Scena personajului colectiv, Alexandru Lăpuşneanul, Costache Negruzzi

„În vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcând semn, strigă:
− Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce cereţi? Şi pentru ce aţi venit aşa cu
zurba?
Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să
ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începuse a se strânge în cete-cete şi a se întreba unii pe alţii ce
să ceară. În sfârşit, începură a striga:
− Să micşoreze dăjdiile! − Să nu ne zapciască!
− Să nu ne mai împlinească! − Să nu ne mai jăfuiască!
− Am rămas săraci! − N-avem bani! − Ne i-au luat toţi Moţoc! − Moţoc! Moţoc! − El ne
beleşte şi ne pradă! − El sfătuieşte pre vodă! − Să moară!
− Moţoc să moară! − Capul lui Moţoc vrem!
Acest din urmă cuvânt găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate
glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Moţoc vrem»”.