Ion Barbu este al treilea titan al liricii interbelice dacă ținem cont de anul debutului editorial, cu volumul Joc

secund, 1930. Lirica sa se integrează grupării moderniste prin toate caracteristicile definite de concepția lovinesciană
și de critica ulterioară. Riga Crypto și lapona Enigel este o capodoperă a epocii, o creație de maximă orginalitate de
compoziție și de viziune. Textul se integrează celei de a doua etape de creație barbiană, baladică și orientală, numită
astfel datorită atmosferei și datorită aparentului caracter narativ care apropie textul de o baladă cultă. Poezie de
cunoaștere, textul își ascunde/încifrează mesajul sub conotațiile simbolurilor ermetice.
Un prim ideal pe care îl (re)afirmă toată poezia modernistă de valoare este ruptura de tradiție,
extinderea/lărgirea surselor de inspirație a liricului (estetica urâtului la Arghezi, miticul redimensionat filosofic la
Blaga, simbolismul ermetic al geometriei și chiar al astronomiei la Barbu) și abordarea temelor nobile ale literaturii
clasice dintr-o perspectivă neașteptată/inedită, șocantă/derutantă pentru gustul estetic comun, ori polemică față
de viziunile poeților anteriori. Din acest punct de vedere, poezia Riga Crypto și lapona Enigel este o replică dată
poemului eminescian Luceafărul, o dovadă de intertextualitate care a urmărit să inverseze rolurile și mesajul din
textul romantic. Ca dovadă, răsturnarea de perspectivă este una readicală: omul superior e aici întruchipat de laponă,
iar ea, spre deosebire de Hyperion care cerea dezlegarea de nemurire pentru a cunoaște iubirea alături de o
muritoare, conștientă de diferența dintre două lumi, nu vrea să renunțe la idealul ei de cunoaștere, soarele. Ființa
inferioară e aici de condiție subumană în persoana regelui ciupercă. Condamnat la aceeași nepuțință de a-și depăși
condiția, ca și Cătălina, el este totuși capabil de sacrificiu de sine când îi cere laponei să-l culeagă.
O altă caracteristică modernistă este încifrarea mesajului, caracterul ermetic al textului. Tropii joacă un rol
esențial în acest sens. Astfel, alături de personificarea lumii vegetale cu ierarhia ei, în vârful căreia Crypto e un
damnat pentru că respinge ritmul/mecanica devenirii comune (Și răi ghioci și toporași / Din gropi ieșeau, să-l
ocărască, / Sterp îl făceau și nărăvaș / Că nu voia să înflorească), metafora și simbolul, prin aparența lor de concret,
plasticizează noțiuni abstracte și conferă un triplu câștig. Sunt dovada inovației lexicale, seducătoare prin inedit , a
capacității de abstractizare și intelectualizare a lirismului și aduc o mare doză de ambiguitate imaginilor ,
deschizând textul spre variante multiple de interpretare. Poezia modernă se adresează minții cel puțin în aceeași
măsură în care se adresează sufletului, lansându-i o provocare. Imaginile nu mai mai redau mimetic lumea, ci o
recompun fantezist după o logică... oarecum “ne/ilogică într-un mod sublim” 1. Luată în sens propriu, povestea tenției
unei ciuperci către o ființă umană este lipsită de sens. Decriptând tropii, ea devine o parabolă/ meditație profundă
despre limitele (ființei inferioare) și nelimitele (ființei superioare) cunoașterii.

Tema adâncă a poeziei barbiene este cunoașterea și implicațiile aspirațiilor de depășire a condiției. Viziunea
poetică decurge numai din interpretarea alegoriei, căci textul valorifică lirismul obiectiv prin care personajele lirice
devin simboluri pentru două tipuri umane: omul comun și omul superior. (La Eminescu ființa superioară era
imaginată în condiția astrală a luceafărului (Hyperion) sub care se ascundea geniul fără moarte și fără de noroc, căci
nu îi era îngăduită împlinirea erotică, iar ființa inferioară era întruchipată de muritoarea Cătălina, care inițial aspira
spre astre, dar, incapabilă de a-și depăși „cercul strâmt” al existenței terestre, își împlinea iubirea lângă un muritor de
rând, oferindu-i luceafărului o dură lecție.) La Barbu, omul superior este reprezentat de lapona Enigel, aflată într-o
călătorie inițiatică spre soare, simbol al cunoașterii absolute. Ființa inferioară este aici ilustrată în condiția subumană
a lui Crypto, regele-ciupercă, al cărui dat este implacabil: condamnat „la vecinic tron de rouă”. Această primă
imagine artistică anticipează că încercarea lui de ieșire din zona de umbră ar însemna alterarea/degradarea
ireversibilă (transformându-l în ciupercă nebună, după cum vom vedea). Ființa superioară este, în viziunea lui Barbu,
conștientă de incompatibilitatea dintre cei doi și rămâne fidelă aspirației sale spre desăvârșire, iar ființa inferioară
primește o lecție dură a neputinței de a-și depăși datul. O altă imagine care exprimă simbolic tema incompatibilității
dintre ființe care aspiră spre idealuri diferite, se regăsește în monologul final al laponei și are în centru motivul
soarelui în antiteză cu cel al umbrei (ambele cu conotații simbolice). Refuzul fetei e motivat prin aspirația sa către
ideal/absolut: Eu de umbră mult mă tem,// Mă-nchin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept / Și roata albă
mi-e stăpână, / Ce zace-n sufletul fântână. // La umbră numai carnea crește... Deducem că, pentru ea, existența strict
biologică, în lipsa spiritualității, e de neconceput, ar însemna moartea rațiunii.
Titlul poate funcționa ca o primă cheie de lectură, indicând nu un cuplu, ci ideea de parteneri incompatibili
într-o poveste cu tâlc adânc. Așadar, doar în aparență tema este iubirea, indusă prin referiri la sfera sematică a
nunții prezente și în planul ramei, și în planul poveștii alegorice (Crypto, mirele poenii, se supune unui ritual de pețire,
apoi, eșuând în nuntirea cu lapona, va rămâne să rătăcească cu Laurul-Balaurul). La Barbu însă, termenul de nuntă
are înțelesul de etapă de cunoaștere (după cum aflăm arta poetică Ritmuri pentru nunțile necesare).
1
Se confirmă astfel previziunile lui Macedonscki care afirma (părând că anulează prima regulă definită de Titu Maioescu pentru o
bună poezie: alegerea cuvântului cel mai puțin abstract) că, spre deosebire de proză, ”logica poeziei este însuși absurdul”

1
 Compozițional, poemul valorifică deplin original o tehnică narativă, a povestirii în ramă. Astfel, secvența din
incipit (primele 5 strofe) fixează un cadrul realist, al unei nunți umane, dar un moment dilematic ce se anunță în
strânsă legătură cu semnificațiile poveștii alegorice. Ambiguitatea rămâne o trăsătură esențială a limbajului poetic și
la Barbu, așa că versurile La spartul nunții, în cămară sau Ospățul tău limba mi-a fript-o ar putea face aluzie la o
nuntă care s-a anulat sau care, deși s-a realizat, dă de gândit celor din jur asupra compatibilității partenerilor.
Nuntașul fruntaș cunoaște acel cântec larg (despre laponă Enigel și Crypto) și îi cere menestrelului (mască a
poetului/creatorului) să-l zică într-o tonalitate anume: Azi zi-mi-l stins, încetinel, diferită de cea din trecut (Cu foc l-ai
zis acum o vară), deci mai adecvată unui moment critic în care se impune reflectarea asupra moralei/învățăturii.
Numai după parcurgerea planului alegoric/fantastic se pot lumina cheile de interpretare ale versurilor-ramă, care au
menirea să pregătească cititorul pentru receptarea adecvată.
Din secvența următoare imaginarul poetic ia forma unui scenariu alegoric (ca o parabolă) al unei povești
inițiatice. Inserția planului de poveste se face printr-o formulă similară celei de basm prin efectul stilistic al
imperfectului: Împărățea printre bureți/ Crai Crypo, inimă ascunsă. Astfel, plonjăm în atemporalitatea mitică:
Pe-același timp trăia cu el, / Laponă mică, liniștită, / Cu piei, pe nume Enigel. Acest plan este structurat pe mai multe
secvențe după aparența unui fir narativ: primele două secvențe (strofele 5-7 și 8-9) surprind statulul rigăi în lumea sa,
respectiv cel al laponei în lumea polară/boreală din care provine; a treia secvență (strofele 10-20), echivalând
declanșării unui conflict, conține dialogul fabulos dintre cei doi. Gradarea ideii poetice se realizează prin apelul la
cifra magică, legată de inițiere: trei chemări/oferte ale rigăi și trei refuzuri ale laponei. Secvența finală – care ar putea
constitui punctul culminant și deznodământul dilematicei înâlniri – e introdusă prin intervenția unei voci din afară,
epico-lirice, care relatează și comentează totodată, implicată afectiv, trasformările care au loc: - Plângi, precumite
Enigel (...) // Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om,
fiară bătrână, / Iar la ființă mai firavă pahar e gândul cu otravă.
Finalul poate frustra cititorul de neputința înțelegerii imediate sau certe a sensurilor. La un prim nivel de lectură,
balada pare legenda apariției ciopercilor otrăvitoare: Ca la nebunul rigă Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o (...)
Ascunsa-i inimă plesnește; / Spre zece vii peceți de semn, / Venin și roșu untdelemn / Mustesc din funduri de blestem .
Dar, raportate la tema cunoașterii, versurile se impun interpretate mai adânc. Nebunia lui Crypto ar putea să fie
văzută cel puțin în două feluri. Pe de o parte, ca o descoperire forțată a adevăratei lui esențe pe care el însuși a
refuzat să o cunoască râmânând pur (asemeni unui increat), căci nu voia să înflorească (adică să nuntească și să
rodească) alături de un exponent al lumii lui, visând tainic, în ignoranța sa de ființă interioară, la o parteneră mai
presus de condiția lui. Pe de altă parte, ca o pedeapsă pentru că a încercat să oprească din drum o ființă capabilă de
autodepășire, pentru orgoliul/cutezanța sa în încercarea de a-și depăși condiția, deci declanșând o vină tragică/un
hibrys. Ceea ce i se întâmplă lui Crypto – prin nuntirea cu buruienile (Cu măselarița mireasă / Să-i ție de împărăteasă)
și expunerea goliciunii (Să-l toace, gol la drum să iasă) – se poate interpreta de asemenea diferit/contradictoriu: fie
ca alienarea sa deplină (în sensul propriu, al nebuniei, de a nu putea suporta adevărul prea dureros că nu îi e dată
autodepășlirea), fie, ca o formă a trăirii frenetice/dionisiace în regnul său, acum acceptându-și esența/condiția
necunoscută sieși până atunci (știind că ciupercile simbolizează fertilitatea, viteza de regenerare/proliferare).
Într-o perioadă de sfidare a canoanelor de versificație, Barbu reinstaurează propriile canoane, venind însă
perfect în spiritului modernităţii, căci dă impresia unei înnoiri substanţiale a limbajului poetic. Și aceasta, prin
redescoperirea valenţelor poetice ale termenilor populari, regionali (puiacă, rigă, adăsta), care întreţin impresia de
timp mitic nedeterminat: Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul etc. Eufonia versurilor scurte de 8-7 silabe, cu
rimă încrucișată, se creează și la nivel fonetic prin asonanţe şi aliteraţii subtile (in i, de ex.), ducând chiar spre rime
interioare: “Ţi-am adus dulceaţă, iacă / Uite fragi, ţie dragi / Ia-i şi pune-i în puiacă”. Ritmul este predominant
iambic, iar în jocul rimelor semnalăm unele rare sau nobile, amintind de versul eminescian: “fruntaş / zice-l-aş,
“fript-o / Crypto”, inel/Enigel etc. ]
În concluzie, textul este o magistrală capodoperă modernistă, inepuizabilă ca interpretări. Însuși faptul că
dialogul dintre cele două ființe pare să se desfășoare în visul laponei, poate conduce la ideea că riga e doar o
ipostază/voce interioară a laponei, reprezintă capcana care ar opri-o din inițiere şi pe care ea şi-o reprimă/ucide.
Aceasta deoarece Enigel e înţeleaptă – “prea-cuminte” –, a ajuns la o înţelegere superioară. Pentru ea, care are
puterea să înfăptuiască ceea ce lumea ei abia visează (La lămpi de gheață, supt zăpezi, / Tot polul meu un vis
visează. / Greu taler scump cu margini verzi, / De aur, visu-i cercetează ), întâlnirea cu Crypto e doar o probă/o
capcană pe care o ocoleşte cu luciditate. Ea nu arată dispreţul/origoliul omului superior faţă de ființa care şi-a
dovedit inferioritatea, ci deplânge soarta rigăi: “Plângi, prea-cuminte Enigel!”, deplângând, în fond, natura duală a
oricărei fiinţe umane, aflată într-o veşnică oscilaţie între spiritual şi material, între raţional şi instinctual, între
cunoaştere şi trăire, viaţă şi moarte.