cu totul de
neaşteptat, încât între timp se mai ivise câteva cazuri doritoare să
renunţe la grevă şi să plece acasă… Nu se mai putea! Ajuns la locul
meu, cu nimeni împrejur, epuizat de trăirile şi emoţiile prin care
trecusem, n-aveam chef să mai vorbesc cu cineva.
Cei rămaşi în cameră, erau curioşi să ştie ce s-a întâmplat cu cei
plecaţi? N-a fost chip să fiu lăsat în pace. A trebuit să le explic, tot ce
văzusem că se-ntâmplă afară. De reţinut, că în curte erau oameni şi
din alte camere, despre care noi nu ştiam, bănuiam doar că sunt în
grevă. În continuare, cei rămaşi în liniştea şi semiîntunericul din
cameră, întinşi în voie pe priciuri, împleteam gânduri în legătură cu
ce s-ar mai putea întâmpla.
După ce a mai trecut ceva timp, uşa camerei s-a deschis şi
Ghebosu împreună cu ofiţerul de serviciu au intrat în cameră. Noi ne-
am ridicat în şezuturi, fiecare la locul lui, privind spre cei doi. În
timp ce Ghebosu a făcut semn “şuţilor” de pe culoar să introducă
hârdăul cu mâncare înăuntru, ofiţerul întreabă:
- Voi, ce-aveţi de gând să faceţi mă?
Răspunsurile au fost categorice din partea celor întrebaţi:
- Continuăm protestul până vine un procuror!
- În câteva minute, o să vină şi procurorul, completează
ofiţerul.

386
 La auzul acestor cuvinte, până şi bolnavii au început să se
mişte, să-şi formuleze cu grijă întrebările. Se deducea, că procurorul
este prin apropiere, pentru că cei doi au ieşit pe culoar fără să încuie
uşa.
Însoţit de ofiţerul de serviciu şi Ghebosu, un domn bine legat,
înalt, proaspăt bărbierit, intră în cameră încetinind pasul la trecerea
pragului, salută continuând înaintarea până în fundul camerei, fără să
spună un cuvânt. Avea o uniformă gri-petrol care impunea autoritate
şi respect. Revenit lângă uşa de la intrare, procurorul a-nceput cam în
felul următor:
- Sunt împuternicit din partea Procuraturii… să vă ascult
revendicările. Am văzut starea în care vă aflaţi, ştiu că sunteţi în
grevă, ce nemulţumiri aveţi?
Aşa cum s-au desfăşurat evenimentele până acuma, oamenii au
înţeles că este cu adevărat un procuror căruia pot să-i aducă la
cunoştinţă necazurile. Pentru că din mai multe părţi ale camerei s-au
auzit voci care doreau să-şi facă cunoscut păsul şi nu se mai înţelegea
nimic, procurorul a ridicat mâna în care ţinea un creion, a făcut semn
să se facă linişte:
- Dac-o să vorbiţi cu toţii aşa cum a-ţi început, eu n-am să
înţeleg nimic. Să vorbească unul, care să prezinte problemele
valabile şi pentru ceilalţi!.
Mai multe voci, au indicat numele lui Cojocaru.
- Cine este Cojocaru? Să vorbească!
De pe priciul de sus, chiar în apropierea uşii, Cojocaru, cu
foarte mult simţ de răspundere, cere ca mai întâi cei doi care-l
însoţesc să părăsească camera, apoi prezintă pe rând problemele:
Suntem ţinuţi aici cu anii, fără să fim scoşi în Instanţă să se clarifice
situaţia noastră. Asistenţa medicală lipseşte cu desăvârşire. Avem
bolnavi netrataţi, ajung să fie scoşi din cameră pe pătură pe ultimul
drum. Zeghele de pe noi şi păturile sunt rupte şi degradate. N-avem
săpun şi apă să ne spălăm rufele murdare şi jegoase, n-avem DDT,
păduchii mişună prin cameră, nu suntem scoşi la aer decât rar şi
pentru un timp scurt, limitat. Legătura cu familiile noastre este
interzisă cu desăvârşire, vrem să comunicăm cu familiile. Exceptând
ultima perioadă, regimul alimentar din Jilava este unul de
387
exterminare. Comportamentul personalului de pază depăşeşte
limitele inumanului. Suntem supuşi unor cazne şi încercări greu de
suportat… Cojocaru se opreşte, pentru ca procurorul să-şi poată nota
problemele.
- Mai ai ceva de spus?
- Da, d-le procuror, sunt ofiţer din armata Regală română, am
fost luat prizonier de pe frontul din Moldava, după încheierea
Armistiţiului… cu Uniunea Sovietică. Am fost purtat prin cele mai
renumite lagăre de muncă din Rusia, până-n Nordul Îndepărtat la
minus 50 grade Celsius, nicăieri n-am întâlnit un regim de
exterminare mai crunt decât la Jilava! Ruşii, cât sunt ei de bolşevici,
s-au purtat cu mult mai omeneşte decât “fraţii” noştri români!… Am
fost arestat şi-ntemniţat din momentul revenirii în ţară din
prizonierat, fără să mă fi manifestat politic în vreun fel. Trec anii…
nu sunt chemat în Instanţă, cum este posibil aşa ceva?
Procurorul, a mai rămas câteva momente cu privirea spre hârtia
unde îşi notase problemele, apoi a conchis:
- Nu toate problemele pe care le-am notat o să se poată rezolva
imediat. Mă voi strădui însă, cât se va putea. Cred că motivele pentru
care a-ţi declarat grevă, au fost aduse la cunoştinţa Procuraturii.
Cojocaru a întrebat dacă cineva mai are de pus vreo întrebare.
Nimeni nu s-a anunţat.
- Din acest moment, protestul nostru încetează, fiecare să se
pregătească pentru a primi mâncarea, a mai adăugat el.
Sub supravegherea ofiţerului de serviciu s-a împărţit mâncarea,
rămânând şi pentru suplimente. Până la numărul de seară, nu ne-a
mai avut nimenea grija.
În ziua ceea nu s-a mai ţinut nici un “cerc ştiinţific”…s-au
petrecut atâtea încât unii oameni se întrebau dacă nu cumva şi
“procurorul” să fi fost un travestit, care şi-a jucat bine rolul…
După ce s-a servit masa, cea mai mare parte ne-am întins în
voie pe locurile noastre, într-un fel ca să ne facem siesta…
Spre deosebire de alte dăţi, la numărul de seară am fost
număraţi om cu om, să se ştie exact câţi oameni au mai rămas, şi câţi
au plecat acasă…

388
 În continuare, noi am strâns rândurile, astfel ca cei rămaşi să ne
ţinem de-olaltă. Acum aveam alţi vecini, băieţi unu şi unu printre
care şi Grama, care mă atenţionase de bocanci. Din cele petrecute
peste zi, nu le-am prea băgat noi în seamă ştiind că totul se bazează
pe minciună, crimă şi înşelăciune. Odată ajuns la Jilava, viaţa ta nu
mai contează…
Va face procurorul ceva, când poate nici nu-i procuror?!
Măscăriciul ăla de “general”, care se scremea să scoată câteva vorbe,
are el puterea să pună-n libertate “infractori”… după care
Securitatea a alergat zile şi nopţi? Cu neputinţă! A fost concluzia
noastră unanimă.
După numărul de seară, până aproape de stingere toţi am
comentat în fel şi chip cele petrecute peste zi în camera noastră. Mai
erau câţiva care regretau aproape cu lacrimi la ochi că solidarizându-
se cu noi… au ratat şansa de a pleca acasă..“ Ăia au fost deştepţi, au
ştiut să profite de moment, asemenea ocazie nu vom mai prinde noi,
unii dintre ei poate chiar au şi ajuns acasă, aşa ne trebuie!”… Astfel
de discuţii mai mult în şoaptă, au avut loc în toată după amiaza zilei
până seara târziu după număr. Într-un anumit fel, se vedea cum ici,
colo, unele regrete se menţin la o cotă destul de fierbinte…
Se apropia ora stingerii, fiecare dintre noi căutam să ne aranjăm
culcuşul pentru noapte. Nu ne-am aşteptat ca ziua care era pe
terminate, să ne fi adus atâtea surprize dintre cele mai neaşteptate.
Cu foarte puţin timp înainte de a se da stingerea, când în
cameră se aşternuse liniştea specifică sfârşitului de zi, uşa la cameră
se deschide brusc, duşmănos şi de neaşteptat la momentul respectiv.
Cum eram întinşi sub pături, ne-am ridicat în coate să vedem ce se
întâmplă. În pragul uşii, ofiţerul de serviciu şi schimbul lui Ghebosu
face semn cu mâna că se poate intra. Tabloul care ne-a fost dat ca să-
l vedem trăindu-l, a fost unul la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Toţi
aceia cărora “generalul” le adusese “libertatea” întocmindu-le chiar şi
foi de drum… şi pe care noi îi consideram în tren spre casă, acum
erau împinşi din spate să intre buluc în camera din care au fost
scoşi…
Totul s-a petrecut în mare grabă, fără gălăgie, cei care nu s-au
mişcat mai repede au primit şuturi în fund şi ghionţi pe la coaste
389
care le-au simţit multă vreme. În faţa acestei scene degradante,
reacţia camerei a irupt instantaneu şi necontrolat în valuri de furtună:
Huo! Huo! Trădătorilor! Trădătorilor! Ptiu!…
Ruşinaţi şi cu “coada-ntre picioare”, fiecare căuta să-şi ocupe
cât mai repede un loc pe priciul de jos sau de sus, ascunzându-şi
obrazul terfelit în sarsanaua-i jegoasă. A fost o scenă penibilă,
înjositoare şi greu de suportat. Să-ţi părăseşti tu camarazii în plină
bătălie pentr-un polonic de-amestecătură cu iz de hoit, este ceva de
care şi Iadul se-ngrozeşte!…
Semnalul de stingere, izbindu-se din zid în zid, a ajuns şi la
urechile noastre. De la această oră, se mai putea vorbi doar în şoaptă.
Cei pentru care plecarea acasă nu ne-a surâs… ne-am culcat şi dormit
liniştit. Cei care se văzuse în drum spre casă… apoi împinşi de la
spate înapoi în camera din care au ieşit, somnul a fost doar o
himeră… Ruşine, ruşine, de trei ori ruşine! Ei credeau că nu se vor
mai întâlni cu cei pe care i-au abandonat în momente grele şi de
cumpănă. Că timpul… şi uitarea, vor spăla totul, şi dacă va mai reuşi
cineva să supravieţuiască...justificări se vor găsi. Cum va da
Anghelescu ochii cu restul camerei, când gestul său i-a uimit pe toţi?
Chiar sătenii lui când aşteptau în curte foile de drum… văzându-i
fapta, l-au mustrat cumplit:
- Să iei tu bocancii învăţătorului nostru care de-atâta timp ne-a
învăţat de toate? Să-l laşi desculţ pe mai departe în închisoare?
Anghelescule, ce ţi-a fost de cap?”…
Coşmarul unor regrete îi măcinau pe toţi. Cu toate că trecuse
prin destule examene, încă mai aveau de învăţat. Vor trebui să mai
sufere încă mult cei traşi pe sfoară, pentru a-nvăţa cu adevărat ce-
nseamnă comunismul şi braţul său armat: Securitatea. Nu s-au
semnalat reproşuri din partea unora, pentru gestul de laşitate
manifestat în ziua precedentă. Comportamentul gardienilor a rămas
neschimbat, doar că mâncarea a-nceput pe zi ce trece să fie din ce în
ce mai proastă. Ni s-a dat ceva săpun şi DDT. După vreo săptămână
am fost scoşi la aer, nu cu regularitate. Anghelescu, cu grupul care
stătuse pe lângă mine, acum se aciuase undeva în celălalt capăt al
camerei, spre uşă. În continuare, nu am mai discutat cu ei cât am stat
în camera 4. După mai bine de-o lună, ne-au fost schimbate zeghile
390
şi păturile cu grad mare de uzură. Nu eram siguri dacă aceste mici
semne erau efectul protestului nostru, sau ceva normal. Cele câteva
zile când s-a dat o mâncare mai bună, noi am interpretat-o ca ceva
trecător şi de scurtă durată, cum de altfel s-a mai întâmplat: o vizită
străină, o delegaţie a Crucii Roşii, ceva de felul acesta. De la oamenii
care pe parcurs au fost scoşi la proces, am aflat că şi la alte camere au
avut loc proteste prin refuzarea mâncării, nu în acelaşi timp cu al
nostru, în toate cazurile fără rezultatele aşteptate.
An de an, Sărbătorile de iarnă şi ale Paştelui, au fost mult mai
greu de suportat decât cele obişnuite. În afară de un regim alimentar
care să te facă să stai lungit pe prici, severitatea excesivă a
gardienilor şi nescoaterea la aer, mai intervenea şi reprimarea
sălbatică. Dacă gardienii sau santinelele din jur auzeau, sau numai li
se păreau că aud o voce amintind de “Naşterea” sau “Învierea”
Domnului, sau “Pluguşorul se porneşte”… camera respectivă era
călcată în picioare printr-o percheziţie, care nu putea fi dată uitării
multă vreme.
După reanchetarea cazului nostru la Securitate, care n-a durat
mult, şi readucerea la Jilava, nu se ştie dacă a întregului lot, noi n-am
mai ştiut nimic unul de altul. Izolarea a fost aşa de bine pusă la
punct, încât eventualele comunicări între noi, a fost exclusă.
Conduita generală care trebuia s-o avem la proces, era marcată încă
de la prima înfăţişare în Instanţă. Se pare că Securitatea la reanchetă,
a convins pe câţiva să recunoască ceva, în schimbul unei clemenţe.
Acest lucru l-am bănuit numai.
La mai bine de un an de la prima noastră audiere, într-un secret
desăvârşit, duba strecurându-se pe sub umbrele copacilor rânduiţi pe
marginea şoselei, a poposit lângă treptele aceluiaşi Tribunal.
Trecătorii care se opreau din mers insistând cu privirea spre noi care
urcam încet treptele spre intrarea în Tribunal, erau obligaţi de
posturile fixe de Miliţie să iuţească pasul pentru a ieşi din zona
respectivă.
Soarele blând înviora întreg peisajul. În trecere spre intrare,
privirile noastre însetate abia dacă mai apucau să prindă câte-o
frântură din cotidian.

391
 Sala de şedinţe fiind ocupată, noi am fost înghesuiţi pe nişte
laiţe într-un spaţiu anume amenajat, undeva în fundul unui coridor. O
formaţiune de soldaţi înarmaţi cu automate făceau un zid despărţitor
între noi, şi cei care aveau de trecut prin spaţiul respectiv, din
personalul tribunalului. Între noi s-a ivit un motiv de discuţii în
şoaptă, în sensul că vrem să luăm legătură cu avocaţii noştri în
vederea unei apărări eficiente. Ştiam că soldaţilor care ne păzesc, “nu
avem voie să le punem întrebări”. La un moment dat, Ciungu’,
Preşedintele completului care urma să ne judece, apare grăbit printr-o
uşă din dreapta noastră şi-şi continuă drumul prin faţa noastră spre o
altă uşă care ducea în sala de şedinţe.
- D-le judecător, i-am strigat, încercând să nu pierd ocazia de a
cere… Faptul că m-am ridicat în picioare şi pe un ton puţin mai
neconvenţional, i-am tulburat gândurile într-un moment când nu se
aştepta la aşa ceva, l-a enervat până la furie. Ca un arc s-a întors spre
noi şi ca ieşit din fire, izbucneşte:
- Stai jos banditule, aici n-ai voie să vorbeşti!…
“Ieşirile” necontrolate ale Ciungu-lui, ne-au lăsat o impresie
detestabilă. Faţa lui rumenă, aproape instantaneu a devenit pământie,
iar muşchii maxilarului îmbibaţi cu Adrenalină, abia mai puteau fi
ţinuţi în frâu… În timp ce arătătorul de la mâna lui dreaptă impunea
un anume gest, automatele soldaţilor s-au şi îndreptat spre mine ca şi
când ar fi trebuit să mă şi execute... Va să zică, Judecătorul ştia
dinainte că noi suntem bandiţi...În faţa lui eram şi condamnaţi,
înainte de a fi judecaţi...
Prezumţia de nevinovăţie în Dreptul penal comunist, nu apare
ca o necesitate. Concluziile Securităţii, recomandările acesteia, sunt
cele care hotărăsc totul şi care trebuie de urmat. Faptul că s-a stropşit
la noi, ocărându-ne şi desconsiderându-ne nu ne-a impresionat.
Trecusem noi prin situaţii mult mai degradante şi inumane decât
ieşirile necontrolate ale unui activist de partid.

392
 CAPITOLUL 10

“ Nici lauri, nici mirt şi nici roze

n-au vrut pentru noi să zâmbească.
Tot cerul de-atunci de moloz e,
Luceafărul tânăr de iască”.
Radu Gyr

În sala de şedinţe noi am fost introduşi pe o altă uşă, nu pe unde

intrase Ciungu. Sala era plină până la refuz. Din cauza
instrucţiunilor severe, şi a mulţimii din sală, nu am putut da ochii cu
cineva din familia mea. După ce s-a făcut apelul acuzaţilor,
procurorul a început să citească actul de acuzare pentru tot grupul şi-
n continuare pentru fiecare învinuit în parte. Faţă de rechizitoriul
iniţial, reanchetarea cazului nu a adus nimic nou în favoarea noastră.
S-a completat doar că parte din grup, printre care am fost nominalizat
şi eu, am instigat la nerecunoaşterea faptelor, pentru care s-a cerut
circumstanţe agravante. S-a insistat că acuzarea dispune de probe
elocvente şi fără putinţă de tăgadă privitor la învinuirile ce se aduc
celor din boxă şi cere instanţei să aplice pedepse maxime, faptele
încadrându-se în “Crimă de Uneltire… conf. Art. 209, partea III-a
Cod penal”. S-a mai cerut în continuare, circumstanţe atenuante
pentru cei care şi-au recunoscut faptele şi nu prezintă un pericol
social, în eventualitatea punerii acestora în libertate. Faptele
recunoscute de noi la Securitate nu corespundeau nici pe departe cu
cele pe care procurorul le citise în faţa instanţei. În ce mă privea, eu
recunoscusem că “am avut unele discuţii împotriva Armatei sovietice
şi a guvernului comunist”. Nerecunoscând rechizitoriul, noi am
acuzat din nou Securitatea şi procuratura pentru vehicularea, fără
simţ de răspundere a unor acţiuni imaginare de răsturnare a
guvernului comunist sau a reorganizării Mişcării Legionare, pe care
le-am fi săvârşit.
393
 Din nou Anderca şi cu Turtureanu s-au luat la ceartă cu
procurorul, din nou au fost scoşi afară din sală, apoi readuşi pe banca
acuzării.
După ce s-a răspuns la întrebările Ciungu-lui, şi fiecare a spus
ce avea de spus, a luat cuvântul apărarea. De data aceasta valorosul
avocat Ionel Teodoreanu, nu mai era. Familia lui Pompiliu angajase
un alt avocat. Când a ajuns rândul ca d-l avocat Râznic Nicolae să ne
ia apărarea, - lui Toderică şi mie - neştiind cum se va pune problema,
ne-am pregătit să fim gata pentru orice eventuală întrebare ni s-ar
pune. Avocatul Râznic, pe care nu ştiu cine l-a recomandat părinţilor
noştri, era un om cu totul deosebit. De talie mijlocie, păr şi ten
brunet, avea în jur de 50 de ani, în plină vigoare, cu o eşarfă neagră
peste ochiul stâng, semn că era invalid de război, de loc din părţile
Cernăuţilor, era gata să se dezlănţuie în apărarea noastră.
Înainte de a lua cuvântul, d-l Râznic ne-a făcut un semn discret
să ne liniştească, noi înţelegând că el ştie ce are de făcut. După ce a
avut grijă să-şi dreagă glasul, a luat-o încet, repetând una după alta
acuzaţiile pe care procurorul ni le adusese mai înainte fiecăruia,
accentuând gravitatea faptelor pe care le comisesem… În timp ce
depăna cele arătate mai sus, Râznic îşi îndrepta privirea când spre
procuror, când spre hârtiile pe care le avea în faţă. La un moment dat,
se întoarce spre Ciung şi-ncepe aproximativ în termenii următori:
- Tovarăşe Preşedinte, dumneavoastră. credeţi că aceşti tineri
au putut săvârşi faptele pentru care sunt acuzaţi? Imposibil! În
calitate de colegi la Institutul de Ştiinţe Economice, sigur că s-au
cunoscut între ei, au putut să aibă şi discuţii împotriva Armatei roşii
de care se împiedică toată lumea pe stradă, au vorbit şi împotriva
comunismului, aşa este studenţimea, nu-nghite orice. A vorbi despre
ceva nu este o crimă! Dacă Turtureanu şi Anderca, au mers la cantina
ISE-ului să-şi potolească foamea c-o porţie de ciorbă, ne având
cartele de masă, nu înseamnă că i-au şi făcut legionari pe studenţii
întâlniţi acolo! A reorganiza Mişcarea legionară de nişte tineri care
până la Securitate nici n-au auzit de această “Mişcare”, este de
neconceput! Aceşti tineri îşi vedeau de munca lor, unii ca studenţi,
alţii ca specialişti în producţie. Ideea răsturnării guvernului comunist
aparţine Securităţii, pentru ca inculpaţii să poată fi încadraţi la
394
“Crimă de uneltire”. În realitate, fiecare îşi vedea de munca sa,
conştient fiind că nici o forţă din interior sau exterior n-ar fi în stare
să răstoarne guvernul de la Bucureşti.!
Pe parcursul pledoariei avocatului, Ciung-ul a intervenit nervos
de mai multe ori, cerându-i să se limiteze la faptele comise de
inculpaţi. Râznic, a ştiut să argumenteze că tocmai “faptele” lipsesc,
Securitatea n-a adus nici o probă concretă de vinovăţie. Securitatea a
adus în instanţă nişte declaraţii smulse sub ameninţare şi tortură.
Aceste declaraţii pe care le aveţi în faţă, continuă avocatul, sunt pline
de sudalmă, chinuri şi tortură!…
Ne mai putându-şi stăpâni nervii, cu ochii bulbucaţi, Ciungu’
izbucneşte:
- Încetaţi insinuările la adresa anchetei, d-le avocat! De unde
ştiţi toate acestea?
- Tovarăşe Preşedinte, un om nevinovat, nu-şi poate asuma
fapte atât de grave care aduc ani grei de închisoare, decât numai sub
tortură! Întrucât sunt convins că tinerii pe care-i apăr, pomeneşte
numele lui Toderică şi al meu, sunt nevinovaţi, cer achitarea şi
punerea lor imediat în libertate!
În timp ce d-l Râznic înşira fluid argumentele apărării,
procurorul scrâşnind semnificativ din dinţi, îşi pipăia mereu capul să
se convingă de-l mai are. În nici un caz nu se aştepta la aşa curaj şi
astfel de argumente.
Felul cum d-l Râznic a pus problema, i-a surprins pe toţi
membrii lotului. Apărarea a fost luată pe ansamblu, demonstrând cu
lux de amănunte aberaţia acuzaţiilor. “Mai pot sta în picioare astfel
de acuzaţii?! Răsturnarea guvernului? Nici o forţă militară străină,
fie ea şi a Statelor Unite… n-ar fi capabilă să mişte ceva în
România, atâta timp cât suntem sub aripa ocrotitoare… a Moscovei,
ar putea câţiva tineri cu mâinile goale să facă acest lucru?... Cum a
putut ancheta să ajungă la această concluzie?”…
Pe banca acuzării alături de Toderică, ne prindea sudorile
văzând cum domnul Râznic, apărându-ne pe noi, îşi sapă groapa…
Lovea în stânga şi-n dreapta, şi-n procuratură şi-n Securitate. În mod
sigur el nu ştia ce-i la Securitate şi cum numai pentru o vorbă îţi rup
coastele…
395
 Noi, nu aveam nici o îndoială că toţi ofiţerii care ne-au anchetat
şi reanchetat timp de peste trei ani, erau plasaţi undeva prin sală
îmbrăcaţi civil, pentru a asista la dezbateri. Îngrijoraţi, ne-am şoptit
unul celuilalt, că este posibil să-l aresteze chiar de pe loc, de unde
pleda, aşa de mult scăpase frâiele gurii…
D-l Râznic vorbise atât de convingător, încât lumea din sală
începuse să se mişte, exprimând nervozitate. Părinţii, au început să
murmure întrebându-se: “Chiar aşa să fie?”… Odraslele lor trimise la
studii, să facă astfel de “treburi”?… “Or fi vorbit ei ceva contra
regimului, dar asta nu-nseamnă crimă!”
După ce a terminat ce-a avut de spus, d-l Râznic s-a retras
lângă ceilalţi avocaţi, ocupându-şi locul pe un scaun. În continuare
au luat cuvântul şi alţi avocaţi care s-au străduit să pledeze pentru
nevinovăţia celor pe care-i apărau. Au fost aduse argumente şi probe
care dovedeau netemeinicia acuzaţiilor. Cu toate acestea, s-a solicitat
Completului de judecată clemenţă şi aplicarea unor pedepse minime
unde este cazul, ţinându-se seama şi de comportarea acuzaţilor
înainte şi după arestare. Cu toate că avocaţii în pledoariile lor au pus
problema în fel şi chip, mai acuzând, mai cerând clemenţă,
Completul de judecată a rămas neînduplecat. Procurorul, un brunet
scund şi supt la faţă, nas ascuţit şi buze subţiri, în jur la 30 de ani, ne
privea la rând pe fiecare, fără a mai spune un cuvânt. El citise cu sârg
acuzaţiile, accentuând gravitatea lor, trecând sub tăcere pedepsele
“prestabilite” de Securitate. Ciungu’ era cel care căuta să stăpânească
situaţia, punând tot felul de întrebări atât avocaţilor cât şi acuzaţilor.
Se vedea după mimica feţei lui că rămâne neînduplecat în faţa
argumentelor, care îndreptăţeau punerea în libertate a celor de pe
banca acuzării. Pe locurile din boxă, noi ne-am păstrat curajul şi
cumpătul. Nici unul, nu a dat dovadă de slăbiciune, căinţă sau să
ceară clemenţă.
În cadrul Lotului, a fost şi un student de la medicină, pe nume
Onţanu, pentru care grav bolnav fiind, apărarea a cerut insistent
punerea acestuia în libertate. Se pare că a fost eliberat cu închisoarea
pe care o făcuse.
La acuzaţiile care ni s-au adus, fiecare aşteptam verdictul dat de
Securitate şi confirmat de justiţie… unii la ani grei de închisoare,
396
alţii la mai puţin, alţii să fie puşi în libertate cu cât au făcut. În ce mă
privea, mă aşteptam la ce este mai rău. Nu fără motiv, procurorul în
expunerea de acuzaţii, când a ajuns la numele meu a exclamat în
treacăt “de ăsta nici nu mai vorbim” şi-a continuat înşiruirea
“crimelor” pe care le-am făcut atât eu cât şi ceilalţi…
După tragerea “cortinei” şi retragerea Completului pentru
deliberare, lumea din sală a fost obligată să iasă prin uşa din spate,
noi ne având voie să întoarcem capul pentru a saluta măcar din
priviri familia care venise la proces. A fost ultima bătălie la câmp
deschis dintre acuzare şi apărare. După ce sala a fost golită, noi am
fost scoşi, mai mult împinşi din spate pe o uşă laterală care ducea
direct în dubă, cu direcţia Jilava.
Despre felul în care avocatul Nicolae Râznic ne-a apărat, întreg
lotul a avut numai cuvinte de laudă. Nici un alt avocat – aproape toţi
cu renume -, nu a reuşit să zdrenţuiască una după alta principalele
acuzaţii care au fost aduse întregului lot. Logica lui a fost una de
“Cleşte”, adevărul ieşind la suprafaţă de la sine…
Instanţa şi-a dat seama despre această stare de fapte, însă
procesul trebuia să continue, iar acuzaţiile să se menţină aşa cum au
fost formulate de anchetă. În mintea noastră, Râznic figura ca unul
care şi-a pus întreaga iscusinţă şi sufletul în apărarea întregului lot.
… După ani şi ani, reîntorcându-mă din “grozava genună”, m-
am reîntâlnit cu prietenul meu Toderică. Printre alte aduceri aminte,
a venit şi rândul d-lui Râznic. Trecuse de mult în lumea cealaltă…
După câte am înţeles, el avea prieteni în Germania Federală
menţinând cu aceştia legătura.
Era vorba despre nemţi din Cernăuţi care plecase în 1940 în
Germania. Securitatea era pe urmele lui şi a celor cu care se întâlnea
sau coresponda. Moartea a intervenit subit într-un moment când
nimeni nu se aştepta… Am fost la vila lui unde-şi avea biroul,
undeva de la Gara de Nord spre Bucureştii Noi. Toderică avea cheile
de la uşa principală, înţelegând că este în relaţii cu restul familiei d-
lui Râznic. În biroul-bibliotecă, sute de dosare şi cărţi nemişcate de
ani de zile, acoperite de praf şi pânze de păianjeni. Atmosfera din
birou era rece şi neprimitoare. Vila era nelocuită şi parcă ascundea
un secret. Cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat cu Toderică în
397
birou, au fost mai mult şoptite şi prin semne. Ne gândeam ca pereţii
să nu aibă urechi… Familia d-lui Râznic, locuia în altă parte a
Bucureştiului, fără să cunosc prea multe detalii

** *

Odată cu terminarea procesului, în mai 1955, credeam că ni se

va comunica sentinţa, după care în funcţie de încadrare şi greutatea
anilor daţi, vom fi duşi în diferite închisori pentru executarea
pedepsei. Nu a fost aşa. Întorşi la Jilava, a trebuit să aşteptăm luni de
zile până ni se vor comunica pedepsele şi alte luni până vom fi
trimişi spre alte închisori pentru executarea acestora.
Condiţiile de viaţă din Jilava s-au menţinut în continuare la
limita de existenţă. Cred că oamenii au supravieţuit datorită unei
speranţe ieşită din comun, a poeziilor lui Gyr şi Crainic, precum şi a
unor activităţi de instruire reciprocă statornicite în fiecare cameră.
Aşteptarea sentinţei, e o problemă grea, stresantă, şi mult
apăsătoare. De câte ori gardianul învârtea cheia-n uşă, inima începea
să-ţi bată cu putere, s-o ia razna, răsuflarea să ţi se taie, iar scuipatu’
să ţi se usuce-n gură. Fie zi sau noapte, reacţiile sunt aproximativ la
fel. Fiecare se-ntreabă în felul său: “câţi ani o să mai dureze calvarul?
Voi mai fi-n stare s-o duc până la capăt?”
Vindecarea rănilor de pe faţă, mi-au întărit considerabil puterea
de rezistenţă, optimismul. Puteam şi eu să-mi aşez capu’ şi faţa pe
perina din paie, nu mai era nevoie să-mi potrivesc deasupra urechii,
de câteva ori pe noapte şomoiogul de cârpe pentru a-mi proteja rănile
puroinde. Somnul nu-mi mai era scrijelat de săgeţile nemiloase ale
durerii. Aceste răni care s-au abătut asupra mea arzând mocnit pe
parcursul multor luni de zile, au avut darul să-mi şlefuiască până la
strălucire puterea de răbdare.
Acolo în smoala Reduitului şi aiurea, am simţit mai mult decât
oricare altul, ajutorul rugăciunilor mamei mele. În iubirea ei nestinsă,
la sute de kilometri depărtare, ea simţea dezastrele în care mă zbat.
Credincioasă cum era de fapt, în genunchi de la icoană la icoană, de
398
la mănăstire la mănăstire, cu rugăciuni învăluite-n post negru şi
lacrimi amare, disperată cerea cu glas, ca Cel de Sus în mărinimia Sa,
să-mi uşureze dacă este cu putinţă, suferinţa. Şi Cel de Sus, i-a primit
rugăciunea. Numai aşa pot să-mi explic cum în torturile neîntrerupte,
timpanele de la urechi nu mi-au fost sparte, dinţii din gură nu mi-au
fost săriţi, coastele şi şira spinării nu mi-au fost rupte, cum sângele
care-mi gâlgâia pe gură şi nas se oprea înainte de a fi târât la o
chiuvetă. Numai aşa pot să-mi explic cum în timpul grevei de la
Securitate, puroiul şi sângele închegat aciuat zile în şir în cavitatea
bucală înţepenită-n umflătură, nu mi-a afectat restul sângelui din
organism. Medicii de la Spitalul Văcăreşti, forţându-mi deschiderea
gurii, au rămas şocaţi de infecţia, murdăria şi duhoarea ce le-a fost
dat să vadă c-a ieşit din gura mea…
Cuantumul pedepselor, pentru mine n-a fost o surpriză.
Turtureanu şi Anderca, câte 20 ani muncă silnică, Zârnă Nicolae 14
ani temniţă grea, Eu 10 ani temniţă grea, în continuare celorlalţi 8
ani, 7, 5, 3, etc.
Încadrarea iniţială pentru toţi a fost “Crimă de uneltire”, la
proces, parţial pentru unii încadrarea a fost schimbată, majoritatea
pedepselor fiind sub 15 ani.
Despre felul cum s-a judecat procesul nostru s-a discutat mult
în Jilava, în sensul că avocaţii care ne-au apărat s-au documentat
foarte bine, reuşind să minimalizeze acuzaţiile care ne-au fost aduse.
Ameninţările “coroiatului” de la Securitate că “acolo o să-ţi
putrezească oasele”, nu prea au stat în picioare. Dealtfel, eu nici nu-i
luam în seamă ameninţările..
După cum ştiam noi la data respectivă, repartizarea
condamnaţilor pe închisori se făcea cam în felul următor: Aiudu-ul
pentru legionari, Gherla, Dej, Alba Iulia, Suceava şi Coloniile de
muncă pentru contrarevoluţionari, Târgşor pentru elevi, Mizlea
pentru femei, Făgăraşul pentru poliţişti etc.
Lotul nostru a fost etichetat de Securitate ca “Legionaro-
fascist”. Nu ştiam până la urmă cum ne-or mai fi-ncadrat întrucât la
proces a reieşit cu claritate pentru toţi, că Securitatea a mers prea
departe şi eronat cu aprecierile privind încadrarea noastră.

399
 Toată vara anului 1955, ne-am perpelit în Reduitul Jilavei.
Căldura de afară se resimţea până-n doaga hârdaielor cu fecale,
amplificându-le duhoarea. În puţinele minute când ne mai scotea la
aer, puteai vedea la lumina zilei cât de cadaveric arată fiecare dintre
noi. La foarte mulţi se observa cum li se stinge-n ochi destinul...
În sfârşit, pe la mijlocul lui octombrie, am fost strigat să-mi fac
bagajul, la fel şi alţi câţiva colegi din camerele vecine. Ne-am
bucurat că scăpăm de Jilava. Îmbarcaţi într-un vagon CFR-dubă,
eram atât de mulţi deţinuţi îngrămădiţi înăuntru încât odată închisă
uşa, nu mai aveai posibilitatea să faci nici o mişcare. Întuneric beznă,
undeva în colţul de sus lateral aproape de tavan era o mică
deschizătură pe unde cei care eram în dreptul ei, puteam zări frânturi
de cer. În picioare, suflet lângă suflet până la destinaţie. Nu ştiu dacă
erau toţi deţinuţi politici sau şi de drept comun. După mai multe ore
de mers, situaţia a început să devină din ce în ce mai tensionată. Nu
ne mai puteam ţine pe picioare. Tic-tacul şi hârşnitul roţilor de tren,
ne-au ţinut de tovărăşie tot drumul. Ne amăgeam mereu cu gândul că
nu mai avem mult de mers, că de la un moment la altul vom ajunge
la destinaţie. După o zi şi-o bucată bună din noaptea care a urmat, la
una din gări am fost daţi jos doar câţiva strigaţi, ultimii care am fost
introduşi în dubă, toţi din lotul nostru. Vagonul fiind la coada
garniturii, n-am putut să ne dăm seama ce gară este. Am înţeles din
anumite şoapte, că suntem la Dej. Întreg peisajul nocturn ne-a primit
rece şi cu ostilitate. Totul parcă dormea. La ora ceea, să fi fost trecut
de miezul nopţii, nici măcar un lătrat de câine nu s-a auzit. Poate nici
nu erau câini pe traseul urmat de noi. Cordoane de miliţieni, aşezate-
n dispozitiv asigurau paza. Noi am fost conduşi cumva pe lângă gară,
s-ajungem în spatele acesteia, unde ne aşteptau trei sau patru căruţe
de mai mare dragul. În total eram 8 sau 9 deţinuţi. Am început să ne
dezmorţim picioarele, iar aerul rece şi curat ne-a reconfortat pe toţi.
Cu toate că miliţienii care ne înconjurau aveau aceleaşi uniforme şi
aproximativ aceleaşi automate ca cei din Jilava, diferenţa în
comportament nici nu putea fi comparată. Se vedea că au feţe şi
glasuri de oameni şi nu de fiare. Căruţele aveau loitrele lungi, erau
încăpătoare iar la urcare, am fost ajutaţi… chiar de miliţieni. Când s-
a dat bici cailor, parcă pornisem într-o promenadă nocturnă. Nu era
400
beznă. Una după alta căruţele înaintau în noapte, undeva pentru noi
necunoscut. Fiind în ultima căruţă, zăream pe cele din faţa mea şi
împrejurimile. În afară de pasul cailor în trap, nu se mai auzea nimic.
În fiecare căruţă eram doi, trei deţinuţi şi cinci, şase miliţieni.
Mi-aduc aminte cum unul din miliţienii din căruţa unde eram,
şi-a sprijinit mâna pe umărul meu aproape tot timpul. Drumul care
ducea spre închisoare, la un moment dat şerpuia ocolind mai întâi
spre dreapta, apoi spre stânga un masiv păduros care-şi întindea
lăstărişul până chiar în şanţul de la marginea drumului. Îngrămădit în
căruţă, eram cu faţa spre pădure, atent la tot ce este în jur. Ajunşi la
cârnitură unde lăstărişul era cel mai aproape de drum, într-o fracţiune
de secundă mi-a venit în gând să sar din căruţă… şi-n câteva salturi
s-ajung în vârful muntelui, cum făceam cândva, în exerciţiile mele pe
munte. Probabil, că-n intensitatea trăirii secundei, cumva am
tresărit...încât miliţianul şi-a luat mâna de pe umărul meu, crezând că
mă deranjează… Acest scenariu mintal spontan şi total necontrolat,
menţinut undeva prin… gene, cine ştie de pe ce vremuri, m-a
tulburat, cuprinzându-mă sudorile…
După câte ştiam noi, închisoarea din Dej, la acea dată, nu era
una de executarea pedepselor, era un centru de triere. Unde-ar putea
să ne trimită ăştia, ţinând seama că toată forţa de muncă era
îndreptată spre Canalul Dunărea-Marea Neagră.
Atât la intrare, cât şi pe culoarul prin care treceam spre celula
în care am fost introduşi, era o curăţenie şi un aer proaspăt
nemaiîntâlnit de noi până atunci. În cameră erau mulţi deţinuţi, paturi
suprapuse, fiecare având un loc pentru dormit. Doar bocancii i-am
dat jos, m-am întins pe-un pat şi, dus am fost… În ziua care a urmat,
după masa de prânz am fost scoşi la vizita medicală. Undeva la etaj,
într-o sală nu prea mare am aşteptat să vină doctorul, sub paza unui
sergent. Doctorul s-a lăsat cam mult aşteptat, timp în care noi am
intrat în vorbă cu sergentul. Acest sergent, numai comunist nu era.
Blond, de statură mijlocie, părul şaten, faţă ovală, roşcovan, ochi
verzui, voce domolă, vocabular autentic ardelenesc. Ne-a spus că-i
“este milă” de noi, că “sunteţi aşa de slabi şi traşi la faţă… aici o să
vă refaceţi”… că “aici sunteţi aduşi pentru a fi trimişi la muncă”.

401
 Prezenţa doctorului, ne-a făcut o impresie bună. Bărbat la peste
60 de ani, blond, chelie destul de avansată, ochi albaştri, greu
vorbitor de limbă română…
- Tu, ce ai? Tu, ce ai? Care dintre voi este bolnav?
Fiecare am început a-i spune păsul. Mai întâi Toderică, puţin
răcit, răguşit şi obosit de la drum, scârţâind vocea, arată cu mâna
spre gât că este o chestie veche, cu urmări… Doctorul îi pipăie atent
gâtul, şi-i face semn să treacă deoparte. Am urmat eu. N-am fost
pregătit să-i spun că mă doare ceva, anume. Înainte de-a mă întreba
îmi spune:
- Apleacă-te în faţă!
Când am dat să mă aplec, şalele-mi erau înţepenite, n-am putut
să mă aplec nici chiar puţin. În momentul acela mi-a sărit fisa că sunt
şi eu bolnav, şi chiar eram. Cum ziua precedentă şi o bucată de
noapte stătusem lipiţi ca sardelele unul de altul, era normal să ne
doară tot spatele şi picioarele. Doctorul a crezut că am o stare
reumatică şi că au început să se dezlănţuie durerile de toamnă… Mi-a
făcut semn să trec de cealaltă parte. A scris ceva pe o bucată de
hârtie, pe care a pus-o în buzunar. După ce toţi au trecut prin faţa
doctorului, am fost duşi în cameră. Nu după mult timp, un sergent
deschide uşa la cameră şi-mi numără câteva zeci de comprimate cu
indicaţia cum şi când să le iau. N-am putut să iau aceste
medicamente, probabil salicilat, aşa cum mi-a indicat felcerul, eram
prea slăbit şi-mi făceau rău, pe rând şi în mare secret le-am aruncat
pe toate la wc.
Nu bănuiam cât vom sta la Dej, însă regimul de detenţie la data
respectivă, ne-a permis începerea refacerii şi punerii noastre pe
picioare. Hrana, scoaterea la aer în fiecare zi, comportarea civilizată
a gardienilor, posibilitatea de odihnă, comunicarea cu familia, au fost
primele semne bune, după cele prin care trecusem. Şi ceilalţi deţinuţi
pe care i-am găsit în cameră, erau aduşi tot pentru a fi trimişi la
muncă. Noi nu aveam nici cea mai mică idee unde vor să ne trimită,
pentru ce am fost aduşi aici? Nu cerusem să ieşim la muncă, chiar ne
împotriveam. Nu ştiu cum erau aranjate posturile de pază exterioară
şi cum se putea patrula pe-un zid care trecea pe lângă un gemuleţ al
camerei noastre, încât noi puteam zări prin crăpăturile scândurilor de
402
la oblon, cum se mişcă paşii santinelelor. Dacă în cameră era linişte,
se putea auzi şi ce se vorbeşte afară. Într-o noapte târziu, unul de-ai
noştri care era pe patul de sus şi nu dormea la ora ceea, a prins
frânturi dintr-o discuţie între soldaţii de afară:
- Dac-ar şti ăştia unde-i duce, vai de mama lor!… sau “De
acolo nu mai ieşi sănătos!”…
Dimineaţa, discutăm pe şoptite între noi, (convinşi că şi în acea
cameră trebuie să fie ceva turnători), care-i situaţia în care ne aflăm
şi am început a face investigaţii. Nu după multe eforturi, aflăm că la
mina Cavnic şi Baia Sprie, minerii (deţinuţi politici) au declarat
grevă prin refuzul de-a mai intra în mină. În această situaţie, trebuia
adusă forţă de muncă proaspătă, ne infectată cu microbul grevei.
Toate acestea ni se păreau nişte zvonuri, în fapt erau adevăruri, care
pe parcurs s-au confirmat.
Între timp, ai mei primind scrisoarea, au umplut un rucsac cu de
toate, şi fără a zăbovi, tătuţa a pornit spre Dej. În costum naţional alb
ca neaua, bondiţă din piele de miel cu prim negru, pălărie cafenie din
pluş, cu rucsacul în spate o ia pe jos din gara de destinaţie Dej, spre
oraş, spre unde-o fi închisoarea…
Ziua fusese frumoasă, iar soarele trecuse bine de amiază când
el a ajuns în centrul oraşului. Uscăţiv la faţă, cu favoriţi lungi până la
baza maxilarului, “a la Frantz Iosef ” inconfundabil, este uşor
recunoscut de o doamnă tânără, frumoasă şi foarte elegant îmbrăcată,
care-l opreşte din mers:
- Bădiţă, nu cumva eşti din Stulpicani?
- Da, de-a colo-s, îi răspunde tătuţa mirat, ştergându-şi sudorile
de pe faţă.
Doamna văzând că n-a dat greş, insistă:
- Pentru ce-ai venit? Ce cauţi pe-aici?
- Aici am un băiet la mari nacaz, vreu să-l văd şi sî-i duc ceva
di mâncari…
Vocea lui era aceea a unui om ars la suflet. Auzind despre ce
este vorba, Doamna Catargiu, pentru că aşa se chema, a fost trist
impresionată. În continuare, s-a oferit să-i arate unde este
închisoarea, informându-l că programul de vorbitor este numai între

403
anumite ore şi nu toată ziua. Pentru ziua respectivă, porţile închisorii
fusese închise…
Oricât s-ar fi străduit tătuţa, nu şi-a putut aduce aminte de unde
şi cum această doamnă îl cunoaşte. Mergând în drum spre casă,
pentru că îl invitase la ea acasă, doamna şi-a dat seama că tătuţa n-o
recunoaşte, şi a început să-i amintească:
- Ştii, în vara anului 1946, când a fost seceta cea mare?
Dumneata veneai dinspre Ardeal, căruţa era încărcată cu saci de grâu
şi porumb. Ai poposit la noi…
Tătuţa şi-a adus aminte pe loc, şi a izbucnit:
- ‘Mneta eşti copchila lui Bedrulea din Valea Putnei? Doamne,
ci-o fost sî văd!…
- Da, eu sunt fata lui Bedrulea, mă bucur că-ţi aduci aminte…
Cum s-au petrecut lucrurile? În vara când a fost seceta cea
mare, oamenii de la noi au plecat după de-ale gurii, care unde a
putut. Tătuţa, împreună cu doi, trei, căruţaşi din sat de la noi, a plecat
spre Ardeal ajungând până lângă Carei, la graniţa cu Ungaria. De
acolo, au încărcat care cât a putut duce, şi-au pornit cale-ntoarsă.
După mai multe zile de mers, au ajuns până-n Valea Putnei, unde-au
făcut un popas fiind pe-nserate. Tătuţa a fost găzduit de un bun
gospodar şi vechi prieten, încă din primul război mondial, pe nume
Bedrulea. La servitul mesei de seară, fetiţa gazdei din neatenţie a
spart o farfurie, pentru care tatăl ei a început s-o certe, chiar s-o
lovească. Fiindu-i milă de fetiţa care plângea, tătuţa a luat-o în braţe,
rugându-l pe tatăl ei s-o ierte, pentru că “vina nu-i aşa de mare”…
- Decât s-o cerţi sau baţi, mai bine dă-mi-o mie… mi-i tari
dragî, i-a zis ca-n glumă tătuţa netezind părul de pe fruntea fetiţei…
Simţindu-se protejată şi profund impresionată, fetiţa a reţinut
perfect figura celui care a fost impresionat de lacrimile ei. Aşa se
face că pe una din străzile Dej-ului, după ani şi ani, el a fost
recunoscut cu uşurinţă de fetiţa de atunci, acum Doamna Catargiu,
soţia… Comandantului Închisorii din Dej.
Nu mult după ce ei au ajuns acasă, a sosit şi soţul doamnei de la
serviciu. Un ofiţer înalt, frumos, cu mai multe grade pe umăr, foarte
binevoitor şi deschis. Făcându-i cunoştinţă cu soţul, doamna i-a

404
povestit pe scurt cum se explică faptul că ocrotitorul ei de atunci, a
ajuns să fie oaspetele lor acum…
Domnul Catargiu i-a mulţumit pentru gestul peste care au trecut
anii… La masă, tătuţa le-a oferit din bunătăţile ce se găsesc pe la noi,
inclusiv o sticlă de lichior, pe vremea ceea mult apreciat. Din vorbă-n
vorbă, d-l Catargiu a spus că lucrează la Penitenciar şi că mă
cunoaşte:
- A sosit la noi, împreună cu încă câţiva, este puţin slăbit, aici
se vor reface repede. N-a dat a se-nţelege că este Comandantul
închisorii sau să facă uz de funcţie.
A doua zi pe la ora 10, mă pomenesc chemat la vorbitor. Însoţit
de doi sergenţi, tătuţa mă aştepta undeva la capătul coridorului spre
uşă. Amândoi am fost foarte emoţionaţi şi nu ne-am putut spune prea
multe, timpul fiind scurt şi în supraveghere. Pe o pătură întinsă a fost
răsturnat conţinutul rucsacului pentru control. Sergenţii mi-au dat
voie ca din cele aduse, să dau câte ceva şi “şuţilor”, care la ora ceea
făceau curăţenie pe coridor. Această întâlnire a avut un efect deosebit
de îmbucurător pentru moralul părinţilor, care nu ştiau ce să mai
creadă, trecând atâta timp fără să dau un semn de viaţă. Bunătăţile
aduse au fost mestecate repede, trecând prin atâtea măsele câte erau
în cameră.
După câteva zile, am fost scoşi din nou la vizita medicală.
Starea sănătăţii bătând pasul pe loc, doctorul ne-a dat a-nţelege că
vom mai rămâne pentru refacere, mie suplimentându-mi reţeta cu
încă un pumn de pastile, care au avut aceeaşi soartă ca primele. Pe
parcurs, Toderică a fost trimis la închisoarea din Alba Iulia,
afecţiunile de care suferea, fiind considerate ca ceva grav. La vizitele
medicale următoare, chemaţi numai ultimii sosiţi, ne-am dat seama
că situaţia presează şi că trebuie să facem ceva pentru a nu fi duşi la
mină.
Ceilalţi din cameră erau pregătiţi pentru drum, acceptând tacit
munca chiar la mină. Dealtfel în cameră, nu s-a discutat nimic în
legătură cu plecarea spre undeva la muncă. Era riscant, nu ştiai cine-i
cel de lângă tine. Pentru a nu fi luaţi prin surprindere şi duşi unde n-
am fi vrut, ne-am sfătuit în şoaptă, să ieşim la raport şi să declarăm
că refuzăm să plecăm la mină. Aşa am făcut. În ziua următoare,
405
aliniaţi frumos pe coridor, aşteptam să vină Comandantul sau un
ofiţer căruia să-i raportăm dorinţa noastră. N-a trebuit să aşteptăm
mult până când d-l Catargiu însoţit de un ofiţer a apărut în faţa
noastră, spunându-ne:
- Bună ziua! Urmată de:
- Să trăiţi! Din partea noastră…
După ce a trecut prin faţa noastră la o oarecare distanţă
măsurându-ne din ochi pe fiecare, ne-a întrebat:
- Ce nemulţumiri aveţi? Pentru ce-aţi cerut ieşirea la raport?
Bârsan, care era ultimul din rând, chiar în apropierea
Comandantului, a-nceput:
- După cât se pare, de aici vreţi să ne trimiteţi la mină. Vă
raportăm că noi nu acceptăm să intrăm la muncă în subteran.… Vă
rugăm să raportaţi acest lucru mai departe…
Când a auzit acest lucru Catargiu, a făcut feţe, feţe, uitându-se
când la noi, când la ofiţerul de lângă dânsul.
- Cum nu acceptaţi?!
Se-ntoarce brusc, făcând cale-ntoarsă şi apăsând cu arătătorul
mâinii drepte-n aer spre fiecare:
- Şi tu?… Şi tu?… Şi tu?…
Fiecare a răspuns prompt:
- Da!…
Cineva de pe la mijlocul rândului, spre a se reţine motivul
ieşirii la raport, a completat:
- Toţi nu acceptăm mina!…
- Mai aveţi ceva de raportat?
- Nu, d-le Comandant, a fost răspunsul dat la unison…
- Sergent, condu-i la camera lor!
Când am ajuns în cameră, şi-am fost convinşi că uşa s-a închis,
am izbucnit spontan în râs, privindu-ne unul pe altul, fără a scoate un
cuvânt. Cei din cameră, n-au ştiut pentru ce am cerut noi să ieşim la
raport şi nici motivul hazului nostru. Pe parcurs, parte din ei au fost
scoşi din cameră, în mod sigur pentru mină. Noi am mai rămas ceva
timp, până se va decide unde ne va duce.
Întrucât frigul bătea la uşă, iar zeghile cu care venisem de la
Jilava foarte uzate, am cerut să ne fie schimbate. Eram convinşi că
406
Administraţia Închisorii fiind supărată pe noi pentru refuzul de a
lucra în subteran, nu ne va satisface cererea. Ne-am înşelat. După
câteva zile, un sergent care lucra la magazie, ne-a adus haine
incomparabil mai bune şi mai călduroase decât cele pe care le aveam.
Erau aproape noi. Cuvintele sergentului ne-a uns pe toţi la inimă:
- No, că v-am adus ci-o fo mai bun la magazie!…
Noi i-am mulţumit apreciindu-i bunăvoinţa, măgulindu-l cu
cuvintele:
- Aşa oameni de treabă, n-am mai întâlnit pe unde am trecut!…
Şi nici nu întâlnisem!
Pe unde trecusem, din hoa! şi tiua! Nu ne slăbise nimeni, chiar
dacă cei care ne huleau aveau grade de ofiţeri… Nu eram consideraţi
oameni. Pe drumul nostru pavat cu ghimpi, poate un noroc a făcut să
ajungem şi-n această oază, aş putea spune salvatoare în refacerea
forţelor noastre, spre a ne putea continua destinul. Ştiam că nu vom
mai putea sta mult aici, Dej-ul ne fiind o închisoare de executare a
pedepselor pe termen lung. Gândurile noastre s-au îndreptat spre
Gherla sau Aiud, în eventualitatea că nu ne vor duce la Canal. Totul
depindea de cum va fi judecat refuzul nostru, ce scrie la dosar în nota
“coroiaţilor” de la Securitate care atârna ca o sabie a lui Damocles
deasupra capului fiecăruia. Nu ne frământa prea mult gândurile unde
ne vor duce, oriunde ar fi, nu se va putea compara cu Jilava. Ceea ce
ne îngrijora întrucâtva, era o eventuală plecare pe timp friguros, nu
altceva. Cei pe care i-am găsit în cameră au plecat, alţii le-au luat
locul, era un vino-du-te continuu. Venind la Dej, ne-am apropiat de
lume. Din curtea închisorii la aer fiind scoşi, auzeam prin apropiere
voci de oameni, clopotele bisericilor anunţau existenţa Sfinţilor şi
marcau zi de zi trecerea timpului. Puteam şi noi pipăi o frunză adusă
de vânt de pe undeva, fără să fii pedepsit pentru asta…
După un oarecare timp, nu prea mult, a fost hotărâtă şi soarta
celor ce ieşisem la raport: Închisoarea Gherla.
Când ne-ndreptam încet spre dubă, rafale de vânt rece plimbau
pe aripi fulgi de nea, ce ne zâmbeau din mers. De la Dej, doar grupul
nostru a fost escortat spre duba supraîncărcată. Nu ştiam care-i
destinaţia. Abia după ce-am ajuns, am văzut că este vorba despre
Gherla.
407
 Cred necesar să amintesc, că grupul celor 7-8 care-am fost
aduşi la Dej ca pregătire erau profesori, ingineri, economişti şi prin
tot ce făceam ne înţelegeam între noi ca fraţii, într-un fel optimişti şi
încrezători în victorie. Dintre toţi, cu Toderică Gherasim din
Grăniceşti-Suceava şi Cornea Dionisie din Băhrineşti-Rădăuţi, eram
vorbă la vorbă, tot timpul. După cum am mai arătat, Toderică era un
bărbat înalt, bine legat, faţă luminoasă şi distinsă, ochi căprui, mare
sufletist şi gata oricând să-şi ajute aproapele. Dionisie, era mic de
statură, ochi negri ageri şi pătrunzători. Frunte înaltă prelungită într-
un început de chelie specifică omului de ştiinţă. Era asistent
universitar la catedra de economie politică ISE. După ce Toderică a
fost trimis de la Dej la Alba Iulia, am rămas cu Dionisie până la
Gherla unde-am fost despărţiţi.

***

Când ruşii au ocupat samavolnic Basarabia şi Nordul Bucovinei

în 1940, comuna lui Dionisie – Băhrineşti, a fost sfârtecată-n două…
Totul s-a petrecut asemenea unui trăsnet apocaliptic rostogolit haotic
în inima unei aşezări străvechi româneşti, casa lui părintească
rămânând în jumătatea ocupată de invadatori. În această situaţie, sora
lui mai mare Iulia, absolventă de liceu, de mână cu fratele ei mai mic
Dionisie, disperaţi în miez de noapte cu ceva lucruri în braţe au reuşit
să se strecoare în partea neocupată a satului. Aşa cum s-au petrecut
lucrurile la data şi în noaptea respectivă se părea a fi ceva ieşit de sub
controlul umanului. De la data respectivă, a început calvarul. Singuri
au trebuit să răzbată înfruntând neajunsurile, foamea şi privaţiunile
de tot felul, fiind “de dincolo”… Pe parcurs şi din greu, Iulia a reuşit
să obţină un serviciu ajutându-l pe Dionis să-şi facă liceul şi
desăvârşească studiile universitare cu rezultate dintre cele mai bune,
fiind reţinut ca asistent la Institutul de Ştiinţe Economice Bucureşti.
Urmare nenorocirilor care au început în noaptea când a trebuit să-şi
părăsească căminul părintesc Dionis a înţeles să se angajeze ferm în
lupta “ la foc mocnit” împotriva ocupantului cotropitor şi a
408
comunismului devastator. Datorită sechelelor lăsate din cele prin
câte-a trecut, n-a reuşit să-şi vadă visul împlinit: Căderea
comunismului. A murit la o vârstă mult prea tânără după o
îndelungată suferinţă la Bucureşti, unde locuia împreună cu soţia şi
cei trei copii ai săi.
La înmormântare am participat mai mulţi fraţi de suferinţă
pentru a-l conduce pe ultimul său drum nepavat cu ghimpi şi
suferinţă. Sicriul său înfăşurat în aduceri aminte, a fost scăldat în
lacrimi pe care timpul nu le va putea usca.
Dumnezeu să te odihnească-n pace, Dionis! Noi cei din linia-
ntâi nu te vom uita niciodată!

***

Chiar de la coborârea din dubă, undeva în curtea închisorii, ne-

am dat seama că la Gherla este un regim sever, brutal, fiecare gardian
fiind gata pentru a da cu ciomagul. Comandantul Închisorii, la data
respectivă Goiciu, instaurase un regim de detenţie, similar celui din
Jilava. Gardienii se complăceau a fi zbiri, având frâu liber să facă ce
vor acolo unde sunt puşi. Dreptul la viaţă în multe împrejurări, atârna
de bunul plac al acestora.
Ajunşi la unele praguri de uşi spre intrare, nu aveai voie să te
uiţi la dreapta sau stânga, erai atenţionat, pocnindu-te. Unii dintre noi
au rămas nedumiriţi de felul cum ne-au primit oamenii legii… din
Închisoarea Gherla.
Cei care aveam un stagiu îndelungat de şedere în Jilava şi
cunoşteam lichelismul, slugărnicia şi lipsa de scrupule a paznicilor,
am privit lucrurile aşa cum sunt, fără să ne impresioneze, restul au
intrat la grijă. După ce ni s-a făcut o percheziţie “la piele”, undeva
într-o încăpere răcoroasă şi neprimitoare, a urmat repartizarea pe
camere. Între lucrurile nepermise aveam asupra mea o lamă de cuţit
şi un pachet de ţigări. Lama de cuţit de aproximativ 4-5 cm. lungime
şi 4mm lăţime, o adevărată bijuterie făcută dintr-un anume oţel, o
primisem în duba care ne adusese de la Jilava la Dej, prin întuneric
409
nici nu văzusem faţa celui care mi-o dăduse. Acum lama era ascunsă
în tivitura din faţă a cojocului, iar ţigările, un pachet de 100 de ţigări
aduse de tătuţa la Dej, erau puse neglijent într-o mânecă de cămaşă,
noi fiind undeva deoparte, dezbrăcaţi cu faţa la perete.
Strigaţi, fiecare-şi lua sarsanaua şi în grupuri, grupuri am fost
conduşi la camere. Interiorul celularului, prin dimensiunile sale,
plasele de sârmă care separau nivelele şi acopereau întreg interiorul
spaţiului, menite să evite eventuale tentative de sinucidere, m-au
impresionat. Nu mai văzusem aşa ceva. Paza din interiorul
celularului era asigurată de mai mulţi gardieni, care între ei
comunicau numai prin semne, nu se auzea voce omenească.
Camerele erau mari încăpătoare, cu paturi multe, peste tot suprapuse.
Într-una din ele, orientată spre Est-Sud-Est, având ca privelişte
exterioară cimitirul din imediata apropiere, parte din oraş şi dealurile
cu înălţimile lor minunate, care limitau orizontul am fost introdus şi
eu.
Pe un pat la “etaj”, am început să-mi aranjez lucrurile răscolite
la control, în prealabil recomandându-mă cine sunt şi de unde vin.
Atmosfera din cameră era suportabilă, iar discuţiile care aveau loc
limitate la un ton decent nesupărător. Altcumva nici nu era posibil,
pedepsele puteau fi agăţate de orice ieşire din comun. Spre
surprinderea mea, în urma controlului, lucrurile au fost răscolite însă
necontrolate… totul lăsat cum a fost, inclusiv pachetul de ţigări.
Cojocul, transformat… în bondiţă în tivitura cîreia se găsea şi lama
de cuţit mi-a fost luat la magazie, cu toate că eram în prag de iarnă.
Pe Celular, fumatul era interzis cu desăvârşire, iar eu nici nu eram
fumător. După un oarecare timp, convingându-mă că în cameră
există o solidaritate cât de cât consolidată, în mare secret, am dat
ţigările să le administreze unul dintre cei mai înrăiţi fumători, pe
nume Dărăşteanu, cizmar din Bucureşti, fost coleg şi tovarăş de
atelier cu Nicolae Ceauşescu. Dărăşteanu, faţă palidă şi uscată, înalt
şi subţire, numai tabacu-i mai lipsea… Erau şi alţii care umblau val-
vârtej după ţigări, dar parcă arătau mai bine făcuţi la trup. Să am
atâtea noroace câte mulţumiri am primit pentru aceste ţigări, n-aş mai
şti ce să fac cu ele, înţelegându-se de la sine că din partea mea a fost
un act de binefacere. În foarte mare secret, şi precauţie, pasionaţii au
410
putut trage câte un fum...Pentru aceste ţigări date-n cinstea eliberării
noastre, Dărăşteanu şi-a luat martori toţi Sfinţii din calendar, că-mi
va face gratuit încălţăminte până la sfârşitul vieţii mele…
Temerile mele cu ţigările, n-au rămas neconfirmate. De obicei,
ei aprindeau câte-un muc pe la ora 10, din care trăgeau fiecare la rând
câte-un fum, de fiecare dată câte unul frigându-şi buzele…
Într-una din zile, unui sergent de pe coridor i-a mirosit aroma…
Vedem că se deschide uşa, ceea ce nu prea se-ntâmpla, sergentu’
intră, traversează camera pe fâşia liberă dintre paturi, se uită într-o
parte şi-n cealaltă apoi întreabă:
- A fumat cineva în camera aceasta?
- N-a fumat nimeni, d-le sergent! De unde s-avem noi ţigări
aici? Nici vorbă de fumat!… Au răspuns mai mulţi dintre cei care se
ştiau cu musca pe căciulă.
Sergentul nu se lasă convins şi întrebă din nou:
- Şeful de cameră, tu ce ştii? S-a fumat sau nu?
Şeful de cameră, care trăsese alături de ceilalţi din muc,
argumentează cu tărie că:
- Nu s-a fumat d-le sergent! Cum să se fumeze? Eu ce păzesc
aici?…
Sergentul, aparent se lasă convins, în realitate nasul său nu-l
înşelase, era convins de acest lucru. Înainte de a ieşi din cameră,
caută să reamintească:
- Ştiţi că fumatul este interzis! Nu vă expuneţi la pedepse grele!
După ce sergentul pleacă şi închide uşa, cei care până atunci
tremuraseră, acum apar de pe sub paturi şi făcând-o pe vitejii se-
ndreaptă către uşă înjurând:
- Te bag în p… mă-ti cu ameninţările tale cu tot, nici un fum
nu mă laşi să-mi tihnească? Nenorocitule, ce eşti!…
Cred că mirosul de ţigară l-au mai simţit şi alţii, însă au trecut
cu vederea. Dacă în Jilava s-ar fi întâmplat acest lucru, toţi oamenii
din cameră am fi fost puşi în lanţuri şi ţinuţi la “Neagra” până ar fi
ieşit tot fumul din noi…
Comportamentul sergenţilor care făceau paza în interior, era cu
mult mai civilizat decât a celor care ne-au luat în primire la sosire.
Probabil că atunci să fi fost Goiciu prin apropiere şi din exces de zel
411
să se fi comportat astfel. Făcând cunoştinţă cu mai mulţi deţinuţi din
cameră, am aflat că majoritatea din cei prezenţi trecuseră prin Jilava
în drum spre Gherla. Se ştia despre Jilava ca despre un lagăr de
exterminare. Aici am putut să aflu mai multe despre procesul lui
Ţurcanu şi întreaga echipă care declanşase acţiunea de reeducare de
la Piteşti. Am aflat că brigăzi instruite de Ţurcanu şi ajutoarele sale
au ajuns şi la Gherla unde au făcut ravagii. Când am ajuns noi pe
Celular, situaţia se potolise. Forma brutală şi diabolică a fenomenului
de reeducare fusese stopat chiar de cei care l-au iniţiat: Ministerul de
Interne.
Dacă la Jilava se mai putea prinde măcar din zbor câte-o veste
de la cei scoşi la tribunal, la Gherla această sursă era exclusă. Aici, în
fiecare cameră totul fierbea până la o anumită temperatură,
menţinându-se un echilibru stabil. Activităţile şi discuţiile erau pe
teme dintre cele mai diferite, totdeauna interesante şi demne de luat
în seamă. După câteva luni de “stagiu” am primit şi eu dreptul la o
carte poştală pentru a scrie acasă. Odată cu mine, s-a acordat la mai
mulţi această şansă. Conţinutul scrisorii ne-a fost dictat de un ofiţer
cam în următorii termeni: Conducerea Închisorii mi-a aprobat o
vizită la vorbitor când mi se pot aduce alimente şi lucruri în greutate
de… atâtea kg. Îmi puteţi aduce: asta, asta, asta,…
Iscălitura şi adresa închisorii. În scrisoare eu am insistat pentru
anumite lucruri strict necesare supravieţuirii şi mai puţin pentru
alimente.
Iarna anului 1955/1956 a fost grea, friguroasă, nu a fost uşor de
traversat. Încălzire, nu a existat în închisorile prin care am trecut eu.
Îmbrăcat cum eram peste zi, aşa mă culcam acoperindu-mă doar cu o
pătură destul de uzată. Terciul de dimineaţă aşa cu nisip cum era ne
mai încălzea puţin, la fel şi mâncarea de prânz şi seara. De regulă
mâncarea era foarte slabă însă fierbinte, acest lucru pentru noi avea
importanţă.
În faţa închisorii, chiar până la gard, se întindea pe o suprafaţă
mare cimitirul oraşului: Înmormântări, pomeni şi vizite la morminte
curgeau zilnic. Din lipsă de ceva mai bun, “observatorii camerei”
prin diferite crăpături ale oblonului de la geam, supravegheau tot ce

412
se petrece atât în cimitir cât şi în afara acestuia, în continuare urmând
comentariile în legătură cu cele observate.
Mi-aduc aminte cum la o oarecare înmormântare după ce toată
lumea a plecat de la mormânt cu câte-o fărâmă de colivă sau aşa ceva
în mână, a rămas doar o femeie cu fetiţa de 5-6 ani de mână. În
concluzie se deducea că soţul a murit, soţia şi fetiţa au rămas singure,
ce supărare pe capul familiei în urma celui dus…
Cineva din cameră care tot se zgâia pe o altă crăpătură de oblon
ca să vadă scena conchide:
- Noi suntem ca şi morţi… ce-o fi făcând sărmana soţia mea
rămasă doar cu băieţelul mic? Alţii, care fusese atenţi la cele
observate şi aveau situaţii similare, erau cuprinşi de duioşie…
Printre alte scene, săptămâni la rând femeia cu fetiţa de mână, a
fost văzută aducând câte-o floare la mormântul celui dispărut. În
concluziile celor din cameră era apreciată fidelitatea soţiei şi fiecare
din cei vizaţi ar fi avut situaţii similare acasă, răsuflau liniştiţi că aşa
trebuie să se întâmple şi la casele lor…
De la un timp, femeia a rărit-o cu vizitele…
- Vezi? Începe să-l uite, dragostea nu ţine prea mult…”Ochii
care nu se văd se uită!” Lamentările nu se lăsau aşteptate,…”şi noi
suntem morţi, mai are cineva grija noastră?… Morţii cu morţii, vii cu
vii!…”
După o oarecare întrerupere, femeia apare la mormânt cu fetiţa
de mână, însoţită şi de un bărbat:…
- Va să zică asta este situaţia fidelităţii: cu un bărbat, cu doi
bărbaţi, neruşinatele!…”
- Staţi liniştiţi mă fraţilor, intervenea câte-o voce liniştitoare,
noi n-am murit, femeile noastre au venit la vorbitor, numai
Dumnezeu ştie cum reuşesc ele să supravieţuiască de pe o zi pe alta,
voi vă gândiţi numai la ce-i mai rău şi mai prăpăstios. Ce s-a văzut în
cimitir e cu totul altceva, poate este un frate, o rudă, gata s-a şi
recăsătorit? Vrând, nevrând spiritele se potoleau fie datorită sosiri
mesei, fie unei conferinţe, unor poveşti interesante care se făceau
auzite tot mai insistent la acea oră.
Spre sfârşitul lunii aprilie 1956 în postul dinaintea Paştelui, pe
la Sf. Gheorghe sunt anunţat pentru vorbitor. Pentru cei care aveam
413
vorbitor, Administraţia avea în vedere să fim bărbieriţi şi cu nişte
zeghi ceva mai arătoase…
Nu-mi dădeam seama care din părinţi va veni, cel mai “umblat”
fiind tătuţa, la el mi s-a dus gândul. Cu toate că mămuţa prin firea ei
timidă, ca mai toate femeile din sat, neobişnuită a se despărţi “de
soba din casă”, “neumblată cu trenul prin lume”… ştiind doar că
Gherla este undeva departe spre Ţara Ungariei, nu s-a mai putut
abţine, şi-a luat inima-n dinţi şi-a plecat la drum...
Pe la Stulpicani era încă zăpadă şi frig la acea dată. Până la gara
Frasin la tren a fost adusă de tătuţa cu sania. Sumanul negru cu care
era îmbrăcată, devenise din ce în ce mai greu pentru că de la Cluj la
vale… primăvara venise cu mult mai devreme, decât peste Carpaţi.
Dealurile din împrejurimile Gherlei erau înverzite iar vitele păşteau
fără să mai aibă nevoie de fân. La topirea zăpezilor, Someşul şi-a
trecut “armăsarii” pe sub privirile localnicilor neatingâdu-le buna
dispoziţie. Pentru mămuţa a fost o mare surpriză lovindu-se de o aşa
mare diferenţă de temperatură şi climat. Tulpanul gros din lână
neagră îi acoperea cea mai mare parte a feţei galbenă ca turta de
ceară. Sobră şi demnă, nu s-a lăsat impresionată de felul cum arătam.
Nu a scăpat o lacrimă, probabil că nu mai avea. Se vedea cum postul
şi rugăciunile o uscase, dar avea puterea să se ţină dârză şi curajoasă:
- Ţ-am adus ceva di mâncari şî di-mbracat. Noi sântem sănătoş
şî tatâ-tu o lucrat iarna asta cu caii la lemni. Durerea noastr’ cia mai
mari, ieşti tu. Domnii iştia mi-o zâs cî sânteţ tari răi şî niascultători.
Ti rog sî fii cuminti şî sî nu ti pui în gurî cu dânşî. Pi la noi omătu-i
mari. M-o adus tatâ-tu la gară cu sania.
Tot timpul cât mi-a vorbit, parcă citea dintr-o carte de
rugăciuni…
- Ai slăbit mult saracu’ di când ti-o luat!… Ti doari ceva?
- Nu mă doare nimic, mămu’, sunt sănătos chiar dacă arăt mai
slab. Nu aveţi grija mea, îngrijiţi-vă de voi să vă găsesc sănătoşi când
voi veni acasă…
Din câte mi-am dat seama, înainte de vorbitor, “politrucii” o
pregătiseră: să nu-mi pună multe întrebări, să-mi spună să fiu
cuminte, să mă dojenească că am greşit faţă de legile ţării, “sfaturi”
pe care mămuţa nu le-a băgat în seamă…
414
 Puţine vorbe am putut să ne spunem, timpul pentru vorbitor
fiind foarte scurt. Ne-am despărţit încurajându-ne reciproc, într-un
zâmbet aparent lipsit de speranţă.
În gândul meu, i-am cuprins la piept pentru a nu ştiu câta oară
chipul ei blând şi plin de suferinţă, pe care-l ţineam în suflet ca pe-o
icoană, încă din copilărie.
În ceea ce priveşte comportamentul sergenţilor pe celular,
precum şi condiţiile de viaţă la Gherla în perioada când am fost eu,
nu a fost una din cele mai rele. Nu puteau fi comparate nici cu cele
din Jilava şi nici cu cele din Dej. Dintre toţi sergenţii care făceau cu
schimbul pe celular, unul singur se comporta mai îngâmfat şi mult
prea orgolios pentru gradul pe care-l avea. Era poreclit Moltke, după
numele unui vestit mareşal prusac.
Acest sergent major, corpolent şi înalt spre 1,80 m., blond cu
ochii albaştri spălăciţi, nu trecea odată fără să nu ne găsească ceva
hibă pentru a ne face observaţii. Noi suportam cu stoicism
comportarea sa, din când în când însă mai scăpam câte-un: "să
trosniţi!"… în loc de: “să trăiţi!”,… când se făcea numărul de seară,
astfel ca să nu se bage de seamă… În cameră fiind cam 20-30 de
oameni, nu ştiam dacă el sesizează sau nu, salutul din care mai iese la
suprafaţă şi câte-un “să trosniţi” pe care îl adresam noi. Pentru tot ce
ne făcea, noi nu-l duşmăneam, ştiam că aşa-l învaţă Partidul. Faptul
că în situaţiile arătate, se mai auzea şi câte-un “să trosniţi”, o luam
drept o glumă. Într-o seară, când noi la salut am răspuns ca de obicei
cu “să trăiţi” amestecat cu “să trosniţi”, Moltke sesizează… devine
mai agitat şi ni se adresează:
- Nu-mi place cum a-ţi răspuns, vreau mai tare!…
Cu toţii am strigat mai tare, tot amestecat… de data aceasta, “să
trosniţi” s-a auzit mai clar. Alături de Moltke, era un alt sergent
major căruia el îi preda serviciul pe noapte. Acesta, asista mai la
distanţă ca şi când n-ar fi auzit nimic. În schimb Moltke învineţit la
faţă, se fixează bine în pragul uşii crăcănându-şi picioarele începe:
- Mă bandiţilor, mă! Închisoarea o să vă mănânce!… Puţini
dintre voi dac-o să mai scape!… Muierile voastre s-or mărita, plozii
voştri n-or să vă mai cate urma!
- Huo! Huo! Huo!, au strigat mai mulţi din fundul camerei…
415
 Moltke a trântit uşa şi nu s-a mai arătat câteva zile. După ce am
rămas singuri în cameră, au început discuţiile căutându-se
identificarea celor ce au strigat “să trosniţi” în cazul că asupra
camerei s-ar abate represalii.
- Eu am strigat, eu am strigat, mai multe voci din cameră ne-am
oferit drept scut în cazul unor cercetări s-au represalii. “După felul
cum se poartă, noi îi spunem în faţă să trosnească”, argumentam noi.
Şederea îndelungată în cameră ne măcina pe fiecare, căutam
din răsputeri să ne menţinem echilibrul prin diverse activităţi
instructive, dezbătând probleme dintre cele mai variate la care
participau mai mulţi deţinuţi. De multe ori se iveau controverse care
nu se terminau într-o zi, durau zile în şir până se terminau
argumentele. Printre altele, îmi aduc aminte cum unul dintre deţinuţi,
al cărui nume nici nu-l cunoşteam, a povestit mai multe scene din
retragerea armatelor germane şi române din Rusia. Totul a fost cum a
fost până la încheierea Armistiţiului de la 23 august 1944, dată de la
care armata română şi conducătorii ei “au trădat”… cauza luptei
împotriva bolşevismului. Dintr-o dată acelaşi povestitor devine
agitat, nervos şi agresiv:
- Numai nişte trădători pot să-şi abandoneze camarazii alături
de care au luptat. Trădarea noastră faţă de Germania va rămâne
veşnic o pată pe fruntea fiecăruia dintre noi. Suntem un neam de
trădători!…
Odată pornit a aduce injurii la adresa poporului român, acest
fervent hitleristofil, da să nu se mai oprească. Zadarnic au încercat să
i se opună mai mulţi colegi din cameră, că nu suntem un popor de
trădători, că Armistiţiul a fost un act salvator în condiţiile de atunci,
că oricum Germania urma să fie învinsă, “acesta” era de neclintit în
convingerile sale:
- Germania nu putea să fie înfrântă, era pe punctul de a scoate o
armă care da peste cap toate fronturile, impunea pacea ieşind
învingătoare!…
Văzând că argumentele celor din jur sunt pe terminate, am
cerut voie să continui eu discuţia, punându-i câteva întrebări cam în
termenii următori:

416
 - Domnule acuzator, văd că eşti mai mult un Hitlerjung (tânăr
hitlerist), decât român. Dacă aşa stau lucrurile de ce nu te-ai dus cu
armatele germane în retragere? De ce ai rămas aici între trădători?
Noi nu avem nimic cu poporul german care a fost la rândul său o
victimă a nesăbuinţelor conducătorilor săi, în frunte cu Adolf Hitler.
Cine a dat frâu liber ruşilor să ne ocupe Basarabia şi Nordul
Bucovinei, consfinţind această mârşăvie prin Pactul Ribbentrop-
Molotov din august 1939? Cine a patronat Dictatul de la Viena
deschizând larg porţile şovinismului maghiar să ne sfârtece jumătate
din Transilvania? Cine a împins de la spate pe cei cu “ceafa lată” să
ne forţeze graniţa şi ocupe jumătate din Dobrogea? Cine ne-a
subjugat economia secătuindu-ne ţara de grâu şi de petrol în timpul
războiului? Toate aceste nelegiuiri despotice n-au fost patronate şi
impuse de Hitler pentru desfiinţarea statului naţional român? Şi în
continuare:
În decursul secolelor Naţiunea română înconjurată de popoare
cu apucături hrăpăreţe a trebuit să lupte din răsputeri pentru
menţinerea fiinţei sale. În aranjamentul diabolic clocit la Berlin,
armata noastră a fost ancorată coaliţiei contra bolşevismului. Noi n-
am fi avut interesul să participăm dacă Basarabia şi Nordul
Bucovinei nu ar fi fost dată ruşilor de către Hitler. Armata română nu
a forţat graniţa nici unui stat în scopuri de cucerire, armata germană
în mai multe rânduri ne-a călcat pământul şi totdeauna pentru a-şi
impune tot mereu o nouă ordine socială!...
Întreaga cameră a fost afectată de felul cum respectivul
hitleristofil categorisise pe toţi românii ca fiind “trădători”. Fiecare a
început să caute în bagajul de cunoştinţe scormonind în istorie pentru
a scoate la iveală nenumărate argumente din care să rezulte cu
prisosinţă că nu armata română este cea care a trădat şi că nu românii
sunt aceia care au căutat să supună alte popoare.
- Nu armata şi poporul român au trădat, tu eşti un neisprăvit
bătut de vânturi printre oameni! Ce cauţi tu aici? Ce ştii tu despre
istoria poporului român?…
Cei care au ascultat argumentele mult mai în amănunt decât le-
am arătat eu aici, au fost foarte mulţumiţi confirmând aceasta prin
aplauze. Cum la închisoare totul este supravegheat şi ascultat de cei
417
care păzesc, uşa la cameră se deschide şi sergentul major de serviciu
intră şi întreabă:
- Ce-i cu voi mă? Este vreo ceartă ceva aici?
- Nu este nimic d-le sergent major, discutăm şi noi una, alta să
ne treacă timpul, răspunde şeful de cameră care era chiar lângă uşă.
Sergentul ştia mai multe, mai ales că prin vizetă se putea observa tot
ce se mişca în cameră, însă n-a vrut să intre în amănunte.
Cu toate că la închisoarea Gherla funcţiona o fabrică de mobilă
şi mulţi din camera noastră ar fi dorit să muncească, nu au fost scoşi.
Eu nu mi-aş fi dorit să ies la muncă, auzisem multe despre metodele
de reeducare practicate de oamenii lui Ţurcanu în fabrică, încât nici
prin gând nu-mi trecea ieşirea la lucru cum îşi doreau alţii. Cei care
munceau beneficiau de anumite drepturi, atât în ce privea mâncarea
cât şi corespondenţa cu familia. Nu m-au tentat niciodată aceste
avantaje.
Spre sfârşitul anului, iarna începuse cumva brusc cu frig şi
zăpadă. Toată lumea era nemulţumită pentru condiţiile în care
stăteam. Cerusem insistent aprobare să mergem la magazie după
îmbrăcămintea de iarnă ce-o aveam acolo, nimeni nu se sinchisea.
Goiciu, comandantul închisorii considera că gerul nu-i aşa de mare,
pentru ca deţinuţilor să li se aprobe astfel de cereri. Nemulţumirea se
generalizase. Într-o zi, când tot celularul era cufundat într-o linişte
apăsătoare, pe la ora 11-12 a început să se bată-n uşi. Mai întâi timid,
apoi din ce în ce mai tare şi la mai multe camere. Când toate uşile
celularului se clătinau sub loviturile pumnilor şi picioarelor celor
dinăuntru, credeai că închisoarea a devenit un adevărat sinistru.
Tremurau parcă şi zidurile. S-auzeau paşi alergători prin faţa uşii,
fără să se deschidă vreo una. Se deducea cu prisosinţă că toţi
gardienii intrase în derută. Din camere se auzeau voci care cereau
ceva, însă nimic desluşit. În cele din urmă s-au impus cuvintele:
- Frig, frig, ne este frig! Foame, foame, ne este foame!
Criminalilor! Huo! Huo!…
Această răbufnire deosebit de violentă a deţinuţilor nu a avut
nici un efect pe moment. Gardienii şi-au văzut de treabă ca şi când
nu s-a întâmplat nimic. După vreo două, trei zile au început să se facă
o serie de mişcări dintr-o cameră în alta. Eu am fost dus în camera
418
105, undeva în partea opusă având ca privelişte dealurile care
străjuiau marginea dinspre Apus a oraşului. O cameră foarte mare cu
câteva zeci de deţinuţi în ea. Cu toate că eram mulţi în cameră, frigul
îl simţeam atât ziua cât şi noaptea.
Pe parcurs ni s-a dat voie şi la magazie să ne luăm ce mai
aveam de îmbrăcat, însă tot n-a fost îndeajuns. Noapte de noapte
dormeam îmbrăcat mai puţin bocancii care-i dădeam jos. Dintre toţi
câţi eram acolo, cred că eu eram cel care simţeam frigul cel mai mult.
În legătură cu această situaţie, încă de când eram la Jilava dr.
Alexandrescu mi-a explicat aşa ca-ntr-o glumă, că:
- Frigul nu vine de la Polul Nord… ci de la ficat. Printre zecile
de funcţii pe care le îndeplineşte ficatul, este şi aceea de apărător al
organismului împotriva frigului. Pentru că pragul de rezistenţă la frig
a fost trecut de prea multe ori, această funcţie s-a deteriorat… de
aceea îl simţi mai mult decât alţii…
În cameră mai erau şi alţii care sufereau din cauza frigului,
după cum aveam să aflu mai târziu, printre care unul chiar în
apropierea patului meu. În căutare de rezolvare a problemei, nu ştiu
prin ce miracol, unul din “friguroşi” a făcut rost de-o pătură. Aşa
puţin uzată cum era, în mare iuţeală şi secret a fost secţionată în
bucăţi potrivite pentru a ne căptuşi zeghile celor patru inşi care
râvneam după aşa ceva. Cusutul a trebuit să se facă în foarte mare
taină pe unul din paturile de jos aproape la semiîntuneric, în timp ce
“croitorul” cosea, ceilalţi trei în fel şi chip ne-am străduit să protejăm
acţiunea. Pentru traversarea iernii, această căptuşeală mascată care ne
acoperea genunchii, umerii, coatele, şoldurile… a fost de o
importanţă deosebită.
Cu toate că eram foarte mulţi deţinuţi în cameră şi condiţiile cu
mult mai bune decât la Jilava, atmosfera nu era aceiaşi. Solidaritatea
de la Reduit, nu se regăsea aici. Se pare că o bună parte dintre ei,
avusese de a face cu reeducarea şi trecuse prin cruzimile ei.
Comportamentul acestora era ermetic, vădit bolnăvicios. Aceasta era
părerea mea. N-am căutat nici să-i cunosc şi nici să intru în vorbă cu
unii dintre ei. Era riscant. La prima vedere se părea că totul este
normal în această cameră, în realitate după cum se va vedea mai
târziu lucrurile au stat cu totul alt fel. O stare de nervozitate clocea
419
încă mai de mult, fără să băgăm de seamă cei care venisem aici pe
parcurs.
Administraţia închisorii, prin turnătorii care-i avea, şi din
raportările gardienilor ştia că în închisoare şi în special în camera 105
lucrurile nu stau prea bine şi că ceva trebuie făcut înainte de a fi prea
târziu. Nemulţumirile spontane ale deţinuţilor se manifestau din când
în când şi neorganizat. Aşa stând lucrurile, într-o bună zi, după ce s-a
servit terciul a intrat în cameră o echipă de 5-6 cadre militare dintre
care doi sau trei ofiţeri, restul subofiţeri. După o listă, unul din ofiţeri
a citit 10-12 nume printre care şi al meu. Spre deosebire de alte dăţi,
când numele unuia dintre noi a fost pronunţat, un subofiţer l-a şi luat
în primire, dezbrăcat la piele, lucrurile trecute printr-un filtru astfel
ca fiecare cârpă să fie pipăită şi scuturată, în continuare condus într-o
cameră semiîntunecoasă. Din toată închisoarea am fost scoşi peste
100 de deţinuţi cu destinaţia, după cum o să aflăm în noaptea
următoare - Aiud. Pe parcurs, am aflat că la Gherla a avut loc o
tentativă de grevă înăbuşită-n sânge, cum numai Goiciu ştia să o facă
cu urmări aspre pentru toţi deţinuţii. În fapt, această acţiune
revendicativă a pornit tocmai din camera 105 la câteva zile după
plecarea noastră spre Aiud. Din cele auzite, uşa camerei a fost
blocată cu saltele şi paturi desfăcute, oamenii baricadându-se
înăuntru au încercat să opună rezistenţă, s-au tras focuri de armă, au
fost răniţi… , nu se ştia precis nimic. Blocarea uşii a rezistat până a
ajuns Goiciu cu spărgătorii lui de “fronturi” când au fost spulberate
tot ce baricadase uşa, iar cei dinăuntru măcelăriţi “mai rău decât pe
hoţii de cai”, mulţi puşi în lanţuri, etc., etc.
Întâmplarea face ca, în perioada următoare cândva – îmi
povesteşte tătuţa după eliberare -, unul din gardienii care făceau de
serviciu pe Celularul Gherlei când a izbucnit revolta în camera 105,
să meargă la Câmpulung Moldovenesc pentru cumpărare de purcei.
La noi acasă având când şi când purcei de vândut, tătuţa mergea cu ei
la Câmpulung. Aşa se face că întâmplări la care nu te aştepţi
niciodată, să aibă totuşi loc. Om deschis şi vorbăreţ, tătuţa îi spune
gardianului tot of-ul. Că are un băiat care îl cheamă aşa şi aşa, închis
la Dej, că a fost la vorbitor şi că nu mai ştie nimic despre el. Numele
meu fiind mai deosebit, a fost reţinut de gardian ca figurând la
420
Gherla camera 105… Gardianul, după cum îmi spunea tătuţa: “ficior
di ţaran năcăjât”, după ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, i-a
slobozit “cu jumătate de gură” câteva informaţii nu prea
îmbucătoare:
- Moşule, îl cunosc, nu mai este la Dej, îi venit la Gherla.
Ce vor mai fi discutat, n-am înţeles prea bine de la tătuţa, cert
este că el a venit de la Câmpulung spre casă foarte supărat, cu toate
că vânduse purceii.
Neştiind că eu sunt plecat de la Gherla, gardianul fusese
convins că evenimentele de la camera 105, m-au găsit şi pe mine
acolo având de suferit consecinţe grele.
După cum am mai arătat, Închisoarea Aiud era pentru legionari.
Nu ştiu câţi din cei veniţi de la Gherla erau legionari. La prima
vedere gardienii nu s-au comportat mai sever decât cei de la Gherla
atunci când ne-au luat în primire. Surpriza urma s-o avem după ce
am intrat pe celular, fiind împinşi fiecare în câte-o celulă, în prealabil
făcându-ni-se fiecăruia percheziţie până la piele. Spre deosebire de
alte percheziţii prin care trecusem, la Aiud după ce ne-au fost
puricate lucrurile din sarsana şi date cu cizma deoparte, am fost lăsaţi
să tremurăm mult până s-au îndurat să ne deschidă uşa celulei. A fost
primul semnal a ceea ce înseamnă Aiud. Celula în care am intrat era
mică. Abia încăpeau patru paturi suprapuse cu interval foarte mic
între ele. Nelipsita tinetă pentru necesităţi şi cofa cu apă, toate
înghesuite. Spaţiu pentru mişcare inexistent. Prin geamul înfundat cu
oblon din scânduri nu se putea strecura nici o rază de lumină. Aerul
îmbâcsit cu duhoare de tinetă era similar celui de la Reduit. Paturile
ordonat făcute ca la armată, cearşafurile uzate şi pături pe jumătate
bune. Cu toate că această cameră era undeva la etaj, avea aspect de
cavou, cei trei pe care i-am găsit înăuntru erau oameni mai în vârstă,
la peste 50 de ani. Un avocat din Bucureşti, un mecanic din
Dobrogea şi un ţăran din Vrancea. Nu-mi amintesc numele lor.
Fiecare-şi avea povestea lui care pe mine nu mă interesa, şi nici
povestea mea nu le-am împărtăşit-o în totalitate aşa cum se obişnuia
prin închisoare. Să-ţi spui numele, pentru ce eşti condamnat, cu cine
mai eşti în lot şi multe altele. Împrejurări dureroase, m-au determinat
încă mai dinainte să fiu cât mai circumspect, cuvintele măsurate şi să
421
nu vorbeşti prea mult. Oricât s-ar părea de neverosimil, pereţii
închisorilor comuniste au avut urechi de auzit… şi încă multe.
Comportamentul brutal şi bădărănos al gardienilor, insolenţa
ofiţerilor coroborate cu un regim alimentar adecvat, făceau ca această
închisoare să aibă un specific aparte. Nu întâmplător s-a răspândit
vestea că aici îşi ispăşesc pedeapsa legionarii, adică cei sortiţi morţii.
Când am ajuns la faţa locului, mi-am dat seama că majoritatea
deţinuţilor nu erau legionari. Felul cum arătau cei pe care i-am găsit
în celulă, vorbea de la sine. Livizi la faţă, înfometaţi, haine uzate şi
îmbâcsite-n catranul suferinţelor, era tot ce-n aparenţă se putea
vedea. Speranţa libertăţii licărea stăruitor în ochii fiecărui deţinut,
acordându-i cumva un statut de invinccibil…
Într-una din zilele lipsite de speranţă, Celularul părea cufundat
în liniştea cea de pe urmă… când nu mai suflă nimeni. Pe culoar, nici
o mişcare. Altădată, vizetele erau mereu mişcate, se auzeau înjurături
pe la uşile vecinilor sau la a noastră. Acum era o pauză, ceva
neobişnuit. Din când în când apăreau astfel de situaţii cu urmări din
cele mai proaste pentru noi. Singurii care-şi continuau activitatea
spintecând văzduhul prin apropierea geamurilor noastre în cântecul
lor şugubăţ, erau guguştiucii. La nici o închisoare n-am întâlnit acest
fenomen ca la Aiud. Pe timp de vară, şi-ntr-un anume sezon, aşa cum
era acuma, guguştiucii erau atât de activi în cântecul şi zarva lor,
încât era cu neputinţă să nu-i bagi în seamă. De cum se crăpa de ziuă,
până înopta de-a binelea: gu-guş-tiuc într-o parte, gu-guş-tiuc în altă
parte, prin apropierea zidurilor închisorii. Mereu discutam despre
hărnicia acestor păsări, concluzionând că dacă oamenii ar fi harnici
asemenea lor, muncind din noapte în noapte, situaţia în lume ar fi cu
totul alta.
După ce s-a servit terciul, ca de obicei dat fierbinte şi în
duşmănie să ne opărim horpăindu-l direct dintr-un ciob de gamelă,
ne-am aşezat fiecare pe locurile noastre la marginea patului de jos
cum prevedeau instrucţiunile. După ce a trecut un oarecare timp, pe
Celular a început să se audă mişcare. Uşi deschise-închise, anumiţi
paşi, şuşoteli, “ceva se mişcă” ne-am zis noi ciulindu-ne urechile la
uşă. Ne-am dat cu gândul că se face o percheziţie sau anumite
mişcări de oameni dintr-o celulă în alta. Acest lucru se mai
422
întâmplase. La bătăi programate şi tortură nu ne mai aşteptam pentru
că ştiam că acestea au fost oprite odată cu izolarea şi anchetarea
“Cazului Ţurcanu”. În cele din urmă, şi nu după multă aşteptare s-a
deschis şi uşa la celula noastră. Am fost strigat doar eu să-mi iau
bagajul şi să ies. Totul s-a petrecut foarte repede şi fără să mi se pună
ochelarii atât mie cât şi altora scoşi din alte celule, conduşi fiind cu
toţii undeva într-o hală spaţioasă mai mult de jumătate plină cu
oameni. După cât am observat, mulţi se cunoşteau între ei, făceau
parte din aceleaşi loturi, alţii stătuse împreună în aceleaşi celule. Era
cumva o atmosferă de bucurie generală cu toate că starea fizică a
tuturora era jalnică. Nimeni nu ştia pentru ce am fost scoşi aici.
Fiecare deducea că se întâmplă ceva spre bine din moment ce nu ne-a
mai pus ochelarii la ochi şi ne lasă împreună mai mulţi să vorbim
nestingheriţi… În această mulţime, erau oameni de vârste diferite
apţi pentru muncă. Aici am cunoscut oameni de mare valoare despre
care auzisem printre care: dr. Iubu Mihai, prof. dr. Popa şi alţi
profesori de la Cluj, prieteni de-ai prof. Blaga. Toţi eram veseli,
încrezători şi nu mai conta halul în care arătam. Era văzut lucru că
plecăm din Aiud din moment ce şi bagajele de la magazie am putut
pe rând să mergem şi să ni le luăm. Unii dintre noi mai slabi de înger,
au crezut chiar că vom fi puşi pe liber… În nici un caz nu ne puteam
da seama la ce munci urmează să fim duşi. În timpul zilei am primit
ceva mâncare rece la pachet, iar către seară s-a auzit şoptindu-se ici
şi colo, că vom fi duşi la munci agricole, ceva foarte uşor, mai mult
pentru refacere… în vederea eliberării… Alţii, auzise că ne vor duce
la Canal, la lucrări foarte grele, unde odată cu terminarea Canalului
să se termine şi cu noi… Spre deosebire de celulă, din această hală se
putea zări cerul, care pentru noi era atât de scump.
Era în timp de vară, sfârşit de iunie, început de iulie, gândul că
vom lucra în câmp deschis, învăluiţi în vânt şi soare ne surâdea
îmbietor. Încă nu se lăsase întunericul de-a binelea când dubele
orânduite-n garnitură de tren au pornit la drum direcţia Balta Brăilei,
domeniile agricole ale Ministerului de Interne. Faptul că eram claie
peste grămadă în întunericul dubei, nu mai conta…
Îmbarcarea s-a făcut într-o anumită ordine, astfel că în fiecare
dubă se ştia cine şi câţi oameni sunt, precum şi destinaţia. Aşa se face
423
că a doua zi după mai multe opriri şi porniri, transbordări şi
percheziţii, parte din cei mulţi porniţi de la Aiud am ajuns la Colonia
de muncă Strâmba, parte la alte puncte de lucru.
După câte am aflat mai târziu, Ministerul de Interne avea în
Balta Brăilei mii de hectare de teren agricol – un adevărat imperiu
latifundiar – pe care-l exploata în beneficiul propriu, folosind drept
mână de lucru, deţinuţii politici, de care dispunea în mod
discreţionar.
Puţini ştiu că-n această zonă, solul este format din aluviuni şi
deosebit de mănos. Aici se obţin recolte dintre cele mai bogate din
ţară, fără a se “spurca” terenul cu îngrăşăminte chimice. Lanuri
imense de porumb, floarea soarelui, orz şi grâu, ne aşteptau într-un
fel compătimindu-ne: “aşa nişte chipuri livide şi mâini slăbănoage, să
fie-n stare a culege o recoltă atât de bogată?!”…
După ani de celulă şi restricţii, pe care n-am reuşit să le descriu
intensitatea tragismului aşa cum au fost, sosirea la Strâmba a
însemnat un nou început. Chiar dacă barăcile erau încercuite cu
sârmă ghimpată şi din loc în loc santinele în posturi, faptul că puteam
ieşi prin curte, să păşesc în voie, fără să simt automatul împingându-
mă de la spate, pentru mine a însemnat o revenire în forţă spre viaţă,
spre ce-am fost. Cei care am venit de la Aiud, am fost cazaţi în două
barăci destul de încăpătoare în care am găsit paturi suprapuse şi
condiţii bune de cazare. În alte câteva barăci erau deţinuţi cu vechime
în colonie. Noi am completat necesarul de forţă de muncă pentru
lucrările agricole în derulare.
Câteva zile nu am fost scoşi la muncă. A fost o mică perioadă
de refacere după care am fost organizaţi în brigăzi, cuprinzând 30-40
deţinuţi o brigadă. La muncă se pornea dimineaţa în formaţie sub
pază strictă, şi ne întorceam seara. Masa de prânz se servea la câmp,
când aveam pauză o oră. În acelaşi timp, serveau masa şi soldaţii
care asigurau paza pentru care era adusă mâncarea separat.
Pentru ca întreaga perioadă a anului deţinuţii să fie puşi la
muncă, mai corect spus, munca să-i istovească, planul a fost astfel
conceput încât să fie căldura cât de mare, ploaie, vânt, ger, Crivăţul
în dezlănţuire… acolo să se muncească, nu oricum, ci “la normă”, la
depăşirea acesteia…
424
 Alimentaţia a fost întotdeauna de întreţinere, iar munca de
istovire. În aceste condiţii, chiar la munci mai uşoare fiind, la recoltat
floarea soarelui sau a porumbului, erai împins de la spate să tragi tare
să nu rămâi în urmă… În continuare urma încărcatul şi descărcatul
sacilor cu orz şi grâu, în şi din camioane,în bacuri. Greutatea sacilor,
fiind mai mare decât a celora care-i căram în spate… Când aceste
lucrări erau pe terminate, întreaga forţă de muncă era transferată la
înălţarea de diguri, la data respectivă cel de la Stoieneşti. De îndată
ce stuful a avut căutare la export pentru fabricarea hârtiei, s-a trezit şi
industria noastră că are nevoie de stuf.
Recoltarea stufului la noi era în perioada de pionierat totul
făcându-se manual cu unelte rudimentare, pe timp de iarnă, în
condiţii şi locuri pierdute-n antichitate departe de ochii lumii şi a
Celui de Sus…
Forţa de muncă necesară care putea fi obligată să lucreze în
asemenea condiţii era cea din “Baltă”, din barăcile încercuite cu
sârmă ghimpată, disponibilă pentru timp de iarnă. Au fost amenajate
Bacuri în interiorul cărora paturi suprapuse pe câte patru, cinci
rânduri, încăpător pentru cât mai mulţi oameni. Ca să ajungi la un
anumit pat, trebuia să faci o adevărată echilibristică, demnă de-o
maimuţă
Când toamna-şi apleca genunchii în semn că iarna şi-a intrat în
drepturi, Bacul nostru încărcat la capacitate îşi făcea loc printre
valuri în drum spre Periprava, un punct undeva pierdut în Deltă, pe
marginea Dunării vizavi de oraţul Vâlcov din totdeauna al nostru,
acum al Ucrainei…
Acolo ne aştepta întinderi de stuf a căror margini nimeni dintre
noi nu le putea bănui. Ultimii patru ani aici i-am petrecut în coloniile
de muncă: Strâmba, Mărăraşu, Stoieneşti, Salcea şi Periprava. Peste
tot muncile au fost grele şi foarte grele. De mai multe ori pe zi
simţeam cum puterile ne lasă. Ştiam că suntem aduşi aici pentru a ne
măcina văzând cu ochii şi la lumina zilei. Ceea ce era cu totul de
neînţeles, peste tot pe unde am trecut în aceste colonii a fost
comportamentul draconic al gardienilor şi al soldaţilor în termen
care-şi făceau stagiul în Unităţile de Securitate. Cum au putut
comuniştii să transforme oameni normali în unelte gata în orice
425
moment să-şi ucidă aproapele ajuns în suferinţă, este greu şi foarte
greu de înţeles. Ordinele militare or fi fost severe, însă aplicarea
pătimaşă a acestora, ne îngreuna cel mai mult viaţa.
Mi-aduc aminte cum la Stoieneşti unde se înălţa un dig din
pământ, lung al cărui capăt se pierdea în depărtare, am fost aduşi
câteva sute de oameni de la Strâmba. Din lipsă de baracamente am
fost înghesuiţi în saivane pentru oi, aranjându-ne culcuşul în resturi
de paie prin care cândva trecuse oile.
Căratul pământului se făcea cu roaba de la o oarecare distanţă.
Necazul mare era că roaba plină de pământ trebuia urcată sus pe dig
şi nu oricum, ci repede.
Căldura la sol zile în şir era în jur de 35-40 grade Celsius, iar
puterile noastre departe de a face faţă ritmului de lucru pe care voiau
gardienii să-l impună. Erau echipe de încărcători care aveau consemn
să încarce roabele pline, echipe care ajutau la împins încărcătura sus
pe dig şi echipe care băteau pământul manual cu un bătător
improvizat din lemn!...Aceste lucrări le făceam prin rotaţie. Chinul
cel mare era la urcatul roabelor, de cele mai multe ori răsturnate până
a ajunge sus pe dig. Totul era sub supravegherea gardienilor pentru
care fiecare roabă răsturnată în urcuş, era considerat un act de
sabotaj, cu urmări la care nici nu te aşteptai. Sus pe dig, cât
cuprindeai cu ochii, oameni dezbrăcaţi până la brâu, năclăiţi în
sudoare, răscolind pământul în dogoarea soarelui, sleiţi de sete şi
puteri. Apa era adusă de undeva cu sacaua, anevoios şi cu mult prea
puţină pentru sutele de oameni de la punctul de lucru respectiv. Ziua
care mi s-a părut cea mai încărcată în suferinţă a fost 20 iulie1958
sau 1959. Ca un făcut, în această zi de Sf. Ilie, sub un soare
dogoritor, încă de la primele ore oamenii osteniţi de muncă au cerut
apă, fie ea şi din Dunăre, aşa mocirloasă cum era… Apa adusă cu
mare întârziere, tulbure şi greţoasă, poate chiar din Dunăre, a fost
băută de oameni pe nerăsuflate. În timp ce se aştepta apa, oamenii
însetaţi n-au mai lucrat, puţinele roabe care se mai încărcau, în urcuş
pe dig mare parte din ele se răsturnau. Nu că ar fi vrut cineva anume,
aşa era situaţia după cum erau ele încărcate, panta urcuşului şi
puterile noastre ale celor ce le duceam. Înjurăturile şi ameninţările
gardienilor, n-au avut nici un efect, oamenilor le era lehamite de
426
viaţă. Se părea că fiecare-şi doreşte moartea acolo unde se găsea, să
plesnească nu altceva, fără să regrete câtuşi de puţin după viaţă.
Datorită apei nepotabilă băută, diareea şi-n continuare
dizenteria a început să-şi facă apariţia. Din lipsă de medicamente,
doctorii (deţinuţi) care ne îngrijau nu puteau face nimic. Abia într-un
târziu a început să apară câte-un antibiotic capabil să mai pună
stavilă îmbolnăvirilor. Cei mai expuşi au fost vârstnicii care din
dorinţa de a pleca “mai repede acasă”, cum eram cu toţii amăgiţi, nu
ţineau seama de fărâma de viaţă ce le mai rămăsese în trupurile lor,
“mâncau pământul” lucrând, nu altceva…
Nu ştiu dacă digul care urma să pună frâu valurilor Dunării a
mai fost terminat sau nu, întrucât noi am fost readuşi la Strâmba
pentru lucrările care ne aşteptau aici. Din lotul nostru nu a fost nici
unul la aceste munci şi nici n-am mai avut informaţii despre fiecare
spre unde i-au fost purtaţi paşii.
Legătura cu familia nu a fost admisă în toată perioada cât am
fost scoşi la munci. În ceea ce mă privea, în ultimii şase ani de
detenţie – aprilie 1956 când a fost mămuţa la vorbitor la Gherla şi
până-n aprilie 1962 când am ajuns acasă, ai mei n-au ştiut nimic
sigur despre mine. Degeaba au trimis ei aproape lunar scrisori, din
când în când şi bani pe adresa Ministerului de Interne întrebând cu
disperare dacă mai sunt sau nu în viaţă, nu au primit în aceşti ani nici
un răspuns. Grija mea cea mai mare era să-mi menţin sănătatea –
păstrând cu stricteţe un echilibru în toate – şi să am o comportare
care să servească drept exemplu pentru cei din jurul meu. Nu am
căutat niciodată să bravez gratuit, sau să scormonesc în cuibarul
viespilor… afişându-mă necontrolat. Am căutat să-mi păstrez cu
sfinţenie demnitatea şi verticalitatea la modul absolut. La locurile de
muncă, deţinuţii cu care m-am înţeles foarte bine, indiferent dacă
erau doctori, ingineri, profesori, muncitori sau ţărani, trebuiau să fie
asemeni mie. Am spus asta, pentru că acolo, la fel ca peste tot în
lume, au fost oameni şi oameni… .
Din părţile noastre cei mai apropiaţi mi-au fost: Tudoraş
Mircea şi Radu din Mănăstirea Humorului, Andruseac Vasile
refugiat din Nordul Bucovinei, Ciurlă, Calinovschi şi grupul lor din
Băişeşti Suceava, Şerbuleac Vasile din Frasin şi alţii.
427
 Încă de când lucram la Stoieneşti, ultimul menţionat mai sus s-a
îmbolnăvit. Au fost mai mulţi bolnavi de diaree care pe parcurs şi-au
revenit. Singurul care chiar după ce am ajuns la Strâmba nu şi-a
revenit, a fost Şerbuleac. El era cazat împreună cu Ciurlă şi
Calinovschi într-o baracă alăturată celeia în care eram eu. În starea în
care era nu ieşea la muncă, iar doctorii îl îngrijeau cu ce aveau la
îndemână. Era slab, prea slab, toate îmbărbătările pe care i le făceam
, rămâneau fără efect. Avea în jur de 60 de ani şi nu cu mult timp în
urmă arăta un om voinic şi plin de speranţă, se vedea ca şi ajuns
acasă lângă nevastă şi copii. Când ne întorceam de la muncă mai
întâi pe la patul lui treceam, încurajându-l, iar Calinovschi şi Ciurlă
care stăteau în aceiaşi baracă, erau mereu lângă dânsul. Ultima vizită
pe care i-am făcut-o a fost într-o sâmbătă după amiază când
împreună cu ceilalţi am socotit că încă ar mai fi şanse dacă s-ar găsi
un antibiotic, doctorii la care am mers au ridicat neputincioşi din
umeri. Duminică dimineaţa pe la ora 10-11, văd pe Calinovschi că
vine alergând spre baraca noastră… mi-am dat seama că-i ceva rău.
- Vino repede că moare Şerbuleac!…
Când am ajuns la patul lui, “era plecat la drum”...Emoţionat şi
cu lacrimi în ochi, l-am cuprins căutând să-l trezesc, implorându-l:
- Ce faci Vasile? Nu te lăsa, încearcă să te ridici, ai tăi te-
aşteaptă…
Vasile a deschis ochii mari, a dat să se ridice, m-a privit ca
speriat, a încercat să spună că “nu mor ”… după care a închis ochii
pentru totdeauna.
Şeful de baracă a raportat sergentului despre cele întâmplate
pentru a fi anunţat Comandantul. A doua zi luni, Calinovschi,Ciurlă,
încă un tânăr şi eu am rămas în colonie pentru a încropi din nişte
capete de scânduri un sicriu. Însoţiţi de patru soldaţi înarmaţi şi un
sergent am reuşit să ajungem cu dricul hăt departe de colonie, undeva
în câmp deschis în apropierea Dunării. Atât în timpul mersului pe
câmp, cât şi când săpam groapa, noi ne-am rugat pentru sufletul lui
Vasile, astfel ca acolo Sus să fie mai bine primit decât aici jos unde
eram. Ca ultim omagiu, în genunchi lângă mormânt am rostit “Tatăl
nostru”, după care sergentul s-apropie de noi şi-ntreabă dezinteresat:
- Care dintre voi îi popă, mă?
428
 - Nici unul dom’ sergent! Noi eram prietenii lui apropiaţi.
Soarele era spre asfinţit. Pe cer, nici un nor. Ziua fusese atât de
cald încât şi frunzele sălciilor de pe malul Dunării parcă-şi plângeau
soarta, jelindu-l şi pe Vasile…
La întoarcere soldaţii discutau între ei spunându-şi şotii, noi
meditam din aduceri aminte: “Şi de-o fi să mor, să nu le spui lor…
Să le spui curat, că m-am însurat”…

CAPITOLUL 11

“ Noi n-am cules aur din soare,

ci-n roşii amurguri zbătute
am strâns stropi de foc în ulcioare,
prelinşi de pe cruci nevăzute”.
Radu Gyr

Când cu mulţi ani în urmă… Doamna cea blondă cu ochi

albaştri din Rădăuţi, căreia localnicii îi spuneau “poloneza”, după ce
a învârtit şi răsînvârtit “cărţile” uzate de timp, prevestindu-mi că voi
călători mult pe ape, gândurile mele au zburat dintr-o dată spre
Atlantic, America… Apoi mi-am revenit imediat la condiţia în care
eram, am schimbat câteva cuvinte cu naşa Floarea care era lângă
mine “că aşa ceva nu se poate, n-am unde pleca, ce să caut eu pe
ape?…” Poloneza, văzând că mă îndoiesc de cele prevestite, nu s-a
lăsat învinsă: mi-a servit în continuare o ceaşcă de cafea pe care o
avea pregătită:
- S-o bei fără grabă şi să te gândeşti la viaţa dumnitale, mi-a
spus ea degajat. Aşa am făcut. După ce cu multă migală şi
îndemânare a “descifrat” ce era scris… pe fundul ceştii şi pe pereţii
interiori ai acesteia, m-a privit lung şi cu greu abia mi-a spus că “se
confirmă cele spuse mai înainte, vei călători mult pe ape”…

429
 La întoarcere spre casă, în discuţiile cu naşa nu dădeam nici o
importanţă celor spuse de “poloneză”, le consideram drept nişte
aiureli.
- Nu cred că-s aiureli, mă corecta naşa, femeia asta este singura
despre care vorbeşte lumea că “ghiceşte bine, nu greşeşte”… Dac-ai
putea pleca în America, ai scăpa de comunişti, de ruşi şi de toate
nenorocirile în care ne zbatem noi aici!...
…Acum, când sloiuri mari de gheaţă aduşi pe valurile jucăuşe
ale Dunării cine ştie de prin ce ţară loveau cu putere pereţii Bacului
în care eram adăpostit, am început să-mi amintesc despre
“prevestirile polonezei”…
Bacul acostase într-un loc dinainte stabilit potrivit atât pentru
paza noastră cât şi pentru frontul de lucru pentru care am fost aduşi.
Plecarea de la Strâmba s-a făcut pe timp friguros, vânt puternic,
burniţă şi ceaţă. Iniţial, n-am bănuit unde ne duce. După ce bacul a
fost încărcat la capacitate, fiecare ocupând câte un pat din cele
suprapuse pe multe rânduri, după o inginerie numai acolo văzută…
un remorcher a pus în mişcare spre aval întreg “edificiul”… Toată
această mişcare s-a petrecut pe timp de noapte. Se înţelege că
înăuntru era beznă. Din discuţii, atât la îmbarcare cât şi pe parcurs,
am aflat că mergem la recoltat stuf, punctul de lucru Periprava. Nu
ştiam cum se poate recolta stuful, nici cum arată această plantă. A
doua zi când am ieşit sus pe covertă, m-a impresionat gravitatea şi
impulsivitatea apei, a valurilor în rostogolire, precum şi întinderile
nesfârşite de stuf. Ca să putem intra în teren, unde peste tot era apă şi
gheaţă, am fost echipaţi cu nişte ciorapi mai largi făcuţi din pânză
cauciucată, (sau aşa ceva), numiţi “ciulci”, obiele din pânză şi opinci
din cauciuc. Cu obielele înfăşuram laba piciorului, trăgeam acei
ciulci, care ajungeau peste pantaloni până deasupra genunchiului,
după care încălţam opinca din cauciuc. Pentru tăiat stuful, ni s-au dat
nişte unelte asemănătoare secerelor având o coadă de lemn de
aproximativ 80 de cm. denumit tarpan. Cu o mână trebuia prins firul
de stuf lung de 2-3 m aşa cum ai prinde coceanul de porumb, cu
cealaltă mână în care ţineai tarpanul, să-l tai. În principal trebuiau
recoltate firele frumoase, adunate în snopi a căror mărime trebuia să
fie “cât cuprinzi cu braţele”. Legatul snopilor, era o fază de lucru
430
grea pentru puterile noastre. Legătura propriu zisă trebuia făcută din
4-5 fire de stuf - care erau foarte rigide – înfăşurat snopul şi realizat
un nod cumva asemănător celui “pescăresc”, să nu se mai dezlege…
La această operaţiune ne ajutam între noi, pentru că de unul singur cu
greu puteai face faţă. Unul trebuia să ţină snopul în braţe, celălalt să-l
lege.
Tot instructajul ni s-a făcut în prezenţa comandantului şi
sergenţilor de către nişte vlăjgani din neamul lipovenilor, care abia
reuşeau să gângăvească câteva cuvinte româneşte, dar pentru care
snopul de stuf aşa cum am arătat de mare şi greu, părea o jucărie în
mâinile lor…
Undeva mai la distanţă cordonul de soldaţi din trupele de
securitate asigurau paza. Înainte de a intra în teren un plutonier a
strigat:
- Atenţiune! Tovarăşul comandant doreşte să vă comunice ceva
important!
Cu toţii ne-am ciulit urechile spre nesuferitul comandant,
sprijinindu-ne în tarpane şi mişcându-ne de pe un picior pe altul din
cauza frigului care ne luase de la picioare.
După ce a făcut câţiva paşi mai înainte spre a fi văzut mai bine
de toţi, comandantul, un locotenent recunoscut ca un mare zbir, şi-a
început ameninţările cam în termenii următori:
- Aţi fost scoşi la muncă pentru a vă da o şansă de reabilitare.
Până acuma n-aţi dat dovadă că doriţi acest lucru. La muncile
agricole v-aţi bătut joc irosind recolta pe câmp, la încărcat şi
descărcat saci, i-aţi trântit pe jos rupându-i, la diguri ne-aţi stricat
roabele, hârleţele şi lopeţile, fără ca digurile să fie înălţate. Mai
facem o încercare cu voi… De felul cum vă veţi comporta aici, va
depinde dacă veţi mai fi menţinuţi la munci sau duşi în regim sever la
celulare. Pentru fiecare norma de lucru pe zi este de 5 snopi. Cine va
depăşi această normă, va pleca mai repede acasă. Zona este
încercuită şi bine păzită. Să nu încerce cineva să se apropie de
cordonul care asigură paza. Soldaţii au ordin să tragă fără somaţie.
Munca nu este grea, norma este foarte mică, alimentaţia bună, treceţi
la treabă!

431
 Nu ştiam dacă 5 snopi este mult sau puţin, pentru că nici nu
începusem recoltarea. Abia după ce am văzut cum merge treaba, prin
câte pericole trecem, ne-am dat seama că norma este foarte mare.
Trebuia tras tare şi cu forţă pentru aceşti 5 snopi. Din câţi eram în
bacul respectiv, numai câţiva ştiam cum să folosim obielele şi
opincile “de gumă”, restul erau puşi în încurcătură. Nevoia şi în
special frigul a învăţat pe fiecare până la urmă cum să procedeze mai
bine.
Recoltarea mergea greu, tarpanele nu erau ascuţite cum ar fi
trebuit, iar configuraţia terenului multiformă: porţiuni de şes
presărate ici colo cu mici dâmburi, gropi mai adânci sau mai puţin
adânci pline cu apă îngheţată la suprafaţă. Locuri aparent sălbatice,
necălcate de om. Tăiatul stufului trebuia să meargă la rând tot înainte
pe teren uscat sau cu apă. Când ajungeam la ochiuri de apă cu gheaţă
pe deasupra, de cele mai multe ori gheaţa ceda, noi scufundându-ne
în apă până deasupra genunchilor. Ciulcii, nu erau bine confecţionaţi,
odată căzut cu piciorul în apă, pe la tivituri apa tot trecea ajungând
până la piele. Câteodată, starea vremii era mai blândă, în această
situaţie mâinile fără mânuşi ale tuturora păreau mai vioaie cu mai
mare spor la lucru. Odată intrat în dispozitivul de lucru, puteai să te
tot uzi la picioare, să-ţi amorţească mâinile şi faţa de frig, nu te
puteai retrage la bac decât seara la încetarea lucrului.
Mâncarea de prânz ne era dată de dimineaţa, ca hrană rece , un
colţ de pâine uscată, o bucăţică de brânză sărată şi-un “ochi” de
marmeladă. Când se dădea semnalul de încetarea lucrului pentru
servirea mesei, indiferent de starea vremii, ne aşezam fiecare pe unul
din snopii pe care-i făcusem şi începeam a desprinde din pâinea
aproape totdeauna îngheţată şi ce mai aveam.
Pentru că nu puteam suporta să stau ud la picioare în
eventualitatea că mă udam în timpul zilei, oricât ar fi fost gerul de
mare, rupeam din cămaşa de pe mine o bucată de pânză, îmi
înveleam piciorul şi continuam lucrul. În cursul zilei, sergenţii care
ne supravegheau treceau pe la fiecare, vedeau dacă snopii corespund
şi câţi a făcut fiecare până la ora controlului. N-am văzut niciodată ca
din cei care veneau în control, militari sau civili, să spună că ceea ce
facem noi este bun. Totdeauna ceva era în neregulă: ori snopii sunt
432
prea mici, ori nu-s legaţi bine, ori firile de stuf nu-s puse-n ordine,
ori,… ori,… ori!… Cel puţin eu, nici nu-i făceam cum trebuie. Mai
întâi că mi-i legam singur, mă învăţasem să fac această operaţie fără
ajutorul cuiva, acest lucru mă avantaja pentru că mi-i făceam după
puterea mea de a-i transporta, lucru de mare importanţă. La sfârşitul
zilei, după ce controlul lua în “samă” tot ce s-a lucrat în zonă, se
anunţa încetarea lucrului. Din acel moment începea transportul
snopilor spre locul de depozitare în clăi făcute într-un anume fel pe
malul Dunării.
Căratul snopilor era pentru noi o muncă atât de istovitoare încât
nu putea fi comparată cu nici un fel de muncă pe care o mai făcusem.
Pentru ca un snop să poată fi transportat trebuia să înfigi lama
tarpanului în spatele legăturii cu vârful secerei înainte (să agăţi
snopul ca-ntr-un cârlig) să-l aburci cu tulpinile pe umăr, iar vârful
snopului să fie tras târâş printre ţepii rămaşi în urma recoltării. Nu
era un drum anume, fiecare de unde avea pregătiţi snopii începea
transportul, aşa de-a dreptul printre şi peste ţepi spre locul de
depozitare. La început distanţa de transport era mică, pe măsură ce
înaintam cu recoltatul în adâncul Deltei, distanţa creştea până la
câteva sute de metri, poate şi mai mult. Acolo am văzut oameni care
se opinteau până la epuizare ca să-şi poată târî până la mal recolta…
Era de înţeles această stare de fapt, pentru că ni se cerea căratul
snopilor când eram deja obosiţi după o zi de muncă în frig, flămânzi
şi cea mai mare parte dintre noi uzi la picioare. Atunci când
comandantul a anunţat cinic că “cei care vor depăşi norma… vor
pleca mai repede acasă”, în gândul meu l-am băgat “de unde ieşise “
pe el şi pe toţi deţinuţii care-i vor urma sfatul.
Pe parcursul recoltării, văzând pe unii de regulă mai vârstnici
că trag tare “în dorul casei”… căutam să-i temperez trezindu-i la
realitate, răspunsul lor nu se lăsa prea mult aşteptat:
- Lasă-ne domnule să ne vedem de treabă, îţi pare rău c-ai să
rămâi singur aici?…
Un tânăr care lucra în apropierea noastră auzind discuţia, mi-a
şoptit în trecere:
- Fii atent, dacă le mai spui ceva, te toarnă la comandant şi
ăştia-ţi fac de petrecanie, aruncându-te în Dunăre!…
433
 Acum, la capătul puterilor fiind, îi vedeam cum poticnindu-se
din loc în loc sub povara snopilor peste normă, agăţându-şi speranţa
de promisiunea comandantului…
Când începea căratul snopilor, dispozitivul de pază începea să-
şi schimbe amplasamentul strângându-şi rândurile, parte din soldaţi
formau un coridor prin care treceam noi cu snopii în spate, parte
rămânând de pază mai departe în teren de unde căram snopii. Din
toate părţile se auzeau voci care ne-ndemnau la mai repede:
- Dă-i drumu’ mai repede mă! Ridică-te de jos, te faci că nu
poţi? Cin’ ţ-o dat voi’ să te trânteşti acolo, mă?…
Astfel de cuvinte, şi multe altele asemănătoare însoţite de
înjurături, slobozeau atât gardienii cât şi soldaţii din cordonul prin
care treceam, care unde se găsea.
Întâmplător, când eram student am vizitat o expoziţie de pictură
în Bucureşti, undeva pe Bd. Elisabeta. Printre multele tablouri foarte
frumoase pe care le-am văzut expuse, unul mi-a reţinut atenţia un
timp mai îndelungat. Privindu-l, mi-a apărut în gând ca un laitmotiv
melodia din “Corul sclavilor”, fapt care dădea noi şi profunde
dimensiuni tabloului. Era vorba despre un peisaj dramatic care
probabil se întâlnea frecvent în Egiptul Antic. Şiruri nesfârşite de
robi, despuiaţi până şi de zdrenţe, alunecau încet opintindu-se sub
povara snopilor de trestie, recoltată din sus-ul Nilului. Razele
soarelui care veneau dinspre asfinţit de-o nuanţă roşiatică, da o
strălucire aparte snopilor în contrast cu feţele negre ale celor ce-i
cărau. Drumul fusese lung şi istovitor, mulţi căzuţi în cale sub
propria lor neputinţă. Toţi erau demni şi nici unul din cei ce-şi legau
rănile sângerânde, nu cerea îndurare celor ce-i biciuiau… Cine şi-ar
fi putut măcar imagina atunci… că după ani şi ani, în plină epocă
modernă… la Periprava în ţara noastră Socialistă…, mă voi regăsi de
adevăratelea împreună cu atâţia alţi deţinuţi politici printre cei din
Egiptul Antic…
Aici la Periprava, totul ne duşmănea, ne era potrivnic.
Comandantul şi gardienii, zilnic ne găseau pricină că nu facem bine,
asta!… şi asta!… şi asta!… Soldaţii în termen care îngheţau de frig
înfipţi din loc în loc în zăpadă prin stuf, ne înjurau pentru condiţiile
în care-şi fac armata, gata să-şi descarce automatele în noi, Balta
434
însă-şi ne-a primit cu ură, întinzându-ne tot felul de capcane… doar,
doar, o s-o lăsăm în pace, să nu-i tulburăm liniştea… Până şi între noi
deţinuţii, am ajuns să nu ne mai înţelegem privind ritmul de lucru pe
care conducerea coloniei voia să-l introducă şi să-l menţină.
Cu toate că cele de mai sus se petreceau întocmai cum am
arătat eu, poate şi mai şi… într-o zi am fost pus în faţa unui fapt
incredibil ţinând seama de împrejurările respective. Pe măsură ce
înaintam spre inima Deltei, desişul firilor de stuf era tot mai mare
căpătând aspect de locuri sălbatice, necălcate de picior omenesc.
Zăpada nu era mare la data respectivă, însă vântul şi gerul
cumplit. Simţeam cum îmi amorţesc degetele pe coada tarpanului.
Noi deţinuţii lucram destul de departe unul de altul, în funcţie de cum
găseam fire de stuf mai bune. La un moment dat, la o oarecare
distanţă din stufăriş aud mai mult în şoaptă:
- De unde eşti mă?
- Din Stulpicani, am răspuns tot în şoaptă, abia zărind umbra
soldatului din stufăriş a cărui faţă n-am putut s-o disting.
- De unde anume?…
- Din pârâul Şandrului, răspunsul l-am dat tot şoptit, în timp ce
continuam lucrul fără ca cineva să bage de seamă.
Nu m-am aşteptat la o asemenea surpriză şi curaj din partea
unui soldat din cordonul de pază care să-şi pună în pericol libertatea
intrând în dialog cu un deţinut politic, care trebuia ţinut la distanţă şi
supravegheat pas cu pas. Pentru soldaţii din serviciul de pază, era dat
consemnul că: “dacă cineva cunoaşte vreun deţinut”, să anunţe
imediat conducerea coloniei pentru a fi schimbat de la locul de
muncă respectiv. Mai înainte fusese un soldat din sat de la noi, am
recunoscut acest lucru după nume când se strigau între ei, în
continuare nu l-am mai zărit pe acolo. În mod sigur a anunţat
comandantul să fie schimbat întrucât cunoaşte un deţinut. În perioada
următoare nu m-am preocupat să ştiu cine a fost soldatul care a
căutat să intre în vorbă cu mine, nu era cum, prin furtună în stufăriş
zărisem doar o umbră de soldat.
În general, tinerii care au făcut stagiul militar în trupele de
securitate s-au comportat foarte brutal cu deţinuţii politici. Puţini au
fost aceia care au avut o atitudine omenoasă în astfel de situaţii.
435
 După ce s-a făcut primăvară noi am fost “scoşi” de la stuf şi
duşi la unele munci agricole. Mâncarea de prânz atât nouă cât şi
soldaţilor ne-o aducea la câmp, unde lucram. Într-o zi când s-a servit
masa de prânz, printre soldaţii care asigurau paza am presupus că
unul dintre ei ar fi din sat de la noi. Pentru moment nu-mi puteam
aduce aminte cum îl cheamă, pentru că trecuse mulţi ani de când îl
avusesem elev în clasa întâia primară. Micuţ, cu ochii albaştri
spălăciţi, şaten, puţin neastâmpărat în bancă… Încet, încet, am
început să mi-l aduc aminte în prim plan cum arăta copil şi să
urmăresc imginea evoluţiei lui în timp până la zi, nu era altul decât
Nicolae Popescu, în 1946 elev în clasa întâia. Acum era un bărbat
voinic, bine legat, veselos şi parcă se impunea în faţa celorlalţi
soldaţi cu toate că nu avea nici un grad pe umăr.
După ce şeful de brigadă a împărţit mâncarea de prânz, iar noi
o şi terminasem de mâncat, Popescu se desprinde din grupul
soldaţilor tolăniţi pe-o pătură unde servise şi ei masa, s-apropie de
vasul în care fusese mâncarea noastră şi văzând c-a mai rămas ceva şi
pentru suplimente, întreabă:
- Care dintre voi mai doreşte supliment?
S-au dus mai mulţi cărora varza acră ce mai rămăsese în
marmită le plăcea, eu nu m-am ridicat de jos. După ce a împărţit ce
era de împărţit, a mai împlut o gamelă pe care arătând cu degetul
spre mine, îi spune ultimului venit după supliment:
- Du-o celui de jos!
Am primit gamela, făcându-i semn din cap că-i mulţumesc şi
că-l recunosc.
Gamela cu mâncare am dat-o mai departe unora care avea
nevoie de ea. Acest lucru a trecut neobservat de ceilalţi soldaţi, iar
noi ne-am văzut în continuare de treabă.
Când s-a făcut vară, Popescu a plecat într-o permisie pentru
câteva zile acasă la Stulpicani. Într-una din zile când tătuţa era prin
sat, Nicolae l-a zărit prin geamul casei sale şi i-a ieşit înainte. Fiind zi
de lucru, era puţină lume pe drum ceea ce i-a dat curaj lui Nicolae să
înceapă discuţia. În timp ce-şi strângeau palmele de “bun întâlnit”,
Nicu-i şopteşte:

436
 - Am să-ţi dau o veste mare, bade Nistur! E-un mare secret!
Dacă se află, ăştia… mă omoară! Poţi să ţâ-i să nu sî ştie?…
Dintr-o dată, tătuţa şi-a dat seama despre ce este vorba…
- Nicule, nici dacî mă sfarmî tăt, nu scot un cuvânt, spuni repidi
ci ştii?
- Domnu’ Filaret este bine şi sănătos, cum îl ştii… nu mai are
mult şi vine acasî…
Cu lacrimi de bucurie tătuţa l-a îmbrăţişat sărutându-l ca pe
copilul lui…
Soarele trecuse de semnul amiezii, o adiere de vânt se strecura
printre frunzele copacilor de pe marginea drumului, iar ei au intrat în
Restaurantul Cooperativei să-şi stăpânească emoţiile într-o halbă de
bere…
Părinţii lui Necolae aveau pământ în Ţarnă, în vecinătatea
livezilor noastre, fiind vechi prieteni cu familia noastră. La
despărţire, Nicu a mai adăugat:
- Nici lelea Parasca să nu ştie!…
Drumul de peste trei kilometri din sat până acasă, tătuţa l-a
făcut “sorbind pământul”… Mămuţa, care trebăluia prin livadă
văzând c-a intrat în casă, a venit şi ea să pregătească ceva de
mâncare. În timp ce mămăliga clocotea în ceaun pe plită, tătuţa se
chinuia neştiind cum să înceapă discuţia să-i spună vestea…
- Paculu’- aşa era mămuţa alintată -, am uitat sâ-ţ spun di
diminiaţî ci-am ghisat ast’noapti…
Contrariată mămuţa se-ntoarce spre el:
- Doar tu nu ghisezi, mă! Tu dormi dus!…
- Nu ghisez, dar când ghisez, aşe-i cum mi sî aratî!… Filaret a
nostru-i cum îl ştim… Mi-o zâs… sâ-i prigătim straie cî nu pisti
multî vremi, iel vini acasî!…
La auzul celor spuse, mămuţa lasă mănăliga de mestecat şi vine
spre el la masă:
- Di undi a-i scos-o mă? Cin’ ţ-o zâs?
- Nu mi-o zâs nimi, aşe am ghisat eu!…
Au mâncat cu poftă, feţele amândorura fiind luminate şi
scăldate-n bucurie cum nu fusese de mult. Mămuţa ştia că el mai face

437
şotii, însă de data aceasta a crezut că ori cineva i-a spus, ori că a visat
de adevăratelea:
- O putut sî i s-arati în ghis, aşe cum zâci iel, mai ştii?
Dumnădzău îi mari”…
Aceasta a fost singura veste că exist, primită de părinţi în
ultimii şase ani. Bucuria şi speranţa au căpătat noi dimensiuni în
sufletul lor îndurerat.
În perioada care a urmat, nu l-am mai văzut pe Nicu, elevul
meu de la şcoala primară, în cordonul care ne păzea. Mă gândeam ca
nu cumva să fi fost turnat de cineva şi să aibă necazuri. Adevărul a
fost că el era trecut la paza altor brigăzi, din aceiaşi colonie. De la
locurile de muncă unde eram, eu n-am ştiut nimic că între timp Nicu
fusese acasă la Stulpicani, şi că în sfârşit ai mei au aflat că sunt în
viaţă,… acest lucru mi l-a povestit tătuţa după ce m-am întors de la
închisoare.
După cele întâmplate la stuf cu Nicu, a trebuit să mai treacă un
an şi ceva până când a sosit vremea de eliberare şi pentru mine.
Ca şi-n anii trecuţi, ne-am continuat rotaţia executării
lucrărilor: lucrări agricole pe timp de vară, stuf pe timp de iarnă, în
aceleaşi condiţii. Faptul că pe zi ce trecea mă apropiam de eliberare
şi că aceasta nu era prea departe, nu-mi dădea o stare sufletească
deosebită. Trecusem peste atâtea, încât parcă nu mai aveam puterea
afişării unei bucurii specifice evenimentului… Eram convins că şi-n
continuare după eliberare, va trebui să păşesc pe un teren minat, că
uşa temniţelor pentru mine va fi mereu deschisă.
Ajunsesem la sfârşitul lunii martie 1962. Pentru că nu ştiam în
ce zi o să mă elibereze, mi-am luat rămas bun de la cei apropiaţi care
lucrau în alte brigăzi: Tudoraş Mircea, Radu, Andruseac, cei din
Băişeşti şi alţii.
Cu patru zile înainte de 1 aprilie, deci pe 28 martie am fost luat
cu bagajul de la Strâmba şi condus de un sergent şi doi soldaţi
înarmaţi până la Luciu, undeva lângă Giurgeni. A doua zi dimineaţa,
pe 29 martie mi-a fost înmânat Ordinul de eliberare, de către un
ofiţer însoţit de un civil. După ce am luat hârtia, civilul m-a
atenţionat că:

438
 - Trebuie să uiţi ce ai văzut şi prin ce ai trecut. Securitatea va fi
în continuare pe urmele tale!…
Cu toate că de acasă ai mei au trimis pe adresa Ministerului de
Interne din când în când bani pentru mine, la eliberare n-am avut nici
un ban. Cu Ordinul de eliberare am putut să călătoresc mai întâi cu
un vaporaş, apoi cu trenul până la Bucureşti.
Pe drum, totul mi s-a părut un vis, admirând frumuseţea
peisajelor pe lângă care treceam, nici nu mi-am dat seama cât de
repede am ajuns la Bucureşti. Am tras la familia Olteanu, de unde am
fost arestat. Doamna şi domnul Olteanu mult mai trecuţi şi ei, m-au
primit cât se poate de bine.
Acum, Bucureştiul mi se părea un oraş străin, nu-l puteam
suporta, simţeam că trebuie să-l părăsesc cât mai repede, să răsuflu
liniştit undeva. În aceiaşi zi m-am prezentat la Circa de Miliţie de
care am aparţinut, mi-au dat un act de identitate provizoriu, seara
târziu spre miezul nopţii cu bani împrumutaţi de la familia Olteanu
am luat acceleratul de Vatra Dornei, spre casă.

***

“Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă,

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag,
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”
Tudor Arghezi

La gara Frasin când am ajuns, soarele se ridicase printre nori

mult deasupra obcinii dinspre Voroneţ.Timpul, nu schimbase cu
nimic aspectul gării, urmele războiului mai puteau fi încă văzute. Era
rece şi prin pădurile din apropiere ochiuri de zăpadă mai puteau fi
văzute. Trenul şi-a continuat mersul şerpuind pe lângă apa Moldovei,
eu printre călători am ieşit la şoseaua Câmpulung-Gura Humorului,
luând-o pe vechile urme spre casă. Mirosul reconfortant de răşină,
îmi desfăta nările flămânde. Simţeam cum prind putere cu fiecare pas
439
pe care-l făceam. În cale, am trecut pe la Grigore Moroşan să-mi las
sarsanaua. El nu stătea departe de gară. Era acasă împreună cu Aniţa
soţia lui. S-au bucurat nespus de mult
În mai 1947, când mă întorceam de la Câmpulung şi eram în
pericol de a fi arestat, de la Grigore a luat tătuţa şuba care îmbrăcând-
o, am reuşit să-mi maschez costumul naţional cu care eram îmbrăcat.
Eram neamuri, ştia c-am fost arestat şi condamnat. Mi-am continuat
mersul pe drumul spre Stulpicani în zi de vineri 30 martie 1962.
Dinspre munte veneau mai multe căruţe, cea mai mare parte în drum
spre Humor la piaţă. Printre aceste căruţe, se număra şi cea a lui
Vasile Dumbravă, neamul şi prietenul meu care ţinea în căsătorie pe
Nuţa, sora mai tânără a mamei mele. De la distanţă l-am văzut râzând
şi dând bici calului s-ajungă mai repede la mine. În căruţă era şi
Veronica, cumnata mea de mai târziu pe care eu nu mi-o aminteam.
N-am stat prea mult de vorbă cu ei, mi-am continuat mersul pe jos.
Eram îmbrăcat de iarnă, cu haine destul de bune pentru a nu da de
bănuit de unde vin. Nu după mult mers pe jos, m-a ajuns din urmă o
autobasculantă care a oprit, şoferul îmi face semn să mă urc sus:
- Vii uncheşule?
- Vin!… I-am răspuns nedumirit.
Şoferul, un bărbat voinic şi bine dispus, continuă:
- Eu sunt Luca, băiatul Paraschivei Iftincăi din Plotoniţa. Mă
bucur că te văd şi că te pot duce acasă. Am fost de mai multe ori la
uncheşu’ Nistur, erau tare supăraţi. Ei ştiu că vii?
- Nu, n-am avut cum să-i anunţ!
Luca, băiatul mătuşii Paraschiva din Plotoniţa, nu mă cunoştea
şi nici eu nu-l cunoşteam, era prea mic atunci când eu am plecat de
acasă la Bucureşti.
După ce m-am despărţit de Veronica şi Vasile Dumbravă, mai
la vale ei s-au întâlnit cu Luca şoferul de pe autobasculantă care
mergea spre Stulpicani, căruia i-au spus:
- Vezi c-ai s-ajungi un om pe drum, să-l duci până acasă, îi
Filaret a lu’ Nistur!
Când am ajuns la pârâul Şandrului, Luca nu a oprit ca să mă
dau jos pentru a ajunge acasă pe scurtătură, a continuat încă vreun
Kilometru ca să mă lase la sora mea Viorica, astfel ca întorcându-mă
440
acasă peste ţarnă – câmp deschis – ai mei să mă vadă de la distanţă,
să-şi poată stăpâni emoţiile.
Mai înainte de a ajunge eu acasă, a ajuns Vasile a lui Gheorghe
a Floarei, vecin de al nostru care în momentul când am trecut cu
maşina în sus pe la gura părăului, el se-ntorcea spre casă, m-a
recunoscut şi-ntr-un suflet a fost la noi acasă să le dea cumva de
ştire. Ajungând la poartă, Vasile a dat peste ai mei şi mai în glumă
mai în serios caută să le aducă vestea:
- Lele Parascâ, ai tot plâns şi jelit, uiti cî ai sî ai şî bucurii, aşe
bătrânî cum ieşti, ai sî mai faci un băiet!…
Dintr-o dată mămuţa şi-a dat seama despre ce-i vorba:
- Unde l-ai văzut?
- Vine-ndatâ, îi pi drum! Cu aceste spuse, Vasile şi-a continuat
drumul spre casa lui puţin mai la deal de noi.
În timp ce ei vorbeau, eu mă apropiam venind pe cărarea din
faţa casei noastre. Momentul întâlnirii pentru mine a fost cel mai
dureros şi greu de suportat. Mă consideram responsabil pentru
supărarea şi deznădejdea lor suferită ani la rând. Percheziţiile,
ameninţările, tracasările şi intimidările la care au fost supuşi după
arestarea mea, le-am simţit şi m-au consumat un timp destul de
îndelungat. În totdeauna un gând bun m-a liniştit consolându-mă:
“Or face şi Ei, cum i-a învăţa Cel de Sus!”. Acum în faţa porţii fiind,
suferinţa nu mai conta nici pentru ei, nici pentru mine. Mămuţa,
Dumnezeu s-o ierte, în hohote de plâns nu-şi mai lua mâinile de pe
mine, sărutându-mă pe unde apuca. Era ca ieşită din minţi… Toate
sentimentele ei altădată controlate, acum erau în dezlănţuire. Tătuţa,
plângea şi el cuprinzându-ne pe amândoi…
Vecinii au prins de veste c-am venit, tot de la Vasile care-n
trecere le-a şoptit:
- O vinit Filaret, îi cum îl ştiţi!…
Ceva mai tîrziu, au trecut şi ei pe rând ca să mă vadă. Uncheşu
Mihai, prietenul meu din Poiană şi mătuşa Aniţa soţia lui murise.
După ce-am servit masa, ca de obicei am ieşit pe-afară să văd
ce mai este pe lângă casă. Totul era ca-nainte: vite, oi, cai, miei,
păsări şi câinele ciobănesc legat la colţul grajdului, altul decât cei doi
pe care i-am lăsat când am plecat la Bucureşti.
441
 Dacă acasă am găsit aproape neschimbate lucrurile, nu aceeaşi
situaţie s-a petrecut şi pe întreaga Vale a Suhei, de la Frasin până mai
sus de izvoare.
Între timp, în zona noastră s-au întreprins numeroase cercetări
geologice care au avut rezultate pozitive descoperindu-se zăcăminte
de petrol, gaze naturale, barită, neferoase şi altele. În această situaţie,
au început lucrările pregătitoare pentru extragerea baritei şi
neferoaselor de la Leşul Ursului. Drumul de la Frasin la Tarniţa a
trebuit modernizat şi betonat pentru a facilita transportul materialului
extras, de la Tarniţa la gara Frasin.
Calea ferată îngustă – mândria zonei de munte – care pornea de
la Frasin şi ajungea până sus în munte, a fost demontată şi dată la fier
vechi. Au început să apară autobasculante de mare şi mic tonaj,
animaţie mare pe tot traseul. Forţa de muncă a fost asigurată de pe
plan local, din toate satele prin care trecea şoseaua. Pentru lucru în
mină au fost aduşi oameni şi din comunele mai îndepărtate. Satul
meu nu mai era acela pe care l-am lăsat cu mulţi ani în urmă. Liniştea
şi calmul specific satului de munte, erau înghiţite de zgomotul
infernal la macaralelor, târnăcoapelor şi comenzilor de: “hei, rup!
Hei, rup!…
Între timp se ridicase generaţii de oameni care n-aveau nimic cu
trecutul, totul era prezentul şi viitorul. Trecutul, echivala cu o
nebuloasă în care barbaria şi exploatarea burghezo-moşierească a
ţinut sub obroc întreaga suflare muncitorească de la începuturi…
până la dezrobirea ei de către Partidul comunist… Aşa li s-a spus de
tovarăşul de la Raion… Ideile de libertate care au însufleţit întreg
satul la alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost scuipate şi adânc
îngropate pentru totdeauna…
Mina, asigurarea locurilor de muncă era totul, restul nu mai
conta… Ostra, un sătuc uitat de lume, undeva în munte la izvoarele
Suhei, în câţiva ani aspira la rangul de oraş înzestrat cu blocuri şi
utilităţi, cândva cu totul de neconceput. Starea economică a satelor
din regiune a început să se îmbunătăţească, din fiecare casă fiind câte
cel puţin un membru la lucru pe şantier.
Nu mult după ce am venit, m-am străduit s-ajung şi eu până pe
vârf de munte, acolo sus pe Aluniş, să-i pipăi rana sângerândă, să-i
442
simt revolta înăbuşită-n huruitul motoarelor pornite a scormoni
nemilos liniştea adâncurilor…
Căutătorii de comori, erau satisfăcuţi de cantitatea şi valoarea
materialului ce se extrăgea zilnic din pieptul muntelui îngenuncheat.
Acum, toată suflarea din bazinul Văii Suhii, era mulţumită că are ce
mânca şi ce bea… se va vedea ce vor spune “urmaşii, urmaşilor
noştri” care vor veni pe lume în număr mult mai mare decât cel de-
acum şi vor găsi doar galeriile pustii, urmele a ceea ce a fost…
Am cules câteva relicve de la faţa locului drept mărturie pentru
cei care vor urma, privind minunăţia şi frumuseţea ce poate să existe
şi să se păstreze în măruntaiele muntelui...acum drept piese de
muzeu.
În verile anilor 1937-1938 pe aici am trecut cu oile la păşunat,
am cântat din fluieraş, de pe vârful Alunişului se putea admira până-
n depărtări frumuseţile scăldate-n soare ale Muntelui Lung,
Botoşanului şi a Leşu–Ursului.
La vremea ceea, în armonia clopotelor de oţel ce alinta întreaga
turmă de oi, alături de câinii lăboşi ca nişte urşi, mi se părea că
veşnicia-i proptită-n ascuţişul baltagului meu…
Întorcându-mă acasă, în sinea mea nu mi-am împărtăşit bucuria
celor care se luase la trântă cu muntele… urma, urmelor îşi va spune
cuvântul dacă aceste zăcăminte trebuiau valorificate acum, sau peste
timp.
Autorităţile locale m-au primit bine, mai cu simpatie decât mă
aşteptam. Astfel, când am trecut pe la Primărie funcţionarii cu toate
că nu-i cunoşteam, s-au apropiat în jurul meu cu simpatie şi
curiozitate, mai mult ca sigur că voiau să vadă cum arată un om de-al
satului după atâţia ani de închisoare. Ca deţinut politic, pe Valea
Suhei eu executasem cei mai mulţi ani de închisoare.
În afară de faptul că după ce am ajuns acasă mi-am impus un
regim de refacere, am căutat să-mi verific starea de sănătate. În acest
sens am plecat la Câmpulung la Policlinică unde mi s-a făcut un
consult medical general, inclusiv toate analizele. Am spus doctorilor
pentru ce solicit acest lucru şi m-au servit prompt. Pentru rezolvarea
problemelor cu dantura, am apelat la un cabinet Stomatologic tot din
cadrul Policlinicii. Repararea danturii pentru mine era prima urgenţă,
443
nu aveam siguranţa libertăţii. După ce doctorul m-a consultat cu
atenţie, s-a aşezat pe un scăunel în imediata mea apropiere şi mi-a
spus:
- La dumneata este mai mult de lucru, începem?
Numele afişat pe ecusonul de la halat îmi spunea că este evreu.
Bărbat înalt la 1,75-1,80 m, bine legat, brunet cu înfăţişare deosebit
de frumoasă, voce blândă să fi avut la 45-50 de ani. L-am privit cu
suspiciune şi neîncredere. Nu ştiam cum să încep. Văzând că el nu
are răbdare s-aştepte prea mult, am îndrăznit mai mult şoptit:
- D-le doctor, aş dori ca această lucrare să-mi fie făcută cât mai
repede posibil, vin de la închisoare… Securitatea s-ar putea să fie în
continuare pe urmele mele, n-am timp s-aştept… dacă se poate
începem, dacă nu, nu!…
La auzul acestor cuvinte, doctorul se schimbă la faţă şi devine
interesat:
- Cât ai stat?
- Zece ani!
După felul cum m-a privit, mi-am dat seama că vrea să mă
ajute. M-a consultat din nou, notând pe un bileţel ceva pe care
înmânându-mi-l mi-a zis:
- Cu radiografiile făcute, te întorci la cabinet, n-aştepţi la uşă!
Nu după mult timp am revenit în cabinet cu trei clişee. De la
început m-am înţeles cu doctorul că ori cât de dureros ar fi, suport,
numai lucrarea să meargă. Era într-o luni, la Câmpulung piaţă mare,
aglomeraţie, timp frumos, primăvară. Am fost programat şi mi s-a
lucrat zi de zi până vineri sau sâmbătă când totul a fost gata. Înainte
de a-mi fixa definitiv lucrările, mi le-a pus de probă trimiţându-mă la
plimbare prin oraş două, trei ore, după care să revin. Totul a fost
reuşit, mai bine decât mă aşteptam. La despărţire am întrebat cât mă
costă? Conducându-mă spre uşa de ieşire, doctorul mi-a “suflat” ca
să aud numai eu:
- Nu te costă nimic, asta-i contribuţia mea!…
Am înţeles că acest lucru trebuie să rămână secret, şi aşa a
rămas. Ceea ce s-a întâmplat la acest cabinet, pare de necrezut pentru
vremea respectivă, mi s-a confirmat convingerea că au existat evrei
care şi-au păstrat demnitatea, în timp ce alţii şi-au pierdut-o.
444
 În drum spre casă, gândindu-mă la tot ce-ar putea să mi se mai
întâmple, eram bucuros că problema danturii care mă chinuia de mai
mult timp, este rezolvată.
Ca să nu mă supere, ai mei au evitat să-mi spună ce s-a mai
întâmplat în Poiană după arestarea mea. Cu încetul, din vorbă în
vorbă, unde varează vitele, cine le paşte, am aflat că în Poiană “nu
mai este cum era”,… că ocoalele şi colibele noastre nu mai sunt…
- Cum nu mai sunt? Am întrebat intrigat…
- Păi sî vezi cum o fost: la v-un an după ci ti-o luat pi tini, când
ni-am dus în primăvară sî facim curăţenii, n-am mai găsât nimica…
În toamnâ li dădusî ciniva foc. N–am ştiut niciodatî cini o făcut lucru
ista…
A doua zi n-am mai avut răbdare să stau pe loc, călare pe un
cal, tătuţa pe celălalt cal şi spre Poiană. Colibele noastre şi ale
uncheşului Mihai, atât cele din marginea de sus a Poienii (de vară)
cât şi cele de pe Poiană (de toamnă), nu mai existau. Nu se mai vedea
nici urmă măcar unde au fost, timpul ştersese orice urmă. Această
distrugere eu am dat-o pe seama Securităţii, tătuţa şi-a dat cu părerea
că “nişte oameni răi ar fi făcut-o”!…
Când am ajuns sus lângă fântâna de sub tăpşanul unde aveam
coliba de vară, nimic nu mai semăna cu ce lăsasem eu cândva.
Lăstărişul unde-mi aranjasem ascunzişul în mai 1947, nu mai era
lăstăriş, totul avea o altă configuraţie. Fagul, al cărei tulpină îmi
servise drept sac de box, era falnic şi triumfător, m-am bucurat să-i
mângâi coaja atunci zdrelită, acum în întregime vindecată.
Cu toate că întreg ansamblul natural era acelaşi ca pe vremuri,
mirosul de cetini şi răşină îmbietor şi reconfortant, florile de câmp
mai la tot pasul, parcă ceva se rupsese între mine şi tot ce mă
înconjura… Nu mai era aceiaşi intimitate între sălbăticia şi tainele
pădurii şi omul pădurii cum îmi plăcea să mă consider…
Pe atunci, odată intrat în desişul cetinii, deveneam una cu
aceasta… Fiecare brăduţ căuta să-mi ofere adăpost considerându-mă
de-al lor…
Acum, răceala anilor se aşternuse între noi. Brăduţii cei mai
tineri, ca şi noile generaţii de oameni apărute în sat, n-aveau de unde
să ştie despre isprăvile mele din tinereţe, despre legământul cu
445
pădurea şi-ntregul meleag la vremuri de restrişte. Întristat de cele
văzute şi profund simţite, către seară am coborât spre casă ducând
caii de căpăstru. În continuare, am căutat să fac mai des incursiuni în
munte spre Poiană, de cele mai multe ori în costum naţional, aşa ca
atunci când eram mic.
Într-una din zilele care au urmat, la întoarcere din pădure m-am
întâlnit cu doi indivizi, chiar când mi-am făcut apariţia printre brazi.
Erau nelocalnici, vădit surprinşi de apariţia mea prin partea locului.
Mi-am dat seama că sunt securişti după felul cum arătau şi intrat în
vorbă cu mine:
- Ce cauţi pe-aici mă? De unde eşti?
Erau îmbrăcaţi în civil, amândoi voinici la ceva peste 30 de ani
şi nu purtau arme la vedere. N-am fost surprins nici că m-am întâlnit
cu astfel de necunoscuţi şi nici de felul lor de a mi se adresa.
- Eu sunt de aici şi am vitele la păscut în pădure, voi ce căutaţi
prin partea locului la sfârşit de zi?!
Întrebarea mea, mai mult în glumă n-a fost băgată-n seamă.
După ce am făcut cunoştinţă recomandându-mă, şi-au amintit că
cineva din “partea locului” este condamnat politic, s-au purtat
civilizat în continuare. În final, mi-au recomandat insistent să trec pe
la Securitate, “tovarăşu’ Comandant Coroamă de la raionul Gura
Humorului poate fi găsit în fiecare zi”!
Ei şi-au văzut de drum spre pădure, eu spre casă. Ai mei îmi
spusese că de ani de zile pădurile noastre sunt controlate de oameni
necunoscuţi, care caută să se informeze “despre fugari” dacă mai
sunt prin pădurile noastre.
Clădirea Securităţii era undeva pe-o stradă spre Mănăstirea
Humorului, pe dreapta. Comandantul Securităţii “tov. Coroamă”
fusese informat de “cei doi” şi mă aştepta.
- Dacă ţi-ai făcut pedeapsa, noi nu mai avem nimic cu d-ta. Poţi
să stai acasă, la servici, unde vrei, numai să nu ne dai de lucru nouă.
Pentru ca să intri într-un serviciu, trebuie să mergi mai întâi la Partid,
la tovarăşu’ Brădescu, ei hotărăsc unde poţi să lucrezi…
Din cele văzute am înţeles că comandantul Securităţii de la
Raion era un om echilibrat şi într-un fel binevoitor, nu se ştie cum s-a
comportat în anchete pe probleme politice.
446
 Fiindcă tot eram în Humor, cei de la Securitate mi-au spus că
“n-au nimic cu mine”, am hotărât să mă duc şi la Partid în legătură cu
un serviciu pe care aş putea să-l ocup. Acolo a trebuit să fac ante-
cameră, să aştept. Mai întâi un “aprod” mi-a luat toate datele
amănunţit pe-o foaie de bloc-notes cu antet şi ce anume doresc. Cât
am aşteptat, au intrat şi ieşit mulţi pe uşa care urma să intru şi eu.
Tovarăşu’ Brădescu, care mai înainte se numea Bounegru, era un om
pornit pe fapte mari…”negru în ceru’ gurii”, şi “iute de colţ”, gata de
ripostă. Nu mi-a răspuns la “bună ziua” pe care i-am dat-o. În
apropierea uşii încă fiind, m-a întrebat:
- Ce doreşti?
M-a privit duşmănos şi nu s-a mişcat din fotoliul în care era
cufundat.
- De la Securitate mi s-a spus că dv. hotărâţi dacă am dreptul să
ocup un loc de muncă sau nu. De aceea am venit aici să vă întreb
acest lucru.
Din felul cum se frământa, am înţeles că se străduieşte să-mi
rezolve problema. Nu după multă chibzuinţă îmi răspunde satisfăcut:
- Începând de mâine dimineaţă, eşti repartizat la lucrările de
terasamente Şantierul Frasin-Ostra, zona Stulpicani. Cu toate c-ai
făcut ce ai făcut, Partidul nu te lasă să mori de foame. Am să
comunic şefului de şantier să te primească la lucru şi să te ia în
evidenţă!…
- Tovarăşe prim secretar, (m-am adresat şi eu, cum auzeam că-i
spun şi alţii) în coloniile de muncă la lopată şi roabă am lucrat, acum
că mi-am executat pedeapsa şi sunt liber, tot la roabă mă trimiteţi?…
La spusele mele s-a simţit ofensat, jignit, şi holbându-se iritat
spre mine:
- Doar n-ai vrea să-ţi pun creionu-n mână!… ai să tragi la roabă
încă multă vreme, fii mulţumit şi cu asta!
I-am trântit uşa fără să-i mai spun “bună ziua”, şi-am luat-o pe
jos încet spre casă. Pe vremea ceea, astfel de călătorii se făceau în
cea mai mare parte pe jos.
Era în plină vară, timp frumos, căldură, când şi când câte-o
adiere de vânt, participam alături de părinţi la toate lucrările
gospodăreşti în desfăşurare. Primele cărţi pe care mi le-am cumpărat
447
au fost două dicţionare de buzunar, englez-român şi român-englez.
M-am abonat la o revistă în limba engleză, “New times”, editată la
Moscova, folosea un limbaj uşor lizibil.
La ieşirea din închisoare cunoşteam limba engleză şi germană
la un nivel destul de ridicat ca să pot descifra o carte sau ziar. Pentru
acest lucru am muncit ani la rând şi de fiecare dată cu riscuri… Când
mă gândeam cât de mult aşteptam la închisoare să învăţ un cuvânt
nou, acum cu dicţionarele în faţă, cuvintele le sorbeam nu altceva.
Cu toate astea, dacă nu ai posibilitatea să pui în practică ceea ce
înveţi, nu ai sorţi de izbândă. Eu mă pregăteam sperând că la un
moment dat o să-mi folosească cele învăţate, să nu fie munca în
zadar…
Vara anului 1962 am petrecut-o alături de părinţi şi vecini
participând la toate lucrările care trebuiau făcute urmărind să-mi
consolidez sănătatea şi vitalitatea de care aveam nevoie. Când timpul
îmi permitea învăţam şi făceam neîntrerupt exerciţii de calcul. Pe
atunci toate operaţiunile aritmetice se făceau la creion, maşini de
calculat chiar şi simple nu erau pe unde aş fi putut eu obţine un
serviciu. În afară de exactitatea datelor reieşite din calcule, mă
preocupa rapiditatea obţinerii acestor rezultate, gândindu-mă că au
trecut atâţia ani când eu am fost rupt de asemenea activităţi. La un
eventual concurs pentru ocuparea unui post să pot dovedi că pot
rezolva cu uşurinţă problemele pentru care voi răspunde. În afară de
aceste preocupări, problema Examenului de Stat care la arestare nu
era dat, acum devenea o problemă de actualitate
Pentru toţi cei care nu reuşeau să-şi dea examenul de stat odată
cu promoţia lui devenind astfel restanţieri, Ministerul Învăţământului
aproba tot la câţiva ani o sesiune şi pentru aceştia. Condiţia
principală era să fii în producţie şi să fii pregătit cu lucrarea scrisă şi
la obiectele de studiu prevăzute. Lucrarea scrisă era un subiect de
specialitate, iar oralul se dădea la Economia Politică (capitalistă şi
socialistă). Mi-am cumpărat cărţile de economie să le am pentru când
va fi nevoie. La o eventuală angajare în producţie, fără examenul de
stat luat, studiile superioare nu se luau în considerare, fapt care mă
dezavantaja. Din ziarul Zori Noi singurul şi cel mai răspândit în
judeţul Suceava, mă informam despre oferta locurilor de muncă.
448
Peste tot am făcut cereri, fără să primesc vreun răspuns de undeva.
Se înţelege că în cererile pe care le-am făcut a trebuit să menţionez
că am fost deţinut politic şi executat atâţia ani condamnare…
Văzând cum stau lucrurile am luat-o eu în urma cererilor, peste
tot mi s-a răspuns că au nevoie de oameni, în ce mă privea “Partidul
n-a fost de acord cu angajarea”. Printre adresele pe care le-am reţinut
de prin ziare au fost câteva şi din Piatra Neamţ. În prealabil am
discutat şi cu verii mei Viorel şi Tiţa Moroşan care locuiau în Piatra,
despre întreprinderile respective ajungând la concluzia că merită să
fac un drum până la Piatra Neamţ să-mi încerc norocul şi acolo. Spre
Piatra era o cursă care pleca din Humor la ora cinci dimineaţa,
potrivită pentru intenţia mea de a rezolva ce se putea în timpul zilei,
seara să fac cale întoarsă. Grijulii să nu pierdem cursa, ne-am sculat
înainte de ora patru, am înhămat caii, servit masa şi fără prea multă
vorbă am plecat la drum. Era la început de septembrie 1962, cu
dimineţi răcoroase şi călduri peste zi. Pe drum n-am întâlnit oameni,
însă răcoarea dimineţii am simţit-o din plin. Când am ajuns în
dâmbul Humorului, ne-a ieşit în cale un iepure sălbatec care
speriindu-se de huruitul căruţei a luat-o la fugă pe marginea drumului
înaintea noastră câteva sute de metri, până am ajuns la Autogară.
Pentru mine a-mi ieşi un iepure în cale când mă pornesc undeva,
înseamnă că n-am nici o şansă de reuşită, poate să iasă şi mai rău.
Acest lucru l-am însemnat din copilărie şi pentru tot restul vieţii.
Destul de supărat, când am ajuns la Autogara din Humor m-am
hotărât să nu mai plec, să mă întorc acasă.
- Tătu, hai să-ntoarcem caii şi să mergem înapoi acasă, m-am
răzgândit, nu mai plec!…
Pe drum în timp ce iepurele fugea înaintea noastră, eu îi
spusesem :
- Ăsta-i cu ghinion, n-are rost să merg mai departe!
- Cum sî nu ti duci? Ci poati sî ţî sî-ntâmple? Nu trebu să caţi
servici, faci şî tu o plimbari, vez ci fac a noştri, fă o iescursîi, ai sî ti
sâmţ bini!…
Am plecat. Drumul până la Piatra a fost o adevărată plăcere.
Peste tot câmpurile vesele, pomi încărcaţi cu fructe, sate scăldate-n
soare, nenumăraţi localnici cu treburile lor.
449
 După ce am mai discutat cu Viorel şi Tiţa despre posturile
declarate libere la diferite întreprinderi, am plecat la Întreprinderea
de transporturi auto. Acolo era vacant un post de şef serviciu
salarizare. Înainte de arestare lucrasem în materie de salarizare, eram
oarecum în temă. De la distanţă se vedeau nenumărate autobuze
aranjate într-un anume fel în curte, şoferi, mecanici, o amestecătură
de oameni în mişcare, fiecare cu treburile lui. După ce am intrat în
curte, din această amestecătură s-a desprins un domn, care a luat-o
spre mine:
- Ce faci mă Filaret? Credeam că nu mai ajung să te văd!…
Era un coleg de facultate din părţile Neamţului, care simpatiza
cu mişcarea noastră, fără ca noi să ştim acest lucru. Ştia c-am fost
arestaţi mai mulţi de la ISE şi nimic mai mult. M-a invitat în biroul
lui, am discutat mai multe fără să pomenim un cuvânt care nu
trebuie. I-am spus pentru ce am venit şi că e greu să găsesc serviciu
din cauza condamnării mele. El era şef serviciu salarizare, şi dorea să
plece din acea întreprindere pe motiv că nu mai putea suporta
atmosfera de la acel loc de muncă. În ziar era dat ca vacant postul
care trebuia să-l părăsească chiar colegul meu.
- La început a fost bine în întreprinderea aceasta. Era un
director activ şi bun gospodar. De când a venit directorul pe care-l
avem lucrurile au mers din an în an tot mai prost. Muncitorii nu mai
lucrează cum lucrau, fură pe ce pun mâna, au devenit agresivi şi vor
salarii tot mai mari. Uită-te la părul meu, este mai încărunţit decât al
tău, simt că nu se mai poate continua, plec de aici. Te sfătuiesc să-ţi
cauţi în altă parte norocul… M-am despărţit amical de colegul meu,
mulţumindu-i pentru informaţiile pe care mi le-a dat.
Aveam notate mai multe întreprinderi la poarta cărora urma să
bat. A doua pe listă era o întreprindere de îmbunătăţiri funciare care
nu avea prea mulţi angajaţi şi avea sediul la marginea oraşului spre
Nord-Est. Directorul, un bărbat voinic, şaten, cu părul tuns scurt, m-a
primit cu multă bunăvoinţă şi interes. După ce m-a ascultat tot ce i-
am spus, am văzut că i-a plăcut de mine şi n-a stat mult pe gânduri:
- C-ai făcut închisoare îmi pare rău, acest lucru nu mă
interesează. Te văd om serios, de aşa ceva am nevoie, şi eu sunt

450
bucovinean am încredere în dumneata şi te angajez. Du-te la cadre
să-ţi facă formele de angajare!
Biroul cadre era prin apropiere la capătul unui culoar. Bucuros
că în sfârşit sunt angajat, lucru destul de greu la vremea ceea pentru
un fost deţinut politic, bat cuviincios la uşă şi intru în biroul
respectiv. Spaţiul din interiorul biroului era restrâns, mobilat cu o
măsuţă, două-trei scaune şi un dulap în colţ. Persoana pe care o
căutam să-mi facă formele de angajare era singură în birou scriind
ceva la măsuţa de lângă geam. Era un tuciuriu, la treizeci şi ceva de
ani, de statură mijlocie, slab şi tras la faţă, get-beget ţigan îmbrăcat
mai spilcuit, ceva obişnuit la serviciile de cadre din vremea
respectivă.
La început s-a arătat binevoitor să angajeze un economist
întinzându-mi chiar mâna “tovărăşeşte”. Înainte de a începe să scriu
autobiografia cum de regulă se cerea, a început să mă descoase din
aproape în aproape devenind din ce în ce mai interesat, ridicându-se
de pe scaun se apropie tot mai mult de mine insistând:
- Pentru ce-ai fost condamnat? Crimă de uneltire?…
Figura cadristului devine mai întunecată, atitudinea
schimbându-se instantaneu la 180 grade, începe să-mi pună întrebări
provocatoare, incisive:
- Câţi oameni ai omorât? Pentru crimă… se dau mai mulţi ani
de închisoare, oameni ca tine nu putem angaja, eşti periculos, locul
tău este în coloniile de muncă, sub pază armată!…
- Domnule şef, am încercat să-l liniştesc, n-am făcut nici o
crimă, eu sunt un om liber, am dreptul să muncesc, Securitatea nu
mai are nimic cu mine, mi-am ispăşit pedeapsa, directorul mi-a
aprobat angajarea…
- În această Întreprindere nu directorul face angajările: Partidul
şi Securitatea face angajările, eu le fac! Puşcăriaşi ca tine au făcut
crime aici în ţară, în Ungaria şi-n alte ţări, eşti periculos, nu te
angajez!…
Din discuţie s-a ajuns la ceartă cu injurii reciproce care nu pot
fi reproduse aici, amestecate în înjurături fiind atât Partidul comunist
cât şi Securitatea. La un moment dat mi-am dat seama că lucrurile au
mers mult prea departe, că am păşit pe un teren minat, am trântit uşa
451
şi dus am fost… Ajuns în stradă, nu ştiam cum să mă îndepărtez cât
mai repede de această întreprindere, să-mi pierd urma. În pas grăbit,
am luat-o pe-o străduţă în vale, făcându-mă nevăzut printre blocuri.
Dacă ţiganul anunţă Securitatea, ăia atât aşteaptă… se iau după
urmele mele printre blocuri.
În oraş mare aglomeraţie, era ora când majoritatea
funcţionarilor şi muncitorilor ieşeau din schimburi îndreptându-se
spre case. Zi călduroasă, cu soare printre nori şi sporadice adieri de
vânt. După ce m-am convins că nu-i nimeni pe urmele mele, m-am
oprit la o cofetărie unde-am servit un suc, liniştindu-mă întrucâtva,
apoi mi-am continuat drumul spre locuinţa lui Viorel.
În timp ce serveam masa am povestit cum s-au petrecut
lucrurile, fiind încă sub influenţa emoţiilor, ei izbucnind în hohote de
râs.
- Îl cunosc, intervine Viorel, acela-i un spurcat de ţigan, a lucrat
pe la Partid, la Securitate… mai sunt şi din ăştia de care trebuie să te
fereşti.
Următoarele trei zile printre care s-a numărat şi o duminecă, le-
am petrecut la Piatra Neamţ împreună cu familia Moroşan.
Am vizitat oraşul cu toate frumuseţile sale, barajul de la Bicaz
depărtându-ne până sus spre Broşteni, Cheile Bicazului, Lacul Roşu,
masivul păduros de peste Bistriţa pe care l-am urcat admirând florile
ce ne ieşeau în cale până-n vârf la luminiş.
Văzând că întârzii mai multe zile, ai mei de acasă credeau că eu
m-am angajat undeva şi am început să lucrez acolo. Nu le-am spus
prea multe din cele întâmplate, doar ce-am văzut în excursiile pe care
le-am făcut cu Viorel, ajutaţi de renumita şi excelenta sa motocicletă
Simson de 350 cmc. Această motocicletă pe care o avea de nouă, era
îngrijită permanent de-ţi era milă să pui mâna pe ea. Cu această
bijuterie care funcţiona ireproşabil am putut în voie şi siguranţă să ne
deplasăm la toate obiectivele pe care am dorit să le vizităm
Întors de la Piatra, am hotărât s-o las mai încet cu umblatu’
după serviciu, poate lucrurile se vor mai îndrepta, îmi ziceam în sinea
mea, la unele cereri încă nu primisem răspunsul, poate, poate…
Intrasem în sezonul de toamnă, crângul începuse să-şi schimbe
înfăţişarea devenind multicolor. Fiecare răsuflare parcă se contopea
452
în mirificul peisaj aducător de linişte şi împăcare. Majoritatea
lucrărilor agricole erau pe terminate, pregătindu-ne ce mai era nevoie
pentru iarnă. Timpul se menţinea secetos cu nopţile reci şi zilele
calde.
Într-una din aceste zile, când eu eram prin ogradă, vine la noi
Dumitru lui Agapie, vecinul nostru, şi-mi face semn să mă apropii că
vrea să-mi spună ceva secret:
- Da nimi sî nu ştii!…
- Ce-i bade Dumitru?
- Nopţîli ieste o pchicat o paraşutî di cari-i legat un aparat. S-o
aninat într-un brad mari, drept di la dial di fântâna cu slatină…
Ceea ce mi-a spus badea Dumitru am crezut, el era omul
pădurii şi nu minţea, ce m-a intrigat a fost faptul că prin pădurile
noastre nu a căzut niciodată paraşute de care să fie atârnate aparate.
Acum, cui îi mai trebuie astfel de aparate? Ce să facă cu ele? Dacă
americanii şi occidentul au avut de trimis şi ajutat cu ceva situaţia de
la noi, trebuia s-o facă cu cincisprezece ani în urmă când pădurile
noastre erau înţesate de fugari şi când aceste aparate poate că ar fi
ajutat la ceva. Acum parte din aceştia sunt morţi, parte în închisori,
parte nu mai ştie nimeni de ei.
După ce badea Dumitru mi-a explicat cu precizie bradul în care
este agăţată paraşuta, de care i-a fost frică să se apropie, a mai
completat:
- Dacî nu bagi bini di samî, n-o găsăşti. Di pi sub brazi nu sî
vedi. Ieu am văzut-o mai întâi di pi Runc!…
Masivul deluros al Runcului este situat faţă-n faţă cu pădurea
Slatinii, unde era ancorată paraşuta. Urcându-mă pe Runc, am putut
să observ “pata albă” de pe vârful copacului care mă interesa. Nu
ştiam cum este mai bine să procedez. Ceea ce doream mai mult era
ca aparatul să nu cadă în mâna Securităţii, care controla peste tot. Îmi
era frică şi-mi puneam tot felul de întrebări. Dacă paraşuta este păzită
şi mă expun spre a fi din nou arestat? Dacă mă vede cineva şi anunţă
Miliţia? Dacă?… Dacă?…
În cele din urmă am hotărât să mă duc până la faţa locului, ce-o
fi, o fi!

453
 Am dezlegat câinele, toporul subţioară, am pornit-o spre
Poiană. Fântâna slatinei era în drumul meu spre Poiană. Intenţionam
mai întâi să observ şi-n continuare dacă va fi cazul să acţionez. După
ce am ocolit locul, asmuţând câinele care adulmecând putea să-mi
descopere un eventual “paznic”, m-am apropiat de copacul cu
pricina, am observat totul însă n-am avut curajul să mă caţăr în
copac, era periculos, bradul înalt, crengi puţine, nu era de ce să te ţii.
Am făcut cale întoarsă. Acasă n-am spus nimic, să-i mai sperii şi cu
astfel de lucruri?
Cu badea Dumitru n-am mai vorbit cu toate că eram uşă-n uşă
cu casele. Nu voiam să ştie ce-am făcut. A doua zi după amiază,
dezleg câinele, înarmat cu topor şi cuţit pornesc spre pădure. Era o zi
călduroasă, nu credeai c-am intrat în toamnă. După ce am înaintat în
desişul pădurii, s-a schimbat atmosfera, a trebuit să iuţesc pasul. La
fel ca şi în ziua precedentă am făcut mai întâi o tură de recunoaştere,
apoi cu încredere căţăratul. Nu a fost uşor. La un moment dat când
făcusem mai bine de jumătatea distanţei, am vrut să renunţ,
obosisem, nu mai puteam înainta. Câinele la rădăcina bradului cu
urechile ciulite gata pentru a da semnalul unui eventual pericol. Încă
un efort şi am ajuns în dreptul cutiei agăţată de sforile paraşutei, am
“pescuit-o” şi cu ea în sân am început coborâşul. Când am ajuns jos,
palmele, cămaşa şi pantalonii erau plini de cetini şi răşină. Prin
apropiere trecea un pârâiaş, de multe ori pe timp de secetă uscat,
acum gâlgâia anevoie câţiva stropi de apă adunaţi într-o scobitură de
fântâniţă unde am putut să-mi spăl faţa şi mâinile. Cu lama cuţitului
am curăţat cât s-a putut răşina de pe pantaloni şi cămaşă, după care
mi-am continuat drumul spre Poiana Slatinei.
Într-un mic luminiş, la marginea pădurii noastre din groapă, am
analizat aparatul. Era un aparat de emisie-recepţie fixat într-o cutiuţă
mică de aproximativ 10/5/4, cm cu instrucţiuni de folosire în limba
cehă. Dacă-l primeam atunci când am fost fugar, şi când l-am
aşteptat, mi-ar fi folosit poate la ceva, acum…”să şi-l fi păstrat lor,
eu nu mai aveam nevoie de el!”… Din capul locului mi-am dat
seama că este un aparat de emisie-recepţie, am dorit însă ca acesta să
nu cadă în mâna Securităţii. L-am ascuns undeva în pădurea noastră
şi ascuns a rămas pentru totdeauna…
454
 Iarna anului 1962-1963, a fost una grea cu multă zăpadă şi ger
pe măsură. După mulţi ani, era prima iarnă când înotând prin
viscolituri am putut să împart fân oilor în livadă, să fac pârtii prin
ogradă, să car apă-n grajd la vite, să văd sănii cu zurgălăi alunecând
în deal şi-n vale pe drumul din faţa casei noastre, să vin zgribulind de
frig şi să-mi încălzesc mâinile la soba în care duduia focul din lemne
de fag…
Întrucât la data arestării nu-mi dădusem examenul de stat, mi-
am cumpărat cursurile de care ştiam că am nevoie, caiete, hârtie,
creioane, astfel ca timpul iernii să-mi fie ocupat din plin. În afară de
cele arătate mai sus, speram ca din primăvară să fiu angajat undeva,
pentru acest lucru continuam exerciţiile care consideram c-o să-mi
fie de folos. Odată cu sosirea iernii am început şi eu programul pe
care mi-l fixasem. La Economie Politică, conspectarea materialului
în aşa fel încât atunci când se va aproba o sesiune pentru restanţieri,
să nu mai fie nevoie să consult cursurile care erau voluminoase, să
folosesc numai caietele în care aveam extras esenţialul. În ceea ce
priveşte calculele de aritmetică, consideram că toată lumea le
cunoaşte şi că nici eu nu la uitasem, principalul lucru pe care-l
urmăream era viteza de a obţine rezultatul. Când mă plictiseam cu
conspectarea subiectelor la Economie, treceam la calcule de
aritmetică cronometrându-mi viteza, sau la consultarea revistelor de
engleză şi ziarelor ce le aveam. În cursul zilei ieşeam afară dacă era
cazul la tăiat şi adus lemne în casă, la adus apă, dat mâncare la vite
sau din plăcere în special când vântul se dezlănţuia spulberând
zăpada în troieni cât gardul de înalte. Aici prin viscolituri îmi
regăseam copilăria cu bucuriile şi neajunsurile ei, voioşia
începutului… cu care greu te reîntâlneşti. În nopţile senine când atât
cerul înstelat cât şi pământul ascuns sub viscolituri părea ceva
încremenit, către ziuă s-auzea cum lemnele tăiate-n lobde plesneau
sub povara gerului năprasnic. De pe gang auzeam, uuu… uuu…
urletul lupilor pe vârful Ghirleului sau Corhănii. Din hornurile
caselor, fumul ţâşnea din abundenţă drept spre înaltul cerului, lăsând
impresia unor semne nocturne cu semnificaţii neînţelese. În nopţile
lungi de iarnă, printre multe altele, părinţii aduceau în discuţie şi

455
problema căsătoriei mele, pe care eu nu o vedeam oportună la data
respectivă.
În timpul verii, cunoscusem mai multe fete din sat şi
împrejurimi, în majoritate studente, toate frumoase şi din familii
bune, însă mult prea tinere pentru mine… În afară de aceasta, eu nu
aveam serviciu şi datorită antecedentelor vedeam că-mi sunt închise
uşile pentru a mă încadra normal în societate.
Examenul de Stat nu-l dădusem, în eventualitatea unei angajări
nu beneficiam de drepturile unui diplomat. Întotdeauna când era
vorba despre căsătorie, îmi aminteam în trecere discuţiile pe care le
aveam în închisoare cu prietenul meu Dionisie Cornea privind
temelia care trebuie să stea la baza unei “case de piatră”…
Pe primul loc se situa dragostea adevărată care trebuie să existe
între cei doi parteneri, dorinţa fierbinte a acestora de a-şi întemeia un
cămin, precum şi asumarea răspunderilor ce decurg din această
înţelegere. În expunerile noastre de multe ori hazlii, atât tânărul cât şi
tânăra trebuie să îndeplinească nişte condiţii drastice… fără de care
urmaşii lor, ţinând seama de ereditate nu se vor putea naşte sănătoşi
în adevăratul înţeles al cuvântului. În acest context, la început de
drum ştiindu-se că vor urma copii, alcoolul, tutunul, cafeaua şi alte
amăgituri de acest fel, trebuie înlăturate cu desăvârşire. Copilul
trebuie să se nască sănătos, nefăcându-se vinovat de unele deprinderi
rău-făcătoare ale părinţilor. În continuare hrana ambilor soţi trebuie
să fie echilibrată, şi niciodată îmbuibarea să nu-şi găsească loc în
căminul respectiv. Femeii însărcinată, trebuie să i se acorde o atenţie
cu totul şi cu totul deosebită atât în ce priveşte comportarea cât şi
alimentaţia de care aceasta are nevoie, ţinându-se seama că-n astfel
de situaţii trebuie hrănite corespunzător două fiinţe. Unele pofte
stranii, trebuie înţelese şi satisfăcute, acestea fiind ale “celui mic”
care cere numai ce are nevoie pentru a se dezvolta.
Când abordam noi astfel de probleme, erau mulţi “de pe
margine” care-şi vârau părerile căutând să mai îndulcească situaţia,
să nu fim aşa duri…”cu viaţa noastră, care şi aşa-i destul de scurtă”,
în final concluziile noastre în problema căsătoriei rămâneau de
neclintit, severe…

456
 Deocamdată, la ora când îmi treceau prin minte aceste amintiri,
nu mă gândeam la căsătorie, ci căutam soluţii să ies cumva la
luminiş, neglijând viscolul de afară care nu te lăsa să ieşi din casă. În
timpul iernii cu multă zăpadă şi ger încă de la început, prea multe
evenimente nu s-au întâmplat.
Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou le-am petrecut acasă
primind colindători şi respectiv urători. Altădată noaptea Sf. Vasile o
petreceam împreună cu fratele meu Traian şi cu Vasile a lui Niţoi
umblând din casă în casă cu uratu’.
Mult după miezul nopţii ajungeam şi acasă la noi, unde după ce
uram, împărţeam bănuţii câştigaţi. Chiar dacă degetele de la mâini ne
erau îngheţate de frig, în final bucuria era mare, bănuţii erau câştigaţi
de noi…
Pe la jumătatea lunii februarie 1963, a avut loc nunta vărului
meu Filaret Nacu, care-şi avea casa la gura părăului Şandru, unde a
avut loc şi petrecerea. Când am ajuns şi eu pe la ora două după
amiază, curtea casei era neîncăpătoare, se deschisese porţile şi la
livadă… Muzica, o formaţie complexă de instrumentişti… adusă de
pe la Valea Moldovei, nu mai contenea ţinând lumea-n învârtite şi
ruseşti… Gerul, nu mai conta, era călcat în tropot de bătută… La
vremea ceea băutura cea mai la modă era vodca şi coniacul. Când s-
au încolonat săniile pentru mers la biserică la cununia religioasă,
credeai că şirul nu se mai termină. Caii cu năframe la căpăstru,
clopotele de-aramă şi zurgălăii de la gâturile cailor, amplificau
trăirile exuberante ale nuntaşilor
Odată cu pornirea spre biserică, druştele şi-au început
programul de strigături şi oraţii de nuntă ajutate şi de alte fete aşezate
fiind în sania mirelui. Vătăjeii în prima sanie unde era şi mireasa,
fluturând în viscol ploştile pline cu rachiu, aveau şi ei strigăturile lor,
printre care: “ Iu,iu,iu, pi dialu’ gol / cî mireasa n-ari ţol / şî i-a faci
mirili / când a tundi cânili / iu,iu,iu!…
În urma săniilor, zăpada căzută din abundenţă în ultimele zile,
luată de vânt era spulberată şi dusă până departe printre casele de pe
marginea drumului. Câinii, zgândăriţi de zgomotul alaiului nu-şi
găseau astâmpăr lătrând cu sârg chiar şi după ce săniile au trecut din
calea lor. Copii, veniţi cu săniile la derdeluşul din vale, şi-au reluat
457
joaca după ce au văzut mireasa şi întregul alai la plecarea spre
biserică.
Într-una din aceste sănii cu zurgălăi, care “zbura” printre
nămeţi, eram şi eu împreună cu alţi gospodari înţeleşi să cununăm
tânăra pereche. În părţile noastre, cu cât sunt mai mulţi naşi la o
nuntă, cu atât temelia materială a “casei de piatră” va fi mai bine
consolidată.
Când ne-am întors de la biserică se făcuse noapte de-al binelea.
Ruperea colacu-lui la intrarea în casă şi cântatul oraţiilor de nuntă, au
marcat începerea petrecerii. Nuntă mare, bogată… toate camerele
au fost ocupate cu mese şi meseni. La una din aceste mese am luat
loc lângă o tânără studentă pe care o cunoscusem încă din vară şi
venise la nuntă cu familia ei, fiind şi rude cu mirele. Era colegă cu
cele din sat de la noi pe care le consideram mult prea tinere… pentru
vârsta mea de 37 de ani cât aveam atunci. În timp ce serveam masa
ne-am întreţinut voioşi şi bine dispuşi atât în glume cotidiene cât şi în
discuţii în legătură cu viaţa studenţească de la Iaşi, cum se
procedează cu susţinerea examenului de stat, şi altele. Am dansat la
rând cu lumea, încadrându-ne în veselia generală, savurând glumele
şi strigăturile specifice obiceiurilor de nuntă.
Îmi amintesc cum în timpul unui dans, una din perechile
cuprinse-n joc, atunci când au ajuns în dreptul nostru, doamna puţin
tuciurie şi bine dispusă s-a aplecat puţin spre noi şoptindu-ne: “ce
bine v-ar sta!”… Domnişoara mea a roşit puţin, eu mulţumind
doamnei pentru apreciere. Doamna respectivă era una din vecinii
noştri care cunoştea bine situaţia familiei noastre şi a domnişoarei.
Petrecerea a fost frumoasă şi reuşită cu dans şi voie bună până-
n zori când s-a cântat şi jucat “Periniţa”. Pe cerul înstelat încă se mai
zărea un colţ de lună când ne-am luat rămas bun, dorindu-ne reciproc
succese.
Mergând spre casă pe părău la deal simţeam cum zăpada
scârţâie sub talpa bocancilor, iar gerul da să-mi taie răsuflarea. În
liniştea zorilor, totul părea îngheţat, calde erau doar mâinile
domnişoarei pe care încă le mai simţeam, şi atmosfera petrecerii la
care participasem. La data respectivă nici nu bănuiam că peste câţiva

458
ani, domnişoara alături de care am petrecut la această nuntă, urma să
accepte să-mi fie soţie.
Începutul primăverii m-a găsit pe drumuri umblând în căutarea
unui serviciu. Mă orientam după anunţurile din ziarul Zori noi de
altfel singurul care acoperea Regiunea Suceava. Căutările mele prin
Humor, Câmpulung, Vatra Dornei şi Suceava au fost fără succes.
Peste tot era nevoie de economişti, însă fără antecedentele mele.
Faptul că şansele de a obţine un serviciu erau practic nule nu mă
descumpănea, mă aşteptam la aşa ceva, continuam căutarea bătând la
uşa altor instituţii care pe parcurs anunţau posturi libere. Aşa se face
că am ajuns şi la Direcţia Silvică Suceava. Acolo era director
economic chiar colegul meu de facultate Grigoriu Mihai, la mătuşa
căruia am dormit vreo două nopţi în Bucureştii Noi, când mă
ascundeam să nu mă găsească Securitatea. Când m-a văzut Mihai, a-
ngălbenit la faţă şi mai înainte de a-i spune pentru ce-am venit, s-a
dovedit înfricoşat şi neputincios în a mă ajuta:
- Eşti în mare pericol aici, atât tu cât şi cel care te angajează. N-
ai nici o şansă!...
- Cum spui tu una ca asta măi Mihai, dacă am “greşit” cu ceva
faţă de comunism, eu mi-am făcut pedeapsa, sunt un om liber, pot să
muncesc oriunde, n-are nimeni ceva cu mine…
- Măi Filaret, ce-mi spui tu sunt vorbe, instrucţiunile sunt cu
totul altele. Nimeni nu are voie să te angajeze . Ascultă ce-ţi spun eu:
caută un loc de muncă unde nu doreşte nimeni să se angajeze… Cât
mai departe posibil de “ochii lumii”. Cu timpul, poate treburile se vor
mai îndrepta, ai să găseşti tu o soluţie!…
I-am întors spatele şi am plecat. Oricât ar fi fost instrucţiunile
de draconice, eu eram un om liber. Dacă Securitatea ar mai fi avut
ceva cu mine, putea să mă reţină în continuare, să nu mă pună în
libertate. Durerea cea mai mare era că toţi de-al de “Mihai” din ţară
erau complicii Securităţii, în multe cazuri poate mai activi decât
aceasta, erau “ochii şi urechile partidului”. Nici într-o ţară unde ruşii
şi-au impus comunismul lor, nu s-a dovedit atâta laşitate şi
slugărnicie ca în România. Până şi gardienii de la închisorile din ţara
noastră s-au comportat mai crunţi şi mai odioşi decât cei de la

459
închisorile şi lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. Acest lucru l-
am aflat de la mai mulţi oameni care au trecut prin astfel de situaţii.
La înapoierea de la Suceava, în cursă am aflat că la un şantier
din Vadul Negrilesei, undeva “la coada Europei” într-un loc uitat de
lume… ar fi ceva posturi vacante. A doua zi dis-de-dimineaţă am
luat-o pe jos spre Vadul Negrilesei distanţă de aproximativ 20 km.
spre munte. Era în ultimele zile ale lunii martie 1963, pe la dosuri de
păduri şi funduri de pâraie zăpada încă nu era topită, nopţile reci,
reci! Sediul Şantierului era amenajat într-o casă părăsită şi uitată de
timp pe un dâmb la marginea pădurii, după ultimele case ale
Vadului…
Şeful de şantier, d-l Durneaţă Gheorghe era plecat pe teren. În
afară de această dărăpănătură care încă se mai ţinea destul de bine
fără să fie proptită cu ceva, nu mai era nimic în jur. În interior o
cameră mai mare unde era amenajat un dormitor pentru mecanici,
două spaţii mici în fiecare câte un birou, iar în partea dinspre vale un
spaţiu puţin mai mare unde era amenajat un chioşc alimentar pentru
personalul de la şantier. Unul dintre cele două birouri era al şefului
de şantier, al doilea pentru contabilitate şi mecanizare. Şeful contabil
era domnul Stigleţ Gheorghe din Bucşoaia, iar al mecanizării d-l
Zara din Piatra Neamţ, pe care i-am cunoscut când am ajuns la
şantier şi cu care m-am întreţinut până a sosit domnul Durneaţă de pe
teren. De la cei doi, care au fost foarte binevoitori încă de la început,
am aflat că pe şantier lucrează câteva sute de muncitori şi că vara, la
nevoie numărul acestora creşte. Între timp a sosit şi d-l Durneaţă, cel
care urma să-şi spună cuvântul în privinţa angajării mele. Slab la
corp şi înalt la peste 1,75 m., având în jur de 40 de ani, şaten, ochi
negri şi faţa intens pistruiată, d-l Durneaţă din primul moment s-a
arătat bucuros de oaspeţi invitându-mă în biroul său. I-am spus cine
sunt şi ce doresc. După ce şi-a aprins o ţigară a început:
- Şantierul acesta este coordonat de Şantierul Câmpulung şi
aparţine de Întreprinderea de Construcţii Forestiere din Piatra Neamţ.
Ne ocupăm de repararea şi construirea de drumuri forestiere.
Condiţiile de muncă sunt grele, pentru cine vrea să muncească, nu-i
chiar atât de greu. Noi avem nevoie de un tehnician normator care să
se ocupe de calcularea drepturilor băneşti ce se cuvin muncitorilor în
460
funcţie de lucrările pe care aceştia la fac. Tehnicianul care se ocupa
cu această problemă, n-a mai suportat “pustietatea în care lucrăm” şi
a plecat. Nici nu-i plăcea să facă treabă, aşa că nu ne pare rău. Dacă
dumneata vrei să lucrezi, te primesc chiar de mâine dimineaţă pentru
o lună, două, cel mult trei pe răspunderea mea. O angajare pe termen
nelimitat se face numai de întreprinderea din Piatra Neamţ.
După ultimul fum, apasă liniştit mucul de ţigară în scrumieră şi
aşteaptă răspunsul meu, privindu-mă.
- Dacă s-ar putea, aş dori să mă angajez pentru o perioadă
nedeterminată, dumneavoastră ce spuneţi?
- E mai greu. Pe foştii deţinuţi politici nu-i angajează pentru
astfel de lucrări. În cazul că totuşi vor să te angajeze trebuie să dai un
examen la care în mod sigur nu reuşeşti.
În timp ce-mi spune cele de mai sus, scoate din sertarul biroului
trei volume care cuprindeau Normativele republicane… pe care eu
trebuia să dovedesc că le cunosc şi le pot aplica pe loc, eu le vedeam
pentru prima dată… După mai multe discuţii şi căutări, am ajuns la
concluzia că e bine să fac o cerere către Întreprindere, prin care să
solicit angajarea pe postul rămas vacant la şantierul Negrileasa.
Consiliul Popular al comunei Stulpicani să pună o viză prin care:
“Recomandă angajarea numitului… pentru postul solicitat”. Domnul
Durneaţă s-a arătat foarte binevoitor şi sincer interesat să fiu angajat,
promiţându-mi solemn să nu am teamă că nu voi putea face faţă,
pentru că el va lucra şi va fi alături de mine tot timpul. La
Întreprindere, să mă zbat cu curaj pentru angajare asumându-mi
răspunderea lucrărilor pe care urmează să le execut. Cererea am
făcut-o chiar în biroul domnului Durneaţă pe care domnia sa a scris:
“Propun angajarea”, semnătura proprie şi stampila şantierului.
Consiliul Popular Stulpicani mi-a aplicat formula de recomandare cu
stampila apăsată pe hârtie la loc vizibil, în ziua următoare eu fiind în
drum spre Piatra.Neamţ. Directorul Întreprinderii era un oarecare
Satmary, pe care l-am găsit într-o dispoziţie bună, a citit cererea şi
autobiografia, mi-a pus câteva întrebări, apoi a chemat pe şeful
serviciului Normare-salarizare să mă examineze şi să-mi facă
formele de angajare. După cât îmi amintesc, şeful serv. se numea
Cârligeanu, iar normatorul şef Ciobanu. Ajuns în biroul lor, treaba a
461
început să se încurce. După ce au citit şi ei autobiografia mea,
întrebările au început să curgă una după alta, toate puse cu rea voinţă.
În timp ce-mi puneau întrebări, Ciobanu pregăteşte tema de
examinare şi scoate cele “trei volume” să le aplic…Văzând care este
intenţia, am intervenit:
- Am văzut la şantier Normativele, n-am mai lucrat cu ele, de
acum vreau să încep,...după ce o să mă angajaţi!...
Atât a aşteptat Cârligeanu să audă de la mine că nu cunosc
conţinutul acestor Normative, a trântit cererea mea pe birou şi a
început:
- Dacă nu ştii, pentru ce ai venit aici? Am mai avut noi foşti
deţinuţi care ne-au dat peste cap situaţiile de pe şantiere, nu te putem
angaja! Noi căutăm om care să înceapă a lucra şi să cunoască
problemele chiar de la data angajării!
- Unde o să găsiţi dumneavoastră om care să meargă prin
pădurile şi coclaurile Negrilesei şi să cunoască tot ce pretindeţi
dumneavoastră chiar din prima zi? Daţi-mi o şansă pentru a vă
dovedi că la sfârşitul lunii aprilie vin cu toate lucrările de închidere a
lunii în bune condiţiuni.
Din felul cum s-au comportat şi atitudinea dispreţuitoare afişată
faţă de mine, mi-am dat seama că aceştia se opun angajării mele, am
cerut cererea să plec din nou la director. N-au vrut să mi-o dea. Am
ieşit pe uşă, şi din nou la director. I-am expus cum au decurs lucrurile
şi că în final solicit să-mi aprobe să lucrez fără plată luna aprilie,
dacă lucrările vor fi bune să mă angajeze, dacă nu, nu!
Directorul Satmary, şi-a însuşit acest punct de vedere şi i-a spus
lui Cârligeanu care între timp fusese chemat la ordin:
- Dumnealui pleacă în “probă de lucru” la şantierul Negrileasa,
dacă lucrările corespund, se angajează cu 1 mai!
Directorului i-am mulţumit, iar pe cei doi i-am lăsat destul de
nemulţumiţi de hotărârea pe care o luase directorul. Cu acest rezultat
am plecat spre casă, trecând mai întâi pe la verişorii mei să le spun
ce-am rezolvat cu angajarea mea. Eram bucuros că duc o veste bună
acasă, când mă întorceam fără nici un rezultat ai mei se supărau mai
ceva decât mine.

462
 Luna aprilie am petrecut-o pe şantier alături de d-l Durneaţă
care aştepta înapoierea mea şi s-a bucurat de soluţia dată de Satmary.
- Puteau să te angajeze şperţarii naibii, eu le-am spus la telefon
că te-am verificat şi răspund pentru dumneata. În mod sigur au
aşteptat o sticlă de “tărie străină”, sunt mari amatori de aşa ceva…
În sinea mea eram mulţumit pentru şansa ce mi s-a oferit de a
găsi un loc de muncă permanent. Pentru cei din categoria mea era
greu, nu se uita nimeni la tine. Puţini şefi de instituţii au fost de talia
lui Durneaţă care la data ceea să spună şi susţină:
- Angajaţi-l tovarăşi, pe răspunderea mea!…
La început totul mi s-a părut greu. În primul rând oboseala,
ştiut că regimul de lucru pe şantier era de 10-12 ore pe zi. Lucrările
se desfăşurau pe trasee lungi, şi la distanţă de mai mulţi kilometri
unele de altele. Trebuia supravegheat ce se lucrează şi de ştiut cum
este prevăzut de proiectant să se execute lucrările. Peste tot domnul
Durneaţă mi-a arătat cum merg lucrările şi m-a prezentat
muncitorilor ca omul în care să aibă încredere, că munca lor va fi
plătită şi nimeni nu le va lua din drepturile cuvenite. Bai-ul cel mare
era că muncitorii, cea mai mare parte localnici, pretindeau bani şi
pentru ce nu făceau, ameninţând cu plecarea de pe şantier dacă nu
primesc atâţia şi atâţia bani… Nu luau în socoteală că ei chiulesc, că
pauzele pentru masă la umbra brazilor… sunt prea lungi, că ritmul de
lucru este lent, la sfârşit de lună când se calculau drepturile băneşti
toţi deveneau harnici şi revoluţionari… În activitatea de pe teren în
cursul lunii, seară de seară am lucrat până târziu la pregătirea
documentaţiei de închidere a lunii aprilie, ajutat îndeaproape de
domnul Durneaţă. Problema cunoaşterii şi aplicării normativelor a
fost o chestiune de instructaj şi îndrumare făcut de domnul Durneaţă
după care am lucrat singur fără probleme sau teama de a greşi.
În afară de domnul Durneaţă care era şef, şantierul mai avea
câţiva maiştri, printre care: Domnul Lateş, Lessek, Andronic, Zara
Ion, aceştia coordonau brigăzile de muncitori, un contabil şef pe
nume Stigleţ Gheorghe,care ţinea evidenţa contabilă a şantierului, un
magaziner, un paznic de noapte şi un funcţionar, mecanici care
lucrau în schimburi pe utilaje şi alt personal auxiliar. La sfârşitul
lunii, maiştrii de şantier împreună cu şefii de brigăzi recepţionau
463
lucrările executate, întocmeau procese verbale pe baza cărora eu
calculam drepturile băneşti cuvenite. Când am început să calculez
aceste drepturi, în afară de şefii de brigăzi şi maiştri, s-au prezentat la
sediul şantierului o mulţime de muncitori, care nepoftiţi au început să
se înghesuie în biroul mic în care lucram. Nu ştiam ce vor aceştia.
Era după programul de lucru, seara târziu. De faţă era d-l Durneaţă,
maiştri şi şefii de brigăzi. Nedumirit fiind, i-am întrebat:
- Pentru cea-ţi venit aici?
- Bruturile, dom’ şef, să ne vedem bruturile! Ce bani am
câştigat luna asta?! Au izbucnit spontan cu toţii…
- Abia am început calculul, n-am reuşit, sunteţi mulţi, mai
durează, aveţi răbdare, când termin de calculat vă chem pe toţi şi vă
spun “bruturile”!
În curte venise şi alţi muncitori, vociferările se amplificau:…
- Când ne spuneţi bruturile este prea târziu, noi suntem furaţi,
nu ni se plătesc toate lucrările!…
Când am auzit astfel de vorbe, n-am ştiut ce să răspund, nu
înţelegeam despre ce furt este vorba. Am întrebat pe domnul
Durneaţă:
- Despre ce furt este vorba domnule Durneaţă?
În situaţia jenantă creată, domnul Durneaţă se ridică de pe
scaun şi spune ca să audă şi cei de afară:
- Tovarăşi, ceea ce a fost cu luni în urmă, nu se va mai
întâmpla. Normatorul care a fost, ştiţi că l-am dat afară, avem om
nou aici, o să vă convingeţi că lucrurile se vor schimba. Mergeţi la
culcare şi aveţi încredere în ce vă spun!
Au intervenit şi şefii de brigăzi pentru calmarea situaţiei, noi
putându-ne continua închiderea lunii. După ce lucrările de închidere
a lunii au fost gata, împreună cu domnul Durneaţă îmbarcaţi într-o
autobasculantă am trecut pe la toate punctele de lucru comunicând
fiecăruia drepturile ce le are de primit pentru luna aprilie. Cu acest
prilej, le-am făcut cunoscut muncitorilor că “atâta timp cât voi lucra
la acest şantier, nu se va face nici un fel de furt. Fiecare va primi
după lucrul pe care la făcut!"

464
 În zilele următoare cu toată documentaţia închiderii lunii aprilie
scrisă de mâna mea, m-am prezentat la şantierul Câmpulung care
coordona pe cel de la Negrileasa şi de acolo la Piatra Neamţ.
Verificarea închiderii mi-a făcut-o Ciobanu, care cu creionul
chimic în mână mereu intervenea:
- De ce lucrarea asta ai încadrat-o aici, şi nu aici?… De ce
utilajul cutare l-ai încadrat la categoria A şi nu la B… etc… etc… A
trebuit să răspund pe rând la toate întrebările, asistând şi Cârligeanu
la unele răspunsuri. Totul a ieşit bine, comunicându-mi-se că
începând cu 1 mai 1963 sunt angajat definitiv la şantierul Negrileasa.
Când am ajuns la şantier, Durneaţă ştia că am fost angajat, i se
comunicase prin telefon.
Încă de la începutul lunii aprilie îmi găsisem gazdă la un neam
de-al nostru pe nume Răcilă Toader, unde mi se pregătea şi
mâncarea, locuinţa nefiind departe de sediul şantierului. Programul
de lucru era de 10 ore pe zi, la cazuri de nevoie şi cu acordul
muncitorilor se lucra şi câte 12 ore pe zi, totul era plătit potrivit
Codului muncii.
Mulţi oameni din Negrileasa şi Vadul Negrilesei cunoşteau
familia noastră, cu unii eram şi neamuri. Naşul meu de botez, Gavril
Şcheuleac, poreclit Duluman, era din Negrileasa, aceştia s-au bucurat
auzind că lucrez printre ei. În timpul zilei la toate punctele de lucru
era activitate intensă atât cu utilajele în dotare: buldozere,
compresoare, betoniere cât şi în balastiera de la Stulpicani pe albia
râului Suha de unde se extrăgea şi prelucra materialul necesar pentru
construcţia drumurilor. În afara muncitorilor recrutaţi de pe plan
local, mai erau aduşi din comunele de peste munte: Drăceni, Găineşti
şi Cotârgaşi. “Străinarii”, erau cazaţi în cabane amenajate în
apropierea locurilor de muncă unde-şi găteau şi mâncarea. De obicei,
aceştia plecau acasă din două în două săptămâni când se primeau
banii la avans şi la lichidare. Sâmbăta după program, veneam acasă
cu una din basculantele care se retrăgeau la baza lor de maşini de la
Humor. Luni tot cu o astfel de maşină ajungeam din nou la şantier.
Peste duminică petreceam cu ai mei acasă citind presa, revista pe
care o aveam, fără alte posibilităţi de divertisment, mă odihneam. Pe
şantier cel mai mult mă obosea statul în picioare şi umblatul pe jos de
465
la un loc de muncă la altul. Cu timpul m-am obişnuit şi antrenat
astfel că după o zi de umblătură, seara eram în stare s-o iau de la
capăt fără să fiu obosit… Prin luna iulie sau august s-a primit la
şantier o adresă prin care se anunţa că pe data de… trebuie să fiu
prezent la Azuga – Casa Silvicultorului – pentru a urma nişte cursuri
pe linie profesională. Când am ajuns la destinaţie am aflat că erau
convocaţi normatorii şi tehnicienii de la şantierele şi întreprinderile
aparţinând ministerului respectiv. Programul a fost prevăzut a se
desfăşura intensiv pe o perioadă de aproximativ două săptămâni.
Problemele expuse în prelegeri n-au fost complicate însă au trebuit
reţinute. Pentru duminica ce a urmat organizatorii programului au
prevăzut o excursie cuprinzând Sinaia, Predeal şi Braşov, cu vizitarea
a ceea ce este mai reprezentativ pentru zona respectivă. Timpul a fost
excepţional iar destinderea foarte bine venită. Ultima zi a
programului de instruire a fost rezervată examenului dat sub formă
scrisă. Cele trei subiecte afişate pe tablă au fost tratate de fiecare
dintre noi degajat şi fără restricţii şcolare. La expirarea timpului,
lucrările au fost strânse cu grijă şi puse într-un dosar. Un şef care a
condus cursurile din partea ministerului ne-a felicitat şi mulţumit
pentru participare, recomandându-ne să aplicăm în teren îndrumările
care au fost expuse şi prelucrate în această perioadă. Pentru drum ni
s-a dat şi ceva hrană rece, aşa ca de rămas bun.
Revenit la şantier, a trebuit să-i dau zor pentru recuperarea
timpului pierdut la Azuga, printre altele explicându-le celor de la
şantier ce s-a discutat acolo şi cum se pune problema pentru
şantierele de construcţii de drumuri forestiere în contextul
necesităţilor actuale. Prea mult nu i-au “durut în fund ” pe cei care
mă ascultau… Acest lucru l-am dedus după felul cum au început să-
şi aprindă ţigările şi să se joace cu rotocoalele de fum. După vreo
două săptămâni, la şantier s-a primit o hârtie de la Întreprindere prin
care se făcea cunoscut rezultatele obţinute de participanţii la cursurile
de la Azuga, eu fiind clasificat pe primul loc. La aceste cursuri fusese
şi Ciobanu care-mi pusese piedici la angajare erijându-se în a toate
cunoscător. De acum înainte, atât el cât şi Cârligeanu trebuiau să-şi
mai tempereze pornirile rău voitoare, să ţină seama de rezultatele pe
care le-am obţinut atât la Azuga cât şi pe şantier la Negrileasa.
466
 Până la sfârşitul anului, şantierul a reuşit să mai predea un
drum, la care s-a muncit mult şi de care beneficiarul I.F. Frasin avea
mare nevoie.
Pentru anul 1964 la Negrileasa a mai rămas de terminat drumul
de pe pârâul Troci de 1,8 km şi de construit drumul pe pârâul Arşiţei
de 3 km.
Pe zi ce trecea, toamna lui 1963 rostogolea din ce în ce mai
multe frunze îngălbenite peste lopeţile şi târnăcoapele de acum
obosite… La terasamente nu se mai putea lucra din plin, îngheţul
începea să se arate dimineaţa prin adâncuri de păduri. S-a început cu
pregătirea pentru iarnă prin retragerea de pe şantier a utilajelor şi
după caz trecerea la conservarea lor. Împreună cu maiştrii şi şefii de
brigăzi s-au recepţionat lucrările executate până la zi, întocmirea
formelor de plată astfel ca muncitorii să-şi primească drepturile
înainte de a pleca acasă pentru Sărbătorile de Crăciun.
Retrospectiva anului 1963, a felului cum am reuşit să mă
adaptez în condiţiile unor stări de lucruri neaşteptate, mi-a adus
satisfacţii. Colaborarea cu maiştri şi cu şefii de brigăzi, ajutat la
nevoie şi de şeful de şantier, a contribuit la bunul mers al activităţii
de producţie. Mişcarea zilnică desfăşurată în aerul curat de munte, a
contribuit la consolidarea sistemului de rezistenţă fizică aşa cum îmi
doream.
Tot ca fapt de evocare şi punere în scenă a unor întâmplări ce
se petreceau lună de lună pe şantier era şi acela că după ce muncitorii
îşi primeau salariile, urma “cinstirea palmelor trudite”… Această
stare de lucruri era partea cea mai puţin plăcută ce se întâlnea pe
şantiere, inclusiv cel de la Negrileasa. După cum am mai spus, sub
acelaşi acoperiş al clădirii sediului şantierului, era amenajat un
chioşc alimentar pentru aprovizionarea muncitorilor cu cele necesare.
Problema era că în afară de “cele necesare traiului”, aici se aduceau
tot felul de băuturi alcoolice, începând cu berea şi terminând cu
specialităţi dintre cele mai scumpe. Oricât am încercat să stăvilesc
aceste porniri bahice, nu am reuşit. Dealtfel, în zona noastră de
munte acest fenomen este generalizat. Încă din faşă, copii sunt
învăţaţi să lingă marginea paharului din care părinţii sug pe
nerăsuflate licoarea tare, îmbunătăţită cu zahăr şi secărică. Pe lângă
467
faptul că eram pus în faţa unor scene gratuit euforice şi degradante,
când se făceau plăţile , pe şantier la punctele de lucru “bătea
vântul”… începând cu şeful de şantier şi terminând cu ultimul
necalificat…
Ca să poţi combate acest flagel aşa cum o făceam, a trebuit mai
întâi eu să fiu “incoruptibil”, şi am fost… Ca să te învârţi aproape doi
ani, zi de zi printre sute de oameni cu astfel de apucături şi să înfrunţi
tentaţia… nu a fost uşor. Acasă cu ai mei, sau cu vecinii care veneau
pe la noi, ciocneam câte-un pahar de tărie, făcând o delimitare clară
între situaţia din familie şi cea de pe şantier.
Poate ar trebui adăugat faptul că tot în cursul anului 1963, când
verişorii mei de la Piatra, Viorel şi Tiţa au venit în concediu la
Stulpicani, le-am dat bani să-mi cumpere de la Bucureşti stofă din
cea mai bună calitate pentru trei costume de haine în culori diferite
care urmau să fie cusute la Piatra Neamţ la un renumit croitor,
cunoştinţă de-a lor. Ei aveau de plecat la Bucureşti, de aceea am
apelat la acest serviciu. Spre toamnă mi-am cumpărat şi palton din
lână 100 % care a costat 1750 de lei. La data respectivă 1 m stofă
pentru costum de cea mai bună calitate m-a costat 470 de lei, în timp
ce salariul meu era de 1000 lei /lună. În decembrie acelaşi an am
făcut un drum la Bucureşti pentru o haină lungă din piele căptuşită cu
blană, import din Bulgaria la data respectivă foarte scumpă, 4500 lei.
Am spus aceste cuvinte pentru a scoate în evidenţă că paralel cu
munca dură şi grea de pe şantier, am avut grijă să-mi procur tot ce a
fost nevoie pentru ca în zi de sărbătoare sau în public, să apar într-o
condiţie de eleganţă fără cusur, decentă cum îmi era şi firea.

468
 CAPITOLUL 12

“Şi dacă surâzând iert toate

e că, din crâncena fiertură,
nu m-am întors târâş pe coate,
ci fulgerând de-o nouă-armură”.
Radu Gyr

Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou 1963-1964 le-am

petrecut împreună cu părinţii şi în vizită la rudele noastre de la
Rădăuţi – familiile naşilor Floarea şi Vasile Hâncu şi a unchilor
Silvia şi Vasile Sânculeţ – pe care nu le văzusem încă de la venirea
mea de la închisoare. În perioada acestei mici “vacanţă” de sărbători
am căutat să mă informez şi în legătură cu posibilitatea susţinerii
examenului de stat. Acum fiind angajat, aveam dreptul să susţin acest
examen, chestiunea era să aflu în timp util când se va aproba o astfel
de sesiune. Între timp, conspectarea materiei din manualele de
economie progresa. Trecuse atâţia ani de la absolvire… nu-mi
puteam permite să pierd şansa de a mă prezenta şi de a nu fi bine
pregătit.
Începutul anului 1964 a venit cu ninsori potolite-n ger aspru. Pe
uliţele noastre nu se vedea nici o mişcare până departe în sus pe
ţarnă. Se ştia dinainte că în această perioadă pe şantier nu se lucrează,
totuşi la despărţire când ne-am spus unii altora: “An Nou fericit”, am
convenit să ne întâlnim pe 10 ianuarie, la sediul şantierului, chiar
dacă mare lucru nu se va putea face.
În timpul Sărbătorilor, când noi cei de la şantierul Negrileasa
petreceam fără grijă fiecare pe la casele noastre… la Întreprinderea
din Piatra Neamţ s-a lucrat intens la restructurări, reduceri de
personal, transferuri, modificări radicale. Erau în plan atacarea unor
noi obiective în zona Dornelor. Se impunea punerea în aplicare a

469
unei noi structuri organizatorice substanţial modificată începând cu 1
ianuarie 1964.
Când am ajuns la şantier am găsit pe d-l Durneaţă supărat. Era
transferat ca şef de şantier undeva dincolo de Vatra Dornei, la nişte
construcţii de drumuri pe ramificaţiile Teşna şi Coşna. Acolo erau de
executat lucrări grele şi pretenţioase iar domnul Durneaţă era un
renumit maistru pentru astfel de lucrări. Necazul era că trebuia să se
mute cu familia – soţia şi băiatul – care erau la Negrileasa, iar
condiţiile atmosferice dintre cele mai proaste. Când domnul Durneaţă
mi-a arătat corespondenţa sosită de la Întreprindere, nu-mi venea să
cred. Şatierul Negrileasa era redus la un sector de lucru. Eu eram
numit şef de sector, iar domnul Stigleţ din contabil şef, numit
magaziner. Din cei 12-14 tehnicieni şi funcţionari câţi eram înainte
de sărbători, am rămas doar doi, ceilalţi au fost transferaţi la alte
şantiere sau trecuţi în producţie ca muncitori…
Femeia de serviciu făcuse focul, în birou era cald şi nu se
simţeau rafalele de vânt cu zăpadă viscolită care zgâlţâiau geamul
camerei dinspre Nord.
Văzând că rămân singur fără cunoştinţe de specialitate privind
lucrările ce urmează a se face, m-am descurajat şi-n discuţiile care au
urmat, i-am spus domnului Durneaţă că nu primesc funcţia întrucât
nu cunosc tehnica unor lucrări ce urmează a se executa. În timpul
Sărbătorilor, domnul Durneaţă avusese discuţii cu şeful şantierului de
la Câmpulung domnul Niculăică şi cu domnul Satmary directorul
Întreprinderii de la Piatra Neamţ despre situaţia lucrărilor ce mai sunt
de executat la Negrileasa, aceştia obligându-se a asigura asistenţa
tehnică la timpul potrivit. Ceilalţi maiştri şi domnul Zara şeful
mecanizării nici nu au mai venit pe la Negrileasa, au primit acasă
prin poştă deciziile, urmând a se prezenta la locurile de muncă unde
au fost transferaţi. Ca să mă încurajeze, domnul Durneaţă a scos
dosarele cuprinzând devizele pentru cele două drumuri forestiere ce
urmau să le execut şi cu planurile de situaţii întinse pe birou a
început să-mi explice:
- Aici la intrare pe Arşiţa trebuie făcut podul de atâţia metri…
aici podeţ, aici rigolă, aici umplutură atâţia metri, aici… aici… etc.

470
 În continuare domnul Durneaţă mi-a comunicat cele stabilite la
Întreprindere şi şantierul Câmpulung, în sensul că-mi vor trimite
echipa de podari, utilaje pentru terasamente şi că acest sector va fi
sprijinit cu prioritate, nu voi fi lăsat singur…
Parte din materialele necesare pentru terminarea acestor lucrări
erau aduse şi depozitate în magazia şantierului. Plecarea domnului
Durneaţă m-a afectat mult. Era un om modest, sufletist, muncitor şi
cu multă experienţă de şantier. Rămas singur la sediul şantierului, am
văzut că începutul anului nu-mi aduce nimic bun. Utilajele erau
înţepenite undeva într-o mică variantă la margine de drum, mecanicii
în concediu, doar paznicul Popa Neculai – localnic - făcea să mai
pâlpâie strop de viaţă pe şantier.
După plecarea muncitorilor înainte de sărbători, nici chioşcul
alimentar n-a mai funcţionat, vânzătoarea fiind doamna Rozita soţia
şefului de brigadă Vorobchievici, a căror locuinţă nu era departe de
şantier. În zilele care au urmat, împreună cu d-l Vorobchievici am
luat în discuţie şi stabilit ce este de făcut orientându-ne după
prevederile devizelor şi a planurilor de situaţie, care indicau starea de
pe teren. Brigada pe care o conducea d-l Vorobchievici Vespasian
era formată din localnici pentru lucrări de terasamente, număra 40-50
de oameni, la nevoie numărul acestora putând creşte. A doua brigadă
condusă de d-l Dumitrache Vasile, era formată cam tot din atâţia
muncitori aduşi după cum s-a mai arătat, din comunele de peste
munte, aceştia urmând a fi anunţaţi când condiţiile vor permite
reluarea lucrului. De menţionat că printre alte formaţii de lucru,
aceste două brigăzi au lucrat la toate drumurile forestiere care s-au
construit în spaţiul Negrileasa - Vadul Negrilesei.
La sfârşitul lunii ianuarie, m-am prezentat la şantierul
Câmpulung cu situaţiile de închidere, cum se obişnuia la sfârşit de
lună. Cu această ocazie domnul ing. Niculăică şeful Şantierului
Câmpulung şi domnul Strugaru George normatorul şef m-au asigurat
de tot sprijinul, avându-se în vedere că din câţi am fost, am rămas
doar doi la şantierul Negrileasa. În luna februarie şi martie m-am
documentat cum trebuie executate lucrările, pregătirea uneltelor şi a
oamenilor care urmau să vină la lucru şi aprovizionarea cu carburanţi
pentru utilaje. În acest interval, împreună cu d-l Vorobchievici ne-am
471
deplasat la cele două lucrări să vedem grosimea stratului de zăpadă şi
cum arată traseul, situaţie care trebuia comunicată la şantierul
Câmpulung. Concomitent, domnul Stigleţ care era de loc din
Bucşoaia şi care duminica o petrecea ca şi mine acasă în familie, a
lucrat la verificarea fişelor de magazie, deschiderea unor evidenţe
pentru anul 1964.
Primele zile ale primăverii, dezgheţul şi topirea zăpezilor de pe
versantele unde aveam noi de lucru, ne-au găsit în plină organizare.
Muncitorii care lucrau în balastiera din Stulpicani aşteptau semnalul
de începerea lucrului. Pentru o mai bună apreciere a situaţiei de pe
teren, împreună cu cei doi şefi de brigăzi am parcurs traseele
concluzionând în final că pământul încă “musteşte”, mai trebuie
aşteptat câteva zile. Văzând intenţia mea de a începe lucrul, cei de la
Şantierul Câmpulung – ing. Niculăică şi domnul Strugaru s-au
deplasat la faţa locului să vadă cum stau lucrurile, pentru că eu
cerusem două buldozere S 1300 considerate la data respectivă
performante. Voiau să se convingă dacă se pot începe săpăturile şi
sunt necesare ambele utilaje.
În perioada următoare activitatea pe şantier a început, ambele
brigăzi fiind introduse pe părăul Troci pentru finalizarea lucrărilor
neterminate la sfârşitul anului trecut. S-a lucrat cu spor, traseul fiind
pietros drumul a ieşit bun şi s-a dat în folosinţă la termenul prevăzut.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu drumul de 3 km. de pe pârâul
Arşiţa. Pentru ca masa lemnoasă care urma să fie exploatată de pe
acest masiv păduros, cu panta înclinată spre Est-Sud Est, proiectantul
a fixat ca punct terminus o poieniţă de unde remorcile puteau face
cale întoarsă cu plin. În unele porţiuni pe această pantă terenul era
mlăştinos, cu izvoare ascunse neprevăzute de proiectant. Astfel că,
pe parcursul executării drumului situaţia de pe teren n-a mai
corespuns cu cea prevăzută în deviz, greutăţile destul de mari au
început să apară. Materialele pentru construirea drumului erau aduse
cu maşinile de la 20 km – bolovani, pietriş, nisip – preţul acestora
fiind foarte ridicat. După calculele proiectantului pentru această
lucrare erau prevăzuţi atâţia… mc pietriş, bolovani, nisip, etc., în fapt
pentru consolidarea porţiunilor de drum care traversau mlaştinile
erau necesare cantităţi de trei, patru ori mai mari decât cele
472
prevăzute. Am avut cazuri când şi unele izvoare au apărut în
platforma drumului, care cu greu am reuşit să le schimbăm traseul.
Toate acestea şi multe altele au condus la cheltuieli suplimentare atât
pentru materiale cât şi pentru manoperă, lucrarea neputând fi
recepţionată la termenul stabilit.
Din primăvară totul a pornit bine atât la terminarea drumului pe
pârâul Troci, cât şi începerea lucrărilor pe Arşiţa. Buldozerul înainta
cu spor spre sus-ul masivului Arşiţa, echipa de podari a dat gata
podul mai repede decât ne aşteptam, iar cele două brigăzi erau
amplasate la lucrările de terasamente.
Este ştiut că la lucrările de drumuri – terasamente - etc., dacă
nu te ajută şi starea vremii baţi pasul pe loc, nu faci nimic sau cum
am păţit eu: ce lucram în timpul săptămânii, peste duminică ploile
torenţiale îmi surpau.
Pe cât de frumoasă şi timpurie a fost primăvara, pe atât de
capricioasă a fost vara. Zilele săptămânii erau călduroase cu aspect
de secetă, începând cu sâmbătă noaptea, duminică, alteori duminică
spre luni ploaia se rostogolea în valuri, de multe ori torenţial cu
aspect de vijelie peste toată aşezarea. Când reveneam luni pe traseu,
taluzurile, şanţurile şi platforma drumului nu le mai găseam cum le
lăsasem sâmbătă la plecare. Începusem să fac asemănare cu cele
întâmplate la Curtea de Argeş, când “ce ziua lucra, noaptea se
surpa”…
Starea timpului din spaţiul Arşiţa nu se potrivea cu cel de la
Piatra Neamţ sau Câmpulung unde ploile nu veneau cu săptămânile.
Astfel stând lucrurile, cei de la Întreprindere şi de la şantierul
Câmpulung, n-aveau de unde să ştie ce se petrece la mine pe şantier,
credeau că “treburile merg strună”. Când veneau în control şi vedeau
că lucrările nu înaintează, începeau certurile şi justificările din partea
mea, ameninţările cu darea în judecată pentru sabotaj din partea celor
ce veneau în control..
Cel mai aprig şi constant acuzator era inginerul şef de la
Întreprindere, pe nume Cimpu. Om mic de statură şi mărunt la suflet,
un falseur închipuit a toate ştiutor, pozând a fi un foarte activ şi
experimentat şantierist, în faţa căruia drumurile se fac de la sine…
Prima confruntare dură pe care am avut-o cu acesta, a fost în cadrul
473
unei şedinţe de lucru la şantierul Câmpulung de faţă fiind toţi şefii de
sectoare. Nu era prima dată când aveam în faţă un asemenea
ameninţător. Mi-am dat seama că acest “agitator de partid” este
periculos şi că este în stare de orice, astfel că “la o adică” trebuie să-i
dovedesc că nu a avut dreptate. Revenit acasă la punctele de lucru,
am introdus un caiet cuprinzând “Starea vremii” pe şantier. Fiecare zi
îşi avea graficul proiectat sinoptic, astfel ca dintr-o privire să-ţi apară
situaţia de pe teren: soare, burniţă, vânt, ploaie torenţială, etc. Acest
grafic era semnat de mine ca şef de sector şi confirmat zilnic de
Consiliul popular Negrileasa cu ştampilele aferente. Este de necrezut,
însă adevărat. După o zi de alergătură pe şantier, pe lângă alte
urgenţe, trebuia să completez şi acest grafic, apoi să mă odihnesc. Ar
fi fost bine dacă după terminarea şi predarea lucrărilor, aşi fi păstrat
acest document - ca piesă de muzeu – drept mărturie urmaşilor, ce
înseamnă a nu avea încredere în cuvântul celor alături de care lucrezi,
a fi nevoit să probezi cele afirmate pe bază de document, ştiut fiind
că scrisul este cel care rămâne – “scripta manent”, şi că vorbele
zboară “ verba volant”…
Ţinând seama de cele semnalate de mine, domnul Niculăică
şeful şantierului Câmpulung s-a deplasat pe parcurs în mai multe
rânduri la Negrileasa unde convingându-se de starea lucrurilor de pe
teren, a aprobat prin dispoziţii de şantier unele soluţii noi, precum şi
suplimentarea cantităţilor de materiale. Cu aceste suplimentări spre
sfârşitul toamnei, drumul Arşiţa a fost gata. Cu toţii eram îngrijoraţi
că drumul nu va fi luat de beneficiar, ca fiind necorespunzător,
ştiindu-se mai dinainte peste câte mlaştini a traversat aliniamentul
drumului. Mai întâi am făcut noi mai multe probe cu autobasculante
de 5-7 to. încărcate la capacitate cu balast care în urcuş până la
capătul drumului şi retur nu au lăsat urme, semn că platforma ţine şi
este bine consolidată. Comisia formată pentru recepţia drumului nu a
avut nimic de obiectat, beneficiarul preluându-l prin luna octombrie-
noiembrie 1964.
Spre deosebire de anul 1963 când la şantier lucram 10-12
oameni fiecare cu treburile ce le avea de făcut, în 1964 rămaşi doar
doi a trebuit să facem de toate chiar dacă volumul lucrărilor de
executat pe teren a fost mai mic. Odată cu închiderea lunii noiembrie
474
şi predarea drumului Arşiţa ca ultimă lucrare executată pe valea
Negrilesei, şantierul şi-a închis porţile, eu fiind preluat la sediul
şantierului Câmpulung Moldovenesc.
În ce mă priveşte, anul 1964 a fost deosebit de greu, de multe
ori fiind pus în situaţii disperate. Astfel, în timp ce 80-90 de oameni
lucrau la terasamente, compresorul care avea un rol determinant se
defecta, mecanici pentru reparaţii nu aveam, trebuia alergat kilometri
întregi până la un telefon pentru a anunţa defecţiunea la şantierul
Câmpulung să vină atelierul mobil, care la ora respectivă… era pe un
alt şantier şi abia dacă reuşea să vină în ziua următoare sau şi mai
târziu. Auto-basculantele programate pentru transportul materialelor
din balastiera Stulpicani nu veneau la program, parte din şoferii care
veneau la lucru, vindeau pe traseu localnicilor încărcătura care pentru
mine era foarte scumpă. A trebuit să mă căznesc “batând cu
târnăcopu-n cremene de munte!”… zi şi noapte, să mă documentez în
probleme tehnice pe care nu le cunoşteam, să găsesc soluţii pentru
stoparea furtului de materiale, să opresc aducerea băuturilor alcoolice
la chioşcul alimentar al şantierului, precum şi alte măsuri care au
stârnit reacţii potrivnice din partea unor muncitori şi nu numai…
A trebuit cu răbdare şi convingere să lămuresc oamenii că
materialele încărcate la Stulpicani trebuie să ajungă la punctele de
lucru unde se face drumul, dacă vor fi vândute pe traseu, noi cu ce
vom termina lucrarea? Că la chioşcul şantierului trebuie să fie aduse
alimente de care au nevoie muncitorii, şi nu băuturi alcoolice! Toate
aceste măsuri şi altele privitor la disciplina muncii, nu le-a convenit
multora, lucru la care mă aşteptam. În această perioadă cât am lucrat
la Şantierul Negrileasa, am fost luat de Securitate de la punctele de
lucru în văzul muncitorilor şi dus cu un IMS 8-10 km până la postul
de Miliţie din Negrileasa. Mi s-au pus tot felul de întrebări care nu
aveau nici o legătură cu şantierul şi lucrările ce se execută acolo sus
în munte. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. După ce am
plecat de la Negrileasa am aflat din sursă sigură că Securitatea a fost
informată pas cu pas şi tot timpul despre activitatea şi corectitudinea
mea inclusiv verificarea ( în secret) a lucrărilor pe care le întocmeam
pe linie de serviciu. Am lucrat cu dreptate şi fără părtinire, fapt care
mi-a adus satisfacţii şi de fiecare dată am putut să dorm liniştit.
475
 ***

Şantierul Câmpulung coordona activitatea mai multor sectoare

de construcţii de drumuri forestiere, parte amplasate pe traseul
Dorna-Dornişoara pe pâraiele: Teşna, Coşna, Vorova, Tihu, parte pe
traseul Iacobeni-Cârlibaba pe pâraiele Ţibău şi Lala. Unele din aceste
drumuri trebuiau terminate şi date în folosinţă într-un termen foarte
scurt, întrucât pe porţiuni de zeci de hectare pădurea fusese dărâmată
de vânt, masa lemnoasă se degrada pădurea fiind ameninţată de
musca de lemn care poate face ravagii. În acest context
“dărâmăturile” trebuiau evacuate cât mai repede, drumurile de acces
în pădure abia acum se construiau. La Câmpulung eram aşteptat
pentru a fi trimis la sectoarele de lucru Vorova şi Tihu cu sediu în
Dornişoara, pentru lucrările de organizare şi normare a muncii.
Aceasta fiind situaţia, după ce am predat lucrările de închidere
a lunii noiembrie de la şantierul Negrileasa, am rămas în continuare
la Câmpulung, pentru Dornişoara. Pentru a mă simţi cât mai bine la
Câmpulung, şeful şantierului închiriase o cameră pentru mine,
undeva într-o vilă sub pădure peste apa Moldovei. De la geamul
camerei, puteam să aud clipocitul valurilor apei, cântecul păsărilor şi
să inspir aerul puternic parfumat cu miros de cetină. Cu toate că
această cameră era aşa cum am arătat, puţin am putut să mă bucur de
farmecul ei, două, trei zile pe lună cât stăteam în oraş şi lucram la
sediul şantierului, restul zilelor fiind plecat pe şantierele de care
răspundeam.
Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou 1964-1965 le-am
petrecut la Dornişoara pe şantier. Venisem de vreo două săptămâni
pentru închiderea lunii decembrie la lucrările care se executau aici,
puţine la număr făcute de la începutul lunii. Pentru cunoaşterea
traseelor unde se executau lucrările, am fost însoţit de maiştri până
sus pe Vorova şi Tihu, privelişti de-o frumuseţe rară, pe care le-am
reţinut pe peliculă de film. Zăpada nu era prea mare, îndeajuns pentru
a face contrast cu pădurea verde care se-ntindea la nesfârşit. Pentru
476
că şeful de sector şi maiştri aveau familii, am convenit ca ei să plece
de sărbători acasă, eu să rămân la şantier. Muncitorii plecase mai de
vreme, rămăsese doar paznicii care aveau în supraveghere
permanentă utilajele parcate în apropierea sediului, magazia cu
materiale şi sediul şantierului.
Dornişoara era o localitate relativ mică, capătul liniei de cale
ferată, cu mai multe case aşezate de o parte şi de cealaltă parte a
drumului care urca până sus în pădure, unde aveam noi sectoarele de
lucru. Aşezarea avea mai mult un aspect muncitoresc, cariera de
piatră fiind sursa de venit pentru localnici. Cantina unde serveau
masa muncitorii şi cine mai dorea, precum şi un chioşc alimentar
completa peisajul. Piatra extrasă şi prelucrată la cariera din
Dornişoara, era încărcată în vagoane şi transportată spre interiorul
ţării, cu precădere pentru calea ferată.
După Sărbători, eu am revenit la Câmpulung unde împreună cu
domnul Strugaru şi cu ceilalţi normatori am efectuat o serie de lucrări
care se refereau la anul 1964 cât şi pregătirea evidenţelor pentru anul
în curs, 1965. În februarie, împreună cu alţi normatori am fost din
nou trimis la un curs de specializare la Azuga – Casa Silvicultorului
– care a durat 10 zile cu examinare la sfârşit. La fel ca şi în anul 1963
s-a primit la şantier o adresă prin care se spunea că am fost “cel mai
bine pregătit” etc. etc. Aceste aprecieri, aveau o mare importanţă
pentru menţinerea mea pe post, lucru vital la data respectivă.
În perioada cât am participat la aceste cursuri, am aflat de
comunicatul Ministerului Învăţământului, prin care se aproba o
sesiune pentru susţinerea examenului de stat, era tot ce aşteptam eu.
Nu citisem ziarul şi deci nu ştiam dacă această sesiune va fi în vară
sau în toamnă. Principal era că s-a aprobat aşa ceva.
Întrucât sediul sectorului din Dornişoara era amenajat într-o
cameră unde nu te puteai învârti, am cerut de la şantier şi mi s-a adus
o gheretă din PFL pe care am instalat-o peste drum de sediul
Sectorului pe marginea râului Dorna. Acolo încăpea un pat, o
măsuţă, un scăunel şi o sobiţă de tablă… era tot ce-mi trebuia ca să
pot lucra liniştit. De regulă materialul pentru studiu îl aveam tot
timpul cu mine, când se ivea ocazia pe şantier, mai făceam un pas
înainte.
477
 În ultimele zile ale lunii mai 1965, liniştea mea de pe şantier a
fost perturbată de un anunţ surpriză: colegii de facultate promoţia
1950 stabilise pentru sâmbătă 29 mai, revederea după 15 ani de la
terminarea facultăţii, “aranjează lucrurile să stai 2-3 zile aici”, mă
avertizau organizatorii.
Când acceleratul de Vatra Dornei a ajuns la Bucureşti sâmbătă
29 mai, era ceva trecut de ora 10, programul festivităţii la ISE
începuse. Amfiteatrul era arhiplin, în prezidiu profesorul Boiangiu,
înconjurat de alţi profesori şi parte din organizatori. Festivitatea
începuse cu strigarea apelului. Am intrat în amfiteatru pe uşa
principală de sus, trecuse peste numele meu cu strigatu’!
Faţă de lumina strălucitoare de afară, în amfiteatru mi s-a părut
a fi semiîntuneric. Cineva de pe scaunul din ultimul rând văzându-mă
c-am intrat a strigat:
- Filaret este, a venit, n-a murit!…
Domnul Boiangiu care încă făcea apelul s-a oprit din citit, a
privit spre sus-ul amfiteatrului, a întins braţele spre mine, şi-ntr-un
gest necontrolat de bucurie a exclamat:
- “ Pierdut a fost şi s-a aflat!”… făcându-mi semn să mă
apropii.
Ne-am îmbrăţişat şi strâns mâinile. Pe vremea când eram
student, domnul Boiangiu era asistent, ne aveam foarte bine, acum
după câte am înţeles era decan.
De talie mijlocie, bine legat la corp, brunet spre tuciuriu, frunte
lată sub streşina căreia doi ochi negri ca mura, ageri şi strălucitori, nu
scăpau nimic neobservat. Tipul omului voluntar, mereu să se
găsească în lucru, mare iubitor de carte şi natură. Drumeţiile erau una
din marile lui pasiuni. Cu el făceam Economia agriculturii socialiste.
Cred că era fiu de învăţător sau profesor de prin părţile Olteniei, bine
crescut şi educat încă de la “temelie”…
După ce s-a anunţat programul “evenimentului” şi s-au făcut
fotografii cum numai la astfel de situaţii se fac, am ieşit cu toţii afară
în faţa Institutului unde am putut să ne regăsim prietenii şi restul
colegilor. Aici am aflat despre unii că sunt directori prin ministere,
alţii profesori universitari, directori de IAS-uri, un oarecare Pungan
Vasile – consilier personal – a lui Ceauşescu, etc… etc…
478
 Erau atât de multe a ne spune unii altora, încât a trebuit să
limităm discuţiile pentru a le continua la banchetul care urma să aibă
loc. Despre mine ştiau mulţi colegi că am fost condamnat la ani grei
de închisoare, nu ştiau dacă am scăpat cu viaţă sau nu. La întâlnire,
nu s-a suflat o vorbă despre acest subiect. Organizatorii s-au străduit
să facă o petrecere care să rămână de pomină, angajând sala mare a
unui hotel-restaurant situat pe malul lacului Herăstrău, unde tot un
coleg de-al nostru era director. Programul orchestrei a fost astfel
alcătuit încât generaţia noastră să se regăsească în aduceri aminte…
Pentru deservirea exemplară a celor 250-300 de meseni câţi
eram noi, în afară de personalul restaurantului a fost adusă o clasă de
ucenici de la o şcoală de chelneri care s-au dovedit a fi instruiţi la
nivelul manierelor elegante ale unei înalte societăţi… Varietatea
felurilor de mâncare şi băutură, servitul tortului în mrejele jocului de
lumini şi al “Corului triumfal” din Aida, toată atmosfera învăluită
într-o bună dispoziţie generalizată, te ducea cu gândul la o noapte de
vis… Colege care în timpul facultăţii abia reuşeau să-şi acopere
fundul cu o cârpă de stambă colorată, acum apăreau într-o ţinută de
nerecunoscut: rochii de seară astfel meşteşugite să le fie puse-n
valoare sânii şi odoarele de la gât, tinichele scăldate-n aur şi argint pe
degete şi-n urechi, mănuşi din plasă de mătase neagră întinse până
deasupra coatelor… Colegi sfrijiţi alături de care primeam la cantina
Buzeşti câte-o bucăţică de scrumbie alături de-un boţ de mămăligă,
acum erau bine mersi, cu fruntea plină de răspunderi ministeriale,
consilieri şi directori la importante instituţii, împliniţi la faţă şi la
trup… Era şi cazul, trecuse 15 ani de atunci…
Petrecerea s-a întins de sâmbătă până duminică după amiază.
La aşa ceva nu mai participasem niciodată. Nimeni nu era obosit,
echilibrul şi buna dispoziţie s-au menţinut până în ultimul moment al
petrecerii. Când clopotele unei biserici din depărtări ne atenţionau că
sunt oameni care se mai şi roagă, parte dintre noi ne plimbam pe
marginea lacului Herăstrău admirând cadrul natural, parte pe la mese
mai având încă ce discuta.
De dimineaţă ziua se anunţase a fi călduroasă. Seninul cerului
se oglindea în apa Herăstrăului, iar razele soarelui dogoritor dinspre
amiază, strecurate printre crengile sălciilor pletoase, dădeau un
479
aspect inedit lacului. La un moment dat, văd pe domnul Boiangiu că-
şi face loc printre “studenţi” şi aşa ca-ntr-o glumă se apropie de mine
şi fără prea multă introducere, să aud numai eu, îmi propune:
- După ce se termină petrecerea, luăm un taxi şi mergem la
mine acasă. Ne apucăm de treabă, şi… facem lucrarea pentru
Examenul de Stat…
În timpul petrecerii mai discutasem câte ceva cu domnul
profesor faţă de care aveam o deosebită simpatie încă de când eram
student, nu mi-a pomenit nimic despre o asemenea posibilitate;
acum, când să plec spre casă mi-a stricat toată buna dispoziţie
propunându-mi: “să ne apucăm de treabă”… La ora respectivă nu
aveam chef de lucru, în mintea mea încă mai persista…”Corul
briganzilor” din Ernani, valsul, tangoul şi retrăirea petrecerii, nu
voiam nici să aud pronunţându-se cuvântul “muncă”…
Ca să nu-l supăr şi să-i menţin buna dispoziţie, ceva mai târziu,
după ce mi-am luat rămas bun de la colegi şi prieteni, alături de
domnul profesor într-o maşină luxoasă se pare o Volgă, am pornit
spre casa domniei sale, undeva în piaţa Lascăr Catargiu. Nu credeam
că biroul unui profesor universitar poate să arate asemenea celui în
care intrasem. Pereţii erau căptuşiţi cu cărţi, o maşină de scris format
mic aşezată pe un birou de mărime mijlocie, abia că se mai vedea
sufocată de mulţimea cărţilor aşezate în dezordine împrejurul ei.
Abia am putut să iau loc pe un scăunel, în acest spaţiu plin de cărţi şi
manuscrise. Era şi o scrumieră în format mare plină de mucuri, cu
toate că-l ştiam pe domnul profesor că nu fumează. Într-un fel mi-a
plăcut, m-a impresionat chiar, se deducea că în acest spaţiu se
munceşte mult. Aşezat pe scaunul de la birou, domnul profesor a
reluat discuţia începută pe malul lacului Herăstrău:
- Tu nu pleci la Suceava, într-o zi, două, te ajut să terminăm
lucrarea de stat, la economie eşti pregătit… peste câteva zile pleci cu
examenul de stat luat…
Am văzut că dă semne de oboseală… şi ca să nu-l reţin prea
mult cu discuţia, mi-am spus punctul meu de vedere în legătură cu
această problemă:
- Domnule profesor, la economie nu sunt pregătit cum trebuie,
o lucrare de stat nu se poate face în două, trei zile… Mâine voi trece
480
pe la Institut să mă înscriu pentru sesiunea din toamnă, să-mi iau un
subiect pentru lucrarea scrisă şi să plec în continuare acasă. Eu voi
culege datele, voi întocmi lucrarea şi dacă dumneavoastră veţi dori să
faceţi o excursie în Bucovina pentru vizitarea Rarăului şi a Pădurii
Seculare de la Slătioara, veţi poposi la casa părinţilor mei din
Stulpicani, atunci o să-mi citiţi şi verificaţi lucrarea.
Lucrarea care trebuia s-o fac, era pentru catedra de Economie
agrară, la care domnul Boiangiu era decan, deci el era în comisia de
examinare la acest obiect.
Domnul Boiangiu a fost de acord cu propunerea mea, dealtfel
singura corectă.
Peste noapte am rămas la prietenul meu Toderică, căruia i-am
povestit cum a fost la aniversare şi ce am de gând să fac cu examenul
de stat. A doua zi, luni dimineaţa am trecut pe la secretariatul
Institutului, m-am înscris pentru sesiunea de toamnă, mi-am luat
tema pentru examenul de stat, seara cu acceleratul de Vatra Dornei
am plecat spre Câmpulung. Subiectul ales pentru lucrare a fost unul
din economia agrară, iar ferma agricolă de unde a trebuit să-mi
extrag datele a fost cea din Leorda-Botoşani.
Lunile care au urmat până la sfârşitul anului au fost pentru
mine o adevărată cursă contra-cronometru. Programul de lucru a fost
zi lumină şi noapte de noapte până la ore târzii. A trebuit să-mi fac
treaba atât pe şantier, unde se lucra în regim prelungit, cât şi pentru
mine la culegerea datelor pentru lucrare, precum şi prelucrarea
propriu zisă a acestora. Am fost pus în situaţia să mă deplasez de mai
multe ori cu trenul atât de la Câmpulung cât şi de la Dornişoara până
la ferma Agricolă din Leorda-Botoşani.
Conducerea Fermei a fost încântată că anumite aspecte pozitive
din activitatea ei sunt evidenţiate într-o lucrare care va rămâne în
arhiva unui Institut de învăţământ superior.
S-a întâmplat ca în acea perioadă de vară fierbinte să am parte
de zile frumoase şi norocoase. Cu toate că cifrele erau reci şi dosarele
din care le extrăgeam respingătoare… undeva în atmosferă plutea o
adiere reconfortantă de cântec şi poezie având ca ajutor la lucru… cu
totul şi cu totul surprinzător pe studenta alăturea de care petrecusem

481
cu ani în urmă, la nunta lui Nacu de la gura părăului, acum ingineră
în stagiu la o fermă agricolă din apropiere.
Alergătura după culegerea şi prelucrarea datelor a avut loc în
lunile iunie şi iulie, astfel că la început de august când a sosit domnul
profesor cu familia la Stulpicani lucrarea să fie gata. Călătoria
familiei domnului profesor de la Frasin spre Stulpicani, a fost într-un
fel spectaculoasă în sensul că trenul de Bucureşti a ajuns la Frasin
noaptea, nici un mijloc de transport pregătit să-i transporte pe cei
patru membri ai familiei până la destinaţie – sosirea având loc cumva
incognito, fără preaviz. În cele din urmă s-a găsit un camion cu
ajutorul căruia s-a rezolvat problema transportului până la gura
părăului Şandru.
Pe vremea ceea nu era drum pe părăul Şandrului până la casa
noastră cum este astăzi, a trebuit s-o luăm prin iarba până la brâu, pe
întuneric peste garduri şi obstacole, cel mai greu având de suportat
fiicele domnului profesor de 10 şi respectiv 12 ani, care nu mai
fusese puse în astfel de situaţii. Era trecut de miezul nopţii când am
ajuns cu toţii în casă. La lumina lămpii cu gaz, s-a servit masa, toţi
fiind mulţumiţi că au ajuns cu bine la destinaţie, peripeţiile fiind
considerate amintiri plăcute.
A doua zi, oaspeţii au avut ce admira: grădina cu tot felul de
flori şi zarzavaturi, pomi încărcaţi cu fructe, păsările, câinele şi alte
acareturi specifice traiului de la ţară, casele construite din lemn în stil
tradiţional, perspectiva cu munţii şi pădurile din jur, întreg peisajul
montan oferind o încărcătură emoţională deosebită. După ce soarele
s-a ridicat ceva mai sus, oaspeţii au dorit să ne urcăm spre vârful
Runcului şi în continuare pe Obcina frăsănenilor spre vârful
Corhănii. Aşa se face că după mai multe popasuri solicitate de
doamna doctor – soţia domnului Boiangiu – am ajuns în vârful
Runcului. De aici se putea admira peisajul până departe: în Sud-
muntele Ostrei, la Răsărit Braniştea şi Clădita, la Apus Corhana, în
Nord vârful Ascuţita şi Obcina vămenilor. Ne-am continuat drumul
pe Obcina frăsănenilor până sub Corhană, punct de la care am
început coborâşul prin Poiana Slatinei arătându-le locurile pe unde
noi am avut colibe ceva mai la vale fântâna cu slatină, către seară am
ajuns acasă, fetele şi doamna doctor dând semne de avansată stare de
482
oboseală. Pentru a doua zi a fost programat Pădurea Seculară de la
Slătioara – Todirescu – Rarău - Câmpulung Moldovenesc şi înapoi
acasă.
Până în fundul Slătiorii, ne-a dus tătuţa cu căruţa fetele
ocupând locul din faţă. Aerul rece al dimineţii îl simţeam fiecare, iar
pârâul care ţinea tovărăşie drumului spre Slătioara, şopotea
neînţelesuri printre cetinile brazilor pe lângă care treceam. Urcuşul
prin pădure nu a fost anevoios. Profesorul mergea detaşat mai înainte
pe potecă, eu căutam să ţin aproape, iar fetele la câţiva paşi în urma
noastră. Atât în căruţă cât şi pe traseu în urcuş, domnul Boiangiu fie
că întreba, fie că explica ceva, “gura nu-i tăcea”. Fiecărui molid mai
semeţ pe lângă care trecea, îi adresa cuvinte de admiraţie, şi fiecărei
căzături accidentale o duioasă compasiune. Pentru ca să verifice
spiritul de observaţie al fetelor, cum mergea înainte a lăsat să-i cadă
portofelul cu bani pe marginea potecii, el continuându-şi drumul.
Doamna împreună cu fetele, au trecut pe lângă portofel admirând
natura înconjurătoare, fără să fie atente la terenul pe care călcau. În
timp ce eu aduceam portofelul lăsat în urmă în văzul lor, profesorul
le ţinea din mers o lecţie privind spiritul de observaţie care le
lipseşte:
- Voi aţi trecut pe lângă o comoară pe care aţi lăsat-o în
urmă,… putea să fie un şarpe, o viperă, fiţi atente pe unde călcaţi, în
pădure te poţi aştepta la orice. Fetele aproape că şi-au dat cu cotul a
zâmbi, continuându-şi drumul.
Când am ajuns pe Todirescu chiar la intrarea în zona alpină fără
brazi, cărarea trecea printre nişte stânci de natură calcaroasă, una
fiind mai mare de înălţimea unui om aşezată chiar în marginea
cărării. Noi am trecut printre aceste stânci fără să observăm ceva.
După ce am trecut de stânca cea mare, profesorul ne-a oprit şi spus:
- În una din fisurile stâncii era încolăcită o viperă care sta la
pândă gata pentru atac… confirmându-se prin aceasta că nimic nu-i
scăpa neobservat pe unde trecea. Un cioban care păştea oile ceva mai
sus, ne-a confirmat că “în împrejurimi este o viperă mare” care şi lui
i-a muşcat câteva oi, şi pe care nimeni nu reuşeşte s-o omoare.
De pe vârful Rarăului am putut să admirăm minunăţiile naturii
până departe spre cele patru puncte cardinale. Timpul a fost deosebit
483
de frumos, pe cer nu s-a arătat nici un nor aşa ca să ne fie martor că
ne-am întâlnit în trecere pe vârf de munte. Fotografii s-au făcut peste
tot pe unde am trecut, FED-ul meu fiind în plină acţiune. În taină, s-
au cules şi câteva exemplare rare de “Floare de colţ”, din care mai
avem şi acuma prin casă două sau trei exemplare. Atât pe vârful
Rarăului cât şi după ce am ajuns la Pietrele Doamnei şi cabană, ne-
am întâlnit cu mai mulţi turişti inclusiv din Bucureşti, parte în trecere
spre Chiril, parte abia sosiţi. Coborâşul spre Câmpulung pe drumul
degradat de ploi de pe Izvorul Alb a fost mai uşor şi agreabil, nici
unul nu eram obosiţi. Ne-am plimbat ceva prin oraş până la sosirea
trenului spre Suceava, care ne-a dus până la Frasin. La gară ne
aştepta căruţa noastră cum ne fusese înţelegerea.
Întrucât începând cu ziua următoare trebuia să plec la Şantier,
am căutat înainte de plecare să-i prezint lucrarea domnului profesor,
ce părere are şi dacă este bine redactată:
- Te-ai întins prea mult, 150 de pagini… cine are răbdare să ţi-o
citească? Las-o la mine… eu am s-o mai subţiez, să reţin ce este mai
important, o dau la maşină şi când vii la Bucureşti o predai la
Secretariat. Dacă tu nu vii mai devreme, o dau colegului tău s-o
predea el.
Am împachetat bine lucrarea pe care domnul Boiangiu a pus-o
în geanta sa, iar documentele care au stat la baza lucrării le-am făcut
pachet şi pus bine într-un dulap acasă.
În continuare familia domnului profesor a rămas la noi acasă de
unde au vizitat pe rând mănăstirile Voroneţ, Humor şi Moldoviţa
însoţiţi de tătuţa cu căruţa noastră. După vreo săptămână au plecat la
Bucureşti conduşi la gară de tătuţa. Când m-am despărţit de ei
plecând la şantierul Câmpulung credeam c-am să mai pot reveni în
zilele următoare, ceea ce n-am reuşit. De la Câmpulung am fost
trimis la Dornişoara, apoi la Cârlibaba pentru lucrările de pe pâraiele
Ţibău şi Lala, iarăşi la Dornişoara şi timpul a trecut ca o nălucă. Pe
aceste şantiere intervenise lipsa de muncitori, trebuia mers prin satele
din zona Dorohoi, Darabani pentru rezolvarea acestei probleme. Nu
era cine, a trebuit să plec eu şi acest lucru nu se putea face într-o zi, a
trebuit mers prin sate din casă în casă până am putut să rezolv ceva.

484
Lucrările aveau termene, şefii erau scuturaţi la Partid, trebuia alergat,
nu era cine, personal puţin.
Oricât aş fi fost de obosit după terminarea programului pe
şantier, după ce mâncam ceva, continuam cu conspectarea şi
sistematizarea materialului la economie politică – capitalistă,
socialistă şi agrară. Pentru aceste trei materii, aveam trei caiete a 200
foi fiecare, în care era trecut esenţialul – fără vorbărie – scris cu
stiloul şi citeţ. Ce era scris acolo trebuia reţinut, nu era trecut nimic
în plus. Aveam curaj, bună dispoziţie şi putere de reţinere. Timpul
era scurt, materie de reţinut multă.
Şantierul se întindea pe kilometri, traseul aproape în întregime
prin pădure. Împrejurările îmi dădeau posibilitatea ca şi în timpul
zilei să repet în gând lecţie după lecţie, când undeva treaba se
încurca, pe-o bucăţică de hârtie îmi notam situaţia şi când ajungeam
la gheretă căutam să-mi fixez ceea ce nu era bine fixat. Toate acestea
se petreceau în zona de lucru, pe sub un brad, undeva mai deoparte
pe-o cioată, pe marginea pârâiaşului Vorova, în timp ce muncitorii şi
utilajele lucrau văzându-şi de-ale lor.
Între timp, Toderică îmi scrie că a trecut pe la domnul profesor
şi că nu era făcut nimic, că urma să se facă ceva… Vestea am primit-
o într-o sâmbătă trecut de jumătatea lui noiembrie, lucrarea având
termenul de predare, poate chiar şi depăşit… Fără să mai stau pe
gânduri, în aceiaşi seară am plecat la Bucureşti. Din gara de Nord l-
am anunţat pe Toderică să mă aştepte acasă pentru că urmează să trec
pe la el. Domnul profesor m-a primit zâmbind ca de obicei şi
binevoitor la fel şi doamna doctor, mulţumindu-mi pentru felul cum
s-au simţit la noi acasă. Mai întâi am întrebat care-i termenul pentru
depunerea lucrării, pentru că la catedra dânsului trebuia depusă.
- Termenul este peste câteva zile, nu-ţi face griji c-o depun eu
chiar dacă-i mai târziu…
Simţeam cum îmi fuge terenul de sub picioare şi stam ca pe jar
văzând că termenul de depunere este la limită, iar lucrarea mea zace
undeva prin noianul de hârtii, dacă nu cumva o fi şi pierdută…
Mi-am cerut scuze că nu m-am putut întoarce de la Câmpulung
să-i însoţesc în continuare şi în zilele următoare, ivindu-se situaţii pe
care nu le-am putut ocoli. După ce am mai stat de vorbă şi servit
485
ceva, am căutat să-i cer lucrarea fără să se supere, pe motiv că vreau
să mai trec odată prin ea. Nu s-a supărat, mi-a dat-o:
- S-o mai scurtezi, ş-apoi să văd şi eu cum arată… mi-a dat de
grijă domnul profesor la despărţire.
Cu lucrarea în servietă, m-am oprit la Toderică. După ce am
discutat mai multe inclusiv povestea lucrării, am luat la puricat foaie
cu foaie să văd dacă nu lipseşte ceva şi dacă-i bine aşa cum este
redactat materialul. L-am găsit bun, şi aşa l-am lăsat “nesubţiat”. Am
lăsat bani lui Toderică pentru scris lucrarea la maşină, legat la
tipografie şi ce mai trebuia, astfel ca în două, trei zile lucrarea s-o
poată depune la secretariatul Institutului sub număr de înregistrare.
Luni dimineaţa eram revenit la şantierul Câmpulung, de unde
alături de şeful meu Strugaru George şi şeful de şantier Niculăică, în
aceiaşi zi am plecat mai departe spre Dornişoara.
Venise frigul, aici nu era ca la Bucureşti, în ghereta mea
confecţionată din PFL nu se mai putea sta, chiar dacă făceam foc în
sobiţa mea din tablă. În aceste condiţii, câteva nopţi cât făceam
închiderea lunii, moţăiam pe-o laiţă în biroul care era şi sediul
şantierului din Dornişoara. Şefii mei şi parte din maiştri ştiau că eu
mă pregătesc pentru examenul de stat şi căutau să mă sprijine:
- Fă-ţi lucrările, şi eşti liber să pleci unde ştii că ai de rezolvat
probleme, îmi spuneau ei binevoitor.
Între timp ai mei de acasă aflase despre o familie din Bucureşti
unde aş putea sta în gazdă în perioada examenului. Acest lucru m-a
bucurat, ştiind că undeva am o cameră unde să pot recapitula materia
nestingherit.
Ne aflam în prima jumătate a lunii decembrie 1965 când cu
învoirea şefilor de la şantier am plecat spre Stulpicani şi în
continuare la Bucureşti. Acasă, ai mei tăiase porcul, îmi pregătise o
oală mare cu tochitură, brânză de oi, unt, plăcinte, etc. totul
împachetat ca pentru drum lung. Nu se ştia cât va fi nevoie de stat
acolo. Înarmat cu tot ce am crezut că trebuie, inclusiv cu o sumă de
bani ceva mai mare decât ar fi fost nevoie, am pornit spre Bucureşti.
Familia Gheran Ioan la care trebuia să poposesc, locuia într-un
bloc situat în partea de Sud a oraşului, la care am ajuns fără
dificultăţi. Sosit cu bagajele în faţa uşii cu numărul 22, mi-am zis în
486
gândul meu: “am reuşit!”… Numărul 22 în concepţia Vechiului
Egipt, după cât îmi aminteam eu, însemna “Binele absolut!”… tradus
pentru mine în momentul respectiv însemna, “reuşită!”
Domnul Ionică era un om în vârstă, poate pensionar, de talie
mijlocie, de loc din părţile Ardealului, se cunoştea atât după vorbă,
cât şi după comportarea lui deosebit de binevoitoare. Soţia lui
Paraschiva era din Plotoniţa şi-mi cunoştea familia. Ceea ce am adus
în bagaje era pentru toţi ai casei.
După ce am făcut o raită pe la Institut să mă conving că
lucrarea este ajunsă la comisie, în ce sală şi când se va ţine examenul,
am trecut pe la Toderică să iau un exemplar din lucrare, pe la domnul
Boiangiu să-i spun că m-am prezentat pentru sesiune, m-am întors
acasă unde familia domnului Gheran mă aştepta, întrebându-se de ce
întârzii atâta? Ei nu ştiau prin câte locuri am avut eu de umblat.
Printre altele, domnul profesor Boiangiu mi-a recomandat câteva ore
de pregătire la Economie politică cu un asistent de la Institutul de
Ştiinţe Economice.
- Au trecut mulţi ani de când ai absolvit facultatea, acum se pun
problemele puţin altfel...
Am fost de acord, luând şi adresa asistentului pentru a-l putea
contacta. Cu această ocazie am aflat că la Economie politică
examinator în comisie va fi domnul profesor N.N Constantinescu, la
economie agrară domnul Boiangiu.
Pe domnul profesor Constantinescu îl cunoşteam încă de când
eram în facultate, ca fiind un zbir venit recent din Uniunea Sovietică
unde şi-a perfecţionat studiile economice. Pentru ca Moscova să fie
sigură că cele învăţate acolo nu vor suferi influenţe româneşti… la
înapoiere domnul Constantinescu a fost cadorisit şi cu o tovarăşă de
viaţă care printre altele avea de grijă să ţină legătura cu patria ei
mamă…
După ce mi-am luat informaţiile necesare, pe la Institut n-am
mai trecut decât în zilele premergătoare examenului pentru eventuale
modificări ale programului. Despre vechii colegi, am aflat că decanul
facultăţii de Finanţe este Popovici Silvestru, bucovinean de-al nostru
din părţile Ilişeştilor, despre care am aflat că cei care au apelat la el
cu ceva, nu i-a ajutat, n-a mişcat un deget pentru ei…
487
 Camera pe care mi-a pus-o la dispoziţie familia Gheran, era una
mică, modern mobilată şi foarte îngrijită. Programul meu de lucru era
de la 5 dimineaţa până spre 11-12 noaptea, cu repaus la cele trei
mese. Am luat legătura cu profesorul recomandat de domnul
Boiangiu, se pare că-l chema Ionescu şi locuia într-o vilă pe Şoseaua
Kiseleff. La aceste lecţii m-am revăzut după cincisprezece ani cu
Rică Hison coleg de promoţie cu mine, am cunoscut-o pe doamna
Iordache din Suceava provenind din promoţiile mai recente, cu
familia căreia am stabilit relaţii de prietenie care au dăinuit peste
decenii.
La prima lecţie am venit patru candidaţi, profesorul ne-a spus
fără să ne fie cu supărare:
- Cine cunoaşte bine materia prevăzută în cursurile de
economie, să rămână aici, va înţelege cum se leagă problemele, cine
nu cunoaşte se poate retrage, nu va înţelege mare lucru.
Nu s-a retras nici unul. În jurul unui birou rotund, profesorul
Ionescu a început sistematizarea materiei într-un fel pe capitole,
accentuând pe noţiunile strict necesare de reţinut.
Acest profesor, un tinerel înalt şi subţire, brunet şi tras la faţă,
la mai puţin de 30 de ani, mi-a făcut impresia unui om deosebit de
pregătit în materia pe care ne-o preda, ştia totul pe dinafară. O
şedinţă a durat două ore. Până la terminarea materiei am făcut mai
multe şedinţe, totdeauna din două în două zile. Pentru faptul că am
avut sistematizat materialul din cursuri, că acuma trăgeam tare la
recapitularea şi însuşirea temeinică a acestuia, mi-a fost uşor să
înţeleg ceea ce ne explica profesorul.
Revelionul l-am petrecut împreună cu Toderică la colegul
nostru de suferinţă Zamfirescu. Soţia acestuia fiind contabil la un
mare restaurant din Bucureşti, a avut posibilitatea să ne servească tot
felul de bunătăţi dintre cele mai apetisante. Când gongul a marcat
intrarea în Noul AN 1966, ciocnind paharele ne-am gratulat unii
altora pe lângă “Fericire şi noroc”, tot ce-şi doreşte mai arzător
fiecare dintre noi.
Pe măsură ce timpul trecea, ziua examenului se apropia,
stăpâneam materialul cuprins în cele două cursuri de economie şi cel
din lucrarea practică, care trebuia s-o susţin.
488
 Înainte de a pleca spre Institut la examen, trecându-mi fugar
prin gând unele capitole din materie, am constatat că într-un anumit
loc se pare că fac ceva confuzie… între Circulaţia capitalului şi
Rotaţia acestuia… fiecare dintre aceste capitole luate separat le
cunoşteam foarte bine. Am pornit cu gândul că în autobuz până în
Piaţa Romană am să deschid caietul şi să punctez într-un fel confuzia
şi să reţin esenţialul. Din cauza aglomeraţiei n-am mai reuşit să
deschid caietul, socotind că am timp să fac acest lucru după ce ajung
pe culoar înainte de a intra la examen… În faţa uşii, am găsit zeci de
candidaţi agitându-se nervoşi, scenă la care nu m-am aşteptat. La un
moment dat, dintre aceştia se desprinde Popovici Silvestru fost coleg
în studenţie, acum decanul Facultăţii de Finanţe. De unde naiba o fi
ştiind că sunt aici? Nu ştiu! Prima idee care mi-a venit instantaneu în
minte a fost ca nu cumva să fie mâna lungă a Securităţii, să încerce a-
mi face ceva rău. Am discutat retraşi mai deoparte ceva, el oferindu-
şi serviciile de a mă ajuta dacă eu doresc acest lucru. i-am răspuns că
nu este cazul întrucât sunt bine pregătit.
În timp ce vorbeam cu Silvestru, cineva a început să strige
citind lista. Palid la faţă, zvelt şi sigur pe mine, într-o vestimentaţie
ireproşabilă, am luat loc în prima bancă chiar în faţa comisiei. În sală
au intrat 24 de candidaţi. La catedră era profesorul N.N.
Constantinescu, profesorul Boiangiu şi alţi doi profesori pe laterale.
Pentru mine acest examen era hotărâtor, nu-mi puteam permite
sub nici formă să-l pierd, pentru asta am muncit zi de zi şi nopţile
până târziu destul de mult timp, convins în reuşită. Acum, emoţia era
cu atât mai mare cu cât necunoscutul îmi rânjea sfidător în faţă.
Fiecare dintre noi am mers la catedră şi am tras câte un bilet. Spre
surprinderea mea, după ce m-am aşezat în bancă şi citit, primul
subiect era tocmai: Rotaţia capitalului,… cel de al doilea, un subiect
din economia agrară. Fulgerător mi-am făcut socoteala: pentru
primul subiect nota 1, pentru al doilea nota 10… s-ar putea să am
ceva şanse.
După ce s-au extras subiectele, cineva a împărţit câte o coală de
hârtie fiecărui candidat pentru a-şi trata subiectul. Pe vremea când
eram student, nu se proceda astfel. În timp ce foile de hârtie se
împărţeau prin sală, Constantinescu întreabă:
489
 - Poate să înceapă cineva?
- Da, i-am răspuns, ţinând în mână doar biletul extras de la
catedră.
Am început cu primul subiect tratând curajos problema până
unde eram sigur că merg bine, apoi am lăsat-o mai încet până când
m-am oprit, în continuare am intrat în al doilea subiect pe care-l
cunoşteam cu lux de amănunte. Am fost lăsat să vorbesc destul de
mult. La un moment dat Constantinescu mă opreşte şi-mi spune:
- Să trecem la primul subiect…
Am luat-o din nou ca mai înainte şi tot aşa când am ajuns la
punctul critic am lăsat-o din ce în ce mai încet ca şi când n-aş mai
avea putere să vorbesc…
Constantinescu care până atunci schimbase câteva cuvinte cu
Boiangiu şi eu credeam că nu mă aude, întoarce faţa către mine şi-mi
zice:
- Hai dragă mai tare, dă-i înainte că ştii…
Odată spuse aceste vorbe mi-am dat seama că sunt pe drumul
cel bun şi am continuat cu expunerea până când m-a oprit spunându-
mi:
- Ajunge, mulţumesc!
Am fost primul care am ieşit din sală nemulţumit de felul cum
am răspuns şi subiectul care mi-a picat. Rică Hison, pe o gaură
sfredelită în uşă cine ştie de când, a urmărit tot ce s-a întâmplat
înăuntru. Când am ieşit m-a prins în braţe şi voinic cum era m-a
ridicat în sus:
- Să-mi dai caietele tale, eu nu ştiu dacă reuşesc, tu ai luat sigur,
am văzut cum ai răspuns şi mutra lui Costantinescu mulţumită, ai
vorbit mai mult de jumătate de oră, ce mai vrei?…
Pe coridor era rumoare, Popovici plecase, era o stare de
manifestare a contrastelor. Unii ieşeau din sală veseli, alţii trişti, la
uşă unii aşteptau înfricoşaţi să fie strigaţi înăuntru, alţii îşi mai
consultau caietele… Nu ştiam ce să cred, eram nemulţumit în sinea
mea “ de ce tocmai subiectul ăsta trebuia să-mi pice?…”
Între timp din sală au mai ieşit alţi candidaţi exaltând de
bucurie c-au ştiut totul “la perfecţie” după cum susţineau ei. Rică
văzuse caietele mele şi i-a plăcut cum sintetizasem materia spre a fi
490
cât mai uşor asimilată. După ce pe rând au ieşit toţi candidaţii din
sală, la câteva minute s-a afişat lista fixată pe uşă, cu rezultatele.
Rică, înalt şi voinic a fost acela care s-a înghesuit peste capetele
celorlalţi şi întorcând bucuros capul înapoi spre mine, să exprime:
- Dă-mi caietele, repede, repede! Ţi-am spus eu c-ai reuşit!…
Din seria noastră puţini au avut şansa să se bucure, cea mai
mare parte au căzut. Parte din fetele care săltase de bucurie c-au ştiut
totul, după afişarea rezultatelor plângeau, văzându-se picate:
- Eu am ştiut totul dragă, se văicărea una dintre ele prin faţa
uşii, ce le-or fi fost ăstora de cap de m-au picat?”…
Bucuros, am dat caietele lui Rică, după ce am văzut şi eu lista
afişată, dorindu-i mult succes la examen şi să nu aibă nevoie de
notiţele mele. El urma să intre la examen în continuare. N-am mai
ştiut nimic de situaţia lui.
Ajuns în stradă mi se părea că picioarele nu-mi ating trotuarul,
că plutesc undeva prin aer, numai Cel de Sus cu puterea Lui
nemărginită, mai putea fi în stare să înţeleagă ce se petrece în sufletul
meu. Problema acestui examen era una hotărâtoare pentru viaţa şi
prestigiul meu viitor. Nu puteam să fiu frustrat de unele drepturi
pentru care am muncit. Fără examenul de stat luat, m–aşi fi
considerat un om neîmplinit. La data absolvirii facultăţii noi am fost
repartizaţi în producţie cu drepturi depline, examenul de stat urmând
a se susţine în următorii doi ani, cu o temă din sectorul “în care
activezi”. Eu am fost arestat înainte de a susţine acest examen, pentru
care atunci eram pregătit.
După cincisprezece ani s-au schimbat multe lucruri, sesiuni
pentru astfel de examene aprobându-se după mulţi ani şi în anumite
condiţii pe care eu acum le îndeplineam.
Pe trotuarul din faţa Institutului mulţi studenţi şi studente, un
dute-vino asemănător celui când eram şi eu student. Am luat-o încet
pe bulevardul Magheru, strecurându-mă prin mulţime spre
Universitate. De la chioşcul din colţ, am cumpărat o ilustrată pe
versoul căreia am aşternut câteva cuvinte cu iz optimist pe care am
expediat-o pe adresa domnişoarei care m-a ajutat în vară la culegerea
datelor pentru lucrarea de stat, de la Ferma agricolă din Leorda-
Botoşani.
491
 Când am ajuns acasă la familia d-lui Gheran, lumânarea era
încă aprinsă lângă icoana Maicii Domnului aşezată în camera unde
învăţam. Ei se rugase tot timpul pentru mine. S-au bucurat nespus de
mult când le-am spus rezultatul. În una din serile următoare cei
reuşiţi din seria noastră am organizat un banchet pe cinste la
restaurantul Berlin, situat undeva pe strada Constantin Mille. Invitat
de onoare a fost d-l Boiangiu cu soţia, profesorul care ne-a pregătit
cu soţia, alţi colegi de-ai acestora şi noi cei care ne serbam
evenimentul. A fost o petrecere de zile mari.
În aceste zile am fost pe la Toderică să-i povestesc cum au
decurs lucrurile, mi-am scos o adeverinţă de la Secretariatul
Institutului din care să rezulte că am obţinut titlul de Diplomat în
ştiinţe economice, după care am luat trenul spre Vatra Dornei,
oprindu-mă acasă.
De cum am plecat de acasă, mămuţa nu a încetat a se ruga
pentru reuşita mea. Fără să-mi fi spus vreodată, ea simţea
frământările în care mă zbat şi nu avea cum să mă ajute decât
rugându-se la Cel de Sus care avea putere să mă ajute. S-au bucurat
văzându-mă bine dispus şi mulţumit de rezultatul muncii mele. Ei,
aproape că ştiau vestea ce urma să le-o aduc de la Bucureşti, pentru
că în una din nopţile trecute mămuţa mă visase îmbrăcat în costum
naţional – alb imaculat – stând supărat pe prispa casei. Dimineaţa,
dezlegând tainele visului, au dedus că în drumul meu a intervenit
ceva în bine.
În zilele care au urmat, am făcut o cerere către Ministerul de
Interne, cu avizul Consiliului popular Stulpicani pentru schimbarea
numelui meu din Flocea în Toma. Din cercetările mele a reieşit că
numele stră-străbunicilor mei era Toma, iar porecla Flocea. Pe
parcurs s-a ajuns ca porecla să devină nume iar numele iniţial să
devină poreclă. Prin cererea mea îndreptam această stare de lucruri.
Aprobarea de la Bucureşti a sosit foarte repede, fapt care m-a
bucurat. După ce mi-am terminat zilele de concediu, am reluat
activitatea la şantierul Câmpulung, unde la sosire am fost felicitat de
colegi şi de şefi pentru rezultatul obţinut la Bucureşti, modificându-
mi-se şi încadrarea din tehnician în cea de economist şi schimbarea
numelui în Toma. Fiind încă iarnă şi linişte pe şantiere, în fiecare
492
sâmbătă veneam acasă la Stulpicani, vesel bine dispus şi descătuşat
de griji.
Au trecut câţiva ani până când cu greu am putut să realizez
parte din cele ce-mi doream, astfel ca întorcându-mă de la lucru să
pot păşi pragul casei vesel şi lipsit de griji.
Faptul că în această perioadă caracterizată prin muncă intensă,
alergături şi tot felul de încercări, nu am dat semne că doresc să mă
căsătoresc, nu înseamnă că nu m-am gândit la acest lucru. Nu puteam
să fac nici un pas mai înainte de a pregăti baza materială pentru
suportul unui cămin, aceasta pentru mine însemna un serviciu de
durată şi bine plătit, care nu-l puteam obţine decât cu examenul de
stat luat.
Încă din vara anului 1962 când am cunoscut fetele din sat de la
noi pe atunci studente, la fiecare am găsit într-un fel frumuseţea,
gingăşia şi farmecul care o învăluia, caracterizând-o. Cu toate că
planul căsătoriei mele era undeva îndepărtat, una dintre ele am
reţinut-o “ca pentru mine”… corespundea dorinţelor mele: frumoasă,
modestă şi cinstită. La Bucureşti, Toderică îmi pregătise o fată foarte
bună – cumnata lui – care avea serviciu bun, casă şi apropiată de
vârsta mea. Aceasta nu pretindea să am un serviciu bine plătit sau
examenul de stat luat, eram bun aşa cum mă găseam… acest lucru
fiind departe de gândurile mele. Îndemnurile insistente ale lui
Toderică de a rămâne în Bucureşti, inclusiv perspectivele de viitor
pentru diverse situaţii… au rămas fără efect:
- Am cunoscut Bucureştiul atât ca student şi funcţionar cu grad
de răspundere într-un minister, cât şi ca torturat… Dacă cu 10-15 ani
în urmă m-a interesat cât de cât Capitala, la ora aceasta nici într-un
caz. Ce să fac eu în Bucureşti Toderică? Ce serviciu pot să obţin eu
printre atâţia politruci? Ce-mi folosesc mie clădirile astea înalte şi
trotuarele fierbinţi când abia dacă voi avea cu ce trăi de azi pe
mâine?! Tu poţi rămâne aici, voi sunteţi mulţi fraţi, are cine deschide
uşa casei părinteşti, eu dacă rămân aici, cine mai deschide uşa la ai
mei?… Ei m-au aşteptat ani de zile plângând şi sperând, acum de
bine ce am venit să plec iarăşi? Acest lucru nu-l pot face Toderică! În
ce priveşte căsătoria, mai durează…”Ea” este încă studentă, eu am de
dat examenul de stat, şi dac-o să vrea să meargă după mine,
493
înseamnă că am făcut o treabă bună. În ceea ce priveşte
viitorul...jertfa ce am avut-o de dat pentru Ţară, am dat-o...de acum
urmează familia şi copii. Cele de mai sus au fost doar câteva spicuiri
din multele discuţii pe care le-am avut cu fratele meu de suferinţă
Toderică Gherasim.
După participarea la prima nuntă când timid mi-am afişat
începuturi de sentimente, în perioada care a urmat, fără pretenţia de
a-mi fi apreciate gesturile îi trimeteam domnişoarei de unde mă
aflam, când o vedere, când o scrisoare, când un pachet cu cărţi pe
coperta cărora scriam câteva gânduri la modul general, toate astea ca
s-o atenţionez că îi port de grijă şi c-o ţin aproape de mine.
Ţinând seama de mentalitatea care predomină lumea satului în
sensul că cel care a făcut închisoare este volens-nolens într-un fel
stigmatizat şi că în materie de căsătorie diferenţa de vârstă între
parteneri trebuie să fie în jur de 5 ani, aceste precepte erau flagrant
încălcate în ce priveşte situaţia sentimentelor şi dorinţelor mele faţă
de aleasa mea. Diferenţa de vârstă era de aproape 17 ani, iar
problema închisorii nu constituia un act de eroism pentru mine. La
data respectivă, lumea nu-şi mai aducea aminte cum cu 20 de ani în
urmă la alegerile din 1946 tot Stulpicaniul era alături de mine în
lupta împotriva comunismului, ovaţionându-mă!...
Pe parcurs, întâmplarea a făcut ca împreună cu domnişoara pe
care mi-o alesesem, dintre studentele “cu mult mai tinere decât
mine”… să participăm la vreo două nunţi (între neamuri), prilej de a
ne cunoaşte mai bine sentimentele şi a ajunge reciproc la
convingerea că diferenţa de vârstă între noi n-ar fi un impediment,
condiţia mea fizică demonstrând acest lucru.
Dacă la început această stare de lucruri nu a fost băgată-n
seamă de părinţii şi rudele destul de multe ale domnişoarei, pe
măsură ce timpul a trecut, situaţia s-a agravat devenind din ce în ce
mai alarmantă, denigrările împotriva mea amplificându-se:
- Sî-i hie ruşîni obrazulu’ puşcăriaş bătrân ci îi, sî sî legi iel di
copchila asta a noastr’? Sî-ş ca-ti una ca şî dânsu’!… Ci sî tot ţîni di
iea ca scaiu di oaie?…
Agresivitatea era generalizată până la cele mai îndepărtate rude:

494
 - Cum n-a vre’ sî pui mâna pi-aşe o fatî frumoasî, şcolitî şî
avutî?!… Am grăit cu mă-sa şî cu tat-su… ei aştiaptî pi-un şăf mari
di la Partid, procoror sau aşe ceva după cari s-o deie, în nici un caz
dupî puşcăriaşu’ ista!…
Pentru ca tabloul să fie cât mai bine zugrăvit, ca nu cumva să se
scape ceva despre care fata să nu ştie, aprecierile continuau:
- Dragî’, ieu cried cî iel nici nu sî mai poati ‘nsura… di atâta
vremi… am sî-i spun şî triaba iasta copchili, când o s-audî… nu sî
mai uitî la dânsu’! Ha! Ha! Ha!… Mai multi fimei din sat grăiesc
dispri triaba iasta!…
Era adevărat că duceam o viaţă dură de ascet, altă cale pentru
mine nu era. Ştiam că acest fel de a fi era văzut rău de “unele”… şi
se lasă cu vorbe jignitoare la adresa mea, am preferat să se vorbească
de cât să mă “bag în tărâţe unde sigur mă mâncau porcii!”…
Eu nu ştiam nimic despre toate bârfelile îndreptate împotriva
mea care ţâşneau ori de câte ori era nevoie. Fiind plecat pe şantiere
sau Bucureşti, nu luam contact cu satul, ş-apoi mie nu-mi spunea
nimeni aşa ceva, era prea jenant, prea de tot…
La urechile mamei – fie-i ţărâna uşoară – ajungea tot ce se
vorbea rău despre mine, supărând-o şi punând-o pe griji…
Când ajungeam acasă de pe undeva, nu-mi spunea dintr-o dată,
ceva mai târziu şi dacă prindea un moment potrivit, să nu mă supere
prea mult:
- Fimeili di pi-n sat, grăiesc cî n-ai sî ti mai poţ însura!?…
- De ce să nu mă pot mămu’?
Pentru moment, nici nu înţelegeam ce vrea să spună “că nu mă
mai pot însura”, mai târziu înţelegeam tâlcul vorbelor.
- După câti am înţăles şî sî grăieşti-n sat, cî fata Domnichi nu
mergi după tini… sî nu încerci s-o ceri!… O dă după un procoror di
la Partid!…
Aceste cuvinte le spunea cu supărare pentru că şi ei îi plăcea
fata, o văzuse lucrând la fân în rând cu femeile din sat măcar că era
ingineră.
- Mămu’, a merge, a merge, n-a merge, n-a merge… încă n-am
cerut-o pe nici una în căsătorie. Să-mi termin treburile ce le am de
făcut şi pe urmă am să mă ocup şi de problema asta, căutam s-o
495
liniştesc ca şi când tot ce-mi spusese nu mă afecta. Văzând că nu cad
pe gânduri, şi nu mă impresionează veştile proaste, mămuţa se
bucura, îşi recăpăta încrederea în optimismul meu.
Cu prilejul examenului de stat, unde pe culoarele Institutului şi
prin sălile de seminarii m-am învârtit printre atâţia tineri şi tinere,
într-un fel fie spus… mi-am revenit la condiţia de student, nu mi se
părea că diferenţa de vârstă dintre mine şi fetele din jur este chiar aşa
de mare… Cu acest suflu tineresc, m-am întors de la Bucureşti ca pe
vremea studenţiei…
Domnişoara Ioana, al cărei nume nu l-am pomenit până acuma,
locuia în casa părintească împreună cu familia fratelui ei, mama
alături de tatăl vitreg locuiau altundeva. Cheltuiala şi întreţinerea pe
toată perioada facultăţii a susţinut-o fratele ei Mihai, tatăl lor fiind
mort încă din război.
Întrucât toţi erau împotriva demersului meu, îmi puneam
problema de la cine s-o cer în căsătorie, aşa cum se obişnuieşte?…
Pentru că Ioana stătea în casa părintească, iar familia fratelui avusese
grijă de ea, cu ei m-am gândit să port tratative. Rezultatul discuţiei a
fost îndoielnic şi oscilant, diferenţa de vârstă fiind primul handicap,
urmat de altele… în acest context şi hotărârea Ioanei se lăsa
aşteptată. Erau prea mulţi împotrivă, excepţie făcând sora ei şi
cumnata Veronica, pentru ca Ea să renunţe la toţi şi să se ataşeze
mie. Totuşi, în mod spectaculos a făcut-o… asumându-şi toate
riscurile la care poate nici nu se gândea la data respectivă… Această
hotărâre a luat-o de una singură câteva zile mai târziu la nunta
verişoarei sale Paraschiva care a avut loc la Căminul cultural din
Doroteia la care am participat alături de ea.
Ne aflam în penultima duminică a câşlegilor de iarnă, după care
urma postul Paştelui. În timp ce împotrivirea rudelor Ioanei continua,
noi am stabilit ca nunta, căsătoria civilă şi religioasă să aibă loc la 23
aprilie 1966, zi care pica în sâmbăta din săptămâna doua după Sf.
Paşti.
Primăvara a fost timpurie, luna martie aducând călduri
asemănătoare celor din vară. Ioana lucra ca inginer stagiar la IAS
Socrujeni-Botoşani, eu la Câmpulung ca economist cu atribuţii pe
şantierele, Dornişoara, Ţibău şi Lala. Distanţa dintre noi era foarte
496
mare şi drumurile încâlcite, însă sentimentele şi legământul ne ţineau
aproape… La întâlnirile nu prea dese care au urmat, precum şi în
zilele Sf. Paşti am convenit cum trebuie să procedăm ca treburile să
reuşească fără reproş. Astfel, căsătoria civilă urma să o facem la
Câmpulung, cea religioasă şi sărbătorirea evenimentului să-l facem
într-un cadru restrâns în casa bunicii mele din Stulpicani.
Pentru pregătirea bucatelor au fost angajaţi oameni de meserie,
care au ştiut ce trebuie de făcut, oaspeţilor să nu le lipsească nimic.
Invitaţiile de nuntă au fost concepute la modul cel mai simplu
posibil, şi scrise… de un începător la o maşină rebegită a
Cooperativei din Stulpicani. Au fost puţine la număr şi se prezentau
cam în felul următor: Filaret şi Ioana – diplomat-inginer – etc.vă
invită să participaţi… 23 aprilie- ora 20… casa Dumbravă Vasile,
Stulpicani.
Nu s-au pomenit părinţii şi naşii. Muzica şi cântările au fost
asigurate de renumita orchestră a Batalanilor din Gura-Humorului, pe
care-i cunoşteam încă de pe vremea când eram student.
Cu toate că pe vremea ceea nu aveam telefoane mobile să ne
sincronizăm activităţile, nici maşini să ne deplasăm la distanţele mari
pe care le aveam de făcut, treburile s-au rezolvat miraculos de
simplu: Vineri 22 aprilie am mers cu mireasa pe jos la biserica din
Doroteia unde părintele Cucu ne-a împărtăşit “absolvindu-ne de
păcatele” pe care încă nu le făcusem… Sâmbătă 23 aprilie am mers
la Câmpulung, am luat rezultatul analizelor de la Policlinică şi-n
continuare la Primărie, căsătoria civilă. Drept martori ne-au fost doi
necunoscuţi care erau prin apropiere… În aceiaşi zi pe după amiază
am ajuns acasă de unde cu părinţii mei am mers, după datină “să
luăm mireasa de la casa ei”. Am fost aşteptaţi de Mihai şi Veronica –
frate şi cumnată, Maria lui Mihai Nacu- naşa de botez, Nacu Vasile
verişorul nostru de la Iaşi care ne-a şi cununat, vecinii şi rudele care
nu ne-au fost împotrivă.
Ceremonia a fost simplă, cei prezenţi au fost serviţi cu dulciuri
şi tărie. Mireasa a fost îmbrăcată într-un costumaş alb, care a putut fi
îmbrăcat şi în continuare pe timp de vară. De la casa miresei, cu un
camion ne-am deplasat spre casa bunicii mele din Stulpicani.

497
 În aceste zile când noi “sărbătoriţii” am umblat pentru
rezolvarea unor treburi la Doroteia, Humor şi Câmpulung, la casa
bunicii s-a dus o activitate febrilă în vederea pregătirii unui cadru
festiv cât mai intim şi mai bine-primitor. Iniţiatorul şi conducătorul
acestei acţiuni a fost naşul meu de la Rădăuţi -Vasile Hâncu, tatăl lui
Ady. În toate camerele, pereţii au fost împodobiţi cu covoare,
coroniţe din cetină şi minişterguri frumos colorate. Niciodată n-am
ştiut de unde au fost aduse atâtea odoare, pentru a da un aspect
sărbătoresc camerelor.
Spre seară, când se-ngâna ziua cu noaptea a fost adus acasă
preotul Tomescu, ajuns la vârsta pensionării. Toţi invitaţii s-au
înghesuit în camera mare, unde a avut loc ceremonia, fiecare
ciulindu-şi urechile ca s-audă clar cuvintele: Da! Da! pronunţate
succesiv de ambii miri la întrebarea preotului, dacă “vrei să…”
Părintele Tomescu a făcut o slujbă parcă mai ceva decât în alte
asemenea ocazii. A citit Evanghelia cu atâta dăruire încât a
impresionat şi pe ultimul necredincios. Poate ştiind prin câte am
trecut, a mai citit nişte rugăciuni suplimentare pentru ca Cerul să ne
lumineze viaţa, calea şi norocul.
Mătuşa Nuţa – Dumnezeu s-o ierte -, a organizat serviciul la
mese ajutată şi de alte rude, cum se obişnuieşte la ţară, aşa ca fiecare
să fie servit fără cusur.
Vasile Batalan cu “vioara lui de aur”, a condus orchestra
agăţând în vârful arcuşului său potpuriuri cu melodii de vis, începând
cu trilurile Ciocârliei şi terminând cu hora Stacato a lui Dinicu…
Pe nesimţite buna dispoziţie şi veselia s-a extins în toate
camerele. Atmosfera sărbătorească se resimţea pe chipul fiecăruia,
inclusiv al nostru care printre mese, ciocneam paharele cu invitaţii,
mulţumindu-le pentru participare. S-a cântat, dansat şi spus glume
savuroase. Impulsul primăverii care înviorează întreaga natură, se
resimţea şi aici. Cu toate că pe vremea ceea pretenţiile la astfel de
ocazii nu erau atât de rafinate ca în zilele de astăzi, invitaţii au fost
serviţi din belşug după moda veche…
A doua zi, duminică 24 aprilie spre ora 10 când soarele
strălucitor apărea din “spatele Ghirleului”, curtea bunicii era încă
plină de nuntaşi… ”se mai cinstea!”.
498
 S-au făcut fotografii, îmbrăţişări… şi rând pe rând ne-am luat
rămas bun de la toţi cei care ne-au onorat cu prezenţa.
Între timp, tătuţa ajunsese cu căruţa să ne ia acasă… Pe drum
mă chinuia gândul dacă Ioana se va simţi bine în casa noastră, chiar
şi temporar, cât vom sta câteva zile. “Palatele mele” erau restrânse la
dragostea pe care i-o purtam, nu ştiam însă dacă acest lucru este
îndeajuns. Mămuţa se străduise să aranjeze lucrurile din camere mai
ceva decât la Bobotează, când venea popa cu agheasma după
datină…
- Popa vini an di an, spunea mămuţa, domnişoara vini prima
datî, trebu’ sî găsascî frumos, sî-i placî!…
Casa noastră de la ţară nu face excepţie faţă de ale vecinilor,
este una obişnuită cum se făceau prin 1920. Poziţia şi locul pe care
este construită deschide în faţă perspectiva unei panorame unice în
felul ei. Departe de sat, într-un pâlc restrâns de case, cadru natural
domină punând în valoare totul. Vară sau iarnă, de pe gangul casei îţi
apar în faţă atât sălbăticia pădurilor şi munţilor până departe spre Sud
unde toate se unesc cu cerul, cât şi geometria aşezării satului. Încă pe
drum fiind, mă consolam cu gândul că dacă n-o să-i placă casa şi cu
tot ce este în ea, o să-i placă măcar cadrul natural spre care ne
îndreptam.
Ziua a fost foarte frumoasă şi călduroasă. Pe dealurile din jur
colţul ierbii dăduse de mult, iar cârdurile de oi şi vite mari împânzite
pe costişe se săturau numai din păscut. Pomii erau înfloriţi, răchitele
de pe pârâu îşi slobozise “mâţucii”. Acasă am ajuns după amiază.
Florile de Pipigioi roşietic-liliachiu, şi cele ale Ciuboţicii cucului de
un roşu bătut de pe stratul din grădină, şi-au îndreptat petalele
gingaşe spre gang şi într-un glas numai de ele ştiut:
- Bine-ai venit la noi domnişoară, te aşteptam de ani de zile!…
N-am ştiut niciodată dacă sau nu i-a plăcut casa care de acum
era şi a ei. Părinţii au primit-o cu bucuria şi dragostea pe care ea a
meritat-o cu prisosinţă. Zilele următoare cu acelaşi timp frumos, ne-
au găsit îmbrăţişaţi pe hăţişurile copilăriei mele urcând spre Poiana
slatinei.
Acolo sus i-am arătat unde au fost colibele noastre şi ale
uncheşului Mihai măcinate prematur… de timp, ne-am continuat
499
traseul pe Obcina frăsănenilor, vârful Runcului şi coborâşul spre
casă. Pe tot traseul am făcut nenumărate fotografii care sunt pe acasă
şi acum.
Pentru că încet, cu multă perseverenţă, muncă şi răbdare toate
dorinţele mele de până atunci mi se realizase, nutream în sinea mea
un sentiment de mare bucurie şi satisfacţie. Nu ştiam cui să-i
mulţumesc pentru aceste realizări. “Cineva”, cu siguranţă m-a
ajutat… Credinţă în Dumnezeu, nu prea… Nici răbdare şi timp să mă
concentrez, rugându-mă Lui… Chiar dacă nu m-am rugat Lui,
plictisindu-L… am căutat să respect pe cât am putut de mult Legile
Lui, să nu-L supăr… Nesupărându-L, El m-a urmărit peste tot şi cu
puterea Lui nemărginită, m-a ajutat îndeplinindu-mi tot ce am dorit.
El, mai presus de orice judecător, a ştiut să aprecieze ascetismul meu
în timp, aducându-mi în braţe drept răsplată “fata din vis”, bună,
frumoasă şi curată … astfel ca atunci când copii se vor uita în ochii
ei de Mamă, să se regăsească privind în ochii unei sfinte…
Ecoul petrecerii s-a răspândit în tot satul chiar din ziua doua
după nuntă. Mulţi oameni din sat, inclusiv notabilităţile locale şi-au
manifestat regretul că nu i-am invitat să participe alături de noi la
acest eveniment. Nu-i invitasem pentru că nu ştiam că după atâţia
ani… încă nu fusesem uitat şi că ar fi dorit să fie alături de mine ca
pe vremuri…
În perioada care a urmat am făcut în continuare excursii atât
prin împrejurimi cât şi până-n capitala Moldovei, unde Ioana şi-a
petrecut anii studenţiei. Melodiile cântecelor de la nuntă încă mai
persistau în sufletele noastre, în timp ce admiram frumuseţile
Iaşului.
Simţeam cu putere că drumul pe care am pornit alături de
Ioana, nu mai este “pavat cu ghimpi”, că “Cerul s-a deschis”, iar
“vânturile rele, nu mai au putere” asupra noastră. Poate chiar forţa
destinului nostru să-şi fi spus într-un fel cuvântul. Cu răbdare şi în
timp, locurile noastre de muncă s-au apropiat, ne-am asigurat o
locuinţă bună în oraşul Suceava, după care au urmat copii: speranţa
şi dorinţa noastră fierbinte. Am păstrat şi respectat cu stricteţe
principiile mele privind grija deosebită care trebuie acordată mamei

500
şi copiilor, care urmează să-i avem. În astfel de condiţii, mai întâi la
uşa căminului nostru “a ciocănit timid” o fetiţă, urmată de doi băieţi.
Dragostea, înţelegerea şi căldura sufletească statornicite în casa
noastră au radiat mereu energii pozitive, care au condus la rezultate
dintre cele mai bune. Bucuria şi satisfacţia împlinirii dorinţelor
noastre de familie, ne călăuzea paşii spre locurile de muncă.
În continuare, rezultatele copiilor obţinute an de an în Şcoala
generală, Liceu şi Învăţământul Universitar, ne-au adus bucurii pe
care numai părinţii care-şi iubesc profund copiii le pot aptrecia la
adevărata lor valoare.
În acest context, fiica noastră şi unul din băieţi au devenit
medici, celălalt băiat inginer într-o specialitate a tehnicii de vârf,
râvnită de mulţi tineri ai zilelor noastre.
Setea de carte şi dorinţa de studiu în casa noastră s-a manifestat
permanent. Lună de lună, numărul cărţilor cumpărate a crescut în
biblioteca noastră, ajungându-se în final la câteva mii ( literatură,
ştiinţă, tehnică, albume, dicţionare, etc.) Lipsa totală de cărţi din anii
copilăriei mele şi “cioturile de cărţi cu foi ferfeniţite şi litere şterse de
timp”, din care abia mai puteam dezlega două, trei slove şi-au spus
cuvântul în dorinţa de a nu se mai întâmpla acest lucru copiilor
noştri.
Concediile şi vacanţele şcolare ale copiilor, le-am petrecut când
la casa părintească din Stulpicani printre brazii din Poiană, când la
Eforie Sud scăldaţi în razele unui soare binefăcător şi alintaţi de
valurile mării.
Când copii s-au făcut mai mari, în incursiunile pe care le-am
făcut prin pădurile din împrejurimi le-am explicat aşa ca la muzeu:
aici au fost colibele noastre unde din fragedă copilărie vară de vară,
alături de alţi copii de vârsta mea şi de uncheşu Mihai păzeam vitele.
Acum nu se mai vedeau nici urmele acestor colibe, au fost distruse
cu mulţi ani în urmă “de nişte oameni răi”, cum mi-a spus tătuţa la
venirea mea de la închisoare. Aici se făceau clăile de fân, aici…
aici…
Nu le-am arătat unde am avut adăpostul din lăstăriş când eram
fugar, fântâna din preluca lui Chifor unde am aruncat pistolul care n-
a funcţionat, fagul unde făceam antrenamentele de box, etc., etc…
501
 Dealtfel, spre marea lor surprindere… copiii noştri abia acum şi
din această carte, la casele lor fiind, află cu stupoare despre drumul
întortocheat şi plin de ghimpi pe care “desculţ “, a trebuit o bună
parte din tinereţe să umblu. Am dorit ca traumele şi loviturile
năucitoare pe care le-am primit eu, nu cumva să le resimtă şi ei, să-i
influenţeze în vreun fel, ar fi fost o mare şi de nesuportat durere
pentru mine.
Pe parcursul celor câţiva zeci de ani trecuţi, am simţit “ochiul”
omniprezent al Securităţii, grijuliu să nu-i scape nimic neobservat, să
ducă la bun sfârşit printre altele şi ameninţările “Coroiatului”, care la
anchetele din 1952 stăpân pe sine şi istorie mă ameninţa: “ Noi te
vom urmări tot restul vieţii, dacă ai să mai scapi de aici cu viaţă”…
Optimist şi călit în necazuri, niciodată nu m-am lăsat
impresionat de astfel de ameninţări şi pericole care într- adevăr îmi “
rânjeau” la tot pasul. Armele care mi-au stat la îndemână şi de care
m-am folosit din plin în a mă apăra au fost: Cinstea, Dreptatea şi
Competenţa. A trebuit să muncesc din greu şi cu râvnă pentru a
deveni un specialist în problemele de serviciu, cu greu de înlocuit
acolo unde a trebuit să-mi spun cuvântul. Principiile după care m-am
călăuzit mi-au adus satisfacţii atât pe linie de serviciu cât şi de
familie.
În comletarea celor arătate mai sus, chiar dacă cei mai frumoşi
ani ai tinereţii i-am petrecut prin “şerpării”, osândit, dispreţuit şi
maltratat, sunt mândru că viaţa mi-a oferit şansa de a fi fost alături de
sutele de mii de români care n-au “bătut palma” cu duşmanul
cotropitor, preferând jertfa şi tortura, că mai presus de orice în viaţă
mi-am dorit să rămân credincios idealurilor părinţilor, moşilor şi
strămoşilor mei.

“ Tot ce n-am fost, fii tu, fără să sângeri.

Tu fii triumf, când eu am fost înfrângeri”
Radu Gyr

502
 Semne particulare

În primăvara ciudată a anului 2005, rece, ploioasă, mohorâtă,

iar apoi, din când în când, în vara cu furtuni şi potopuri a aceluiaşi
an, am împărţit zile cu Filaret Toma. Un om care veni rugându-mă,
ca pe unul ce zi de zi scrie, acum, adesea, mai mult pentru simbrie
(iar dumneavoastră, stimaţi cititori, poate că nici nu vă închipuiţi cât
de puţin poate valora uneori scrisul...) decât din plăcerea sau
interesul restituirii vieţii prin scris, să mă petrec prin acest text de
aproape 500 de pagini, aşa cum a prins el concreteţe pe ecranul
străveziu al calculatorului. Un om care, la 80 de ani ai săi, redactase
un asemenea text folosind un laptop, spunea deja multe despre sine.
Avea să spună şi pe urmă, retrecând el însuşi, de mai multe ori, prin
acest text, cu grija de a nu scăpa ceva nespus sau, poate, spus altfel
decât cum ar fi considerat el că este bine. La rându-mi, am cutezat în
cele din urmă să intru în viaţa lui şi să-i citesc povestea. La urma-
urmei, şi cred că nu exagerez, este nevoie de un anume curaj de a-ţi
interfera existenţa cu o asemenea existenţă, ca cea a lui Filaret Toma,
pe care o aflaţi, iată, din paginile acestei cărţi. Fiindcă toate
întâmplările ei dramatice, zguduitoare, stranii se revarsă şi te
cuprind, oricâtă distanţă ai încerca să păstrezi faţă de ele, oricâtă
luciditate ţi-ai impune.
Filaret Toma are multe, foarte multe de povestit, însă nu este
un obişnuit al scrisului. O ştie, o recunoaşte şi tocmai de aceea s-a
gândit că nu greşeşte dacă recurge şi la un intermediar în dorinţa de a
comunica astfel. De altfel, el nu este un scriitor, ci un mărturisitor.
Pe de altă parte, încumetându-mă să încerc a mă face una cu frazele
sale, am înţeles că este nevoie, de fapt, de intervenţii de mare
delicateţe şi de mare acurateţe. Textul lui Filaret Toma poartă, de
exemplu, nenumărate mărci ale oralităţii. Este un text pe care l-a
aşternut ca şi cum l-ar fi povestit cu viu grai cuiva care i se afla
alături. Printre altele, puteţi remarca numeroase şi uneori derutante
schimbări ale timpului la care se realizează povestirea. Un anume
fapt de odinioară începe a se dezvălui la timpul trecut, într-o frază,
pentru ca în următoarea să fie redat la timpul prezent... Am înţeles că
503
nu avem de-a face aici doar cu o stângăcie a autorului, ci cu o
puternică marcă afectivă. Persoana care scriind devine personaj nu se
evocă doar, ci retrăieşte de-a dreptul, ca şi cum întâmplările ar
reînvia, s-ar reconstitui aici şi acum. Un alt aspect care întăreşte
această constatare este, de exemplu, uzajul adverbului „aici” pentru
un, firesc poate, „acolo”. Se întâmplă astfel deoarece autorul
călătoreşte afectiv, se transpune îndeaproape în toate situaţiile, chiar
dacă ele i-au fost cândva istorisite şi, conform actanţilor, ulterior
relatate din nou. Deseori, frazele îi sunt întrerupte de puncte de
suspensie. Aşadar, înţelegeţi câte altele ar mai fi fost de povestit sau,
de la caz la caz, înţelegeţi că autorul încă se mai simte descumpănit
în faţa unor ipostaze ale realităţii. Nu în ultimul rând, aceste puncte
de suspensie sunt şi o invitaţie adresată cititorului de a participa, de a
se implica în reconstituirea istoriei şi în retrăirea ei. Acestea şi încă
multe altele sunt realmente semne particulare ale destinului lui
Filaret Toma, ce-şi pun amprenta asupra mărturisirilor sale. A
interveni şi a căuta de a face îndreptări, a modifica topica în
propoziţie şi frază, de a-i impune regula concordanţei timpurilor, nu
în ultimul rând de a vâna şi a înlocui termeni poate puţin potriviţi sau
cu stângăcie utilizaţi doar pentru a oferi cititorului un text fără
reproş, ar fi însemnat – am înţeles – a falsifica mulţime de nuanţe ale
mărturisirii şi, în cele din urmă, fără exagerare, a-l falsifica pe Filaret
Toma. S-ar fi putut întâmpla ca adevărul să se ascundă îndărătul
gramaticii, s-ar fi putut întâmpla ca textul astfel revizuit să vi-l
îndepărteze pe adevăratul Filaret Toma. Pe Filaret Toma aşa cum a
fost şi aşa cum este, semnând, acum, ca autor de carte, pe al său
„drum pavat cu ghimpi”.
L.D. Clement

504
 DUPĂ MAI MULT DE 75 DE ANI
Pe urmele copilăriei şi NU NUMAI

Sprijinit de acelaşi baltag (acum recondiţionat) pe care-l aveam

în mână atunci când dădeam oile în strungă la stâna lui Gheorghe a
Floarei, din Piciorul lui Crăciun, pe Muntele Lung, prin anii 1937 –
1938 (vezi pag. 439 din cartea „Pe drumul pavat cu ghimpi”), acum,
ajuns la o vârstă foarte înaintată, am pornit urcuşul pe drumul ce
duce spre vârful munţilor unde mi-am petrecut an după an vacanţele
şcolare alături de băieţii şi fetele vecinilor noştri. Se înţelege că am
avut alături ca tovarăş de călătorie un aparat foto, astfel ca memoria
peliculei să reţină mai departe, pentru urmaşi, măcar parte din
frumuseţile pădurilor şi munţilor care înconjoară comuna noastră,
Stulpicani.
Urcuşul este greu, traseul, toate cărările prin pădure îmi sunt
cunoscute de parcă ieri paşii copilăriei mi-ar fi călcat pe aici. Nu ştiu
cine şi când ar fi avut norocul şi curajul pe care l-am avut eu de a
face o incursiune pe urmele copilăriei şi tinereţii după o perioadă atât
de îndelungată! Privesc îndeaproape împrejurimile; exceptând
configuraţia terenului, totul pare a fi schimbat. Se înţelege că în rău.
Nimic nu mai este cum era. Astfel, pădurea şi poieniţele prin care
împreună cu ceilalţi copii ai vecinilor păşteam vitele în urcuşul pe
drumul ce duce spre Poiana Slatinei nu mai sunt. Au dispărut, cumva
pe nesimţite, cu inimă rece de reptilă şi fără milă. Însuşi drumul care
şerpuia cândva cu blândeţe printre brazi şi poieniţe nu se mai
regăseşte. Tractoarele pe şenile, taff-urile şi remorcile de mare tonaj,
încărcate cu masă lemnoasă pe măsură, şi-au făcut drumuri şi poteci
noi scrijelind pajiştile înverzite de altădată. Frumuseţea peisajului,
podoaba meleagului s-a topit în propria-i lacrimă. Au rămas doar
cioatele şi crengile lăsate într-o dezordine revoltătoare. Ici colo câte-
un brăduţ schilod care n-a interesat pe nimeni. Nu se mai aude
ciripitul păsărilor şi nici nu se mai văd veveriţele jucăuşe care-şi
alintau cozile stufoase printre crengile falnicilor brazi. Aceste vietăţi
s-au refugiat spre cealaltă parte a meleagului, spre Dealu’ Frasinului,
unde prăpădul încă nu a ajuns. Această stare de lucruri se explică

505
într-un fel prin faptul că după Revoluţia din 1989 au apărut unele legi
care au repus în drepturi persoanele ale căror suprafeţe de teren
împădurite, moştenite din moşi strămoşi, fuseseră confiscate de
comunişti. Ajunşi în posesia suprafeţelor de pădure la care aveau
dreptul, unii proprietari n-au mai ţinut seama nici de legile care
protejează pădurea şi nici de consecinţele naturale catastrofale care s-
ar putea abate asupra mediului înconjurător.
În vremuri trecute, îmi povestea tătuţa că atunci când cineva
mergea în pădure să taie un brad, mai întâi se aşeza în genunchi la
rădăcina acestuia, apoi cu mâinile împreunate ca la rugăciune îl
implora, spunându-i: „Te rog iartă-mă că sunt nevoit să-ţi iau viaţa!”.
Şi făcea semnul Sfintei Cruci convins că bradul a acceptat jertfa.
Într-un fel fie spus – mă gândesc eu –, odinioară erau altfel de
oameni...
Se înţelege că cele despre care se povesteşte se petreceau
înaintea Primului Război Mondial şi a celui de al Doilea Război
Mondial. Chiar de la intrarea în pădure ne înconjurau brazi mai înalţi
sau mai scunzi, poieniţe mai mari sau mai mici, unde vitele noastre
găseau din abundenţă iarba proaspătă şi consistentă de care aveau
nevoie. Noi, copiii – să fi avut vârste între 7 şi 11, 12 ani – eram
preocupaţi atât de paza corespunzătoare a vitelor, cât şi de joacă,
dacă se ivea un moment mai potrivit. Eu, care purtam agăţat de curea
un cuţitaş bine ascuţit şi toporaşul, îmi găseam de lucru tot timpul
printre brazi, făgănei şi tufe de alun, unde se întâmpla. Căutam
făgănei cu tulpina netedă şi frumoasă şi începeam cu migală să
încrustez cu vârful cuţitului în scoarţa firavă semnul Sfintei Cruci la
diferite dimensiuni, de la 5 la maximum 10 cm, în funcţie de
grosimea făgănelului. Dedesubt de Sf. Cruce, cu litere mari de tipar,
era trecut numele meu: F. F. (Filaret Flocea) – aşa, ca să se ştie că am
trecut şi eu pe acolo... „Îndemnul” acesta pentru inscripţii l-am avut
mulţi ani, chiar după ce am mai crescut, eram la liceu şi-mi
petreceam vacanţele în Poiana Slatinei, unde ne varam vitele. Când
după vreun an, doi, treceam pe la făgăneii pe care-mi lăsasem
„amprenta”..., se vedea cum scoarţa făgănelului s-a vindecat. iar
semnul Sfintei Cruci şi numele meu apăreau ca un miracol pe
scoarţa netedă şi frumoasă a făgănelului.
506
 În continuare am ajuns la fântâna cu slatină. „La slatină”, cum
spun localnicii. Aici am găsit rămăşiţele fostei case a slătinarului, cel
care îngrijea fântâna cu slatină, acum într-o stare foarte avansată de
degradare... Un simulacru de acoperiş sprijinit pe o improvizaţie din
lemne, astfel ca să fie acoperită şi ferită de ploaie doar gura fântânii.
După cum se vede, nu s-a luat nicio iniţiativă din partea localnicilor,
să pună mână de la mână pentru salvarea şi menţinerea acestei surse
de sare de care au atâta nevoie, în special pentru hrana animalelor.
După câte am înţeles, şi această lucrare simplă a fost făcută de un
binevoitor impresionat de halul în care a putut să ajungă o asemenea
fântână.
Istoria acestei fântâni se întinde la ceva peste o sută sau două
sute de ani. Făcută pe timpul Imperiului Austriac, de meşteri iscusiţi,
cu material lemnos ales şi prelucrat să ţină „o veşnicie”. A fost
construită o casă, un „mic aşezământ” – să-i spun – în care fântâna
ocupa un spaţiu al ei, apoi camera fântânarului şi o cameră pentru
adăpostul la vreme rea a celor care veneau după slatină.
Prin această investiţie, administraţia locală austriacă a rezolvat
la vremea respectivă nevoia de sare pentru toată populaţia de pe
valea Suhei. În condiţiile arătate, programarea pe zile a satelor
pentru aprovizionarea cu slatină era respectată, slătinarul ţinând o
anume evidenţă. Slatina era transportată în bărbinţe confecţionate din
lemn special pentru slatină. Cele de mai sus mi le-a povestit cu lux
de amănunte uncheşul Mihai, care cunoştea bine aceste lucruri încă
înainte de 1900, parte din aceste „stări” le-am apucat şi eu. După al
Doilea Război Mondial s-a mai păstrat timp de câţiva zeci de ani o
oarecare ordine faţă de această importantă sursă de sare, după care,
aşa cum s-a distrus totul în ţară, nici fântâna n-a fost ocolită, a avut
aceeaşi soartă.
Nu după mult urcuş am ajuns în Poiana Slatinei. Această
poiană pe care eu o tot pomenesc în amintirile mele are o suprafaţă
nu prea mare – între 5 şi 10 hectare. Este aşezată sub o hrapă înaltă,
abruptă, bolovănoasă, greu accesibilă atât pentru om cât şi pentru
animale, într-un fel duşmănoasă şi aparent ameninţătoare... pentru
cine nu este obişnuit cu astfel de configuraţii ale terenului. Acest
masiv păduros înalt are o formă lunguiaţă cu orientarea nord-sud. La
507
vremea copilăriei mele, brazi şi fagi seculari crescuţi din abundenţă îi
acopereau goliciunea. Colibele noastre de vară erau aşezate în partea
de sus a poienii, chiar pe sub hrapă. Uneori, când erau ploi torenţiale
atât ziua cât şi noaptea, auzeam cum bolovani mai mari sau mai mici
se rostogoleau pe hrapă în vale. Nouă, copiilor, nu ne era frică şi nici
colibele noastre nu erau în pericol. Eram obişnuiţi cu astfel de
fenomene. Acum, când am ajuns în vârful dâmbului, pe locul nostru
din poiană, şi-am privit spre hrapă – distanţă de aproximativ 200-
300 m –, aşa cum ai scruta un perete natural imens, tabloul
multicolor de altădată, atât de mult îndrăgit de noi, de copii, nu mai
exista. Hrapa, renumita hrapă pe coasta căreia aproape că nici cu
piciorul nu te puteai urca, despuiată acum de sus până jos, apărea în
toată urâţenia ei. Ici, colo au mai rămas doar câte un pâlc de câţiva
brazi care pot servi mărturie a ceea ce a fost şi nu mai este. După
cum am arătat mai înainte, pădurile din zona noastră, inclusiv hrapa,
au intrat în posesia vechilor proprietari care, după cum se vede, nu au
cruţat nimic pentru urmaşii lor. Niciodată, în ultima sută de ani,
vârful hrăpii, respectiv coama ei, n-a fost văzut de la distanţă dezgolit
de vegetaţie aşa cum se vede acum.
Mi-am continuat drumul pe fostul imaş al poienii care se-
ntindea din Plaiul Vechi până sus la Bâtcuţă, aproape de urcuşul
spectaculos de la Rădăcini spre Preluca Lupului. Cu toate că terenul
pe care calc este bolovănos, neîngrijit corespunzător şi aproape sterp,
pe aici s-a extins aria de cosire, se face fân. Pe locul unde a fost
coliba uncheşului Mihai, în partea de sus a imaşului, pe o porţiune
mică de şes, chiar pe sub foştii brazi ai hrăpii, nu se mai regăseşte
nimic. Totul pare pustiu şi aproape sălbatec. Din mijlocul ocolului
unde dormeau vitele privesc hrapa spre vârful ei şi parcă dă să se
rostogolească peste mine întreg colosul, aşa cumva ca o răzbunare...
Dacă întâmplător ar trece pe aici un necunoscător a ceea ce a fost
cândva, ar fi sigur că pe spaţiul respectiv n-ar mai fi existat activităţi
omeneşti vreodată. Ceva mai departe spre nord, cam la 100 metri
distanţă, pe un vârf de dâmb impunător unde era coliba noastră, doar
lespezile din vatra focului nu ştiu prin ce minune au mai rămas.
Undeva în spatele dâmbului, către pădure – de altfel pe aici totul era
printre brazi –, sub protecţia unui povârniş periculos de abrupt, în
508
luna mai 1947, când eram fugar, mi-am improvizat un mic adăpost
într-o sihlă atât de deasă încât abia se mai putea intra doar cu
sufletul. Acum, nici urmă din ce era atunci. Vegetaţia forestieră
spontană se străduieşte din răsputeri să acopere goliciunea spaţiului
lăsat de izbelişte. Aerul înmiresmat cu un parfum intens de răşină de
brad care ne răsfăţa nările copilăriei, în vacanţele şcolare, nu se mai
regăseşte. Crengile şi cioatele în putrefacţie radiază mirosul lor
dezgustător.
Am coborât prin pădure pe marginea de nord a poienii,
printre cioate şi crengi uscate, spre Preluca lui Chifor. Această
prelucă în fapt era o mică poieniţă situată într-o fundătură de pădure
pe la marginea căreia trecea un pârâiaş cu o albie nejustifcat de
adâncă. Pe marginea acestei poieniţe se mai puteau vedea cândva
rămăşiţele a două fântâni foste cu sare. Acum nici urmă de fântâni,
parcă le-a înghiţit pământul şi nici pârâiaşul nu se mai regăseşte.
Totul apare nivelat ca şi cum n-ar mai fi existat nimic pe aici. În
această fundătură de pădure, îndată după război, când ruşii ne-au
ocupat samavolnic ţara, ştiind ce ne aşteaptă mi-am verificat –
întotdeauna pe înserat – cum funcţionează pistolul cu butoi calibrul 9
mm şi carabina Manlicher de 5,6 mm, pe care le aveam încă mai
dinainte. Şi tot în una din aceste fântâni, după câţiva ani..., în luna
mai 1947, când eram fugar şi mă ascundeam prin desişurile acestor
păduri, mi-am aruncat pistolul care n-a funcţionat (pag. 497 din
carte). De menţionat că atât preluca lui Chifor, precum şi pădurile din
jur se află în imediata apropiere de Poiana Slatinei, unde aveam
colibele şi fâneţele noastre.
Din Preluca lui Chifor, pentru a ajunge în Obcina Frăsănenilor,
am luat-o direct în urcuş spre nord, prin fosta pădure întreagă cum
era pe atunci iar acum nu mai este, pe lângă o văgăună unde mirosul
leordei (asemănător celui al usturoiului) se simte de la distanţă, şi am
ajuns sus în obcină. Am recunoscut că aici trebuie să fie obcina
pentru că este partea cea mai de sus a pădurii, coama care se
prelungeşte de la est din vârful Runcului, unde avem şi noi pământul
de fâneţe, spre vest până sus în Preluca Lupului, la capătul Corhănii.
Un drumuşor pe care se poate circula slobod cu piciorul sau cu o
doroaşcă (o improvizaţie de transport pentru locuri greu accesibile,
509
compusă din două roţi de căruţă pe care este aşezată o ladă) trasă de
un cal. Ajuns sus pe drumul îngust ce marchează obcina, n-am mai
recunoscut nimic. Alţi brazi, altă vegetaţie, până şi drumuşorul pe
care călcam pe vremuri acum apare altcumva. Îmi este atât de străin
totul încât mă cuprinde îngrijorarea. Parcă n-aş mai fi fost niciodată
pe aici, cu toate că, pe atunci când umblam cu vitele, aceste locuri
îmi erau atât de cunoscute şi familiare cum îşi cunoaşte gospodarul
ograda. Ca om obişnuit cu muntele, m-am informat în prealabil
despre sălbătăciunile mai periculoase care circulă prin pădurile
noastre, iar răspunsurile au fost evazive: ceva urşi, mistreţi şi lupi.
Când eram copil nu-mi era frică de animalele sălbatice care
controlau pădurile noastre. În orice împrejurare mă găseam, tătuţa mă
încuraja: „Măi Filiu, când îmbli pin păduri – zî ori noapti –, sî nu ti
temi di nicio sălbăticiuni, eli fug di om, sî tem, nu sî aratî la
videri...”. Eu credeam, eram convins că ce spune tătuţa aşa este. De
altfel, cât am umblat eu prin păduri în copilărie şi în continuare nu
am văzut niciun animal sălbatic din acestea periculoase. O singură
dată un lup, pe care l-am descris în prima mea teză..., la Şcoala de
liceu de la Bacău (pag. 67 din carte). Atunci, pe lângă faptul că eram
mai mulţi copii, aveam doi câini care-mi erau alături tot timpul.
Acum, după câte am văzut la televizor cu privire la pericolul pe care
îl prezintă urşii, fiindcă nu mai am câinii care şi-ar fi dat viaţa pentru
mine, nu mai am vigoare şi încredere în mine ca pe atunci, aproape
că mă cuprind fiorii fricii. Cele de mai sus se petreceau în octombrie
2011. Cerul albastru cu un senin curat ca lacrima domina sever
aşezarea. Cu toate că soarele pe cer ajunsese la apogeul lui, pe
marginea cărării umezeala lăsată de răceala nopţii se menţinea.
Am pornit-o pe obcină spre răsărit, să ajung în vârful Runcului,
la locul nostru de fâneţe cu trecere pe lângă Preluca Napului şi
Dealu’ Frasinului. Spre surprinderea mea, Preluca Napului de
odinioară nu mai era... Vegetaţia forestieră s-a extins până acolo
încât acum se mai regăseşte decât un mic luminiş. Dealu’ Frasinului
îşi menţine frumuseţea de odinioară. Mai mult, au apărut noi şi bine
îngrijite bordeie, şuri pentru fân şi ocoale pentru vite. Semn că
proprietarii acestor hrăpuri, pe care cu greu se poate cosi, sunt harnici
şi doritori de a ţine cât mai multe vite pentru o mai bună stare
510
materială a familiilor lor. Bordeiul lui Gheorghe a lui Pocan, situat în
partea de sus a dealului, spre răsărit, chiar lângă pădure, unde am
dormit câteva nopţi când eram fugar în 1947, nu mai este (pag. 192
din carte). În locul vechiului bordei, nepotul său Vasile a construit un
adevărat ansamblu de utilităţi compus din bordeiul care arată ca o
căsuţă, grajd pentru vite, şură pentru oi, totul înţărcuit şi bine îngrijit.
În vârful Runcului, când am ajuns, la locul nostru, m-au năpădit
aducerile aminte din copilărie (pag. 54 din carte): oile mele, câinii
mei, visurile mele de a deveni un mare crescător de oi, cu vite mari,
grajduri, şuri pentru oi, câte şi mai câte, în afară de a merge mai
departe la o şcoală de liceu... Acum, locul este al nepotului meu
Gheorghe Dumbravă, care în bună parte a dus la îndeplinire visurile
mele din copilărie: a încercuit cu gard întreaga suprafaţă de teren,
şură pentru fân, adăpost pentru vite, ciurgăul la izvorul de apă şi
troaca pentru adăpatul vitelor în funcţie şi bine îngrijite. Coborâşul
din vârf l-am făcut ca pe vremea copilăriei pe coama dealului până la
bordeiul lui Zaharii a lui Bendic. Bordeiul de pe vremuri nu mai este.
În acel bordei am poposit şi odihnit puţin, luni 5 mai 1947, când m-
am întors de la Câmpulung, iar din Frasin am fost nevoiţi împreună
cu tătuţa să ajungem acasă escaladând pădurea întreagă de după
vârful Runcului (pag.184 din carte). Pe locul vechiului bordei,
urmaşii lui Bendic au ridicat un bordei nou, într-un fel asemănător
celui vechi. Până acasă nu mai aveam mult de mers. Coborâşul până-
n drumul de pe marginea părăului m-a apropiat de casa unde ani la
rând, când veneam de pe undeva şi deschideam poarta, câinii mei
lăboşi ca nişte urşi, schelălăind în salturi necontrolate de bucurie, mă
aşteptau să-i mângâi, să le strâng cu putere labele... Acum, vară sau
iarnă, când deschid poarta la ograda casei de la Stulpicani, nu mă mai
aşteaptă ca pe vremuri cineva... O linişte apăsătoare, proptită-n stâlpii
de la poartă, parc-ar da a nu mă mai cunoaşte. Unde eşti copilărie
învăluită-n exuberanţa zbenguielilor de pe deal, pădure şi tufişuri, de-
a valma prin viscolituri cu câinii? Totul, o vie şi de neuitat amintire.

***

511
 ...Au trecut câţiva ani de când o chemare pornită din adâncul
sufletului m-a îndemnat, sâcâindu-mă zi de zi, să mai păşesc măcar o
dată pe urmele copilăriei. Pentru mine, pădurea, muntele, dealurile,
coborâşurile şi urcuşurile au fost şi vor rămâne sursa de energie care-
ţi împinge paşii spre mai departe. Chiar dacă urcuşu-i greu şi
neputinţele-ţi apar în cale, nu trebuie să te îndoieşti; perseverând, Cel
de Sus te sprijină s-ajungi în vârf de munte cum ai dorit... Pe tot
traseul parcurs mi-au apărut în minte nenumărate întâmplări
petrecute atât în copilărie, cât şi mai târziu în tinereţe. Aşa cum mă
gândesc şi judec acuma, aproape toate întâmplările prin care am
trecut au avut o nuanţă periculoasă. Aşa au fost vremurile. Aşa era
traiul ţăranilor în zona noastră de munte, greu. Viaţă de azi pe mâine.
Fiecare ţăran se descurca cum putea; fie că avea un copil sau zece, nu
primea niciun ajutor din partea statului, a societăţii. Sub acest aspect
situaţia a evoluat atât de mult încât aproape nici nu poate fi făcută o
comparaţie între ce a fost pe vremea copilăriei mele şi ce este astăzi.
Cu toate că starea materială a părinţilor mei era una bună
comparativ cu a altor familii din sat, în sensul că întotdeauna am avut
3-5 vaci cu lapte, 2 cai, 30-40 de oi etc., ca elev, 8 ani de zile la
Şcoala Normală din Bacău şi în continuare ca student la Bucureşti, n-
am avut niciodată bani de buzunar, decât strictul necesar pentru
supravieţuire. Nici nu aveam pretenţie la mai mult, nu era de unde.
Eram mulţumit cu puţinul pe care-l aveam să pot merge mai departe.
Cea mai mare parte a tineretului din acea perioadă se găsea în aceeaşi
situaţie cu mine.
În zona noastră de munte oamenii au câte puţin pământ, în cea
mai mare parte de slabă calitate, sărăcăcios şi lipsit de vlagă; dar şi-l
iubesc şi îngrijesc aşa cum este. Se administrează îngrăşământ
natural, cu rezultate bune. Înainte de cel de al Doilea Război
Mondial, deci până-n anul 1940, oamenii din satul nostru şi din satele
vecine de pe valea Suhei duceau o viaţă liniştită. Era o stare de voie
bună între oameni, cu toate că viaţa era grea. La lucru sau în alte
împrejurări, eu nu am văzut bărbaţi sau femei supăraţi pentru viaţa pe
care o duc sau stresaţi pentru ziua de mâine. Şi pe atunci erau lucrări
la pădure pentru exploatarea masei lemnoase: fasonare, ţugărit şi
512
transportul acesteia la fabricile de cherestea. Activităţi de cărăuşie a
masei lemnoase de la fabrici la staţiile de cale ferată se făceau vara
cu căruţele, iarna cu sanciile. Printre altele, creşterea vitelor ocupa un
loc important în viaţa satelor.
Munca femeilor în gospodărie avea un rol foarte important,
avându-se în vedere că pe umerii ei apăsau o bună parte din
greutăţile familiei, începând cu aproape tot ce era necesar pentru
îmbrăcămintea familiei, făcutul fânului, îngrijirea vitelor şi multe,
multe altele. Nu era uşor să participi activ la lucrările de arat şi
semănat, să culegi cânepa de pe ogor, s-o ghileşti, s-o meliţi, s-o
torci, s-o ţeşi, iar în final să faci cămăşi pentru întreaga familie, pe
atunci mai numeroasă decât în zilele noastre. Să prelucrezi lâna până
a ajunge în faza de a putea face din ea cergi, cioareci, covoare,
sumane şi altele e-o muncă grea. Se înţelege că la multe din cele
menţionate bărbaţii le erau alături. În vechime, pe timp de iarnă,
femeile lucrau zi şi noapte..., nu le mai cădeau din mână furca de tors
şi stativele de ţesut. Ele au fost acelea datorită cărora, prin
îndemânarea mâinilor lor, s-a menţinut frumuseţea portului popular
de nuanţă alb-negru, moştenit de la daci. Faptul că în zona noastră de
munte atât sectele religioase cât şi comunismul ateu nu au avut
niciun spor în sufletele creştinilor, un rol de cea mai mare importanţă
femeile l-au avut. În perioada prigoanei comuniste, ele au fost acelea
care sub semnul ameninţării şi fricii au avut curajul să aprindă o
lumânare la Sfânta Biserică pentru cei aflaţi în anchete şi torturi la
Securitate, închisori şi fugari prin păduri şi munţi. Pentru toate
acestea, nimeni nu le-a ridicat o statuie şi nici n-au fost evidenţiate
îndeajuns faptele lor. Astfel tradiţiile şi obiceiurile populare
moştenite din bătrâni s-au păstrat şi amplificat din generaţie în
generaţie, fără a-şi pierde autenticitatea.
Aşa cum s-a arătat şi mai sus, încă din vechime oamenii din
satele de pe sub munte, printre care şi Stulpicanii mei, au dus o viaţă
aspră şi grea, dar s-au ridicat cu bărbăţie şi curaj împotriva
duşmanilor care-ar fi îndrăznit să le ia avutul, puţin cât era. Când
ecoul buciumului a răsunat din munte în munte anunţând pericolul,
ciobanii şi-au lăsat oile-n strungă, ţăranul plugu-n brazdă şi toţi ca
unul au răspuns cu elan la chemarea lui Ştefan care a ştiut să-i ducă
513
la biruinţă şi să-i răsplătească pentru vitejia lor. Când vecinii
hrăpăreţi şi înrăiţi, duşmani ai neamului nostru, profitând de starea
critică în care se găsea Europa în anul 1940, ne-au forţat graniţele
ţării anexându-şi samavolnic Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul
Herţei, parte din Transilvania şi parte din Dobrogea, un an mai
târziu, în 1941, armata română a dovedit acestora pe frontul de luptă
ce-nseamnă eroismul şi dragostea de ţară. Formaţiunile de vânători
de munte din cadrul armatei române, constituite cu precădere din
munteni, printre care şi fratele meu, s-au dovedit a fi la înălţime atât
în luptele din răsărit contra ruşilor, cât şi în apus, contra nemţilor.
După ce ţara ne-a fost cotropită de trupele sovietice şi
comunismul lor a-nceput să-şi arate colţii, lupta împotriva
ocupantului a continuat prin formaţiunile de partizani care şi-au găsit
refugiu în munţii Bucovinei, Neamţului, Vrancei, Făgăraş, Apuseni
şi pe aiurea. Foarte mulţi munteni din satele situate la poalele
munţilor au pactizat cu cei din munţi, ajutându-i cu haine, alimente şi
medicamente, ştiind mai dinainte că-şi riscă viaţa şi libertatea cu ani
grei de închisoare. În închisorile prin care am trecut am avut şansa să
cunosc nenumăraţi eroi despre care numai consătenii lor le ştiu şi le
apreciază faptele de mare curaj pe care aceştia le-au făcut ajutându-i
pe cei din munţi în lupta de rezistenţă împotriva comunismului.
Revoluţia din 1989 nu a adus nimic bun oamenilor din satele de
munte. Dorinţa sătenilor a fost ca revoluţia să le aducă ceva nou, o
bunăstare pe care nu au avut-o în perioada comunismului, să fie o
poartă spre viitor, o şansă spre mai bine pentru ei şi copii lor. Nu a
fost să fie aşa. Această lovitură a comuniştilor dată revoluţiei, în
folosul lor, a fost o adevărată tragedie pentru ţara noastră. Tot ce s-a
realizat prin muncă grea şi truda a milioane de oameni, în peste 50 de
ani, s-a dărâmat ca un blestem în mai puţin de 15 ani după revoluţie.
Până acuma nimeni nu a fost tras la răspundere pentru acest dezastru
al economiei naţionale. În zadar oamenii munţilor scrutează de pe o
zi pe alta viitorul, pentru că nimic nu apare la orizont. Lipsa
investiţiilor, a locurilor de muncă, proasta organizare de colectare şi
valorificare a produselor agroalimentare, concurenţa neloială a
produselor locale cu cele din import, toate au condus la o degradare
şi mai accentuată a condiţiilor de viaţă a oamenilor de pe aceste
514
meleaguri. Au lipsit şi lipsesc în continuare programe şi măsuri
eficiente pe baze noi, moderne, în pas cu Europa, astfel ca cei care
mânuiesc coarnele plugului şi crescătorii de animale să simtă că
munca lor le aduce un folos în gospodărie.
Dacă stau şi mă gândesc..., cu 70- 80 de ani mai înainte,
oamenii din părţile noastre aveau o stare de bine, mai încrezătoare în
viitor, mai zâmbeau, mai glumeau. Noi, copiii, aşteptam cu bucurie
şi încredere sărbătorile mai importante de peste an, cum ar fi
Crăciunul, Paştile Înălţarea şi Rusaliile, pentru că plăcintele şi colacii
erau mai dulci decât cei pe care îi mâncam în celelalte sărbători de
peste an... Sf. Neculai şi Moş Crăciun n-au reuşit niciodată să ajungă
pe la casele noastre să ne-ntrebe dacă ştim vreo poezie. Eram veseli
şi ascultători de părinţi. Se ştia că de sărbători vom îmbrăca cămăşi şi
iţari noi, totul cusut de mâna mamei. Elevii şi studenţii munceau cu
dragoste şi sârg, se ştia din capul locului că „cine are carte are parte”.
Activităţile oamenilor de atunci erau de aşa natură încât se valorifica
totul, atât în gospodărie, cât şi pe piaţa de desfacere a produselor
agroalimentare. Este adevărat că pretenţiile de viaţă ale oamenilor de
atunci nu pot fi comparate cu cele ale oamenilor de astăzi.
Am îndrăznit să scriu câteva cuvinte şi despre oamenii care-şi
duc viaţa printre munţi şi văile acestora, astfel încât cine va citi cele
de mai sus să afle câte ceva şi despre felul lor de a fi, atât în trecut
cât şi mai departe, curajul şi optimismul lor de a învinge şi de a nu se
lăsa învinşi sub povara greutăţilor pe care le-au avut în timp şi le au
în continuare.

***

Ca elev în clasele superioare de liceu fiind, precum şi apoi ca

student, cunoscând viaţa grea a oamenilor din rândul cărora m-am
ridicat, am hotărât să-mi dedic întreaga viaţă pentru a le da o mână
de ajutor. Nu a fost cu putinţă. Roata istoriei s-a rostogolit atât de
tulburător şi haotic peste ţara noastră, încât toate aspiraţiile mele de
libertate, democraţie şi prosperitate s-au prăbuşit dramatic. Nu s-a
mai putut face nimic... „Că pe toate căile/ au intrat potăile/ şi pe toate
515
uşile/ au intrat căpuşile/ ca să-şi îndoape guşile” (Radu Gyr) În aceste
condiţii, pentru noi, care ne iubeam ţara, porţile închisorilor au fost
larg deschise... „Sârba temnicerilor/ Pe jalea durerilor” şi-a pus
amprenta înfiorătoare pentru următorii 50 de ani.
Din România anilor 1930/38, când se situa la nivel de egalitate
cu ţările europene de origine latină, astăzi nu se mai regăseşte decât o
pradă neajutorată din care încă mai înfulecă cu sălbăticie străinii care
cum pot şi de unde pot. Pentru mine, ca luptător anticomunist, tăvălit
prin torturi din închisoare în închisoare, legându-mi rănile între viaţă
şi moarte, aşa-zisa Revoluţie din 1989 nu a adus nimic bun. Mai
mult, urmările revoluţiei au fost atât de dezastroase pentru ţară, încât
nu pot fi comparate cu niciun fel de calamităţi care ar fi avut loc
vreodată în decursul istoriei pe pământul Ţării Româneşti. Este de
necrezut cum într-o perioadă atât de scurtă să poată fi distrusă cu
duşmănie şi nepăsare agoniseala obţinută prin jertfă şi sacrificii a
milioane de oameni, într-o înşiruire de ani care se măsoară în decenii.
Cum poate să-mi apară mie în faţă un preşedinte de ţară, parlamentar
sau oricare diriguitor dintre cei mai sus aleşi, să-mi dea socoteală ce-
au făcut cu Ţara pentru care eu mi-am jertfit tinereţea şi întreaga
viaţă? Cum de a fost posibil ca mii de fabrici, combinate şi uzine să
fie date pe mai nimic la fier vechi, bucată cu bucată, iar milioane de
muncitori – brăţara de aur a ţării – să rămână pe drumuri fără locuri
de muncă? Cum a fost posibil ca muncitorii să nu protesteze cu tărie
văzându-se lăsaţi pe drumuri? Cum a fost posibil ca până la revoluţie
tehnica din intreprinderile noastre să fie bună, iar dintr-o dată, după
revoluţie, să nu mai fie bună?! Urmează nenumărate întrebări de
importanţă vitală privind situaţia în care a ajuns ţara, la care milioane
de români ar fi trebuit să găsească neîntârziat răspunsul, întrebându-i
pe mai- marii lor aleşi: Încotro!? Unde vreţi să ne duceţi!?
Eu am participat la Revoluţia din 1989 alături de nenumăraţi
suceveni. Am strigat alături de ei: Jos comunismul! Trăiască
România eliberată de comunism! Şi alte lozinci revoluţionare... Mai
mult, eu am strigat fără teamă jos comunismul încă din 1945
încoace..., trecând prin numeroase primejdii, de multe ori riscându-
mi viaţa. Cu toate acestea, nu m-am înghesuit la pomana obţinerii
certificatului de „Erou al revoluţiei”, aşa cum au făcut-o nenumăraţi
516
impostori în frunte cu Ion Iliescu, bravând a fi făuritori de istorie. În
acele zile fierbinţi, la Suceava a fost un miting de solidaritate cu Ţara
şi nimic mai mult. Nu s-a tras nici cu arma şi nici cu tunul, dar la
obţinerea nenumăratelor beneficii – acordate haotic şi nejustificat –
s-au înghesuit destul de mulţi chilipirgii şi neaveniţi.
Căderea comunismului din România şi victoria revoluţiei, aşa
cum a fost ea, pentru istorie au însemnat evenimente epocale.
Descătuşarea şi ruperea lanţurilor dictaturii au fost atât de mult dorite
de popor, încât bucuria dezlănţuită n-a mai încăput în graniţele ţării,
s-a revărsat până departe în Europa şi încă mai departe. Libertatea,
această stare de fapt naturală a omului, odată câştigată, la noi a
căpătat dimensiuni cu totul neaşteptate. S-a crezut că democraţia şi
libertatea vor aduce de toate fiecăruia, fără mari eforturi, şi că s-a
muncit prea mult în trecut pentru a se putea supravieţui de azi pe
mâine. Clasa muncitoare obosită, de atâtea eforturi şi îndemnuri la
mai multă muncă, a hotărât în unanimitate reducerea săptămânii de
lucru de la şase zile pe săptămână la patru şi jumătate. „Să arătăm
europenilor... că şi noi putem avea o săptămână cu mai puţine zile
lucrătoare.” Sindicatele şi-au consolidat autoritatea alegându-şi drept
reprezentanţi colegi de-ai lor care nu s-au remarcat cu nimic la locul
de muncă, dar au ştiut să se impună ca lideri în situaţiile incerte ale
momentului. A urmat o perioadă scurtă de incertitudini şi
manifestaţii de stradă în Bucureşti, manipulări ale opiniei publice cu
scopul cert de a deturna scopul revoluţiei în favoarea eşalonului doi
al partidului comunist în frunte cu Ion Iliescu. În mai puţin de două
săptămâni, soarta revoluţiei a fost hotărâtă: decapitarea ei, astfel ca,
la vremuri noi, să fim „tot noi”.
În aceste condiţii de tristă amintire din acele zile, duşmanii
noştri de moarte menţionaţi mai sus, la care se adaugă riposta
necruţătoare evreiască pentru pogromul săvârşit la Iaşi în timpul
războiului, în strânsă legătură cu mafia financiară internaţională a
capitalului străin, au profitat de momentul potrivit pentru a da
lovitura de graţie României, distrugându-i în primul rând coloana
vertebrală a economiei: Industria şi Agricultura, cu urmări
catastrofale pe multiple planuri. În epoca modernă, un popor lipsit de
industrie şi agricultură este sortit pieirii. Pentru ca figura să reuşească
517
pe deplinm şi-au pus oameni de nădejde: prim-ministru al României
– Petre Roman, fiul lui Walter Roman, comunist evreu cunoscut ca
duşman al poporului român; Sylviu Brucan – comunist evreu activ în
aducerea comunismului în ţara noastră şi acuzator în procesul de
condamnare a fruntaşilor partidelor istorice şi condamnarea la moarte
a mareşalului Ion Antonescu; Ion Iliescu, comunist moscovit... La
care se mai adaugă şi mulţi alţi fruntaşi comunişti cu aceleaşi origini,
toţi lipsiţi total de calităţile unor conducători de ţară, în noile condiţii.
Povestea cu teroriştii a fost o făcătură bine chibzuită şi pusă la
punct de responsabilii cu preluarea puterii, astfel ca mulţimea – cu
precădere cea bucureşteană – să se bucure şi să ovaţioneze victoria
revoluţiei... Niciunul dintre cei menţionaţi mai sus nu a participat la
revoluţie, nu a tras cu arma, în schimb „au tras puternic sforile”...
Din sutele de mii de foşti deţinuţi politici care şi-au jertfit întreaga
viaţă în lupta împotriva comunismului, n-a fost acceptat niciunul la
discuţiile privind măsurile ce trebuie luate în noile condiţii. Când
Corneliu Coposu, lider al Partidului Naţional Ţărănesc, cu peste 17
ani temniţă grea în spate. a dorit să participe la discuţii alături de cei
mai sus menţionaţi, nu a fost primit. A fost umilit. Sylviu Brucan,
stăpân pe victorie, undeva într-un birou a ordonat: „Să-i fie închisă
uşa, n-avem nevoie de puşcăriaşi aici”... Cred că acest lucru spune
totul.
Pentru oficializarea victoriei revoluţiei, s-a constituit Frontul
Salvării Naţionale, în frunte cu Ion Iliescu, aclamat frenetic de
comuniştii bucureşteni, destul de mulţi la număr ca să încline balanţa
în favoarea lui. Ca primă măsură de siguranţă a fost consolidarea
puterii, prin reactivarea în armată a cadrelor superioare pregătite şi
ataşate Moscovei, pe care Ceauşescu le scosese din armată tocmai pe
motiv de a fi fost descoperite ca spioni ai Moscovei. A urmat o
perioadă de bucurie generalizată la nivelul întregii ţări, fiecare spera
la ceva mai bun decât a fost.
În continuare au avut loc numeroase luări de poziţie şi proteste
ale opoziţiei, aşa firavă cum era, de fiecare dată reprimate cu
cruzime, fiind considerate a fi de natură legionaro-fascistă,
periculoase pentru stabilitatea şi viitorul ţării. Pentru a se înţelege
mai bine de ce s-au petrecut lucrurile aşa şi nu altfel, trebuie precizat
518
că, spre deosebire de celelalte ţări foste socialiste, în România
comunismul a avut cele mai adânci rădăcini. Aşa se explică
entuziasmul pentru clica lui Ion Iliescu şi repudierea brutală a
reprezentanţilor foştilor deţinuţi politici, consideraţi în continuare
duşmani ai poporului... Evenimentele care au urmat au fost şi vor
mai fi analizate şi descrise pentru viitorime, de nenumăraţi cronicari
ai vremii. Nu este cazul să mă ocup acum şi în aceste pagini de ele.

***

Consider că acţiunea de distrugere a României a fost concepută

a se desfăşura pe multiple planuri, astfel ca partea nevăzută a
acestora să-şi facă efectul cât mai grabnic. În acest context, s-a
vânturat ideea că tehnica noastră industrială este depăşită,
neperformantă, mult consumatoare de energie, păguboasă şi bună
pentru a fi dată la fier vechi, cu toate că în foarte multe intreprinderi
utilajele erau bune, de nivel european, şi se putea lucra în continuare
cu ele. Ideea a prins: muncitorii au acceptat disponibilizările în
schimbul unor compensaţii derizorii. Cu toate că Dumnezeu a dat
românului şi mintea dintâi, şi cea de pe urmă, nimeni nu a protestat
cu tărie pentru menţinerea locurilor de muncă, acceptând în acest fel
sfârşitul dureros al menţinerii industriei româneşti.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu agricultura: „Să ni se dea
pământul confiscat de comunişti!”. Şi... s-a dat fiecăruia firimitura lui
de pământ. Ajuns la capătul tarlalei, nea Ion priveşte-n gol
neputincios, întrebându-se disperat: „Cu mâinile goale, ce pot eu
face? Ştiu că bunicu’ avea: cai, boi, plug, sape, hârleţ, greble, coase
şi multe altele, pe care eu acum nu le am şi nici nu ştiu cum le-aş mai
putea folosi... Pe aici tractoarele, semănătorile, maşinile de recoltat
îşi făceau treaba, mijloacele de irigaţii funcţionau din plin, pământul
era reavăn şi da recolte din belşug... Acum, eu... nici sapa nu mai ştiu
cum s-o ţin în mână, darămite să mai lucrez cu ea”... Asta au aşteptat
străinii cu sufletul la gură: „pământul nostru vechi şi sfânt, care ni-e
leagăn şi mormânt” să rămână o pârloagă năpădită de volbură,
lăstărişuri şi ciulini, fără valoare, la îndemâna oricărui cumpărător,
inclusiv a capitalului străin. Pentru ca pământu’ să poată fi vândut
519
bucată cu bucată şi străinilor, s-a ticluit în mod iresponsabil o lege
care în 1996 a ajuns pe masa de lucru a preşedintelui Emil
Costantinescu, care a semnat-o. Nu ştiu cine au fost înaintaşii
fostului preşedinte şi dacă aceştia şi-au vărsat sângele pentru
apărarea pământului străbun, dar ştiu că actul pe care l-a semnat îl
descalifică total ca român şi cu atât mai mult ca preşedinte de ţară.
Pentru ca românului să nu-i lipsească nimic în traiul de pe o zi
pe alta, s-a avut grijă ca tot ce n-a consumat Europa şi restul lumii
ani la rând să fie adus treptat şi din abundenţă pe piaţa românească.
Au apărut giganţi comerciali – aşa numitele mall-uri – pentru
depozitarea şi desfacerea avalanşelor de produse străine. În această
perioadă de grea şi tristă încercare pentru industria bunurilor de
consum, industria alimentară, fermele zootehnice şi alte activităţi
producătoare de bunuri din ţara noastră, în plină ascensiune, a
început declinul până a fi scoase la mezat. Odată locurile de muncă
pierdute şi compensaţiile primite epuizate, clasa noastră fostă
muncitoare, în lipsă de perspectivă, a început să strige: Hoţii, hoţii!
Acum era mult prea târziu. Când era fierul cald trebuia să strige:
Hoţii, hoţii! Să nu cedeze, să facă sacrificii chiar muncind fără plată
o perioadă pentru modernizarea intreprinderilor lor. Era o treabă care
dădea de gândit duşmanilor noştri: că nu se poate trece cu uşurinţă
peste voinţa muncitorilor. În noile condiţii, spre marea ruşine şi de
neiertat a clasei noastre politice conducătoare, s-a ajuns ca peste 2
milioane de români să ia drumul ruşinos al pribegiei pe cărările
străinătăţii, în căutarea unei bucăţi mai bună de pâine. Mai mult, se
doreşte ca aceşti oameni să nu se mai întoarcă în ţară, să rămână
acolo, care pe unde este, să trimită doar bani în ţară necesari pentru
lichidităţi la bugetul de stat... Locul lor din ţară urmând să fie ocupat
de străinii care au cumpărat şi cumpără în continuare pământurile
despre care am pomenit mai sus, constituindu-se cu timpul
implantaţii de neamuri străine (evrei, arabi, unguri şi alte seminţii),
despre care băştinaşii nici n-au visat, urmând vrând-nevrând să le
devină servitori acestora, care vor veni cu buzunarele doldora de
bani...
Dacă vrei să distrugi un popor şi să-l aduci „la sapă de lemn” –
cazul nostru – pe lângă cele mai sus menţionate (industria şi
520
agricultura), compromite-i şi învăţământul, şcoala, educaţia, cultura,
dacă se poate şi biserica. În acest scop a apărut mafia învăţământului
particular. S-a considerat că ţara noastră nu are suficiente licee şi
instituţii de învăţământ superior, că trebuie făcut ceva pentru ca
tineretul nostru să înveţe, să se cultive, altfel nu putem merge mai
departe în Uniunea Europeană... Aşa se face că pentru
„îmbunătăţirea” învăţământului superior de la noi, au apărut zeci
poate sute de facultăţi particulare. Mare parte din acestea dovedindu-
se pe parcurs a fi producătoare printre altele de diplome cu
„specialităţi” fără acoperire în teren. Nimeni nu şi-a dat seama că tot
ce s-a petrecut şi se petrece în învăţământul particular de astăzi este o
făcătură pusă la cale de forţele mafiote străine pentru compromiterea
şi degradarea învăţământului românesc. Tineretul nostru dornic să
obţină o diplomă de bacalaureat sau de institut superior, fără prea
multă muncă, în anumite cazuri şi fără muncă (aluzie la diplomele de
bacalaureat, licenţă, doctorate compromise-n plagiat etc.), a preferat
aceste facultăţi particulare, considerându-le chiar o mană cerească,
nepricepând că în zona capitalistă nu contează diploma, ci
cunoştinţele pe care le ai pentru rezolvarea problemelor practice la
locul de muncă. Conducerea Ministerului Învăţământului nu şi-a pus
întrebarea: „Pentru ce a fost nevoie de aprobarea atâtor facultăţi
particulare, cui folosesc, cine poate asigura loc de muncă pentru
zecile de mii de absolvenţi ai acestor facultăţi?!” Străinătatea?
Europa? America? Unde şi când? Realitatea nu confirmă acest lucru.
Se înţelege de la sine că frâiele au fost scăpate, incompetenţa şi
desfrâul nepăsării şi-a spus cuvântul într-un sector de o importanţă
vitală pentru viitorul unui neam.
Despre libertate şi democraţie în noile condiţii, lumea de
la noi nu prea avea multe cunoştinţe. Era atâta de multă libertate
încât s-a crezut şi se crede în continuare că în noua situaţie poate face
ce vrea, că nu trebuie să dea socoteală nimănui de faptele sale, de
cele mai multe ori reprobabile. Pe parcurs s-a considerat că
mijloacele de comunicare în masă existente nu mai fac faţă, că avem
nevoie de noi posturi de radio şi televiziune: „Să fim informaţi de tot
ce se întâmplă în ţară şi-n lume!”... S-a reuşit astfel ca peste noapte
să apară zeci de posturi de televiziune ale căror programe s-au
521
dovedit a fi mult dăunătoare atât pentru generaţia tânără, cât şi pentru
cea vârstnică. Nu au întârziat să apară consecinţele: agresiuni, furturi,
tâlhării, violuri, jafuri, sechestrări de persoane, înşelăciuni şi alte
manifestări nespecifice poporului nostru. Consider că Biserica ar fi
trebuit din capul locului să se implice cu putere, astfel că pe cale
legislativă să fie interzise toate manifestările specifice care
influenţează direct şi nemijlocit la degradarea morală a întregii
societăţi româneşti, cu precădere a tineretului.
Situaţia din ţară, arătată în linii mari mai sus, este cunoscută şi
suportată cu răbdare de toată populaţia ţării. În această perioadă,
milioanele de alegători, prin aleşii lor, trebuiau să se implice activ în
crearea de unităţi productive şi locuri de muncă corespunzătoare şi
nu să umble bezmetici peste graniţele ţării în căutarea unui loc mizer
de muncă. Nepăsarea şi incompetenţa şi-au spus cuvântul. Pentru a
nu se întinde coarda prea tare şi a nu ajunge cuţitul la os, pe măsură
ce fabricile se vindeau, muncitorilor li se ungeau ochii cu ceva
compensaţii; aşa, ca să tacă din gură. S-a inventat pensionarea
anticipată, s-a popularizat pensionarea pe caz de boală – atât de grea
şi istovitoare a fost munca la noi, încât după disponibilizare toţi
solicitanţii s-au încadrat în normele de pensionare pe caz de boală –,
s-a extins noţiunea de handicapat şi au apărut alte tertipuri de motive,
astfel ca, până la urma-urmelor, şi nevăzătorii au putut obţine carnet
de conducere a maşinii...
Pentru ca ura, dispreţuirea şi înjosirea naţiunii române să fie
duse până la capăt, s-au tras sforile astfel ca ţigănimea să fie
amestecată cu românimea, măsluindu-se un concept de botez spre a
se naşte noţiunea de rrom alături de cea de român. În toată istoria
noastră, nimeni nu şi-a putut închipui că se va putea ajunge la aşa
ceva. Europa nu ne-a cerut acest lucru, imaginea românilor în Europa
fiind afectată considerabil. Fala şi mândria ţiganilor de a se numi
rromi s-a dus ca fulgerul până la capătul lumii.
S-a considerat că noul imn naţional „Deşteaptă-te române...
din somnul cel de moarte”, adoptat cu însufleţire de tinerii şi copiii
care au înfăptuit Revoluţia din 1989, va avea un efect energizant –
aşa cum s-a întâmplat în istorie –, reuşind să mobilizeze milioanele
de oameni pentru înfăptuirea unor reforme demne de epoca în care ne
522
aflăm. După cum se vede, imnul nu şi-a atins ţelul, nu s-a înfăptuit
nicio reformă care să schimbe viaţa oamenilor în bine. De altfel, nu
văd ce reformă s-ar mai putea face, decât reformarea clasei politice
din ţara noastră formată – cu mici excepţii – din oameni a căror
valoare este submediocră. Niciodată n-au ajuns pe scena de aur a ţării
atâţia neaveniţi câţi au ajuns în zilele noastre. Democraţia oferă
cetăţeanului arma cea mai puternică pentru a se apăra împotriva
tuturor abuzurilor care se săvârşesc împotriva sa: votul! N-ai ştiut să-
ţi foloseşti acest drept şi armă pentru a învinge, te faci părtaş alături
de cel pe care l-ai votat, spre nenorocirea ta şi a semenilor tăi. Se
vede că cetăţenii ţării noastre nu s-au folosit de acest drept, încât nici
după peste 20 de ani, după atâtea legislaturi, să nu-şi dea seama de
pericolul spre care se îndreaptă ţara, de incapacitatea şi mediocritatea
acelora pe care i-au votat legislatură după legislatură... Dacă cetăţenii
ţării n-au fost în stare să înveţe toate cuvintele din Imnul Naţional,
două cuvinte puteau să reţină: Deşteaptă-te române! Ar fi fost
îndeajuns pentru a se evita situaţia în care ne aflăm.

***

Nepoate dragă..., ar mai fi multe de spus pentru că, într-o

perioadă relativ scurtă, s-au întâmplat atât de multe lucruri năucitoare
pentru existenţa naţiunii noastre, încât cu greu şi pe umerii voştri
rămân de îndreptat lucrurile la demnitatea pe care o merită poporul
nostru. Noi, generaţia care astăzi suntem „pe ducă ”..., am primit ca
zestre – în lada de aur a neamului – de la moşii şi strămoşii noştri, o
Românie întregită în hotarele ei fireşti, o conduită morală de profund
respect faţă de instituţiile statului de drept, o economie capabilă să
menţină la un nivel ridicat valoarea de aur a leului românesc, apreciat
pe toate pieţele europene şi nu numai.
În zadar ne-am luptat jertfindu-ne tinereţile prin închisori
pentru menţinerea şi transmiterea pe mai departe generaţiilor
următoare a zestrei primite; nu a fost cu putinţă. Împrejurările interne
şi externe ne-au fost potrivnice, duşmănoase. Speranţa mea şi a celor
care astăzi nu mai sunt în viaţă se sprijină în Voi, cei care ne veţi
urma, să reaşezaţi la locul cuvenit instituţiile statului de drept, în aşa
523
fel încât justiţia să fie Justiţie, şcoala să fie Şcoală, biserica să fie
Biserică, armata să fie Armată, parlamentul să fie Parlament,
preşedintele să merite pe deplin a fi Preşedintele Ţării. O să vă fie
greu, dragă nepoate, pentru că destrăbălarea este într-un fel
generalizată la nivelul întregii ţări. Numai printr-o muncă
perseverentă, asiduă şi de durată, cu multă dragoste de ţară şi unitate
frăţească se poate realiza măcar parţial ceea ce în anii din urmă s-a
uzurpat. Istoria ne învaţă că cine nu-şi cunoaşte trecutul este ca şi
când nu şi-ar cunoaşte părinţii, familia şi neamul. Numai cunoscând
îndeaproape trecutul ţării noastre, efortul, greutăţile şi jertfele
înaintaşilor noştri pentru înfăptuirea statului naţional unitar se va
putea porni cu hotărâre, bărbăţie şi curaj la înfăptuirea dezideratelor
menţionate mai sus.
Supărarea noastră, a celor care ne-am jertfit viaţa pentru un
ideal care nu se regăseşte în viaţa oamenilor de astăzi, să fie un
îndemn la luptă pentru Voi, cei care ne veţi urma, o mărturie în faţa
istoriei „că un popor nu moare când veacuri a luptat necontenit”
pentru afirmarea sa de a fi şi de a se menţine ca stat suveran şi
independent, alături de celelalte state ale lumii. Să vă aplecaţi fruntea
în semn de recunoştinţă şi îndemn la luptă la mormintele lui Ştefan
cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi ale
altor voievozi ale căror jertfe stau la temelia Statului Naţional de
astăzi. Voi, care ne veţi urma, nu vă faceţi vinovaţi de starea în care a
ajuns Ţara după revoluţie. Aveţi dreptul şi datoria de a vă menţine cu
fruntea sus ori unde vă veţi afla, sub imperiul înălţător al
îndemnurilor: „Noi suntem români,/ Noi aici pe veci suntem stăpâni.
Şi să răspundeţi cu înflăcărare la chemarea strămoşilor noştri, că
„Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere,/ Unde-s doi puterea
creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte”!

Suceava, 1 aprilie 2013

61 de ani de la arestarea mea în Bucureşti, 1 aprilie 1952

524
FOTOGRAFII
cu explicații în carte

525
526
 1. Poiana Slatinei şi hrapa din spatele ei (august 1970) văzută din
vârful Runcului – o podoabă a naturii... (pag. 26 – din carte)

2. Casa noastră de la ţară nu face excepţie faţă de cele ale vecinilor,

este una obişnuită, cum se făceau prin 1920... (pag. 495)
527
3. Pe după Sf. Neculai, într-o zi cu viscol, numai ce-l văd şi pe
tătuţa că apare printre troieni cu mustăţile îngheţate şi cu un
pachet mare în spate. Mi-a adus de toate... (pag. 67)

528
 4. Bucureşti, 29 februarie 1948
În timp ce... populaţia scrâşnea din dinţi şi nu avea curajul să ia
atitudine... (pag. 212), acţiunea noastră anticomunistă – ultrasecretă
– „Foc mocnit”, iniţiată începând cu 1946 la Stulpicani şi
continuată la Bucureşti, se extindea pe zi ce trecea. Foto: în
apropiere de Institutul de Ştiinţe Economice, cu fraţii Chiribaşa,
stânga – dreapta.
529
 5a
5.a şi 5.b Bucureşti, aprilie 1949. Cu colegii de grupă, în faţa
Institutului de Ştiinţe Economice; o bună parte din colegi făceau
parte din acţiunea noastră anticomunistă „Foc mocnit”.

5b

530
6. Bucureşti, 29 mai 1965, în Aula Institutului de Ştiinţe Economice.
Revederea după 15 ani de la absolvirea facultăţii: Domnul profesor
Boiangiu. într-un gest necontrolat de bucurie, a exclamat: „Pierdut
a fost şi s-a aflat”... (pag. 474)

531
 7. Şantierul de la Negrileasa, 1964
...am fost luat de pe şantier dintre muncitori de mai multe ori de
Securitate şi purtat pe drumuri întortochiate de munte, în continuare
anchetat la Postul de Miliţie Negrileasa... (pag. 471)

532
 8. La casa miresei, 23 aprilie 1966
...mireasa a fost îmbrăcată într-un costumaş alb, care a putut fi
purtat în continuare pe timp de vară... (pag. 493)

9. A doua zi, duminică 24 aprilie, pe la ora 10..., în curtea bunicii

încă se mai cinstea... Vasile Batalan cu „vioara lui de aur”...
(pag. 494)
533
 10. Aprilie, 1966. După nuntă, în grădina casei, împreună cu
părinţii mei.

11. Iaşi, mai 1966. Excursii prin împrejurimi... şi capitala Moldovei,

unde Ioana şi-a petrecut anii de studenţie... (pag. 496)
534
 12. Poiana Slatinei, 26 aprilie 1966. Cu Ioana la izvorul de sub
dâmbul unde am avut coliba de vară în timpul copilăriei...(pag. 495)

535
 13a

13.a şi 13.b An de an ne-am petrecut concediile şi vacanţele

copiilor... când la Stulpicani, când la Eforie Sud... (pag. 497)

13b

536
 14a

14.a şi 14.b Întreprinderea de Reparaţii Auto Suceava, aprilie 1988.

Masa festivă cu prilejul ieşirii mele la pensie...

14b

537
15. Casa părintească de la Stulpicani – cu fântâna de apă în faţă –
locuinţa noastră de vară, aranjată să rămână un „mic muzeu”
pentru urmaşii noştri.

538
 16a

16.a şi 16.b ...Credinţă în Dumnezeu, nu prea... şi nici timp să...

...am căutat să respect Legile Lui... (pag.496)
Imagini din casa părintească - Stulpicani - 2013.

16b

539
17. ...Ne-am asigurat o locuinţă bună în oraşul Suceava, după care
au urmat copiii: speranţa şi dorinţa noastră fierbinte... (pag. 496)
Holul la intrarea în apartamentul din Suceava, aranjat în stil
tradiţional bucovinean

540
18. ...Vară sau iarnă, de pe gangul casei îţi apar în faţă atât
sălbăticia pădurilor cât şi... (pag. 495) Stulpicani, mai 2013

541
542
 Refacerea călătoriei
În urmă cu aproape 8 ani, în anul 2005, suceveanul (ivit pe
lume la Stulpicani) Filaret N. Toma lansa o amplă (peste 500 de pagini)
şi densă carte de „amintiri”, cum erau denotate mărturiile sale, carte
numită „Pe drumul pavat cu ghimpi” (Editura Lidana, Suceava). Într-o
variantă succintă, spuneam la acea vreme că „Pe drumul pavat cu
ghimpi” al lui Filaret N. Toma rememorează şi fixează în istorie un
destin, pe care vremuri tulburi şi oameni ai acestor vremuri l-au purtat –
ameninţându-l mereu, dar fără să-l supună sau să-l răpună – de la
Stulpicani la Bucureşti-Rahova, Jilava, Dej, Gherla, Aiud, Periprava...
spre o îndelung amânată şi foarte târzie revenire la matcă.
Cartea, care şi-a ocupat curând locul cuvenit în bibliografiile şi
colecţiile documentare de scrieri anticomuniste (în una dintre ele am
întâlnit-o alături de alte peste 700 de volume şi fac această precizare din
perspectiva convingerii că istoria trăită şi mărturisită – dar cumva
rămasă încă „paralelă” cu cele oficiale; şi încă destul de tainică, destul
de murmurată şi şoptită – conţine informaţii numeroase şi foarte diverse,
de natură să impună în sensul unei reevaluări ştiinţifice, cât mai
obiective şi nuanţate, a istoriei unei perioade nebuloase din destinul
ţării), a fost şi este receptată ca atare. Bunăoară, prezentată cititorilor
ieşeni de scriitorul Vasile Diacon, scriitorul Constantin Blănaru relata în
chip de cronicar că „Pe drumul pavat cu ghimpi” sensibilizase prin
expresivitatea evocării. Într-o recenzie publicată în revista „Ramuri”,
prof. univ. dr. Sonia Cuciureanu de la universitatea craioveană spune
printre altele că „Pe drumul pavat cu ghimpi” constituie „o mărturie
tulburătoare a dramei unui întreg popor constrâns să accepte prin
intimidare domnia brutei şi a nonvalorii”. Ea preciza că, supravieţuitor
al gulagului comunist, „Filaret N. Toma nu face literatură, nu este un
om al condeiului. Dar este un Om puternic şi, la 80 de ani, depune
mărturie, îndrăznind să sfideze pe cei care, după zece ani de chinuri, au
îndrăznit să-l ameninţe...”. Sonia Cuciureanu precizează că el vorbeşte
în numele a „sute de mii de români care n-au «bătut palma» cu
duşmanul cotropitor” (p. 498), deschizând una dintre paginile tragice ale
acelei istorii „care nu se învaţă la şcoală”.
La rândul său, cercetătorul rădăuţean Vasile I. Schipor de la
Institutul „Bucovina” al Academiei Române, îl adaugă pe Filaret N.

543
Toma „memorialiştilor Bucovinei” (alături de cei care reconstituiseră
anterior viaţa din spaţiul concentraţionar comunist: Dumitru Nimigeanu,
Aniţa Cudla-Nandriş, Ilie Ilisei, Ioan D. Popescu, Vasile Lazăr, Vasile
Blănaru-Flamură, Teodor Mardare Gherasim, Dumitru Oniga, Gavrilă
Vatamaniuc, Marioara Cenuşă, George P. Motrescu, George
Ungureanu). considerându-l „martor şi mărturisitor talentat” şi
deţinătorul unei „conştiinţe rare a apartenenţei sale la un model
cultural”. Printre altele, Vasile I. Schipor sesizează că autorul (care este
receptat a veni dintr-o „adevărată dinastie” de oameni ai satului
bucovinean de la munte) exploatează „motivul drumului”, realizând „o
frescă a vremii sale frământate, marcate dramatic de evenimente şi
procese politice, sociale, economice”.
Şi iată că, anticipând textele şi ilustraţiile cuprinse în această
nouă carte, Filaret N. Toma şi-a reluat recent drumurile (de la cel în
Poiana Slatinei, de exemplu, până la cel la editură), în scop simbolic şi
concret. Şi aceasta la o vârstă la care puţini se mai încumetă la drumuri!
Pentru a ajunge încă o dată prin locuri ale copilăriei şi, totodată, unele,
în care a simţit prigoana; pentru a retrăi ani şi clipe, într-un mod tainic şi
emoţionant. Pentru a mărturisi din nou, înspre familie mai întâi –
potrivit convenţiei instituite de carte – ce şi cum a trăit, cum a perceput
lumea, cum ar dori să o lase ori, mai ales, să o ştie preschimbată. Pe de
altă parte, dacă am evalua doar textele, aşa cum s-au alcătuit, am putea
presupune că revenirea simbolică în pădurile din munţii de deasupra
Stulpicanilor e şi un pretext-introducere pentru şirul de sentinţe dure pe
care autorul le formulează, potrivit percepţiei sale, la adresa celor care
au condus ţara în ultimii douăzeci de ani şi mai bine şi a românilor în
general. Dacă revederea unor locuri pe care le-a cutreierat în copilărie şi
tinereţe îi provoacă observatorului, în cele mai multe cazuri, impresia
abandonului ordinii de odinioară, ce se poate asocia, desigur, şi unei
„vârste de aur”, atunci când critică situaţia politică, economică şi socială
a ţării sau rescrie câteva file de istorie ce lipsesc din manualele de istorie
Filaret N. Toma manifestă o îndârjire anume. Pe care şi-o justifică
simplu şi clar: „În zadar ne-am luptat jertfindu-ne tinereţile prin
închisori!”.

L.D. Clement

544
545
546
ISBN 978-606-8160-74-0