Povestirea

Hanu Ancuței
De Mihail Sadoveanu

Povestirea este o specie a genului epic, în care faptele sunt

prezentate cu un pronunțat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator sau participant direct
la întâmplările relatate.
Particularitățile povestirii :
- importanță acordată autorului;
- accentul pus pe întâmplări și situații, mai puțin pe personaje;
- caracterul subiectiv ;
- evenimentele sunt prezentate de obicei dintr-o perspectivă subiectivă;
- esențial în actul povestirii este nararea unor fapte care să stârnească interes, urmărindu-
se spectaculosul, senzaționalul;
În povestire observăm uneori îndepărtarea de unele date ale
realului. Asistăm adesea în povestire la un adevărat ceremonial: apariția povestitorului,
motivarea împrejurărilor care declanșează povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea
atenției auditorului. Este construită de asemenea o atmosferă prielnică.
Hanu Ancuței, operă de maturitate, poate fi cea mai strălucită
creație lirico – epică a lui Mihail Sadoveanul. Volumul conține nouă povestiri, relatate într-un
singur loc, la Hanu Ancuței, de către țăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă și
petrecere, fiind ei înșiși participanți direct sau martori ai evenimentelor narate.
Întâmplările au loc în vreme veche, în timp mitic. Povestirile au o
structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorului la întâmplarile relatate, iar
locul de desfășurare a acțiunii este hanul Ancușței sau împrejurimile lui. În volumul Hanu
Ancuței, Mihail Sadoveanu recurge la tehinica literară numită poveste în poveste sau povestire în
ramă, deoarece firul epic al volumului este alcătuit din istorisiri narate de fiecare dată de către
unul dintre oaspeții ce poposeau la han pentru odihnă și petrecere. Povestitorii sunt ei înșiși
participanți direct sau martori ai evenimentelor narate și mai rar doar mesageri ai întâmplărilor
povestite și devins, pe rând, narator sau ascultător al întâmplării relatate.
Timpul narativ are doua valențe: una este definită de timpul
povestirii, totdeauna în prezent, iar celălalt precizează timpul povestit, un plan al trecutului, al
faptelor întâmplate în vreme veche, în timp mitic românesc. Perspectiva spașială se definește
topos reprezentat de hanul Ancuței și împrejurimile lui, loc de popas, ocrotitor, unde se petrec
majoritatea întâmplărilor relatate.

1
Povestirea

Toate cele nouă povestiri sunt construite ca ”narațiune în ramâ„ sau

”povestire în povestire„ sau „ancadrament”, rama fiecărei povestiri fiind realizată din câteva
elemente comune, care definesc unitatea volumului:
- Locul de popas și de petrecere ( topos ) este hanul Ancuței, unde se și întâmplă
majoritarea faptelor relatate în povestiri;
- Personajele sunt țărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate
întâmplările și evenimentele respective;
- Hangița, atât Ancuța cea tânără, cât și mama ei ,,cealaltă Ancuță” constituie simbolul
acestor locuri de legendă;
- Ritualul ce se desfășăară la hanul Ancuței este acelși în cele nouă povestiri: lăutarii
cântă între două istorisiri, iar înaintea fiecăreia creează un moment de liniște, o
atmosferă de vrajă și emoție: se aduc pui fripți pe țiglă, se bea vin în căni noi, după se
se sparg cele vechi; plăcintele aduse de către Ancuța
- Personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum
sunt comisul Ioniță și fermecătoarea hangiță Ancuța
- Toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp al credințelor
strămoșești, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate în
conștiința și spiritualitatea țărănească

Mihail Sadoveanu a scris nouă povestiri distincte, fiecare dintre ele fiind
individualizată prin câteva particularități, ceea ce constituie diversitatea volumului Hanu
Ancuței.Cele nouă povestiri sunt de sine stătătoare, subiectul fiecăreia nu are legătură cu al alteia
și fiecare are un titlu anume. Fiecare povestire este o altă specie literară, fiecare povestitor are
modul său specific de a relata întâmplarea și de a stârni interesul ascultătorilor.

2
Povestirea

Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

“Fantana dintre plopi: – este a patra povestire din volum, iar naratorul este
căpitanul de mazili Neculai Isac.
Narațiunea este subiectivă, la persoana I, cu focalizare intelectuală și
implică două planuri: prezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat) și autoanaliza
faptelor din perspectiva maturității (timpul naratiunii).
Timpul și spațiul- naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinerețe în
urmă cu peste 25 ani “pe aceste meleaguri”.
Tema- iubirea tragică (o poveste de iubire care a avut rol de inițiere, de
maturizare pentru tânărul de odinioară.
Acțiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele
subiectului.

Expozițiunea- “într-o toamnă aurie”, Neculai Isac duce vinuri în ținutul

Sucevei și face popas la Hanul Ancuței. Plimbându-se pe malul râului Moldovei întâlnește o
ceată de țigani. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerșetor, iar privirile îi sunt atrase de o
țigăncușă de 18 ani care se scaldă.

Intriga- frumusețea fetei (despre care afla că se numeste Marga) îl

tulbură și el le dă celor 2 cate un ban de argint.

Desfășurarea acțiunii- fata îl caută în a doua zi la han pentru a-i arăta

ciubotele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi și își
promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă
marfa.

A doua întâlnire are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturisește că

Hasanache o trimisese la Han ca să-l seducă, iar planul era ca țiganii să-l omoare și să-i ia banii
de pe marfă.

3
Povestirea

Punctul culminant- deși e constientă că va fi omorată pentru că i-a

trădat, fata îl avertizează de pericol. Tânărul fuge călare, scapă cu viață, dar o prăjina aruncată de
următori îi scoate un ochi.

Deznodământul- însoțit de cărăușii de la han, el revine la fântână, unde

sângele proaspăt de pe colacul de piatră e semn că fata fusese ucisă cu cruzime și aruncată în
fântână.

Personaje- Neculai Isac este personajul narator, el relatează întâmplarea

din perspectiva tânărului neștiutor, dar însoțește povestirea de analiza faptelor și condamnarea
întâmplărilor: “Eram un om buiac și ticălos”(autocaracterizare). Are defectele specifice vârstei:
naivitatea și lipsa de experiență.

Portretul fizic al maturului e realizat prin redarea vestimentației, ce

reflectă satutul său social: avea rang nobiliar, era mazil. De abia la sfârșit își înțelege vina.

Marga- e o eroina tragică, un personaj exemplar, simbolic, deoarece

e capabilă să se jertfească pentru a-l salva pe bărbatul iubit. Este personaj romantic (excepțional
în situații excepționale). Inițial e umilă, se supune cetei de țigani, dar la sfârșit ea se dovedește
capabilă de gesturi superioare (evoluează).

Limbajul- principala trasatură este oralitatea, creată prin cuvinte

populare, arhaice, reginale. Se folosesc figuri de stil care dau expresivitate limbajului.