Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Recapitulare Clasa Vi
Recapitulare Clasa Vi
Textul literar prezintă o lume imaginară și transmite idei, dar mai ales emoții și sentimente, într-
un limbaj expresiv. Lumea imaginară a textului literar poate fi mai apropiată sau mai îndepărtată
de lumea reală.
Pentru a înțelege un text literar în care se relatează o întâmplare, cititorul trebuie să răspundă la
câteva întrebări:
Ce fac personajele?
Cuvântul-cheie reprezintă un substantiv sau un grup de cuvinte care numește aspectul cel mai
important dintr-un fragment. Într-un text pot fi identificate, de regulă, mai multe cuvinte-cheie.
Tema unui text oral sau scris este ideea centrală dezvoltată în cadrul acestuia. Pentru numirea
temei se folosește un substantiv. Printre temele literare frecvent întâlnite se numără: călătoria,
copilăria, dragostea, familia, natura, prietenia, școala. Uneori, titlul textului poate anticipa tema
acestuia.
Ideea principală este comunicarea prin care se transmite informația esențială dintr-un fragment
de text. Ideea principală poate fi exprimată direct în text sau poate fi desprinsă prin punerea în
legătură a unor informații conținute de text.
Pentru a formula ideea principală a unui fragment, se identifică mai întâi cuvântul-cheie, se
adaugă acestuia un predicat, apoi alte cuvinte, care împreună să răspundă la întrebarea despre
ce/cine este vorba în fragmentul delimitat?.
Planul simplu de idei cuprinde toate ideile principale ale textului, înlănțuite în ordinea apariției
lor în text. Identificarea și formularea ideilor principale ajută la înțelegerea textului.
Indicii de timp pot face trimitere la epoca, anul, ziua, momentul zilei în care se petrece acțiunea
ori la durata acțiunii.
Indicii de spațiu pot oferi informații referitoare la continentul, țara, regiunea, orașul, satul,
strada, casa în care se desfășoară acțiunea.
Personajul este o ființă umană, un animal sau un obiect însuflețit care participă la acțiunile
dintr-un text narativ literar. El este rodul imaginației unui autor și există doar în paginile textului,
nu și în realitate.
Personajul apare doar în textul narativ literar, nu și în cel nonliterar, unde acțiunea este realizată
de o persoană care există în realitate.
Un personaj poate participa într-o măsură mai mare sau mai mică la acțiunea prezentată într-o
operă literară. După rolul pe care îl are într-o operă literară, personajul poate fi:
episodic, când apare într-un singur episod sau în numai câteva episoade.
Trăsăturile unui personaj pot fi numite în text sau pot fi deduse din felul în care se comportă sau
vorbește personajul ori din ceea ce spun celelalte personaje despre el.
Textul descriptiv prezintă un obiect, o ființă, un cadru din natură sau un fenomen al naturii,
evidențiind părțile sale componente și trăsăturile particulare.
Textul descriptiv nonliterar prezintă în detaliu un obiect, o ființă, un peisaj din natură sau un
fenomen al naturii, evidențiind părțile sale componente și trăsăturile specifice acestuia.
Spre deosebire de textul descriptiv literar, care prezintă impresii, percepții subiective sau chiar
descrieri bazate pe imaginație, în textul descriptiv nonliterar sunt prezentate informații, date
concrete și reale privitoare la obiectul descris. Tonul folosit este unul neutru, iar limbajul este
precis, cu multe cuvinte aparținând câmpului lexical în care se încadrează tema descrierii.
Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două
persoane, obiecte, acțiuni, cu scopul de a evidenția unul dintre termeni.
Textul multimodal combină două sau mai multe modalități de comunicare pentru a transmite
informații: cuvinte, imagini, culoare, sunete, gesturi, mimică, lumină, mișcare, așezare în spațiu
etc.
Din categoria textelor nonliterare fac parte: reportajele, articolele, anunțurile publicitare,
interviurile, scrisorile, jurnalul, textele științifice, rapoartele etc.
GRAMATICĂ
principale, când sunt suficiente pentru existența unei propoziții (predicatul și subiectul);
Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată de predicat.
Alegerea sinonimului unui cuvânt depinde de contextul în care apare cuvântul respectiv.
Înlocuirea, într-un text, a unor cuvinte cu sinonimele lor nu trebuie să modifice sensul acestuia.
Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens opus. O pereche de antonime este compusă
din cuvinte care sunt aceeași parte de vorbire.
Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care se raportează la aceeași idee, putând să aibă formă
complet diferită sau apropiată. Ele aparțin aceluiași domeniu, având trăsături de sens comune,
dar și trăsături de sens care le deosebesc.
Vocalele sunt sunetele care se pronunță neînsoțite de sunete de sprijin și care pot forma singure o
silabă.
Vocalele din limba română sunt [a], [ă], [î], [e], [i], [o], [u].
Consoanele sunt sunete care nu pot forma singure o silabă și care se pronunță cu ajutorul unei
vocale.
Consoanele din limba română redate, de regulă, printr-o singură literă sunt: [b], [k], [d], [f], [g],
[h], [j], [l], [m], [n], [p], [r], [s], [ș], [t], [ț], [v], [z].
Semivocalele sunt sunete care seamănă cu vocalele, dar care nu pot forma singure o silabă.
Acestea se transcriu adăugând o căciuliță deasupra literei: [ĕ], [ĭ], [ŏ], [ŭ].
vocalele;
consoanele;
semivocalele.
Verbul este partea de vorbire care arată acțiunea, starea sau existența. Acesta își modifică forma
în funcție de timp, persoană și număr, adică este o parte de vorbire flexibilă.
persoana I – vorbitorul;
plural – folosit atunci când acțiunea este făcută de două sau mai multe persoane.
Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul consideră acțiunea,
fiind o categorie gramaticală. Acțiunile pot fi apreciate de vorbitor drept: • sigure, reale – Stă.
Iese. • posibile – Stai! Ieși!
Sunetele sau grupurile de sunete care indică persoana și numărul verbelor se numesc desinențe.
Într-o narațiune, imperfectul este folosit, de obicei, pentru descrierea cadrului în care se
desfășoară acțiunea, corespunzând situației inițiale, care este una de echilibru.
La modul indicativ, timpul imperfect, forma corectă a verbului a voi este: voiam, voiai, voia etc.
Formele cu r (vroiam, vroiai, vroia etc.) sunt greșite. Acestea apar în vorbire sub influența
verbului a vrea, care la imperfect are formele: vream, vreai, vrea etc.
Verbele care ajută la formarea unor moduri și timpuri se numesc verbe auxiliare. Verbul a
avea este un astfel de verb, cu forme specifice diferite de formele pe care le are ca verb
predicativ, adică verb ce poate fi singur predicat.
O formă verbală nepersonală este participiul, care arată o acțiune suferită de o ființă sau de un
lucru (învățat, ales). Participiul ajută la formarea unor moduri și timpuri și are, în această
situație, valoare verbală (Am terminat romanul.). Când este folosit singur, participiul devine
adjectiv (Caietul terminat este pe masă. Tema terminată a fost ușoară.).
Într-o narațiune din literatura de astăzi sau din comunicarea curentă și orală, perfectul compus se
folosește pentru a prezenta acțiunile, evenimentele.
Perfectul compus este alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a avea + participiul
verbului de conjugat (am ascultat).
Are același sens cu perfectul compus, fiind, în limba literară, timpul povestirii imaginare, la
persoana a III-a. Astăzi, în limba literară vorbită, acest timp a dispărut, luându-i locul perfectul
compus. Apare doar accidental, exprimând ironia: Vorbi și el!
Perfectul simplu este folosit curent în Oltenia, Banat, Crișana și o parte din Maramureș, dar cu
un alt sens, pentru că exprimă o acțiune terminată de curând, în ultimele 24 de ore.
Desinențele de perfect simplu sunt alcătuite din două părți: un segment -ră- (cu realizare zero la
singular) și un segment final, comun cu alte timpuri.
La persoana I, singular, în cazul verbelor terminate la infinitiv în -i, perfectul simplu are doi i,
primul indicând timpul și al doilea fiind desinență: dormii. La persoana a III-a, singular, are doar
un i, care arată timpul, desinența fiind zero: dormi∅. Verbul a pustii are la infinitiv doi i, așadar
la persoana I, singular, perfectul simplu se scrie cu trei i: pustiii.
Într-o narațiune, mai-mult-ca-perfectul indică acțiuni din plan secund, mai puțin importante.
Grupul de sunete care indică mai-mult-ca-perfectul este -se-, aflat după sunetul care indică
perfectul simplu.
O greșeală frecventă apare la persoana a II-a, singular, prin folosirea desinenței -i în loc de -
și: începusei, plecasei, în loc de începuseși, plecaseși. La persoana I și a II-a, plural, formele
fără -ră- sunt incorecte conform DOOM3.
Viitorul este alcătuit din forme specifice ale verbului a vrea + infinitivul verbului de conjugat.
În limba română mai veche, existau și forme inverse: veni-va. Uneori, între infinitiv și auxiliar
puteau fi intercalate și pronume: învăța-ne-va.
Are forme doar pentru persoana a II-a, singular și plural. Nu are forme specifice de timp.
Unele verbe au forme specifice la persoana a II-a, singular, formă afirmativă: Vino! Fă! Du! Zi!
Refă! Adu!
Verbul a fi are doi i la persoana a II-a, singular, forma afirmativă (Fii zilnic la antrenament!), în
timp ce la forma negativă are un i (Nu fi zilnic la antrenament!).
Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri,
acțiuni, stări sufletești, considerate în sens larg obiecte.
Substantivele sunt:
proprii, când denumesc individualități, cum ar fi: nume de persoane, de țări, de localități,
de ape, de sărbători etc. Acestea se scriu cu literă mare la inițială.
Substantivele pot fi:
Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut atât de vorbitor, cât și de ascultător.
Acest articol se adaugă direct la sfârșitul substantivului, formând cu acesta o singură unitate sonoră și grafică. La
masculin și la neutru, numărul singular, se leagă de substantiv prin sunetul de legătură -u- (de exemplu, băiatul).
Când este luat separat, articolul hotărât se scrie cu cratimă în locul unde se face sudura cu substantivul (vezi în
tabelul de mai jos).
Formele articolului hotărât sunt:
masculin feminin neutru
singular -l, -le, -a, -lui -a, -i -l, -lui
plural -i, -lor -le, -lor -le, -lor
Articolul nehotărât arată că obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut vorbitorului și
ascultătorului. Acest articol se așază înaintea substantivului, fiind un cuvânt scris separat.
Formele articolului nehotărât sunt:
masculin feminin neutru
singular un, unui o, unei un, unui
plural niște, unor niște, unor niște, unor
Subiectul este partea de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată de un predicat verbal.
cine aleargă?
↓ |
Pisicile aleargă.
Substantivul subiect este într-o strânsă relație cu predicatul, fiindcă ori de câte ori se definește
subiectul, se face referire la predicat și invers.
multiplu, atunci când este alcătuit din doi sau mai mulți termeni.
Termenii subiectului multiplu sunt legați prin virgulă sau prin cuvinte de legătură, precum și.
Termenii pot urma unul după altul sau pot fi despărțiți de alte părți de propoziție.
Verbul care în propoziție este predicat verbal se acordă în persoană și număr cu substantivul care
este subiect. În cazul subiectului multiplu, acordul cu verbul predicat se face totdeauna la plural.
Acordul verbului predicat se face doar cu substantivul subiect și nu cu alte cuvinte din
propoziție.
Pronumele este partea de vorbire care, într-o comunicare, ține locul unui substantiv (este un
înlocuitor, un substitut al substantivului).
persoana I – vorbitorul;
persoana a II-a – ascultătorul;
masculin – el, ei;
feminin – ea, ele.
Pronumele eu, el, ei, ele se scriu cu e și se pronunță la inițială cu ĭe, iar ea se scrie cu e
Repere
Pronumele personal de politețe arată respectul față de o persoană. Acest pronume are numai
persoana a II-a și a III-a și se diferențiază după gen doar la persoana a III-a, numărul singular.
singular plural
persoana a
dumneata (d-ta) dumitale (d-tale) dumneavoastră (dv., dvs., d-
II-a
dumneavoastră (dv., dvs., d-voastră) voastră)
Formulele reverențioase arată cel mai înalt grad de respect și se folosesc într-un limbaj oficial
și protocolar: Majestatea Voastră, Domnia Voastră, Preafericirea Voastră. Aceste formule
reverențioase au majusculă la fiecare dintre termenii componenți.
Lucrările normative au introdus ca pronume de politețe și cuvintele dânsul, dânsa, dânșii,
dânsele, acestea exprimând cel mai scăzut grad de respect. Regional, în Moldova, aceste
pronume au valoare de pronume personal: Scoate alivencile din cuptor și mănâncă din dânsele.
Adjectivul este partea de vorbire care exprimă însușirea unui obiect (lucru, ființă, fenomen al
naturii etc.).
Desinența indică modificarea formei adjectivului în funcție de gen și număr (bun, bună, buni,
bune ).
Adjectivele sunt:
Locul obișnuit al adjectivului este după substantivul determinat. Adjectivul poate să stea însă și
înaintea substantivului. În această situație, preia articolul hotărât de la substantivul determinat.
masculin feminin
pozitivul, care exprimă o însușire a obiectului fără ca aceasta să fie comparată; este
forma din dicționar a adjectivului (copil curajos);
comparativul, care exprimă însușirea unui obiect prin raportare la însușirea altui obiect
sau la însușirea obiectului într-un alt moment al existenței sale; comparativul este:
o de egalitate, construit cu ajutorul grupurilor de cuvinte tot atât de, tot așa de, la
fel de, deopotrivă de (copil la fel de curajos);
o de inegalitate:
absolut, când exprimă intensitatea la un grad maxim, fără o raportare la un reper; acesta
este:
sunt la origine (în limba latină) comparative sau superlative (superior, inferior, anterior,
posterior, optim, suprem, maxim, minim, superb etc.);
însușirea exprimată nu poate fi modificată (complet, unic, principal, fundamental, veșnic,
viu, definitiv, colosal, uriaș, desăvârșit, gigantic etc.);
simple: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece;
atunci când sunt în relație cu alte numerale (Adu-mi o pungă cu aur și două cu
nestemate!);
când exprimă o unitate de măsură (Duhul din lampă s-a ivit după o secundă.).
la feminin: a doua.
complex, când este alcătuit din două sau mai multe propoziții.
În funcție de scopul comunicării, enunțurile
sunt asertive, interogative, imperative și exclamative.