©Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Târgu Mureș 2022

Reproducerea conținutului acestei publicații, integrală sau parțială, în forma originală sau
modificată, precum și stocarea într-un sistem de regăsire sau transmitere sub orice formă şi prin
orice mijloace sunt interzise fără autorizarea scrisă a autorului şi a Universităţii de Medicină,
Farmacie, Științe și Tehnologie din Târgu Mureş.
Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu explicativ sau justificativ, în articole,
studii, cărţi este autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a sursei.

1
 NICOLAE PLOEŞTEANU
LACRIMA BIANCA LUNTRARU

ELEMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ȘI PRIVAT

Manual pentru studenții de la Administrație Publică

2022

2
CUPRINS
Cuvânt înainte........................................................................................................6
ELEMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC.....................................8
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC. STATELE ȘI
RECUNOAȘTEREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL...............................8
Sumarul prezentării.......................................................................................8
Statele............................................................................................................8
Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională.............................................16
Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta................................................17
Importanţa „recunoaşterii” în dreptul internaţional.....................................18
Organizaţiile internaţionale.........................................................................22
Alte entităţi politice.....................................................................................26
Concluzii......................................................................................................28
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................32
SUBIECTE DE EXAMEN ȘI CRITERII DE BAREM..............................36
O ISTORIE ELEMENTARĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL.............42
I. INTRODUCERE......................................................................................42
II. PERIOADA ANTICĂ............................................................................42
III. EVUL MEDIU: ERA DREPTULUI NATURAL.................................45
IV. ERA CLASICĂ (1600-1815)................................................................48
V. SECOLUL XIX (1815-1919).................................................................52
VI. SECOLELE XX ŞI XXI (după anul 1919)...........................................61
VII. CONCLUZII........................................................................................67
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................68
SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM......................................................69
DREPTUL TRATATELOR INTERNAȚIONALE........................................76
INTRODUCERE.........................................................................................76
CONCEPTELE FUNDAMENTALE ŞI STRUCTURA............................77
STRUCTURA TRATATULUI...................................................................82
ÎNTINDEREA DREPTURILOR ȘI OBLIGAŢIILOR JURIDICE DIN
TRATAT.....................................................................................................90
PRINCIPIILE GENERALE ALE INTERPRETĂRII.................................92
REZERVELE LA TRATATE...................................................................100
CAUZELE DE ÎNCETARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE...105
CONCLUZII..............................................................................................109
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................109
SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM DE CONȚINUT........................111
RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR............................117
I. INTRODUCERE ȘI CONCEPTE SPECIFICE.....................................117
II. DE CE ESTE PREZENTĂ RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ ?
...................................................................................................................119
 III. RĂSPUNDEREA STATELOR: PROBLEMA CLASIFICĂRILOR ŞI
A CARACTERIZĂRII..............................................................................122
IV. ELEMENTELE RĂSPUNDERII STATELOR..................................130
C. Circumstanţele care înlătură caracterul ilicit: apărările sau cauzele
exoneratoare de răspundere.......................................................................140
V. CONŢINUTUL RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE.....................145
Alte consecințe și aspecte practice ale răspunderii internaționale: atitudinea
statului lezat şi a celorlalte state................................................................151
VI. CONCLUZII: VIITOAREA DEZVOLTARE A DREPTULUI
INTERNAŢIONAL AL RĂSPUNDERII.................................................155
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................156
SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM DE CONȚINUT........................158
ELEMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT.................................168
INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT..................168
Capitolul I : O abordare evolutivă succintă a legislației și surselor dreptului
internațional privat român după anul 1989....................................................168
Preliminarii................................................................................................169
Abordarea dreptului internațional privat dintr-o perspectivă constituțională
...................................................................................................................171
Chestiunea raportului dintre legea 105/1992, iar ulterior a dispozițiilor
cuprinse în cartea a VII-a din codul civil român, respectiv codul român de
procedură civilă, cu alte categorii de acte juridice....................................174
Incidența legilor speciale cuprinzând dispoziții de drept internațional privat,
în cadrul celor două etape..........................................................................176
Incidența dreptului Uniunii Europene.......................................................178
Câteva observații cu caracter general........................................................178
Capitolul II: Domeniul și Metoda Dreptului Internațional Privat.................180
Capitolul III: Sursele Dreptului Internațional Privat.....................................197
Secțiunea 1: Sursele interne.......................................................................198
Secțiunea a 2-a: Sursele internaționale.....................................................200
Secțiunea a 3-a: Sursele derivate din dreptul Uniunii Europene...............206
Secțiunea a 4-a: Scurte concluzii...............................................................211
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................212
Capitolul IV: Elementul de extraneitate........................................................214
1. Definiția elementului de extraneitate.....................................................215
3. Clasificarea faptelor juridice de atașare................................................215
4. Trăsăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate......................216
5. Scurte concluzii.....................................................................................216
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................216
Capitolul III: COMPETENȚA INTERNAȚIONALĂ..................................217
Secțiunea 1: Generalități............................................................................217
Secțiunea a 2-a : Corelația dintre regulile de conflict de jurisdicție și cele
de conflict de legi......................................................................................219
Secțiunea a 3-a: Regulile de competență internațională de origine unională
...................................................................................................................221
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................231
Capitolul VI: Dialogul normelor de conflict.................................................235
1. Noțiuni introductive privind norma de conflict.....................................235
2. Trimiterea și retrimiterea.......................................................................236
3. Retrimiterea în dreptul român...............................................................240
4. Ipoteze în care nu se aplică retrimiterea................................................241
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................242
Capitolul VII: FRAUDA LA LEGE ŞI EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ
INTERNAŢIONALĂ....................................................................................242
ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT..........243
3.FRAUDA LA LEGE..............................................................................246
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................246
Capitolul VIII: EFICACITATEA HOTĂRÂRILOR STRĂINE - 1094 -1110
C.proc. Civ.....................................................................................................247
1. RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE.........................247
5. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE.....................................250
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................251
Capitolul IX: Aprofundarea Regulamentului CE, nr. 2201/2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești..........................................252
A. Materia matrimonială...........................................................................252
B. Materia răspunderii părintești...............................................................256
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................260
 Cuvânt înainte

Acest manual este dedicat studenților de la specializarea Administrație Publică. Se

pune în primul rând întrebarea de către studenții de la Administrație Publică pentru ce anume
studiază o asemenea disciplină. Aici, trebuie făcute trei precizări importante. O primă
precizare este că studiul acestei discipline are o tradiție și s-a considerat de autori relevanți,
imediat după 1989 ca această disciplină să fie una specifică pentru specializarea de
administrație publică, specializare înființată imediat după trecerea României în regim
democratic, însă reflectă abordarea de către marii autori antebelici a dreptului internațional. În
al doilea rând, trebuie să se înțeleagă că disciplina cuprinde doar cele mai importante concepte,
principii și reguli din domeniul de studiu a două științe ale dreptului: dreptul internațional
public și dreptul internațional privat. În al treilea rând și poate cel mai important aspect este că
disciplina este corespondentul juridic și suportul înțelegerii fenomenului globalizării. Pentru
viitorii funcționari publici este importantă cunoașterea unor elemente de bază care să îi
permită accesul la informația necesară înțelegerii relații sociale care includ elemente de
internaționalitate. Spre exemplu, cum poate o unitate administrativ-locală din România să se
înfrățească cu un oraș dintr-o altă țară sau ce semnificație juridică are o hotărâre
judecătorească pronunțată în străinătate în ceea ce privește statutul juridic civil al unei
persoane de naționalitate română.
Manualul este alcătuit din două componente principale: elemente de drept internațional
public și elemente de drept internațional privat. În prima parte se tratează în special partea de
tratate internaționale, deoarece principalul mecanism prin care relațiile internaționale se
realizează în secolul XXI este tratatul internațional. În cea de a doua parte, elemente de drept
internațional privat, sunt evidențiate conceptele de bază ale dreptului internațional privat,
izvoare, raportul juridic de drept internațional privat, norma conflictuală, precum și diferite
domenii cărora le corespund norme conflictuale. În ambele situații sunt oferite subiecte de
examen. Partea de drept internațional public este deja publicată într-o formulă mai detaliată în
editura Universitară, dar am considerat că pentru a avea o abordare didactică adecvată învățării
este util să ofer pentru studenții de la administrație publică un singur suport de curs care să
cuprindă și elementele de drept internațional public și pe cele de drept internațional privat.
Componenta de drept internațional public este realizată în principal de Nicolae Ploeșteanu iar
componenta de drept internațional privat de Lacrima Bianca Luntraru.
Cum anume trebuie utilizat manualul în raport cu cerințele necesare evaluării
studenților? Manualul cuprinde toate conceptele de bază care se pretind la evaluarea finală și
pe parcurs a studenților. Însă, studentul trebuie să fie atent la prezentările orale din timpul
modului și să participe activ la seminarii, deoarece în cadrul acestora se vor oferi detalii atât
legate de subiecte cât și de conținutul descriptiv al cursurilor. Asemenea detalii nu întotdeauna
figurează în curs, deoarece ar fi fost o prezentare mult prea vastă dacă ar fi fost incluse
asemenea detalii pe de o parte și, totodată, în cadrul cursurilor și seminariilor se oferă adesea
exemple la zi prin care să se facă legătura cu conceptele de bază. Astfel, spre exemplu, în
perioada actuală se desfășoară războiul din Ucraina, oferindu-se numeroase situații care
necesită o evaluare din perspectiva dreptului internațional public. Ele sunt de interes, dar
pentru nivelul elementar de concepere a manualului și raportat la împrejurările temporale nu
au cum să fie cuprinse în acesta, dar sunt enunțate în cadrul cursurilor. Spre exemplu, situația
recunoașterii republicilor independente și efectele recunoașterii asupra statutului acestora;
aplicarea sancțiunilor internaționale în cadrul răspunderii juridice internaționale a statelor etc.
 ELEMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC. STATELE ȘI

RECUNOAȘTEREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Sumarul prezentării

Dreptul internațional este construit în principal de statele lumii și are ca scop final
reglementarea conduitei și relațiilor dintre State. Statele, ca entități materiale, preced în mod
natural apariția dreptului internațional. Cu toate acestea, din perioada în care asemenea entități
sociale au început să întrețină relații și să și le întemeieze pe reguli juridice, a fost necesar să
se identifice care dintre entități erau calificate drept State, pentru atingerea acestui scop. Ca
orice sistem juridic, dreptul internațional cuprinde reguli privind personalitatea juridică, care la
început erau dominate de caracteristicile faptice ale statalității.

Statele
Datorită afectaţiunii specifice dreptului internaţional şi elementelor unice pe care le
prezintă statele ca subiecte ale acestuia, ele sunt apreciate ca fiind subiecte „tradiţionale” ale
societăţii internaţionale, în sensul că ele sunt dramatis personae ale scenei internaţionale de la
originea sa. În privinţa altor entităţi, ţinându-se cont de fizionomia structurală a acestora, ele
sunt apreciate în doctrină ca fiind subiecte atipice de drept internaţional, în categoria acestora
fiind menţionate Sfântul Scaun, organizaţiile internaţionale şi, uneori, individul. Ceea ce
influenţează evoluţia dreptului internaţional în general şi, implicit, accepţiunile cu privire la
calitatea de subiect de drept internaţional sunt, pe de o parte, dinamica relaţiilor internaţionale,
dar, în acelaşi timp şi ceea ce este de evidenţă şi notorietate în doctrină şi în practica
internaţională şi exprimând chiar datul în dreptul internaţional: astfel, în mod tradiţional legea
internaţională îşi găseşte temeiul în viziunea societăţii internaţionale alcătuite din state
suverane, care au o putere suverană asupra teritoriilor lor, fapt ce a determinat crearea regulilor
juridice aplicabile între ele doar pe baza acordului de voinţă liber exprimat. Elementul central
al întregului sistem internaţional este această concepţie statală, deoarece de acest factor
depinde primordial funcţionarea şi viabilitatea lor. Această concepţie era direct inspirată din
dreptul privat, în care interesele private predomină şi se pot manifesta deplin atât timp cât nu
intră în contradicţie cu ordinea publică. Este incontestabil faptul că după cel de-al doilea
război mondial a avut loc o anumită schimbare în relaţiile internaţionale, de o manieră atât de
puternică încât şi-a pus amprenta asupra structurii şi dinamicii dreptului internaţional. Această
manieră se traduce prin crearea unor sisteme normative şi instituţionalizate ce se depărtează
oarecum de interesele suverane şi particulare ale unui stat în vederea servirii intereselor
omenirii. Tocmai de aceea, se constată o dezvoltare a diverselor ramuri din cadrul dreptului
internaţional, deoarece au la bază conceptul unui interes comun pentru omenire: protecţia
drepturilor omului, relaţiile de pace şi colaborare în întreaga comunitate internaţională,
conservarea biosferei etc. De altfel, finalitatea acestei evoluţii este previzibilă dacă ţinem cont
de unul din principiile de bază ale sistemului de drept, formulat de Ulpianus: „Publicum ius
est quod ad statuari rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem”. Şi pentru
acest motiv statele reprezintă subiectele principale ale dreptului tratatelor, fapt ce, în prezent,
considerăm că nu înseamnă a priori că sunt beneficiarele unor drepturi ci în primul rând că le
revine o responsabilitate vitală în cadrul societăţii internaţionale: aceea de a aşeza, prin
încheierea de tratate, relaţiile internaţionale pe temeiuri solide, fiabile şi viabile, astfel încât să
se conserve valorile universale şi naturale. Această formă de activitate statală manifestată prin
stabilirea de tratate internaţionale este consacrată expres şi prin Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor, ce vine să codifice o regulă existentă anterior în dreptul internaţional
cutumiar (customary law). Articolul 6 al Convenţiei dispune în acest sens că „orice stat are
capacitatea de a încheia tratate”. Detalierea elementelor acestei dispoziţii a revenit tot
doctrinei şi practicii internaţionale pe baza criteriilor oferite de dreptul internaţional cutumiar,
apreciindu-se că subiectele dreptului internaţional ar trebui să prezinte următoarele caractere:
– o structură centrală susceptibilă de a exercita un control autonom şi efectiv pe un teritoriu
dat;
– să aibă un teritoriu care nu aparţine sau nu mai aparţine unui alt stat suveran, cu o
comunitate ai cărei membri nu datorează supunere autorităţilor externe.
Sigur că, deşi aceste reguli prezintă o mare generalitate, există numeroase alte instrumente
juridice şi de cercetare la care specialiştii se raportează în determinarea unei entităţi statale. În acest
sens, sunt utilizaţi ca factori de importanţă maximă principiul efectivităţii şi atitudinea statelor
preexistente de recunoaştere sau nerecunoaştere a noii entităţi. În doctrina internaţională
prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip
statal este necesară întrunirea a patru elemente:
a) existenţa unui teritoriu determinat;
b) o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de membri);
 c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în următoarea
corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având personalitate juridică de tip statal
trebuie să aibă o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii
pe un anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată în acest
teritoriu, exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale. Este important de
menţionat aici faptul că exercitarea acestui control nu exclude cooperarea între state. Mai mult,
în prezent, evoluţia dreptului internaţional este marcată nu doar prin lărgirea domeniului de
competenţă a statelor, ce intervin tot mai mult în reglementarea unor domenii care în mod
obişnuit erau lăsate în seama iniţiativei private (învăţământul, sănătatea etc.), ci şi prin
modificarea concepţiei generale cu privire la rolul statelor. Tocmai pentru acest motiv, unul
dintre factorii importanţi ce limitează suveranitatea statelor îl reprezintă nevoia de neînlocuit
de a coopera între ele într-un număr crescând de domenii pentru soluţionarea unor probleme
majore. Nu întâmplător, unii autori aşează principiul cooperării în categoria principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional contemporan.
O tendinţă principală în mărirea numărului de subiecte cu personalitate juridică de tip
statal s-a manifestat îndeosebi în perioada primelor decenii ce
s-au scurs după cel de-al doilea război mondial, având ca suport procesul de decolonizare.
Acest proces a presupus, din punct de vedere juridic, recunoaşterea faptului că anumite
populaţii (naţiuni) sunt capabile să-şi determine singure statul de care să aparţină. Această
recunoaştere a fost făcută implicit prin consacrarea în Convenţiile privind drepturile omului, a
dreptului la autodeterminare şi de a dispune de ele însele. De altfel, acest principiu stă la baza
formării multor state moderne, dar în multe situaţii recunoaşterea lor nu a reprezentat un
interes comun al comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, în practica internaţională şi în
doctrină se apreciază că recunoaşterea unei noi entităţi ce se consideră de tip statal şi se
manifestă ca atare, nu are caracter constitutiv în ce priveşte personalitatea sa juridică
internaţională.

Raportul stat – organizaţii internaţionale.

Un alt fenomen de amploare l-a reprezentat înfiinţarea, extinderea şi sporirea de
anvergură a competenţelor organizaţiilor internaţionale, odată cu începerea secolului al
XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în categoria subiectelor de drept internaţional s-
au înmulţit şi tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Calificate ca fiind subiecte
derivate ale dreptului internaţional, acestea sunt create prin înţelegeri internaţionale de către
state pentru a atinge obiective comune. Potrivit doctrinei, statele deleagă o parte din puterea
suverană către organizaţie pentru ca aceasta să poată funcţiona într-un domeniu precis. Pe de
altă parte, potrivit unei opinii, înţelegerile făcute de organizaţii nu sunt „tratate” în sensul
precizat de Convenţia de la Viena (Michael Connely). Totuşi, Convenţia din 1986 confirmă
capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate internaţionale, implicit prin
dispoziţiile articolului 6 al acesteia. Dar, beneficiile tratatelor internaţionale încheiate de atari
organizaţii nu se vor răsfrânge asupra acestora ca părţi ale tratatelor, ci numai asupra statelor
ce l-au fondat şi le justifică existenţa, sub rezerva anumitor drepturi de natură procedurală.
Altfel spus, aceste organizaţii, deşi vor avea personalitate juridică internaţională, totuşi ele
rămân supuse voinţei fondatorilor lor, nereprezentând altceva decât „instrumente în serviciul
statelor”.
Există mai multe teorii ce privesc fundamentarea capacităţii organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate. Potrivit unei teze, statele fiind subiecte originare cu
capacitate deplină de a încheia tratate pot, implicit, să convină prin tratat la crearea unei
entităţi cu personalitate juridică distinctă proprie. Teza se corelează cu definiţia organizaţiei
internaţionale propusă de Comisia de Drept Internaţional: „o asociere de state constituită
printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Efectele constituirii unei
organizaţii internaţionale sunt evidenţiate şi de anumite surse juridice ce s-au format în
practica internaţională, deseori fiind menţionat Avizul consultativ dat de Curtea Internaţională
de Justiţie, la solicitarea Adunării Generale a ONU în 1949 asupra „prejudiciilor suferite în
serviciul ONU”. Potrivit Curţii, „50 de state reprezentând o largă majoritate a membrilor
comunităţii internaţionale au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate
posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută de ele”.

Raportul stat-individ în dreptul internaţional.

În discuţiile legate de sfera subiectelor de drept internaţional, îndeosebi în literatura de
specialitate mai recentă, s-a acordat interes problemei dacă individul poate fi situat alături de alte
subiecte ale dreptului internaţional. Cu toate acestea individul nu a fost recunoscut vreodată ca
având capacitatea de a încheia tratate internaţionale cu nici unul din subiectele de drept
internaţional. Printre argumentele principale se situează şi cel potrivit căruia tratatele internaţionale
impun obligaţii şi conferă drepturi doar statelor, iar nu indivizilor. Faţă de aceştia, tratatele
internaţionale nu au forţă juridică decât în măsura în care dispoziţiile lor sunt trecute în dreptul
intern de către însuşi statul ce-şi manifestă jurisdicţia şi competenţele asupra indivizilor. În
susţinerea acestei teorii, deşi nu are rol primordial, se uită totuşi faptul că la bază se află conceptul
de suveranitate a statelor în sensul cel mai deplin al acesteia. Or, în prezent modul de exercitare a
competenţelor statale sugerează faptul că s-au produs modificări în structura suveranităţii, cauzele
fiind diverse (ideea cooperării, ideea unui super-control, ideea de aplicare şi de exercitare unitară a
competenţelor la nivelul unor federaţii de state, uniuni de state etc.), iar legitimitatea acestor
mutaţii fiind conferită chiar prin încheierea de tratate în acest sens. Ca urmare, în prezent este
evident că individului i se recunosc anumite drepturi în planul relaţiilor internaţionale şi în legătură
cu celelalte subiecte ale dreptului internaţional public. Bunăoară, anumite competenţe procesuale
sunt de necontestat ca aparţinând individului, competenţe cum sunt, spre exemplu, cele consacrate
prin Convenţia de la Washington din 1907 prin care s-a creat Curtea de Justiţie Interamericană,
prin Convenţia a XII-a de la Haga din 1907, sau prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit practicii şi statutului Curţii Europene a Drepturilor Omului,
orice persoană având calitatea de victimă, în sensul Convenţiei, poate solicita tragerea la
răspundere a oricărui stat ce a ratificat Convenţia. Sigur că rolul individului în dreptul internaţional
a crescut considerabil, dezvoltându-se puternic ramura dreptului umanitar, insinuându-se tot mai
des ideea unei ordini politice mondiale în care normele internaţionale în materia drepturilor omului
să se bucure de o protecţie superioară. În spiritul acestei tendinţe se constată şi creşterea rolului
organizaţiilor non-guvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniul apărării drepturilor omului
(ex: Anti-Slavery Society, Amnesty International etc.).
În acest context, se pune în discuţie o problemă delicată: tratatele în domeniul
drepturilor omului au efect direct asupra indivizilor, generând în mod automat drepturi pentru
aceştia sau este necesară crearea unui mecanism indirect potrivit teoriei că obligaţiile sunt
create pentru stat şi apoi în baza dreptului acestuia individul are acces pentru exercitarea lor?
Pentru a identifica o soluţie pertinentă în acest caz, apreciem că este necesară o analiză
atentă a domeniului, pornindu-se de la concepţia conform căreia protecţia internaţională a
drepturilor omului nu poate fi descrisă fără a lua în considerare sistemele legale naţionale care
oferă prima linie de apărare şi care interferează într-un mod complex cu organizaţiile şi procesele
internaţionale.
De asemenea, este necesară o evaluare a normelor, organizaţiilor şi proceselor
internaţionale care contribuie la protecţia drepturilor omului. Ceea ce a fost relevant în
domeniul protecţiei internaţionale este reprezentat de numeroasele presiuni aplicate de către
organismele internaţionale sau de către anumite state împotriva statelor aşa-zis „delincvente” –
note diplomatice critice, rapoarte de investigaţie şi rezoluţii cu recomandări; hotărâri ale
instanţelor, ameninţări cu împiedicarea comerţului sau ajutoarelor; boicoturi sau embargouri;
intervenţii militare – în efortul de a opri încălcările asupra drepturilor omului şi de a creşte
probabilitatea de conciliere.
Internaţionalizarea şi constituţionalizarea normelor din tratate de către numeroase state
au generat din aceste norme un puternic nucleu în cadrul sistemului legal intern. Acestea au
fost instituţionalizate şi au fost folosite ca argumente suficient de puternice în dezbateri
politice şi populare, iar pe termen lung chiar au influenţat şi vor influenţa modul de gândire al
multor oameni.
Ca o consecinţă, apărătorii drepturilor omului şi grupurile politice mobilizate şi-au
susţinut solicitările pentru schimbări politice şi sociale invocând obligaţia internaţională a
statului şi legislaţia internă care a fost creată în virtutea obligaţiei de executare a tratatului.
În această situaţie, chiar textul din tratat poate să dea putere populaţiei de a face
solicitări de reformă şi de a mări presiunea asupra statului. Acest text poate el însuşi, de
asemenea, să constituie prima linie de protecţie a drepturilor pe care le asigură iar efectele sale
pot să crească foarte mult cu timpul.
Într-adevăr, cel mai coeziv şi autoritar mecanism este cel instituit la nivel regional de
către Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care înlocuieşte
sistemul universal în cazul multor litigii generate în cadrul statelor membre la Convenţie. Deşi
cele mai multe dintre state sunt, de asemenea, părţi la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice şi Protocolul adiţional, precum şi la alte tratate din domeniul
drepturilor omului, persoanele „provoacă” statele aducând litigiile (după epuizarea căilor
interne de recurs) în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a fi interpretată
aplicarea drepturilor prevăzute în Convenţie, printr-o cerere adresată Curţii împotriva statului
membru la Convenţie.
Se impune precizarea că o mare perioadă de timp viziunea dominantă a fost că indivizii
nu au un rol efectiv independent în sistemul legal internaţional. Rolul lor a fost în întregime
determinat de către state, aceştia fiind în întregime subiectul consimţământului statelor.
Dezvoltarea dreptului internaţional, în special a dreptului internaţional al drepturilor omului în
cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost principalul motiv pentru care rolul
indivizilor în sistemul legal internaţional a ieşit în evidenţă.
Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie a apreciat în cauza Jurisdiction of the
Courts of Danzig că este posibil ca indivizii să aibă drepturi în cadrul dreptului internaţional.
Astfel, instanţa a reţinut că:
„Nu se poate contesta faptul că însuşi obiectul unei înţelegeri internaţionale, potrivit
intenţiei părţilor contractante, poate fi adoptarea de către părţi a anumitor reguli care
creează drepturi individuale şi obligaţii care pot fi întărite de către instanţele naţionale”.
În timp ce această opinie a confirmat că indivizii pot avea drepturi în sistemul de drept
internaţional, aceste drepturi nu vor avea întotdeauna aceeaşi natură. Astfel cum Wesley
Hohfeld (1913) a demonstrat, un drept poate să semnifice pretinderea „unui drept”, un
privilegiu, putere sau o imunitate. În anumite cazuri, dreptul individului în cadrul sistemului de
drept internaţional depinde de natura abilităţii de a pretinde ceva (pretinderea unui drept)
împotriva statului. În aceeaşi ordine de idei, inclusiv statele au o varietate de drepturi în cadrul
sistemului de drept internaţional. Drepturile indivizilor şi drepturile statelor în sistemul de
drept internaţional nu sunt identice, ci distincte, dar se pot suprapune sau pot interacţiona.
Domeniul în care drepturile indivizilor sunt cele mai dezvoltate este în relaţia cu
drepturile omului, care include drepturile indivizilor şi ale grupurilor, şi care fac parte acum
din dreptul internaţional. Oricum, drepturile omului reprezintă o parte a sistemului de drept
internaţional cu o structură instituţională, ce include mecanisme de supraveghere a respectării
obligaţiilor legale. Constatarea că drepturile omului reprezintă un concern legitim al
comunităţii internaţionale are un efect direct asupra suveranităţii statale, în ceea ce priveşte
controlul şi autoritatea statului asupra activităţilor desfăşurate
pe teritoriul său şi în jurisdicţia sa, care este subiect al evaluărilor internaţionale. Aceasta se
aplică atunci când un stat a fost de acord în mod expres cu privire la această evaluare prin
ratificarea tratatului privind protecţia drepturilor omului.
Indivizii au, de asemenea, drepturi în sistemul de drept internaţional în afara cadrului
legal din domeniul internaţional al drepturilor omului. De exemplu, în cadrul dreptului
internaţional umanitar, indivizii au anumite drepturi ce depind de statutul lor (prizonieri de
război sau necombatanţi).
Oricum, statele nu mai deţin în prezent un control complet şi absolut asupra
continuităţii, dezvoltării şi interpretării drepturilor indivizilor iar drepturile indivizilor sunt
distincte de cele ale statelor. Astfel, anumite drepturi ale indivizilor în sistemul internaţional
sunt acum, într-o oarecare măsură, separate de controlul specific al statelor, fiind protejate de
dreptul internaţional public cutumiar (sau de normele de ius cogens), fiind drepturi
independente în cadrul sistemului de drept internaţional.
Afirmaţia conceptuală că indivizii au drepturi şi obligaţii în sistemul de drept
internaţional nu înseamnă în mod automat că aceştia au şi dreptul de a face o plângere
internaţională pentru a-şi apăra drepturile sau dreptul de a pretinde imunitate pentru a preveni
atragerea responsabilităţii. Astfel, Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie a apreciat că
„este aproape necesar să sublinieze că, capacitatea de a avea drepturi civile nu implică în
mod necesar şi capacitatea de a exercita aceste drepturi însuşi”. În schimb, concluzia la care
s-a ajuns a fost aceea că „indivizii sunt extrem de handicapaţi în dreptul internaţional din
punct de vedere procedural”.
Această poziţie, prin care individul nu putea ridica pretenţii direct la organele
internaţionale, a început să se schimbe în secolul al XX-lea. O serie de organizaţii
internaţionale au fost create la începutul secolului al XX-lea care
şi-au inclus în atribuţii dreptul de a lua în considerare reclamaţiile formulate de către indivizi.
Aceste organisme au inclus Curtea de Justiţie Central Americană, Tribunalele Arbitrale Mixte
în Europa, mecanismele de protecţie a minorităţilor oferite de Liga Naţiunilor şi mecanismele
contencioase ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
În cadrul dreptului internaţional al drepturilor omului, anumite tratate au permis
indivizilor să facă reclamaţii împotriva unui stat invocând încălcări ale drepturilor omului în
faţa organelor internaţionale şi regionale.
Aceasta reprezintă o extraordinară dezvoltare în sistemul dreptului internaţional de la
poziţia în care acţiunile statului pe propriul teritoriu nu erau subiect al analizei internaţionale.
Plângerile puteau fi formulate de către indivizi împotriva statului ai căror cetăţeni erau aceştia
şi împotriva statului în jurisdicţia căruia se aflau, chiar şi temporar, cu singura condiţie ca acel
stat să fie parte la documentul internaţional care garanta indivizilor acest drept.
Cu toate acestea, există anumite trăsături ce rezultă din practică cu privire la aceste
plângeri, ce caracterizează acest drept independent al indivizilor de a face plângeri
internaţionale în acest domeniu.
Primul aspect este reprezentat de perspectiva crescută ca statele părţi la anumite tratate în
domeniul drepturilor omului, în special Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, să permită indivizilor să facă plângeri indiferent de voinţa statelor (odată cu
modificarea Convenţiei prin Protocolul 11, dreptul petiţiilor individuale nu mai era opţional pentru
statele părţi).
Cel de-al doilea aspect este reprezentat de faptul că legătura între cetăţenie şi dreptul de
a face plângere nu mai este esenţială. În prezent elementul esenţial este jurisdicţia. Dacă un
stat are jurisdicţie asupra unui individ, atunci acesta poate face o plângere împotriva acelui stat
pentru încălcarea unui drept, dacă statul a ratificat un tratat relevant în domeniul drepturilor
omului.
Cel de-al treilea aspect vizează posibilitatea oferită indivizilor de către tratate prin
capacitatea de a face plângeri internaţionale, consimţită de către statul parte vizat.
În concluzie, precizăm că tratatele în domeniul drepturilor omului reprezintă o
specificitate a dreptului internaţional public, iar normele juridice pe care le conţin alcătuiesc o
ramură distinctă a acestei discipline. Raportul juridic ce ţine de protecţia internaţională se
naşte direct, pe temeiul normei internaţionale între individ şi stat. Dacă raportul juridic se naşte
în mod direct între stat şi individ, primul nivel la care trebuie să se realizeze protecţia
drepturilor omului este cel naţional, prin elaborarea şi aplicarea normelor interne referitoare la
drepturile şi libertăţile persoanei. Astfel, statele convin ca pe calea unor instrumente
internaţionale, să-şi autolimiteze suveranitatea în materie, prin crearea de sisteme de protecţie
internaţională, creându-se cel de-al doilea nivel de apărare a acestor drepturi, anume cel
internaţional.
 Prin încheierea tratatelor internaţionale privind apărarea drepturilor omului, statele nu
se obligă între ele, ci faţă de indivizi, oricare ar fi calitatea juridică a acestora, în raport cu
teritoriul statal pe care se află. De asemenea, ca un argument al faptului că statele recunosc
direct, fără să creeze mecanisme interne, drepturi cetăţenilor din jurisdicţia lor, este şi faptul că
îşi asumă obligaţii faţă de comunitatea internaţională, ca atare, să respecte drepturile astfel
recunoscute persoanelor, creându-se în acest mod o adevărată ordine publică internaţională în
materie.
Obiectul tratatelor în domeniul drepturilor omului este dat de înseşi drepturile şi
libertăţile recunoscute direct indivizilor.
În ceea ce priveşte practica României, precizăm faptul că, potrivit articolului 11(2) din
Constituţia României, republicată, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern. Aceasta înseamnă că, după ratificare, tratatele din domeniul drepturilor omului
devin parte integrantă a sistemului român de drept şi dobândesc, în cadrul acestuia,
aplicabilitate directă. De asemenea, se impune a fi menţionate dispoziţiile articolului 20 din
Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională

Insurgenţii constituie subiect al dreptului tratatelor, dar sunt recunoscuţi de
comunitatea internaţională în măsura în care fac dovada exercitării unor drepturi care sunt în
mod tipic statale. Statutul lor este prin esenţă temporar, deoarece prin lupta pe care o
desfăşoară ajung în timp să se constituie într-un stat sau dispar de pe scena internaţională.
Capacitatea lor juridică este limitată, putând participa şi încheia doar anumite tratate şi având o
poziţie distantă în raport cu un număr mare de state. Caracteristic insurgenţilor este faptul că
aceştia beneficiază de un statut internaţional în măsura în care se impun ca o putere efectivă, în
principal, prin forţă. Pe de altă parte, acestei recunoaşteri i se opune poziţia suverană adoptată
de „guvernul legitim”, poziţie ce imprimă deseori un caracter intern conflictului dintre
insurgenţi şi guvernul legitim, înlăturând oarecum posibilitatea aplicării regulilor dreptului
internaţional tocmai datorită principiilor sale.
Recunoaşterea insurgenţilor ca având calitatea de subiect în raporturile internaţionale a
fost determinată în mare măsură de consacrarea principiului autodeterminării ca principiu
fundamental al dreptului internaţional public. Mişcările de eliberare sunt recunoscute ca
subiecte deoarece ele au o vocaţie concretă de a stăpâni un anumit teritoriu şi a-şi exercita
atribute ale suveranităţii asupra colectivităţii aflate pe acel teritoriu.
Printre subiectele atipice şi fără caracter statal se numără şi popoarele şi mişcările de
eliberare naţională. Acestora li se recunoaşte în anumite condiţii calitatea de subiect de drept
internaţional şi beneficiază de o capacitate juridică limitată şi tranzitorie. În literatura de
specialitate există opinia că recunoaşterea făcută de către organizaţiile internaţionale are
valoare constitutivă, în sensul că ar crea personalitate juridică mişcării de eliberare naţională.
Cu toate acestea, considerăm că, şi în afara recunoaşterii mişcările de eliberare naţională au
capacitatea asemănătoare altor subiecte de drept internaţional, dar limitată, fiind suficientă
conduita sa ca parte la tratate în viaţa internaţională.

Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta

În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi
nestatale cum este cazul Sfântului Scaun şi al Ordinului Suveran de Malta. În literatura de
specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă în procesul de
reconceptualizare a dreptului internaţional, în sensul acceptării în sfera subiectelor dreptului
internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria
subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter
totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al Sfântului
Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai
degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii
mondiale – Biserica Romano-Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870
sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.
Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul Scaun, acesta
din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. În doctrină mai există
dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept internaţional de tip statal, într-o
opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului
(suveranitatea şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o
autonomie a serviciilor sale publice.
Cu toate acestea, Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de
drept internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii internaţionale (spre pildă, în cadrul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa), are calitatea de observator în cadrul
ONU şi pe lângă Consiliul Europei, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter
umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor
diferende internaţionale. De asemenea, Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate
internaţionale. În cadrul activităţii de cooperare cu instituţiile Consiliului Europei, Sfântul
Scaun participă la următoarele Acorduri parţiale („accords partiels” sau „partial
agreements”): Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia”) –
statut de observator din 1992, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei – membru din 1973
şi Centrul european pentru interdependenţă şi solidaritate mondială – membru din 1998, iar din
anul 1962 a aderat la Convenţia Culturală Europeană şi a semnat şi ratificat o serie de tratate la
nivelul acestei organizaţii regionale care vizează în special domeniile cultural, media şi
educaţional.
În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional sui generis,
particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea tradiţională că
Papa este „suveran secular”, încă din perioada de formare a dreptului internaţional, pe de o
parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale – Biserica Romano-Catolică, pe de altă
parte.
Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929. Totuşi,
Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:
1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple;
2) populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv;
3) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.
Caracterul statal al Sfântului Scaun este recunoscut de statele din comunitatea
internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Sfântul Scaun întreţine relaţii
speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.
Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul Bisericii şi
în scopuri spirituale sau în domeniul temporal. Astfel, potrivit articolului 2 din noua Lege
fundamentală a Statului Oraşului Vatican, intrată în vigoare la data de 22 februarie 2001,
„reprezentarea Statului în raporturile cu statele terţe şi cu alte subiecte de drept internaţional,
pentru relaţiile diplomatice şi pentru încheierea tratatelor, este rezervată Suveranului Pontif
(Conducătorului Bisericii Catolice, Papă – n.a.), care o exercită prin intermediul
Secretariatului de Stat”.
Ordinul Suveran de Malta este unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii
internaţionale. A avut iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, din 1834 stabilindu-
şi sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif. Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i
se recunosc drepturi suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă. Ordinul nu este parte la
nici un tratat internaţional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa de subiect
de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, San
Marino, Spania, Haiti.
 Importanţa „recunoaşterii” în dreptul internaţional
S-a apreciat în doctrina interbelică cu privire la existenţa ca subiect de drept
internaţional că aceasta nu reprezintă un simplu fapt. În această idee s-a susţinut că dreptul
internaţional prevede diferite faze ale devenirii juridice ale acestora, reglementând naşterea,
transformarea şi dispariţia statelor.
Se consideră că un stat există în fapt dacă întruneşte elementele sale esenţiale: existenţa
unei grupări de oameni stabiliţi pe un teritoriu determinat şi trăind organizaţi sub o autoritate
comună. Îndeosebi s-a cerut ca pe lângă aceste elemente, pentru ca un stat să facă parte din
comunitatea naţiunilor, el trebuie să fie admis de către membrii acesteia, apărând astfel
necesară o condiţie formală specială: recunoaşterea acelui stat de către statele preexistente. În
legătură cu recunoaşterea există două teorii: cea atributivă de drepturi şi cea declarativă. Teza
potrivit căreia recunoaşterea statelor şi organizaţiilor internaţionale este constitutivă de
drepturi, a fost susţinută îndeosebi de şcoala germană, dar şi de către alţi autori, printre care şi
ilustrul profesor italian Cavaglieri. Punctul de plecare în fundamentarea acestei teorii constă în
aprecierea că orice drept îşi are sursa în voinţa statelor suverane, iar acel stat care nu este
recunoscut de alte state nu poate crea vreun drept dacă nu este voluntar admis de alte state şi,
în consecinţă, practic nici nu se poate vorbi de existenţa unei voinţe, cu atât mai mult cu cât, în
acelaşi timp, nu este apreciat ca fiind suveran.
Potrivit teoriei declarative, prezentată pentru prima oară de Lorimer, recunoaşterea
unui stat reprezintă prea puţin actul său de naştere, căci atunci când elementele sale sunt
reunite, noul stat are dreptul la recunoaşterea sa, astfel cum în dreptul intern se întâmplă cu
persoanele juridice.
Problema recunoaşterii, indiferent către care dintre teorii am opta, se pune în prezent
atât în cadrul organizaţiilor internaţionale, prin faptul acceptării noului stat ca membru,
precum şi, în al doilea rând, cu privire la recunoaşterea sa de către state ce nu sunt membre ale
vreunei organizaţii internaţionale. În legătură cu recunoaşterea unui stat s-a apreciat că ea se
poate prezenta şi sub forme atenuate (formes attenuées de reconnaissance), spre exemplu
atunci când se face recunoaşterea nu a statului, dar a unei naţiuni şi, deseori, recunoaşterea
beligeranţilor. Asemenea situaţii au un caracter excepţional, deoarece se nasc din conjuncturi
excepţionale. Acesta a fost cazul Poloniei sau Cehoslovaciei, atunci când se găseau sub
ocupaţie străină şi nu aveau un teritoriu guvernat nemijlocit de o putere independentă, dar
cărora li s-a recunoscut de către Aliaţi dreptul de a avea un drapel distinct, dreptul de a avea
trupe proprii şi de a avea un organism de guvernare cu sediul pe un teritoriu străin. Ca urmare,
recunoaşterea unei naţiuni reprezintă în fond doar o anticipaţie: că în viitor, odată cu întrunirea
elementelor statale specifice, statul va fi recunoscut de către o parte a comunităţii
internaţionale.
 Recunoaşterea beligeranţilor intervine din alte motive decât recunoaşterea naţiunilor; şi
anume, se apreciază că în cadrul unui război civil existând două părţi în conflict ambele
reprezentând fracţiuni organizate şi puternice, între care se desfăşoară o luptă serioasă, există
motive de a fi recunoscute ca beligeranţi. O atare recunoaştere s-a produs în timpul Războiului
de Secesiune din partea Franţei şi a Angliei în favoarea statelor din sudul Americii de Nord.
Atât recunoaşterea statelor cât şi a beligeranţilor sunt în mare măsură efectuate pe motive de
oportunitate politică.
S-a apreciat totodată că recunoaşterea beligeranţilor poate reprezenta o etapă spre
recunoaşterea ca stat, astfel petrecându-se lucrurile atunci când în anumite cazuri beligeranţii
reuşesc să triumfe şi sunt recunoscuţi ca un nou stat. Odată constituit şi desăvârşit ca stat prin
afirmarea statală şi declararea statalităţii sale, noul stat beneficiază de dreptul egal la respectul
autorităţii sale interne, a monedei etc., drepturi ce-i permit acestuia să se angajeze cu succes în
relaţii internaţionale. Indiferent dacă s-ar accepta recunoaşterea statelor sau recunoaşterea
beligeranţilor sau insurgenţilor, ca etape ale constituirii etatice, în mod cert asemenea
recunoaşteri produc efecte juridice în planul dreptului internaţional astfel, recunoaşterea
insurgenţilor are următoarele consecinţe:
– insurgenţii capătă calitatea de combatanţi şi vor fi judecaţi după legile războiului, iar nu după
legile penale de drept comun, aplicându-se, în cazul capturării lor, regimul prizonierilor de
război;
– daunele cauzate de insurgenţi terţilor nu vor fi suportate de către guvern;
– statul-terţ care recunoaşte insurgenţii ca parte răsculată este obligat să adopte o poziţie de
neutralitate faţă de ei şi are dreptul de a cere insurgenţilor să respecte persoana şi bunurile
cetăţenilor proprii;
– insurgenţii sunt puşi pe picior de egalitate cu guvernul împotriva căruia luptă.
Când în cadrul conflictului insurgenţii stăpânesc efectiv zone întinse ale ţării, unele
state sunt îndreptăţite să stabilească contacte cu ei atunci când consideră că este necesară
protecţia naţionalilor proprii şi a proprietăţii acestora. Recunoaşterea făcută de către guvernul
împotriva căruia se luptă, le oferă calitatea de subiect de drept internaţional şi conflictul se va
desfăşura după legile războiului. Dacă revoluţionarii sunt învinşi, recunoaşterea încetează în
mod automat, iar dacă sunt victorioşi urmează recunoaşterea noului guvern sau a noului stat.
Cu toate acestea, aşa cum s-a subliniat deseori de către experţi, în mod tradiţional
statele prezintă o reticenţă în a acorda insurgenţilor statutul de parte într-un conflict armat
internaţional, deoarece deseori au existat motive de oportunitate politică (în cazul puterilor
coloniale sau atunci când s-a ţinut cont de legăturile de loialitate cu anumite grupări politice
implicate în conflict). În schimb, statele terţe pot oferi asistenţă şi trupe militare guvernului
legitim. Comunitatea internaţională a luat măsuri, deseori prin Consiliul de Securitate al ONU
şi în conformitate cu capitolul VII al Cartei, atât de natură militară cât şi economică: astfel,
spre exemplu, în cazul Etiopiei, Eritreei, Irakului, Iugoslaviei, Sierrei Leone etc., precum şi
împotriva insurgenţilor, cum este cazul formaţiunii UNITA din Angola. Uneori au fost luate
măsuri chiar împotriva unor facţiuni politice aflate la guvernare.
Cea mai utilizată formă de sprijin exterior a mişcărilor insurgente include porturi
sigure, sprijin financiar, politic şi asistenţă militară directă; pentru că statele sunt capabile să
asigure toate aceste tipuri de asistenţă, sprijinul lor a avut un impact profund asupra eficacităţii
mişcărilor rebele după sfârşitul Războiului Rece. Cu toate acestea sprijinul statelor nu este
singurul suport şi nici nu a fost de multe ori necesar. Au existat situaţii în care sprijinul a fost
acordat mişcărilor de gherilă de către diaspora, refugiaţi şi alte non-state. Această realitate nu
este conformă regulilor de drept internaţional.
În prezent, mişcările de insurgenţi au o altă fizionomie şi deseori sunt beneficiarele
unor resurse financiare consistente. Noii „sponsori” au alte obiective şi mijloace decât în
Războiul Rece. Noile obiective sunt de a obţine influenţă în zone vecine lor, sau strategice, sau
în cadrul unor guvernări rivale, deosebindu-se astfel de obiectivele anterioare prin care se
urmărea implementarea unor ideologii şi crearea unui anumit bloc de alianţe. Totodată
numărul de state capabile să susţină temeinic mişcările de insurgenţi a scăzut, fiind
împovărător financiar să ofere un sprijin la scară largă departe de frontiere. În schimb, se
dezvoltă un fenomen nou: apariţia altor actori ce sprijină mişcările de insurgenţi (diaspora,
refugiaţii, mişcările de insurgenţi ce sprijină alte mişcări, organizaţiile religioase). Măsurarea
impactului sprijinului extern este dificilă pentru că valorile la care putem să ne raportăm sunt
relative. Astfel, insurgenţii caută în exterior ceea ce nu pot obţine pe plan intern (o mişcare
poate avea nevoie de un port, alta de arme sau alta de sprijin politic). Una din cele mai
importante forme de sprijin extern o reprezintă asigurarea de adăpost sigur. Insurgenţii
prosperă ca număr atunci când statele nu-şi pot controla graniţele şi nici nu exercită un control
asupra zonelor izolate ale ţării lor. Acest fenomen este prezent în zone din Asia Centrală sau
Africa, unde insurgenţii se pot organiza lesne.
După cel de-al doilea război mondial s-a conturat îndeosebi tendinţa de apariţie a unor
grupări organizate, care luptă în numele unui popor
declarându-se mişcări pentru eliberare naţională. Acestea au militat şi şi-au concentrat forţele
împotriva puterilor coloniale, manifestându-şi prezenţa în Africa sau în Asia. Fundamentul
recunoaşterii acestor mişcări ca subiecte de drept este dat de principiul autodeterminării
popoarelor, fundamentat de doctrină şi acceptat treptat ca regulă universal valabilă de drept
internaţional public ce permite anumitor mişcări vocaţia la un statut internaţional.
Practica internaţională înregistrează fenomenul delegării unor atribuţii de recunoaştere
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională, precum şi a unor atribuţii de
apreciere a existenţei condiţiilor cerute pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională.
Deşi există opinii în doctrină cu privire la caracterul constitutiv al recunoaşterii mişcărilor de
eliberare naţională de către organizaţiile internaţionale, în sensul conferirii acestora a calităţii
de persoană juridică internaţională, o asemenea teză ar permite în anumite conjuncturi
continuarea reîmpărţirii zonelor de influenţă prin intermediul organizaţiilor internaţionale
datorită acceptării ideii că alţii decât comunitatea internaţională, în mod nemijlocit şi direct, au
un drept suveran în a crea noi entităţi de drept internaţional. Or, tocmai că acest drept suveran
exclude afirmarea principiului autodeterminării popoarelor ce are ca temei tot conceptul de
suveranitate manifestată sub formele sale specifice: lupta pentru independenţă şi exercitarea
unei voinţe autonome. Or, în acest mod se ajunge la un nonsens, şi anume coexistenţa a două
drepturi suverane cu privire la aceeaşi problemă: personalitatea juridică internaţională.
Considerăm că recunoaşterea unui nou subiect de drept internaţional reprezintă un act ce
caracterizează esenţialmente suveranitatea statelor, iar ca decizie este specific acestei
suveranităţi, dacă se manifestă într-un mod direct şi nemijlocit. Desigur, recunoaşterea de către
organizaţii internaţionale nu poate fi decât benefică acestor mişcări, dar a atribui caracter
constitutiv recunoaşterii efectuate de organizaţii presupune încă o dată a lăsa o parte din
puterea de decizie suverană în mâinile unui subiect în plus faţă de statele preexistente. Ar fi
poate o variantă mai utilă recunoaşterea de către organizaţii internaţionale, intervenită a
posteriori dobândirii personalităţii juridice de drept internaţional. Pe de altă parte,
recunoaşterea de către organizaţii internaţionale prezintă avantaje, oferind posibilitatea
mişcărilor de eliberare de a se angaja în relaţii internaţionale şi a-şi realiza obiectivele
principale. Astfel este cazul OEP, care a obţinut şi statut de observator în cadrul ONU şi al
altor instituţii specializate. Această recunoaştere le permite să beneficieze de protecţia oferită
de regulile dreptului internaţional ce-şi produc efecte asupra lor în mod direct şi indirect.

Organizaţiile internaţionale
Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului tratatelor cu o
evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan. Acestea în prezent contribuie în
mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce
presupune şi calitatea de parte a acestora, deşi la începutul secolului al XX-lea le-a fost
contestată această calitate. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale
devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre statele
membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor internaţionale. Deşi cu o
capacitate funcţională specifică, în limitele competenţei stabilite, organizaţiile
interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea a statelor la încheierea acelor tratate
făcute în scopul atingerii obiectivelor lor.
Analizând motivele ce au determinat delegarea unor puteri în planul relaţiilor
internaţionale, organizaţiilor, iar ulterior recunoaşterea acestora ca subiecte cu personalitate
juridică internaţională, se constată că acestea corespund mai degrabă spiritului principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional public, decât intereselor private şi temporare ale
statelor. Apariţia acestora este strâns legată de conflagraţiile mondiale ce au pus omenirea în
faţa unor dezastre greu de imaginat şi de admis, al căror pericol nu putea fi înlăturat prin
puterile fiecărui stat luat în parte. Astfel, credem că menirea principală a organizaţiilor a fost
de a reprezenta o atare reţea de mecanisme internaţionale care să fie capabile a se opune
altor tendinţe pregătitoare unui al treilea război mondial. În acest angrenaj internaţional,
după cel de-al doilea război mondial s-a implicat activ şi ţara noastră, care a militat şi
militează pentru menţinerea securităţii mondiale şi pentru crearea acelor organisme
internaţionale cu vocaţie de universalitate, al căror scop să fie conform acestui obiectiv.
Deseori România şi-a declarat obiectivul amintit şi a întreprins măsuri cu caracter
internaţional în acest sens: „Este necesar să se creeze condiţii propice pentru asigurarea
înfăptuirii principiului universalităţii ONU, pentru participarea activă şi egală a tuturor
statelor la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor, la soluţionarea problemelor
internaţionale”. Desigur, activităţile României în vederea atingerii acestui obiectiv, al
securităţii si organizării păcii nu se reduc doar la activităţile de după cel de-al doilea război
mondial, aceasta militând activ în perioada interbelică în cadrul Societăţii Naţiunilor şi
oferind scenei internaţionale reprezentanţi iluştri, cum a fost Nicolae Titulescu. Astfel, după
cum reiese din Pactul constitutiv al Societăţii Naţiunilor, tratatele de pace ce stabileau noua
ordine mondială trebuiau să se sprijine pe principiile promovate de aceasta.
Organizarea păcii după primul şi al doilea război mondial putea fi înfăptuită mult mai
eficient prin mijlocirea organizaţiilor internaţionale; se puteau, prin conferirea atributelor
persoanei juridice internaţionale, lua măsuri mai obiective şi implicit echitabile decât cele pe
care le-ar fi luat fiecare stat în parte. Nevoia creării organizaţiilor internaţionale este elocvent
subliniată dacă amintim cuvintele istoricului englez Pollard: „Distrugerea este uşoară şi mai
rapidă decât clădirea (…) fiind nevoie de un om mai înţelept şi de o muncă mai îndelungată,
pentru a face pace în locul războiului”. În acest spirit al refacerii păcii, precum şi al menţinerii
acesteia, odată cu păstrarea integrităţii frontierelor, renumitul „bărbat de stat cu vederi largi”,
Take Ionescu, după o analiză profundă a situaţiei internaţionale a conceput „un plan genial”
pentru salvgardarea păcii europene şi pentru interesul statelor renăscute sau năruite din
teritoriile celor patru imperii prăbuşite (Rusia, Germania, Austro-Ungaria şi Turcia). Acesta a
propus ca încă înainte de a se începe Conferinţa de pace din 1918 „să se ajungă între Statele
interesate” la o înţelegere amicală cu privire la chestiunile în litigiu, iar ulterior „să se formeze
un bloc compact din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia”.
Organizaţiile internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional, sunt părţi ale
tratatelor internaţionale în limita competenţei lor. Sunt considerate tratate internaţionale atât
acordurile încheiate între un stat şi o organizaţie internaţională, cât şi acordurile încheiate între
organizaţii internaţionale.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale
sau între organizaţii internaţionale (1986) consacră capacitatea organizaţiilor internaţionale de
a încheia tratate şi prevede: „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate
este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul
dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi funcţiunile ei. Pe
de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor internaţionale este determinată
precis de către grupurile de state ce le-au fondat.
Fundamentarea capacităţii de a încheia tratate a organizaţiilor este reflectată în doctrină
de variate teorii. Potrivit uneia din teze, organizaţiile pot încheia tratate datorită calităţii de
persoană juridică internaţională. Astfel, se apreciază că acestea, fiind entităţi distincte de cele
ale statelor membre, cu caractere specifice şi participând la raporturi juridice internaţionale,
având un statut ce le conferă anumite atribuţii, rezultă că se manifestă atât faptic cât şi juridic
ca persoană juridică distinctă. Această personalitate juridică are un caracter funcţional, în
sensul că organizaţia exercită activităţi care i-au fost încredinţate de state. Teoria personalităţii
juridice a fost criticată în doctrină, pe motiv că nu oferă o explicaţie satisfăcătoare despre
capacitatea organizaţiei de a încheia tratate, deoarece nu este neapărat necesară existenţa ca
persoană internaţională pentru a vorbi de capacitatea de a face tratate. Pe de altă parte, uneori
această trăsătură de a avea personalitate juridică internaţională este expres prevăzută în actele
constitutive ale unor organizaţii, cum este cazul tratatului de la Roma privind constituirea
Comunităţii Economice Europene (articolul 210); or, potrivit articolului 176 din Convenţia
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, autoritatea internaţională a teritoriilor submarine
„posedă personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică care îi este necesară
exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale”.
Potrivit unei alte teze (a competenţei implicite) rolul documentelor constitutive este
hotărâtor în a aprecia limitele capacităţii organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate
internaţionale. Astfel, potrivit juristului britanic Ian Brownlie, „existenţa personalităţii legale
nu sprijină prin ea însăşi capacitatea de a încheia tratate, totul depinzând de termenii
instrumentului de constituire a organizaţiei. Instrumentele constitutive, în mod normal, nu
conferă o capacitate generală de a încheia tratate, dar aceasta poate fi stabilită prin
interpretarea instrumentului în ansamblul său şi pe calea recurgerii la doctrina atribuţiilor
implicite”.
Indiferent de teoriile care fundamentează capacitatea organizaţiilor internaţionale,
astfel cum subliniază profesorul Victor Duculescu „din examinarea practicii statelor şi
doctrinei de drept internaţional, rezultă fără ambiguitate că în prezent dreptul organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate este generalmente recunoscut atât în practică cât şi în
teorie. Capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia diverse acorduri internaţionale
este dedusă din calitatea acestora de subiecte distincte de drept internaţional”. În acelaşi sens,
profesorul P.K.Menon de la Universitatea Indiilor de Vest din Barbados opinează că: „vorbind
în mod general, există patru caracteristici ale unei organizaţii internaţionale: în primul rând,
aceasta este o asociaţie de state, ca o formă distinctă de asociere de aceea a indivizilor
particulari, a organizaţiilor profesionale sau grupurilor religioase; în al doilea rând, o
organizaţie internaţională are o bază constituţională, un tratat multilateral, care formează
constituţia organizaţiei; în al treilea rând, instrumentul constitutiv va stabili organele
instituţiei; în al patrulea rând, instituţia astfel constituită îşi asumă o identitate corporală
distinctă de aceea a statelor membre componente”.
Doctrina juridică cunoaşte teza conform căreia capacitatea de a încheia tratate este
conferită organizaţiilor internaţionale de o regulă a dreptului internaţional cutumiar.
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor internaţionale, considerăm că
acestea se nasc atât în virtutea actului constitutiv al fiecărei organizaţii în parte, dar şi datorită
personalităţii juridice a acestora. Este indubitabil faptul că organizaţia va beneficia de drepturi şi-i
vor reveni obligaţiile prevăzute în actul constitutiv la baza căruia se găseşte acordul de voinţă al
statelor ce se leagă prin tratat. În plus, examenul doctrinei juridice şi al practicii internaţionale
precum şi fundamentările teoretice duc la concluzia potrivit căreia capacitatea juridică comportă
modificări evolutive în timp, începând de la înfiinţarea primei organizaţii şi până în prezent. Ceea
ce dorim să subliniem este că dacă odată cu înfiinţarea primei organizaţii nu au fost avute în
vedere conferirea anumitor drepturi proprii organizaţiilor, ulterior acest lucru a fost acceptat şi
consacrat, aceasta datorită creşterii importanţei şi rolului organizaţiilor în relaţiile internaţionale.
Pe de altă parte, dacă într-o primă etapă a constituirii organizaţiilor în doctrină se constată deseori
prezenţa teoriilor care contestau existenţa capacităţii de a încheia tratate a acestora, în prezent este
predominant punctul de vedere care consideră că organizaţiile internaţionale dispun de o capacitate
de a încheia tratate care decurge din calitatea lor de subiecte derivate, secundare, de drept
internaţional, create prin acordul statelor.
În acest context prin prisma principiului relativităţii efectelor tratatelor, precum şi
ţinând cont de faptul că regulile dreptului internaţional au la bază acordul de voinţă al statelor,
considerăm că drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor nu decurg doar în virtutea actului
lor constitutiv, ci şi datorită personalităţii juridice a acestora. Fiind acceptată ca subiect de
drept internaţional, personalitatea juridică a acestora este opozabilă erga omnes, astfel încât
aceasta poate să influenţeze sursele primare ale dreptului internaţional. Astfel, Curtea
Internaţională de Justiţie în avizul său consultativ (1971) privind Consecinţele juridice pentru
state ale continuării prezenţei Africii de Sud în Namibia, prezenţă condamnată de ONU, a
considerat că întrucât reprezintă o situaţie juridică opozabilă erga omnes, deci şi statelor
nemembre ONU, face ca prezenţa acesteia în Namibia după această dată să devină ilegală.
Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile internaţionale se numără
dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele membre, drepturi rezultând din
imunitatea de jurisdicţie pentru actele şi activităţile efectuate de organizaţii, dreptul de
protecţie al agenţilor organizaţiei, dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a
obţine despăgubiri. Asemenea drepturi consacrate prin diverse convenţii sunt esenţiale pentru
desfăşurarea activităţii organizaţiilor internaţionale şi atingerea obiectivelor pentru care a fost
constituită. Astfel, spre exemplu, la 13 februarie 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, care a fost înregistrată ex
officio de Secretariatul ONU la 14 decembrie 1946.
Această înregistrare, de altfel, a constituit şi unul dintre argumentele tezei potrivit
căreia organizaţia internaţională poate să fie parte la un tratat ce reglementează privilegiile şi
imunităţile sale, deoarece măsura înregistrării este luată în mod uzual atunci când organizaţia
este parte.
În ce priveşte capacitatea organizaţiilor internaţionale de a formula o reclamaţie
internaţională împotriva unui stat, este relevant, în materie, Avizul consultativ (1949) al Curţii
Internaţionale de Justiţie în legătură cu „prejudiciile suferite în serviciul ONU”, când
Adunarea Generală a solicitat să i se precizeze dacă poate formula o asemenea reclamaţie în
locul unuia dintre funcţionarii săi, respectiv în locul Contelui Bernadotte care în exerciţiul
funcţiunii sale de mediator al ONU în Palestina fusese asasinat. Avizul CIJ a fost afirmativ.
În doctrina juridică se distinge între tratatele încheiate de către o organizaţie
internaţională pe contul său propriu, în calitate de persoană juridică distinctă de statele
membre, şi categoria tratatelor încheiate de către o organizaţie internaţională tinzând spre
integrare. În prima categorie sunt incluse alte două subcategorii: tratate încheiate cu alte
organizaţii internaţionale şi tratate încheiate cu state.
Una dintre problemele interesante pe care le evidenţiază doctrina, în funcţie de
soluţionarea căreia se leagă efecte juridice deosebite, va rămâne controversata capacitate a
organizaţiilor internaţionale de a avea o voinţă egală cu a statelor suverane, sau s-ar impune ca
voinţă a unei superputeri în raport de cea a statelor. În acest sens amintim că există o anumită
tendinţă în practica internaţională ca organizaţiile să-şi consolideze autoritatea transformându-
se într-un centru de decizii autonome. În plus, necesităţile vieţii internaţionale, interesele
statelor pot determina o asemenea consolidare a autorităţii organizaţiilor. Nu întâmplător
renumitul profesor Paul Fauchille remarca încă la începutul secolului XX că „aşa cum nu
există vreun sistem de mijloace legale, menit să asigure respectarea dreptului internaţional,
să reprime violările şi să restabilească ordinea prin soluţionarea echitabilă a conflictelor
născute între state, unii visători au crezut deseori într-o organizaţie specifică a mai multor
state”.
Apariţia şi dezvoltarea deosebită a organizaţiilor internaţionale rămâne o trăsătură
specifică a dreptului internaţional contemporan, iar activitatea acestora contribuie cu siguranţă
în mod pozitiv la dezvoltarea dreptului internaţional.

Alte entităţi politice

Alte entităţi politice decât statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi societăţile
transnaţionale, nu sunt subiecte ale dreptului tratatelor, dar problema participării la convenţii
internaţionale s-a pus în cadrul Naţiunilor Unite. În cazul unor teritorii care nu accedaseră la
independenţă deplină şi a mişcărilor de eliberare, „în conformitate cu practica ONU”, s-a
acordat acestora statutul de observator.
În cadrul Conferinţei de la Geneva pentru continuarea şi dezvoltarea dreptului umanitar
s-a pus problema participării unor entităţi nestatale, iar în 1974, Guineea Bissau a fost
acceptată la Conferinţa din acel an.
În ce priveşte societăţile transnaţionale, deşi influenţa lor în planul relaţiilor
internaţionale este în vădită creştere, ele nu pot fi considerate ca subiecte de drept internaţional
public, deoarece nu beneficiază de caracterele statale şi nici nu au vreun scop pe care-l
urmăresc în mod tradiţional subiectele dreptului internaţional public.
Un aspect special care necesită a fi pus în discuţie este cel legat de Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii (CICR). Este acest Comitet subiect al dreptului internaţional
public?
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) este o organizaţie imparţială, neutră şi
independentă, care are misiunea exclusiv umanitară de a proteja viaţa şi demnitatea victimelor
războiului şi a violenţei interne, şi de a le acorda asistenţă. El conduce şi coordonează
activităţile internaţionale de ajutor ale Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii
în situaţiile de conflict. Prin independenţa şi neutralitatea sa, acest Comitet reprezintă garanţia
unei depline disponibilităţi pentru îndeplinirea mandatului universal pe care i
l-a încredinţat comunitatea internaţională. Această disponibilitate este generată inclusiv prin
voinţa de a menţine contactul cu toţi actorii care exercită o influenţă asupra diverselor situaţii
conflictuale şi a consecinţelor umanitare.
 În ceea ce priveşte statutul juridic al acestui Comitet, precizăm faptul că această
organizaţie are un caracter hibrid, reprezentând totodată un subiect atipic de drept
internaţional. Ca asociaţie privată constituită potrivit Codului civil elveţian, existenţa sa nu
decurge dintr-un mandat conferit de către guverne. Din contră, funcţiile şi activităţile sale, care
au ca scop furnizarea protecţiei şi asistenţei victimelor conflictelor armate, sunt stabilite de
către comunitatea internaţională a statelor şi fundamentate pe dreptul internaţional, în special
pe Convenţiile de la Geneva, tratate ratificate de majoritatea statelor.
În consecinţă, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii i se recunoaşte, ca oricărei
organizaţii interguvernamentale, o „personalitate juridică internaţională” sau un statut aparte.
El se bucură de privilegii şi de imunităţi (exonerarea de la plata impozitelor şi drepturilor
vamale, inviolabilitatea documentelor, precum şi imunitatea de jurisdicţie) comparabile celor
de care beneficiază Naţiunile Unite, instituţiile sale sau alte organizaţii interguvernamentale.
Privilegiile şi imunităţile acordate Comitetului care decurg din mandatul juridic internaţional
sunt recunoscute de către guverne, Naţiunile Unite ca şi de către alte organizaţii. Aceasta
semnifică faptul că CICR nu este considerat un organism privat sau o organizaţie
neguvernamentală, ci o organizaţie interguvernamentală, având în vedere acţiunea pe care o
urmăreşte în cadrul mandatului său internaţional. Baza juridică prin care sunt stabilite
privilegiile şi imunităţile esenţiale ale CICR este recunoscută prin diverse modalităţi, în
special de:
– acordurile de sediu încheiate între CICR şi guverne sau legislaţia naţională. CICR
desfăşoară activităţi de anvergură în aproximativ 80 de state; personalitatea sa juridică
internaţională, imunitatea sa de jurisdicţie şi exonerarea de la obligaţia de a depune mărturie
sunt recunoscute fie printr-un tratat, fie prin legislaţie;
– deciziile jurisdicţionale. Mai multe instanţe naţionale şi internaţionale s-au pronunţat
asupra imunităţii de jurisdicţie a CICR şi asupra exonerării de la obligaţia de a depune
mărturie;
– Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale.
CICR-ului i s-a acordat statutul de observator de către Adunarea Generală a ONU şi
beneficiază de un statut similar inclusiv pe lângă alte organizaţii internaţionale
interguvernamentale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor articolului 6 din Statutul Comitetului Internaţional al
Crucii Roşii, CICR desfăşoară relaţii cu autorităţile guvernamentale şi cu toate instituţiile
naţionale sau internaţionale cu care apreciază utilă cooperarea, sens în care se poate aprecia că în
acest mod organizaţia şi-a prevăzut în cuprinsul statutului o posibilitate teoretică, cel puţin, de a
încheia tratate, aspect confirmat inclusiv prin menţiunile precizate anterior.
 În acest context, se poate observa că rolul documentului constitutiv nu este hotărâtor în
a aprecia limitele capacităţii CICR de a încheia tratate internaţionale şi că o eventuală afirmare
a capacităţii juridice de a încheia tratate depinde în cele din urmă de statele cu care se va
realiza un acord de voinţă cu scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii juridice,
guvernate de dreptul internaţional public, iar această organizaţie prezintă trăsăturile unui
subiect atipic al dreptului internaţional public.
Relativ la subiectele dreptului internaţional, în prezent, teoria şi practica dreptului
internaţional evidenţiază cu o intensitate crescândă problema locului pe care trebuie să-l ocupe
individul ca persoană fizică. Se apreciază că individul nu poate avea personalitate juridică
internaţională deplină, acesta fiind doar un destinatar mediat al normei de drept internaţional
şi, mai ales, acesta nu este creator al normei. Cu toate acestea, individul se găseşte în centrul
preocupărilor unei părţi a dreptului internaţional public, exercită o anumită capacitate
procesuală în planul relaţiilor internaţionale, are responsabilităţi în acest plan, participă uneori
direct la crearea dreptului internaţional şi, în consecinţă, aprecierea poziţiei sale în dreptul
internaţional este susceptibilă de o viitoare evoluţie.

Concluzii
În doctrina juridică s-a apreciat că, de regulă, calitatea de subiect de drept internaţional
public o presupune şi pe aceea de subiect al dreptului tratatelor. Astfel, părţile tratatelor
internaţionale pot fi numai subiectele de drept internaţional, adică statele, naţiunile care luptă
pentru eliberare, precum şi organizaţiile internaţionale în limitele competenţei lor.
Problematica abordată, şi anume calitatea de subiect de drept internaţional public,
considerăm că nu este una închisă. Dimpotrivă, evoluţia excepţională a dreptului internaţional
public îşi lasă amprenta şi asupra acelor subiecte de drept ce îşi exercită drepturi ori cărora le
incumbă obligaţii în cadrul unor relaţii internaţionale a căror reglementare este dată de norme
ale dreptului internaţional public. Astfel, rămâne la fel de actuală afirmaţia profesorului Louis
Le Fur în cursul său de drept internaţional pe care îl preda la începutul secolului XX la
Facultatea de Drept din Paris: „Dreptul internaţional este în prezent în plină evoluţie”.
Aşa cum se cunoaşte, statele sunt subiectele cele mai importante ale dreptului
internaţional public. De altfel, o lungă perioadă de timp acestea au fost considerate singurele
subiecte de drept internaţional public. Această situaţie istorică ne permite, prin analiza
elementelor constitutive statale, să înţelegem care au fost criteriile avute în vedere în a se
aprecia statul ca subiect al raporturilor juridice internaţionale.
În doctrină sunt întâlnite numeroase definiţii ale statului, fără însă a exista diferenţieri
foarte mari. Cu toate acestea, unele definiţii sugerează mult mai pregnant rolul statului în
planul relaţiilor internaţionale.
 Astfel, statul este apreciat ca „subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului
internaţional, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu caracter internaţional”.
Într-o definiţie clasică, statul apare ca o grupare de oameni, aşezaţi pe un teritoriu fix şi
supuşi unei autorităţi suverane menite să realizeze binele comun al colectivităţii, în
conformitate cu principiile de drept.
Identificându-se elementele ce caracterizează personalitatea juridică de tip statal,
doctrina şi practica internaţională confirmă, aşa cum rezultă de altfel din textul Convenţiei
privind drepturile şi obligaţiile statelor (Montevideo 1933), că acestea sunt următoarele:
populaţia (reprezentând o colectivitate permanentă organizată şi relativ numeroasă), teritoriul
(cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane), o autoritate guvernamentală independentă în
luarea deciziilor (dispune de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi asupra unei populaţii
stabilite) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.
Având în vedere consideraţiile anterioare, reiese că prezenţa cumulativă a celor patru
elemente, pentru a vorbi de personalitate juridică de tip statal, este foarte greu de întâlnit, cu
excepţia statelor propriu-zise. Pe de altă parte, ivirea în raportul supus analizei a necesităţilor
ce ţin de interdependenţa conceptului conţinut-formă, evidenţiază scopul, dar şi exigenţele
impuse de dreptul internaţional public.
Referitor la aspectul formei (îndeplinirea celor patru condiţii), întrebarea care s-ar
ridica este dacă statele, subiecte primordiale ale dreptului internaţional public, creându-şi o
ordine juridică proprie, căreia să i se supună, prin exercitarea unor drepturi şi, foarte important,
prin asumarea unor obligaţii, ar accepta ca acest sistem juridic să fie opozabil şi altor entităţi
juridice, altele decât statul.
O asemenea acceptare ar putea să fie determinată de următoarele cauze:
1) nevoi exclusiv funcţionale ale sistemului juridic;
2) nevoi politice ale comunităţii internaţionale;
3) preeminenţa unor drepturi naturale.
Considerăm că nevoile funcţionale ale sistemului juridic s-ar grupa în esenţă cu privire
la acele mecanisme juridice care, având efecte juridice pe planul dreptului internaţional, şi
anume în legătură cu statele, în mod necesar dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice
internaţionale publice. Bunăoară, sesizarea înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului
pune în mişcare un mecanism judiciar ce examinează conduita justiţiară a unui stat în planul
drepturilor omului şi faţă de un act internaţional: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale.
 Or, anvergura acestui mecanism, indiscutabil se identifică într-un plan al dreptului
internaţional public, iar nu în planul dreptului intern, acesta din urmă nemaiavând decât un rol
probator şi reprezentând doar punct de referinţă.
Firesc se naşte întrebarea: apare individul ca subiect de drept internaţional public?
Trecând la cauza nevoilor politice, credem că problematica legată de aceasta este strâns
legată de echitate şi existenţa sistemului juridic, deoarece în mod evident nevoile politice nu pot
depăşi exigenţele echităţii dacă dorim să ne raportăm la un sistem juridic. Cu toate acestea,
întrebarea care se ridică firesc este: cine va aprecia dacă exigenţele echităţii sunt satisfăcute:
comunitatea internaţională sau potenţialul subiect de drept internaţional public. Astfel, nevoi
politice aduc în sfera comunităţii internaţionale mişcările pentru eliberare naţională; de asemenea,
în materia succesiunii statelor, autodeterminarea permite crearea de noi subiecte cu personalitate
juridică de tip statal: dar recunoaşterea oricăruia dintre acestea de către alte subiecte de drept
internaţional public are vreo relevanţă asupra calităţii de subiect de drept internaţional public?
Bineînţeles că preeminenţa unor drepturi naturale, ca o cauză a apariţiei de noi subiecte
de drept internaţional, poate fi una dintre explicaţiile cele mai lesnicioase. Cu toate acestea,
rămân alte probleme mult mai greu de lămurit: care sunt aceste drepturi naturale, cui revin, şi
dacă acestea coincid sau nu cu drepturile naturale ale individului dacă privim categoria
drepturilor omului ca având acest caracter.
Este evident că toate aceste cauze nu pot fi niciodată separate, pe de o parte, unele de
altele, iar pe de altă parte, nici toate împreună de efectele pe care le produc.
Ca urmare, nu putem decât să concluzionăm că fenomenul-cauză al apariţiei de noi
subiecte de drept internaţional public este unul deosebit de complex şi numai o continuare a
procesului de codificare pe planul dreptului internaţional poate să aducă o lumină mai clară
asupra acestuia.
În doctrina juridică problema calităţii de subiect de drept internaţional public are
reflexe tot mai accentuate, reieşind din însăşi prezentările care se fac în materie. Astfel, se
arată că „pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se constate
dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are
deci capacitate juridică de a acţiona pe plan internaţional”. Credem că elementul capacitate
juridică apare într-un prim plan, iar acest proces este în plină desfăşurare, finalitatea acestui
proces exprimându-se prin faptul ca acest element să ajungă singurul criteriu de apreciere a
calităţii de subiect de drept internaţional public.
Procesul despre care aminteam este, credem, evidenţiat şi de apariţiile doctrinare ale
acestor subiecte. Astfel, subiectul de drept internaţional public a mai fost identificat ca:
a) titularul de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului internaţional;
b) titularul dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal internaţional;
c) titularul unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul internaţional.
În acest sens, potrivit avizului său consultativ dat la cererea Adunării Generale a ONU
(1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”, Curtea Internaţională de Justiţie a
considerat că „50 de state reprezentând o majoritate a membrilor comunităţilor internaţionale
au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate
juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”.
Este evident că o asemenea „asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o
constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre” apare ca un subiect de drept internaţional public de sine stătător. Cu toate acestea,
rămâne controversat răspunsul la întrebarea dacă aceste organizaţii internaţionale au sau nu o
personalitate juridică opozabilă „erga omnes” şi dacă este sau nu necesar un acord tacit sau
expres al statelor membre.
Tot în planul dreptului internaţional apar popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
care sunt acceptate în genere ca subiecte de drept internaţional. Pe de altă parte în mod
necesar, se arată că recunoaşterea calităţii nu depinde de capacitatea internaţională, anume de a
acţiona în planul dreptului internaţional, ci de întrunirea unor elemente ale personalităţii
juridice de tip statal, şi anume să aibă organe proprii de conducere, un teritoriu (eliberat) şi
forţe organizate care să poarte lupte de eliberare.
În doctrină se arată că aceste subiecte de drept au o capacitate internaţională limitată.
Astfel, exemplificativ este că reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională primesc invitaţii
la conferinţele internaţionale fără a putea avea drept de vot.
Multe alte discuţii în legătură cu calitatea de subiect de drept internaţional public se
ridică şi în privinţa organizaţiilor neguvernamentale, a societăţilor transnaţionale şi chiar a
individului. În acest sens, în dreptul internaţional public noua apariţie o reprezintă individul,
despre care exemplificăm că atunci când i se încalcă drepturi fundamentale are capacitate
procesuală în planul dreptului internaţional. Teoria calităţii de subiect de drept internaţional a
individului este îmbrăţişată şi de autori cunoscuţi; profesorul Robert McCorquodale apreciază
că această teză este una complexă, argumentând în plus faptul că individul, având calitatea de
jurist, se poate găsi şi în ipostaza de a contribui la elaborarea surselor dreptului internaţional –
articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează printre izvoarele pe care
le aplică această instanţă doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul internaţional ai
tuturor naţiunilor. Autorul concluzionează că problema calităţii de subiect de drept
internaţional a individului rămâne una controversată şi mai ales deschisă în perspectiva
dezvoltării şi evoluţiei dreptului internaţional public.
În concluzie, apreciem că evoluţia dreptului internaţional public poate determina ca în
viitor singurul criteriu pentru stabilirea calităţii de subiect de drept internaţional public să-l
reprezinte capacitatea de a acţiona în planul raporturilor internaţionale, bineînţeles, făcându-se
astfel o diferenţiere doar de natură funcţională a acestei capacităţi. Referindu-se la evoluţia
dreptului internaţional, profesorul Victor Duculescu sublinia: „Ca o consecinţă a afirmării
preocupărilor pentru protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei a statornicit
un mecanism juridic instituţional deosebit de eficace – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
– care, ca o consecinţă a punerii în aplicare a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, permite un acces direct al indivizilor la acest important forum
jurisdicţional european”. Astfel, se readuce în prim plan rolul valorilor sociale şi supremaţia
forţelor morale în crearea dreptului.

BIBLIOGRAFIE

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, Ed. Lumina Lex, 2000.

Bastid, S., Les traités dans la vie internationale. Conclusions et effets, Economica, Paris,
1985
Bârsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, I,
Bucureşti, C.H.Beck, 2005.
Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog,
Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional.
Brownlie, I., Principles of Public International Law, Clarendon Press, Oxford, 1966.
Byman, D.L., Khalk, P., Hofman, B., Roseman, W. şi Brannan, D., Trends in Outside
Support for Insurgent Movements, Rand Publishing, Santa Monica-California, 2001.
De Villeneuve, B., Traité general de l’État, Sirey, Paris, 1929
Delbez, L., Manuel de droit international public: droit général et droit particulier des
Nations Unies, Pichon et Durand-Auzias, Paris, 1951, 2000.
Duculescu, V., Duculescu, G., Justiţia Europeană.
Eagleton, C., International Government, The Ronald Press, New York, 1948.
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, Ed. Continent XXI, București, 1995.
Erich, V.R., La naissance et la reconnaissance des Etats / RCADI, Haga, 1926,
A.XIII.
 Fauchille, P., Traité de droit international public, I, Librairie Arthur Rousseau, Paris,
1922.
Geamănu, G., Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică și pedagociă, București,
1975.
Harris, D.J., Cases and Materials on International Law, Sweet & Maxwell, Londra, 1991.
Ionescu, T., Le Petite Entente / La Revue de France, I., 16, 1921
Jessup, P., Modernization of the International Contractual Agreements / AJIL, aprilie
1947.
Jessup, P.C., A modern law of nations: an introduction, Macmillan, New York, 1948.
Jugastru, C. , Calificarea în conflictele de legi şi în conflictele de jurisdicţii, Revista
Universul Juridic nr. 06 din 2016
Lazarus, C., Le Statut des Movements des Liberation Nationale a L’Organisation des
Nations Unies / Annuaire Français de Droit International, 20, 1974.
Le Fur, L., Précis de droit.
Malcom D. Evans, International Law.
Mazilu, D., Globalizarea, dreptul şi relaţiile internaţionale în Drept şi relaţii
internaţionale, V.I.S. Print, Bucureşti, 2002.
McCorquodale, R., The individual and the international legal system/International
Law, Malcolm D. Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003.
Menon, P.K., International Organisations as Subjects of International Law/Revue de
Droit International,1, janvier-mars 1992.
Miga-Beşteliu, R., Dreptul internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
All, Bucureşti, 1997.
Miron, R., Procesul arbitral internațional conform reglementărilor naționale, editura
Universitară, 2019
Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public, Curs universitar, Ed.
C.H.Beck, București, 2018.
Pătraşcu, A., Tradiţii româneşti în contextul acţiunii pentru instituirea Curţii Penale
Internaţionale în Drept şi relaţii internaţionale, V.I.S. Print, Bucureşti, 2002.
Pella, V.V., La Cooperation des Etats dans la Lutte contre le faux-monnayage /
R.G.D.I.P., 1927.
Pollard, A.F., A Short History of the Great War, Methnen&Co, Londra, 1920.
Reuter, P., Le droit des traités et les accords internationaux conclus par les organisations
internationales / Miscellanea W. J. Ganshof van der Meersch : studia ab discipulis amicisque
in honorem egregii professoris edita, I, Bruylant, Bruxelles, 1972.
 Ripert, G., Les Forces Créatices du Droit, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1955.
Rousseau, C., Droit International public approfondi, Dalloz, Paris, 1958.
Schwarzenberger, G., A Manual of International Law, I, Stevens and sons, Londra,
1967.
Starke, J.G., Introduction to International Law, Butterworths, Londra, 1989.
Șandru, M., Dreptul comerțului internațional, editura Universitară, ediția a IV-a,
revizuită și adăugită.
Şandru, M., Mihai Banu, Dragoş Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de
drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept [[The preliminary
rulings procedure. Principles of European Union law and experiences encountered in the
Romanian legal order], C.H.Beck, Bucureşti, 2013
Thiermann, O., Messing Jr., F.A., Assasination policy / The Washington Times, 6
octombrie 2002.
Tilea, V.V., Acţiunea diplomatică a României nov.1919-mart.1920, Tipografia
poporului, Sibiu, 1925.

Pagini web:
Pagina de web a CICR: www.icrc.org
Pagina de web a Sfântului Scaun: www.vatican.va/home_it.htm , publicația La nuova
Legge fondamentale dello Stato della Città del Vaticano.
Parisi, F., The Formation Of Customary – www.law.gmu.edu/faculty/ papers/docs/01-
06.pdf
Pagina web www.icj-cij.org.

Documente oficiale:
Rezoluţia nr. 1173/1988 din 12 iunie 1988.
Rezoluţia nr. 2918/1972 a Adunării Generale a ONU.
Rezoluția nr. 3102/1973 a Adunării Generale a ONU.
Rezoluţia nr. 1267/1999 din 15 octombrie 1999.
Documents officiels/ Conference des Nations Unies sur le droit des traites, Nations
Unies, New York, 1969.
Carta ONU pentru Consiliul de Securitate.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
Convenția de la Viena
 Convenţiile de la Geneva (1946) privind transferul unor bunuri de la Liga Naţiunilor la
ONU
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Tratatul privind sediul ONU încheiat la 26 iunie 1947 între SUA şi ONU (Lake
Success)

Jurisprudență:
CJUE, Cauza C-34/09, Gerardo Ruiz Zambrano împotriva Office national de
l’emploi(Belgia) - ECLI:EU:C:2011:124
CJUE, Cauza C-83/19, Asociația Forumul Judecătorilor din România,
ECLI:EU:C:2021:393
CJUE, Cauza C-673/16, Coman și alții, hotărârea din 5 iunie 2018,
ECLI:EU:C:2018:385
 SUBIECTE DE EXAMEN ȘI CRITERII DE BAREM

1. Statele

- Principalii actori ai dreptului internațional

- Actori originali
- Creatorii dreptului internațional

2. Apariția sistemului statal:

- Pacea de la Westphalia (1648)

- Inițial presupunea doar statele europene
- Cerința îndeplinirii unui standard de civilizație (creștinism)
- Începând cu mijlocul sec. XIX – extinderea sistemului statal dincolo de Europa

3. Statalitatea

- Inițial: condiția materială a unor entități politice care alegeau să interacționeze

- O sumedenie de criterii legale internaționale ce trebuie îndeplinite
- Nașterea de drepturi și obligații internaționale
- Statalitate = statut + consecințe

4. Provocări la adresa sistemului statal

- State (puternice sau nu) care invocă imunitatea și integritatea teritorială pentru a stăvili reacția
internațională față de violarea drepturilor cetățenilor
- Globalizarea  actori non-statali (corporații etc.) care influențează factorii economici atât de
mult încât micșorează influența statelor
 - În reglementarea procesului de globalizare și creerea comunității internaționale, tot statele
rămân principalii actori prin cooperarea lor (poate pe egalitate suverana mai tarziu)

5. Autodeterminarea
- Principiu crucial pentru statalitate
- Noi state dupa Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial (procesul decolonizării,
principiu ce poate fi găsit în Capitolul IX din Carta ONU)
- Nu conduce neapărat la formarea unui nou stat – poate fi și autodeterminare internă
- Poate forma baza unei pretenții pentru statalitate – această ipostază recunoscută doar în
contextul colonial
- Cele două pacte ONU privind drepturile omului – dreptul la autodeterminare al „popoarelor”
 nu orice grup de personae constituie un popor și se referă la dreptul la un sistem al
guvernării inclusiv și interactiv (autodeterminare internă), nu independență
- Nu există dreptul de secesiune unilaterală în dreptul internațional (Curtea Supremă a Canadei
în Reference re Secession of Quebec și Consiliul de Securitate ONU în cazul Irakului în 1991)
6. Uti possidetis
- Teritoriile noilor state vor fi delimitate după vechile granițe ce constituiau unitățile
administrativ-teritoriale înainte de obținerea independenței
- Prima dată: fostele teritorii spaniole din America Latină, apoi în Africa după 2RM
- CIJ în Disputa de Frontieră (Burkina Faso vs. Mali): scopul acestui principiu este de a evita
conflictele pentru stabilirea granițelor care pot apărea după retragerea fostei puteri dominante
- Aplicare în cazul destrămării Yugoslaviei: etnicii sârbi nu s-au bucurat de autodeterminare
externă în cadrul fostei unităti administrativ-teritoriale yugoslave a Croației

7. Roul autodeterminării în constituirea unui nou stat

- Nerespectarea principiului autodeterminării poate reprezenta o piedică la constituirea unui stat

- Doar autodeteminarea nu reprezintă un temei suficient pentru acceptarea pretențiilor unei
entități care nu posedă caracteristicile unui stat

8. Personalitatea juridică internațională

- un statut legal conferit de anumite norme de drept unei situații de fapt

- În funcție de caracteristici faptice, o entitate dobândește personalitate juridică ce îî conferă
drepturi și obligații
 - În dreptul internațional public, statele au personalitate juridică și se bucură de drepturi și au
obligații specifice personalității lor (cea mai importantă  dreptul de a participa la procesul de
normare pe plan internațional)
- Criteriile pentru dobândirea personalității juridice de către state sunt stabilite de dreptul
internațional cutumiar  personalitatea juridică de stat este un statut general aplicabil,
recunoașterea nu este o precondiție pentru nașterea ei ci statutul de stat este o precondiție
pentru legalitatea actului de recunoaștere

9. Criteriile legale ale statalității

- Se consideră că cele incluse în art. 1 din Convenția privind Drepturile și Obligațiile Statelor
din 1933 de la Montevideo sunt aplicabile, fiind reflectate în dreptul cutumiar
- O populație permanentă; un teritoriu; puterea de stat; capacitatea de a întreține relații cu alte
state

10. Populația
- Necesitatea existenței unei legături dintre populație și stat prin prisma cetățeniei (nu întreaga
populație trebuie să fi cetățenii statului de reședință)
- Nu există un prag numeric minim ce trebuie atins în privința populației (exemplul micro-
statelor cu populație și teritoriu mic)

11. Teritoriul
- În dreptul internațional, statele-și fundamentează suveranitatea asupra unui teritoriu prin titlu
- CIJ în Platoul Continental al Mării Nordului – nu există o regulă de drept internațional ce
necesită definirea și delimitarea completă a granițelor
- Nu se recunosc achizițiile teritoriale realizate prin folosirea forței

12. Puterea de stat (guvernământ)

- Criterii de o rigurozitate diferită: guvern efectiv – monopolul puterii de stat; guvern cu
suficient control încât să garanteze drepturile altor state și să împiedice folosirea teritorului
pentru activități contrar intereselor altor state
- Principiul autodeterminării a diluat necesitatea unui guvern efectiv (cât timp statul s-a creat cu
respectarea principiului, efectivitatea guvernului nu-i influența statutul de stat)
- Nici folosirea forței nu poate scuza existența unui guvern efectiv în argumentul creării unui
nou stat
- Când dispare guvernul unui stat aflat sub ocupație (Kuwait în 1991), existența statutului de stat
nu se invalidează
 - Un guvern nedemocratic sau neconstituțional nu periclitează statutul de statalitate
- Până și lipsa unui guvern nu periclitează statutul de stat ca subiect de drept internațional public
(Somalia între 1991-2005)

13. Capacitatea de a întreține relații internaționale

- Implică independența legală a autorității de stat de a stabili relații cu alte state după bunul plac
și de a pune în aplicare relațiile pe plan intern

14. Determinarea îndeplinirii criteriilor pentru statalitate

- Rolul fiecărui stat în parte de a decide dacă o entitate îndeplinește criteriile statalității
dilemă: în cazul unei dispute prvind statutul dintre un stat și o entitate care-și revendică
statutul de stat, nu se poate recurge la metode tradiționale soluționare a disputelor deoarece
jurisdicția instanțelor se limitează asupra statelor
- Rolul identității statale capătă două sensuri: importanța denumirii noului stat (Macedonia) și
dacă noua entitate statală este sau nu succesoarea deplină a vechiului stat (Republica Federală
Yugoslavia – Republica Socialistă Federală Yugoslavia)

15. Drepturile și obligațiile statelor

- Personalitatea juridică implică drepturi și obligații specifice nu mai putem vorbi de
plenitudinea drepturilor în dreptul internațional public deoarece există și alte subiecte de drept
internațional public în afară de state

16. Caractere juridice generale și exclusive ale statelor

- Competența deplină de a efectua acte internaționale
- competență exclusivă cu privire la afacerile interne
- participarea la proceduri internaționale depinde de consimțământul lor
- egalitatea formală (nu politică, morală) în dreptul internațional
- prezumția Lotus (libertate deplină de acțiune în lipsa unei prevederi contrare în dreptul pozitiv)
orice derogare de la aceste caractere trebuie clar definită

17. Semnificația caracterelor juridice

- Statele pot crea, modifica și stinge reguli de drept internațional conform procedurilor dreptului
internațional
- Statul este o entitate independentă și este parte la un sistem internațional pluralist ce-i
recunoaște libertatea de acțiune
 - Acțiunile statului sunt protejate de orice proceduri legislative și judiciare inițiate fără
consimțământul său
- Fiecare stat se bucură de acele caractere juridice
- Orice derogare de la caracterele menționate se poate face doar cu consimțământul statelor

18. Conceptul de stat juridic

- Un stat care există în continuare din punct de vedere juridic deși, în fapt, guvernul a pierdut
controlul asupra teritoriului
- Importanță mai mare acordată îndeplinirii criteriilor legale decât viabilității faptice a unei
structuri statale
- Suveranitatea negativă (dreptul de a fi liber de imixtiuni) ca temeiul legal a unei societăți
internaționale de state independente și egale formal
- În lipsa stării de fapt ca un element probator al existenței unui stat, recunoașterea dobândește
importanță primordială
- Dreptul la dezvoltare a statelor juridice? Practica internațională nu implică existența unui
asemenea drept substanțial.
- Noțiunea de „stat ratat” (failed state) – absența totală a unui govern efectiv și eficient
(Somalia) sau o minimă ordine răsfrântă asupra capitalei în timp ce pe restul teritoriului
concurează diferite grupuri pentru a acapara controlul (Sierra Leone din 1997)
- State-building – procesul de a ajuta statele juridice sau ratate în a deveni state cu capacitate
proprie de acționare (Cambodia, Sierra Leone, Bosnia)

19. Ce este recunoașterea:

- Recunoașterea este un act unilateral al unui stat și care are consecințe juridice internaționale.
- Recunoașterea este discreționară
- Recunoașterea = stabilirea de relații diplomatice; nu implică ca celălalt Stat să își recurgă la
stabilirea de relații diplomatice prin înființare de legații consulare, consulate sau ambasade

20. Arbitrajul Tinoco:

- Între Costa Rica și Regatul Unit

- Cazul prezintă o autoritate puternică în ceea ce privește prioritatea faptelor reale ale unei
situații față de cele ale dreptului național în determinarea statutului internațional și concluzia
juridică trasă din fapte să prevaleze asupra politicii de recunoaștere a unui alt stat.
21. Nerecunoașterea. O afirmație de genul : Noi, statul A, nu recunoaștem entitatea X ca
fiind un stat, poate avea următoarele semnificații:

- Noi nu luăm nicio decizie , într-un fel sau altul, cu privire la recunoașterea lui X
- Am ales să nu recunoaștem X
- Nu recunoaștem X deoarece ar fi ilegal/prematur pentru noi să facem acest lucru.
- Nu îl recunoaștem pe X, deși ar putea fi un stat, deoarece există obligații de drept cutumiar
sau obligații specifice din tratate care ne interzic să facem acest lucru.
- Nu îl recunoaștem pe X, deși ar putea părea un stat, deoarece există o obligație specifică
impusă de Consiliul de Securitate de a nu face acest lucru.

22. Nerecunoașterea:

- Este decizia unui stat de a nu recunoaște o situație de fapt constatată pe motiv de ilegalitate a
acesteia; Exemplu: România față de Kosovo

23. Recunoașterea guvernelor vs. recunoașterea statelor. Diferențe:

- ocaziile de a lua o decizie cu privire la guverne apar cu o frecvență mult mai mare decât cele
cu privire la state
- Posibilitatea existenței a două sau mai multe autorități de guvernare pentru un singur stat
- Un stat poate adopta politica de a nu recunoaște sau de a nu recunoaște deloc guvernele

24. Teorii privind recunoașterea în dreptul internațional public:

- Declarativă. Distinge între statalitate ca o chestiune de personalitate juridică cu caracteristici

obiective și recunoașterae ca un exercițiu discreționar al puterii unui stat individual, fără a
avea ca efect constituirea personalității juridice
- Constitutivă. Punctul de vedere constitutiv al recunoașterii este că actul de recunoaștere este
cel care stabilește existența juridică a entității recunoscute, în fiecare caz numai în ceea ce
privește statul care o recunoaște.

25. Cererea de admitere la ONU

- Admiterea ca membru poate fi o confirmare a statutului de stat
- Neapartenența la ONU nu implică faptul că entitatea nu este un stat.
- Calitatea de membru al ONU înseamnă că entitatea este un stat în sensul Cartei NU

O ISTORIE ELEMENTARĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL

I. INTRODUCERE

Nici un domeniu al dreptului internaţional nu a fost mai puţin cercetat de specialişti, ca cel
al istoriei dreptului internaţional. Este o chestiune interesantă, probabil fără precedent faţă de
alte discipline (inclusiv alte ramuri ale dreptului). Această carenţă ştiinţifică, aşa cum s-a
obişnuit a fi calificată, a început abia recent să fie remediată. Deoarece ne aflăm în perioada de
început a studiilor serioase a istoriei dreptului internaţional, există, încă, numeroase „pagini
albe”, dintre care unele vor fi amintite cu prilejul prezentării ce urmează.
Această scurtă istorie – în mod inevitabil foarte scurtă - poate oferi doar o „idee” despre
principalele perioade de evoluţie a dreptului internaţional. Totuşi, vor fi efectuate referiri atât
la doctrină cât şi la practică. Doctrina priveşte mai ales ceea ce a alcătuit dreptul internaţional
în trecut. Practica statelor se referă la ceea ce statele au făcut propriu-zis. Cele două noţiuni
converg asupra aceluiaşi obiect – chiar dacă nu întotdeauna au fost într-o armonie generală – şi
au determinat actuala structură a dreptului internaţional.

II. PERIOADA ANTICĂ

Pentru a preciza exact modul în care persoane de culturi diferite au putut să stabilească
raporturi paşnice, trainice şi, într-un fel mutual benefice, trebuie să trecem peste descrierea lui
Herodot cu privire la comerţul tacit („silent trading”) dintre cartagineni şi un trib nord-african
a cărui nume nu se cunoaşte, desfăşurat în preajma secolului al XVI-lea î.Hr. . Când
cartagienii au sosit cu bărcile în zona unde se afla tribul, ei au descărcat mărfurile aflate pe
vasul lor, le-au abandonat şi s-au întors pe corabie, după care au făcut un semnal de fum.
Atunci băştinaşii au sosit şi au cercetat obiectele, au lăsat o grămadă de aur şi s-au retras.
Atunci cartaginenii au revenit la ţărm. Dacă erau satisfăcuţi de cantitatea de aur şi o considerau
ca plată corectă, îl luau şi plecau. Atunci când nu erau mulţumiţi de cantitatea de aur, se
retrăgeau din nou pe vasele lor şi atunci băştinaşii se întorceau pentru a lăsa şi mai mult aur.
Procesul continua până când ambele părţi erau mulţumite, adică până în momentul în care
cartaginenii plecau cu aurul lor, fără totuşi a se fi schimbat vreun cuvânt între cele două
grupuri de persoane. Herodot ne asigură că „exista o onestitate perfectă între cele două părţi”,
fără a se ivi conflicte sau furturi.
Aceste aranjamente comerciale tacite putea şi erau profitabile comercial, dar, chiar şi în
epoca antică o interacţiune cu un ritual atât de inflexibil şi atât de limitat la scopul său poate cu
greu să fie suficientă pentru legăturile politice dintre state. Majoritatea oamenilor, probabil că
au sentimentul că ar trebui să existe ceva mai elaborat, care să merite grandioasa denumire de
„drept internaţional”. Într-adevăr, ambiguitatea termenului „drept internaţional” conduce la
numeroase şi variate răspunsuri la întrebarea când s-a născut dreptul internaţional. Dacă prin
„drept internaţional” se are în vedere pur şi simplu ansamblul de metode sau mijloace ce
conferă un element de predictibilitate relaţiilor internaţionale (cum e şi în cazul descrierii
anterioare a comerţului tacit) atunci originile sale pot fi plasate tot atât de îndepărtat ca şi
istoria însăşi. Dacă, însă prin „drept internaţional” avem în vedere un cod mai mult sau mai
puţin comprehensiv, privitor la conduita popoarelor, atunci ultima perioadă clasică şi Evul
Mediu au fost epocile în care acesta s-a născut. Dacă „dreptul internaţional” este apreciat în
sensul unui ansamblu de principii concrete, ce se aplică doar statelor, atunci secolul al XVII-
lea este perioada de început a acestuia. Dacă „dreptul internaţional” este definit ca servind
integrării mondiale în întregul său în ceva asemănător unei singure comunităţi guvernate de un
singur şi unic sistem de reguli juridice, atunci vom situa perioada de început în secolul al XIX-
lea (o viziune puţin optimistă). Dacă „dreptul internaţional” este înţeles ca semnificând o
legiferare şi jurisdicţie a unui guvern mondial, atunci naşterea sa se află undeva în viitor şi,
foarte posibil, într-un viitor destul de îndepărtat.
Raporându-ne la aceste definiţii foarte lapidare, vom putea descoperi probe ale naşterii
dreptului internaţional în trei zone ale Eurasiei antice, caracterizate printr-o densitate de
legături între state mici şi independente, având în comun mai mult sau mai puţin religia şi un
sistem de valori culturale: Mesopotamia (în perioada celui de-al patrulea sau al treilea mileniu
î.Hr.), India de nord (în perioada Vedelor după aproximativ anul 1600 î.Hr.), şi în Grecia
clasică. De la fiecare din sistemele acestor trei state, caracterizate printr-o armonie în
fragmentarea politică şi printr-o unitate culturală, au fost preluate un număr de practici
standard eficiente, ce au servit la plasarea relaţiilor interstatale într-o poziţie stabilă şi
predictibilă. Această afirmaţie este adevărată în special în trei domenii: relaţiile diplomatice,
încheierea tratatelor şi purtarea războaielor. O contribuţie suplimentară şi fundamentală a
oraşelor-state greceşti a constat în practica arbitrajului în cazul disputelor, de la care provine
un important material privitor la practică. A fost deosebit de dificil ca anumite practici dintre
acestea să depăşească în profunzime liniile de demarcaţie culturale. Unul din cele mai vechi
tratate al cărui text a supravieţuit, este cel încheiat între Egipt şi Imperiul hitiţilor (situat cel
mai probabil în zona Turciei de astăzi), din secolul XX-lea î.Hr.. Tratatul regelementează o
împărţire imperială a zonelor de influenţă, dar se referă şi la problema extrădării fugarilor.
Problema bunei-credinţe şi a forţei obligatorii era asigurată prin invocarea zeilor celor două
popoare (două mii în total) pentru a acţiona ca şi gardieni.
O dată cu apariţia marilor religii universale a devenit posibilă constituirea în linii mari a
unor sisteme juridice mondiale. Unul dintre exemplele îl constituie imperiul islamic format
începând cu secolul al VII-lea d.Hr.. Este semnificativ că ansamblul de reguli privitoare la
relaţiile dintre statele din interiorul lumea musulmană (aşa numitul Dar al-Islam, sau „Casa
Islamului”) era mult mai consistent decât cel referitor la relaţiile cu alte state din afara lumii
musulmane (aşa numitul Dar al-Harb, sau „Casa războiului”). Interese pragmatice au
contribuit la stabilirea unor relaţii predictibile cu statele sau popoarele nemusulmane.
Asemenea relaţii includeau, de exemplu armistiţiul temporar (realizat prin intermediul
tratatelor) sau tratamentul omenos cu indivizii (uneori la o scară foarte largă).
În istoria Apusului, cel mai bun exemplu de imperiu multinaţional este Roma. Totuşi,
Imperiul Roman a fost, în perioada sa de formare, un fel de construcţie şubredă şi incipientă,
fără o bază structurală etică sau religioasă de ansamblu comparabilă cu religia islamică din
ultimul Imperiu Arab. Această situaţie a început să se schimbe în momentul în care anumite
concepţii filozofice au fost preluate de la greci (aproximativ în al doilea secol î.Hr.). Una
dintre cele mai importante concepţii a fost ideea elaborării unui set de principii universale
privind justiţia: convingerea că în sânul amalgamului de legi aparţinând diferitelor state există
câteva reguli exacte prezente în orice societate umană. Această idee a fost pentru prima oară
evidenţiată în scrierile lui Aristotel. Ea a fost dusă mai departe de şcoala stoică, care aprecia
întreaga lume ca un singur Stat-cetate mondial (Kosmopolis) guvernat de dreptul natural.
Cicero, scriind sub influenţa stoică, a caracterizat acest drept natural ca fiind „ întins asupra
întregii comunităţi umane, neschimbabil şi etern”.
Acest concept privind existenţa unui drept natural universal şi etern, a fost adoptată ulterior
de către alte două categorii, juriştii romani şi biserica creştină care ulterior au transmis-o
Europei medievale. Juriştii au făcut o distincţie cu existenţă îndelungată: între jus naturale
(sau altfel spus, dreptul natural) şi jus gentium ( sau dreptul popoarelor). Cel două erau
distincte, dar în acelaşi timp foarte apropiat legate între ele, astfel că deseori diferenţele erau
ignorate. Dreptul natural a fost conceptul mai larg. A fost ceea ce am putea numi în prezent un
corp de legi ştiinţifice, aplicabile nu doar fiinţelor umane, dar în acelaşi timp întregului regn
animal. Jus gentium era componenta umană sau specia acestuia. Dacă dreptul natural era
universal în lumea naturală, jus gentium era universal în lumea umană.

III. EVUL MEDIU: ERA DREPTULUI NATURAL

Evul Mediu European a devenit stadiul cel mai avansat al gândirii jus naturaliste. În
timpul acestei perioade, ideile dreptului natural s-au dezvoltat sub umbrela Bisericii catolice.
Trebuie să reamintim că dreptul natural nu a fost specific creştinismului, la momentul naşterii
sale incipiente, ci mai degrabă a fost o moştenire a clasicismului stoic şi a tradiţiilor juridice
romane. Este foarte adevărat că a existat o linie de gândire medievală cunoscută sub
denumirea de „voluntarism” ce susţinea că dreptul natural ar fi o comandă sau poruncă a lui
Dumnezeu, cu un conţinut descoperit de oameni prin intermediul revelaţiei. Dar şcoala
dominantă a gândirii - reprezentată îndeosebi de Toma d’Aquino – a fost cea a
raţionalismului (uneori denumită „intelectualism”), potrivit căreia conţinutul dreptului natural
este susceptibil de a fi descoperit şi aplicat prin mijlocirea interesului uman, mai degrabă decât
prin revelaţie.
Dreptul natural este una dintre numeroasele părţi ale dreptului internaţional ce nu a
cunoscut niciodată un studiu sistematic aşa cum ar fi meritat. Mai ales că multe din conceptele
sale sunt foarte îndepărtate de modul actual de gândire. În context, doar câteva din
numeroasele aspecte deosebite pot fi evidenţiate. Probabil că trăsătura cea mai remarcabilă a
dreptului natural medieval a fost caracterul său atotcuprinzător. Acesta a cuprins şi a
reglementat viaţa naturală şi cea socială a universului în toată varietatea sa infinită – începând
cu mişcarea stelelor pe traiectoria lor, până la exteriorizarea celor patru dispoziţii sufleteşti ale
omului prin venele şi arterele acestuia, de la gândirea şi acţiunile oricărei creaturi de pe
pământ, din apă sau aer, până la cele ale fiinţei umane şi ale îngerilor din paradis., totuşi, În
mijlocul acestei varietăţi caleidoscopice, dreptul natural a fost, în acelaşi timp, prin excelenţă
şi fundamental monist în caracterul său, deoarece s-a bazat pe un singur plan grandios şi
coerent cu privire la univers în întregul său. În plus, el avea o natură amplu deductivă, adică s-
a bazat pe un număr foarte restrâns de principii de la care, prin teoretizare, au putut fi
desprinse toată infinitatea de detalii ale universului (de asemenea, nu la multă vreme după
Evul Mediu au existat încercări foarte serioase pentru a se concretiza această trăsătură).
Dreptul natural medieval a fost, de asemenea, în linii mari teleologic în natura sa,
îndeosebi după anvergura pe care a luat-o filozofia lui Aristotel în secolul al XII-lea. Potrivit
acesteia, universul – cuprinzând atât lumea naturală cât şi cea socială – a fost constituit după
un plan universal şi grandios. De asemenea, acel plan şi acel scop este prezent şi animează
întregul univers, atât cel natural cât şi cel social. Legea, ca parte integrantă a acestui grandios
plan, avea un scop: de a împinge societatea tot mai departe în direcţia indicată de motivaţia şi
legea naturii. Pe scurt, omul medieval - întregul univers medieval - era impregnat cu un
puternic sens al misiunii.
A continuat să existe, la fel ca în perioada antică, o distincţie între jus naturale şi jus
gentium , fără însă să se fi conturat vreo linie de demarcaţie pregnantă între cele două. Jus
gentium a avut o importanţă mult mai mică, fiind văzut în general ca o aplicare a dreptului
natural în cazul guvernărilor umane. Regulile lui jus gentium erau uneori apreciate ca un drept
natural secundar. Trebuie subliniat că jus gentium original nu conţinea nici măcar la bază, ceea
ce înţelegem noi în prezent prin reguli ale dreptului internaţional. Totuşi, era un ansamblu de
reguli comune tuturor naţiunilor, aplicabile indivizilor oriunde ar fi fost situaţi aceştia, de la
cei mai de seamă până la cei mai nesemnificativi şi reglementa toate problemele sociale –
contracte, proprietate, infracţiuni şi altele. În natura sa era mai degrabă ceea ce noi în prezent
desemnăm prin expresia „sistem etic”, cuprinzând norme generale de conduită, decât un cod
juridic ce ar cuprinde interdicţii şi sancţiuni.
În măreţul sistem al dreptului natural nu a existat o tendinţă mai puternică de gândire că
orice sistem de drept existent poate fi aplicabil în mod exclusiv relaţiilor internaţionale, ca în
cazul lui jus gentium. Acest aspect a fost puternic reliefat cu prilejul dezvoltării unuia din cele
mai renumite produse ale gândirii medievale ale dreptului natural: ideea cu privire la
legalitatea recurgerii la forţă sau altfel spus a „războiului just”, în limbajul medieval. Ideea
războiului just a izvorât pentru prima oară cu prilejul unor controverse cu privire la problema
unei conduite personale – dacă practicanţii creştini pot în mod legal să execute serviciul
militar, care implică violenţă şi ucidere, contrar (aparent) imperativelor ce rezultă expres din
Scripturi. S-a reţinut că un asemenea serviciu este permis atât timp cât el izvorăşte din
motivaţii nobile şi dezinteresate. Asemena motivaţii includeau necesitatea de a proteja
comunitatea de opresori, dar excludeau gloria personală, dorinţa de victoriei sau dragostea
pentru violenţă în nume propriu. Această idee de bază a fost ulterior extrapolată, cu o foarte
mică schimbare, la nivelul interstatal, astfel încât Statele, asemeni persoanelor private, erau
îndreptăţite în mod legal de purta războaie în scopuri cum ar fi pedepsirea ticăloşiilor sau, mai
general, pentru respectarea legii – dar nu pentru glorie, cuceriri sau oprimări.
Descrierea dreptului natural medieval are un caracter raţionalist şi, totuşi într-un fel
anume, este foarte exactă. Dreptul natural a fost mai mult obiectul controverselor esenţial
teologici ale marilor teoreticieni, şi mai puţin un drept cu aplicabilitate curentă în lume. Ca o
consecinţă, numeroase probleme practice – în mod deosebit cele legate de război – au fost
abordate de scriitori consacraţi mai degrabă decât de teologi. De exemplu, Bartolo da
Sassoferrato, faimosul jurist italian din secolul XIV, a scris un tratat despre represalii, subiect
de utilitate practică pentru comercianţii ce suferiseră prejudicii din cauza unor state străine. În
aproximativ aceeaşi perioadă, regulile cu privire la purtarea războaielor („dreptul armelor”
cum era cunoscut) au fost explicate de către John of Legnano, iar ulterior de către un călugăr
numit Honoré de Bonet (sau Bouvet), a cărui carte era intitulată The Tree of Battles, din anul
1380 şi a devenit foarte renumită. Deşi la o prima analiză a modului de purtare a războaielor
medievale pare că aceste tratate au fost ignorate totuşi multe din reguluile practice cuprinse au
avut o influenţă foarte mare.
Dreptul internaţional a început să se aplice regulat problemelor politice şi militare ivite
doar în Evul Mediu târziu. Regulile cu privire la achiziţia de teritorii au devenit deosebit de
relevante în legătură cu explorările europene în Africa şi, îndeosebi, cu privire la Lumea Noua
începând cu secolul al XIV-lea. În secolul al XVI-lea cucerirea spaniolă a regatelor indiene din
Lumea Nouă a declanşat dezbateri aprige, chiar dacă post–factum. Profesorul dominican
Francisco de Vitoria a concluzionat într-o serie de cursuri susţinute la Universitatea din
Salamanca că marea cucerire spaniolă a fost justificată deoarece indienii încercaseră, în mod
ilegal, să excludă negustorii spanioli din regatele lor, în mod contrar cu regulile dreptului
natural. Dar el a mărturisit totodată, că „îi îngheaţă sângele în vene” la gândul teribilelor
atrocităţi comise de spanioli. La sfârşitul secolului scriitorul italian Alberico Gentili, care era
practician dar şi profesor universitar, a oferit primul studiu sistematic al dreptului războiului,
aducând teoriei războiului just o serie largă de probleme concrete ridicate din practica
războiului.
Mare parte din practica statelor în Evul Mediu s-a bazat pe metode consacrate şi moştenite
încă din antichitate. Relaţiile diplomatice sunt un doar exemplu. Diplomaţilor le era acordată
tot mai des o imunitate largă (dar nu absolută) faţă de activităţile judiciare din statele gazdă.
Dreptul a fost, de asemenea, folosit pentru a facilita un altfel de comerţ între oameni:
comerţul străin efectuat de negustori, adesea cu state musulmane, care erau mult mai avansate
din punct de vedere economic la acea dată în raport cu statele europene. Majoritatea
obiceiurilor financiare asociate cu comerţul internaţional cum ar fi notele de schimb (care
aveau probabil o origine musulmană) au fost utilizate în comunitatea itinerantă (ambulantă) a
negustorilor medievali. Începând cu aproximativ secolul al XI-lea statele europene (italiene în
principal) au început să încheie tratate bilaterale care cuprindeau diverse garanţii reciproce de
tratament corect. Aceste înţelegeri, încheiate uneori cu state musulmane garantau o serie de
privilegii negustorilor străini cu sediul în statul cocontractant, cum ar fi dreptul de a se ghida
după propriile legi şi a folosi propriile instanţe în procese cu cei de aceeaşi naţionalitate.
Acelaşi proces se petrecea în domeniul comerţului maritim. Comunitatea navigatorilor utiliza
legile de la Oléron (care erau de fapt o colecţie de hotărâri judecătoreşti emise în insula cu
acelaşi nume din golful Biscaya) şi, de asemenea, un cod denumit „Consolato del mare”
elaborat în secolul al XIII-lea pentru comunitatea maritimă din Barcelona. Aceste coduri se
aplicau unei serii largi de activităţi maritime şi includeau primele reguli asupra drepturilor
comercianţilor neutri în timpul războiului.
Pe scurt, dreptul internaţional medieval era un amestec de credinţe şi practici variate, de
la concepţiile dreptului natural la regulile prin care comunităţi diferite îşi conduceau
afacerile cotidiene, de la război şi diplomaţie la cumpărări şi vânzări.

IV. ERA CLASICĂ (1600-1815)

În secolele XVII şi XVIII gândirea doctrinară din dreptul internaţional a fost pătrunsă de
un nou spirit. Principalul său precursor a fost scriitorul olandez Hugo Grotius a cărui lucrare
principală „De jure belli ac pacis” a fost publicată la Paris în 1625. Este o lucrare atât de
densă şi bogată încât pentru a o studia în întregime este nevoie de o viaţă întreagă (un număr
de cercetători au şi făcut-o)1. Lui Grotius i-a fost adesea atribuită secularizarea gândirii
dreptului natural parţial pe baza celebrei afirmaţii din prefaţa cărţii sale, şi anume că dreptul
natural ar fi acelaşi chiar dacă Dumnezeu nu ar exista. În realitate, acesta a fost doar un anunţ
al simpatiei şi apartenenţei sale la tradiţia raţionalistă a dreptului natural moştenită din
gândirea catolică medievală care era distinctă de filozofia voluntaristă care devenise viziunea
dominantă a protestantismului.
Cea mai importantă contribuţie a lui Grotius a fost evidenţierea exactă a dreptului
popoarelor ( jus gentium) ca un drept distinct de dreptul natural, şi nu doar ca o componentă
sau subdiviziune a acestuia, aşa cum a fost la început. Mai mult, această ramură a dreptului nu
a mai fost văzută niciodată, ca în Evul Mediu, ca o aplicare a dreptului natural la chestiuni
omeneşti. În schimb, practica statelor a fost apreciată de acum înainte ca o sursă autonomă a
dreptului în adevăratul sens al cuvântului. Dreptul popoarelor era, folosind cuvintele lui
Grotius, „dreptul care a primit forţa sa obligatorie din voinţa tuturor popoarelor, sau a mai
multor dintre acestea” (Grotius, Despre dreptul războuluii şi al păci, p 44). Această elaborare
omenească a dreptului popoarelor a fost ulterior, în mod obişnuit, etichetată ca dreptul
„voluntarist” al popoarelor (termen ce va fi utilizat în aceast caiet de seminar). Se pare că
primul care a utilizat această expresie a fost Gottfried von Leibnitz.
1 Studiul operei lui Grotius a fost efectuat în principal de profesorii de ştiinţe politice şi mai puţin de juriştii
dreptului internaţional.
 Una dintre cele mai evidente trăsături ale acestui drept voluntar a fost, în opinia lui
Grotius, faptul că acesta îşi propune doar reglementarea conduitei externe a suveranilor şi a
statelor. Dreptul voluntar nu se definea pe el însuşi, aşa cum o făcea dreptul natural, şi nu
cuprindea alături de dispoziţii de reglementare şi stări psihologice.
Alte forţe acţionau în această perioadă, ajutând la crearea unui drept al popoarelor în
adevăratul sens la cuvântului. Începând cu această perioadă statele-naţiuni începeau să fie
văzute în mod permanent ca entităţi corporale având propriul statut juridic, distinct de
suveranii care le-au condus în oricare din perioadele anterioare. Cel mai concret semn al
acestei dezvoltări a fost faptul că, în mod unanim acceptat în această epocă, tratatele erau
obligatorii cu privire la state, şi nu doar cu privire la suveranii ce le încheiau. Tot acum statele
au început să construiască adevărate birocraţii guvernamentale permanente, al căror scop era
reglementearea şi controlul activităţilor naţiunilor în întregul lor, în interesul naţional general.
În Germania a apărut chiar o ştiinţă academică a diplomaţiei, cunoscută sub denumirea de
„cameralism”. În paralel cu transformarea statelor în entităţi distincte şi permanente având
propria lor personalitate juridică (astfel cum le-o atribuiau juriştii) s-a conturat idea că aceste
entităţi trebuie să fie conduse printr-un set de legi unice şi potrivite numai lor, de un drept al
popoarelor distinct de principiile generale etice consacrate în dreptul natural clasic.
Acest drept al popoarelor – în nouul sens al termenului – trebuia să conţină un set de reguli
care să guverneze relaţiile dintre statele-naţiuni. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, acesta a
primit o nouă etichetare, respectiv de „drept internaţional”, la iniţiativa lui Jeremy Bentham.
Din moment ce obiectul acestui domeniu urma să fie constituit de relaţiile dintre state, în mod
necesar statele urmau să determine, în mod liber domeniile lor interne. Altfel spus, acum a
intervenit o distincţie, în mod gradual a devenit tot mai evidentă şi clară, între domeniile
supuse regelementărilor internaţionale şi cele naţionale. Pacea de la Westphalia din 1648, ce
punea capăt războiului de 30 de ani, a reflectat în concret această nouă abordare, prin plasarea
expresă a domeniului religios în sfera de activitate internă.
Nu trebuie să ne închipuim că dreptul natural a fost lăsat în uitare în această perioadă. În
realitate, secolele XVII şi XVIII au constituit etapa grandioasă a sistematizării ştiinţei
dreptului. Dreptul natural a fost repoziţionat (se poate spune) într-un edificiu măreţ şi logic de
natură ipotetico-deductivă, modelat astfel prin cele mai strălucitoare construcţii intelectuale şi
matematice. În acest sens, sunt de amintit numele lui Thomas Hobbes, Baruch Spinoza şi
Gottfried von Leibnitz (însuşi Grotius avansase ideea organizării dreptului natural într-un
sistem deductiv în manieră matematică, dar el nu a făcut nici un pas semnificativ în acest
sens).
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei abordări raţionaliste a fost scriitorul
german Samuel Pufendorf. Lucrarea sa fundamentală a fost Dreptul Naturii şi al Naţiunilor,
elaborată în 1672. Pufendorf a deţinut unul dintre primele scaune academice la Universitatea
din Heidelberg în anul 1660, predând cursul Dreptul Naturii şi la Naţiunilor. Un alt german, de
data aceasta filozof şi matematician, Cristian Wolff a avut, la mijlocul secolului XVIII o
iniţiativă ce a constituit un punct culminant al transformării dreptului natural sistematic. Cele
8 volume impresionante ale enciclopediei dreptului natural a lui Wolff, conţineau tratări
detaliate cu privire la tot ce se găsea sub soare şi chiar şi dincolo de acesta, inclusiv un discurs
despre trăsăturile locuitorilor de pe alte planete dar neglija practica statelor. Lucrare ocupă un
loc onorabil pe lista celor mai necitite şi ilizibile opere.
Cele două „feluri” ale dreptului – dreptul natural şi dreptul voluntarist popoarelor – au
coexistat într-un cadru complex şi, într-un anume fel, dezordonat. Din întrepătrunderea celor
două s-a născut dreptul modern al popoarelor înrădăcinat în practica statelor precum şi în
marile doctrine. În principiu, dreptul natural a fost recunoscut ca fiind superior dreptului
voluntar. Doar atunci când dreptul natural nu putea, dintr-un motiv sau altul, să reglementeze
conduita statelor, dreptul voluntar al popoarelor urma să rezolve dilemele. Dreptul voluntarist,
cu alte cuvinte, era văzut ca având mai degrabă o existenţă interstiţială prin însăşi natura sa
decât una comprehensivă, aşa cum dreptul natural se presupunea că este.
Caracterul dualist al dreptului în această perioadă şi componenta sa voluntaristă sunt
evidente în scrierile diplomatului elveţian Emmerich de Vattel. Faimoasa sa expunere
„Dreptul naţiunilor”, publicată la Londra în 1758, reprezintă pentru dreptul internaţional ceea
ce comentariile lui Blackstone (publicate cam în aceeaşi perioadă) reprezintă pentru dreptul
englez. Acest prim tratat de drept internaţional de tip modern nu este un intrus într-o
bibliotecă din secolul XXI, în timp ce lucrările lui Grotius sau Wolff au cu siguranţă acest
caracter. În loc să prezinte o schemă filozofică după modelele anterioare, cartea a fost creată
ca un fel de manual pentru jurişti şi oameni de stat, manual înţesat cu aplicaţii practice ale
dreptului, dar şi cu exemple din practica acelei perioade. Mai mult, stilul plăcut în care a fost
scrisă i-a asigurat o folosinţă îndelungată de către jurişti, judecători şi cei interesaţi, mai mult
decât o făcuse oricare altă scriere în acest domeniu mai înainte. Se poate spune că este cel mai
important manual de drept internaţional scris vreodată. O dată cu el intrăm pe pragul dreptului
internaţional modern. Într-o anumită privinţă, tratatul lui Vattel a fost o popularizare a ideilor
lui Wolff, scris însă într-un spirit foarte diferit cum am arătat mai sus. În timp ce Wolff
avusese o atitudine dispreţuitoare faţă de dreptul voluntarist, Vattel şi l-a însuşit, prezentându-l
alături de dreptul natural de fiecare dată când a considerat necesar. O acuzaţie nedreaptă ce i se
aduce se referă la faptul că el, cu aparentă inconsecvenţă s-a situat în mod constant în ambele
domenii. De fapt autorul elveţian trebuia să explice două domenii ale dreptului care, uneori,
ofereau soluţii diferite unor probleme practice dar a fost, în general, foarte explicit cu privire la
care drept îl prezenta într-un anume moment. Autorii moderni au tendinţa de a-i înţelege greşit
sarcina deoarece abordarea dualistă a acelui timp apare în prezent foarte stranie. Cel mai bun
exemplu de metodă dualistă, în practică a privit războiul. Dreptul natural al războaielor juste,
permitea unui stat să recurgă la forţă pentru „autoapărarea” unui drept legal care fusese efectiv
încălcat sau care era ameninţat cu încălcarea astfel încât, în orice conflict o parte lupta în mod
just iar cealaltă nu. Dreptul voluntarist, pe de altă parte nu se ocupa de care parte era cea mai
îndreptăţită să utilizeze forţa. Cu alte cuvinte nu se ocupa cu jus ad bellum, în terminologia
legală. În fapt trata fiecare parte ca şi cum ar fi recurs în mod legal la război. Se mulţumea cu
normarea purtării războaielor, stabilirea unor reguli care să fie aplicate de ambele părţi sau,
într-o situaţie de egalitate, în susţinerile unei părţi împotriva celeilalte (jus in bello). În
concluzie dreptul natural vedea războiul în termenii aplicării legii şi ca o sancţiune pentru o
faptă greşită iar dreptul voluntarist vedea războiul mai mult în termenii unui duel.
În alte domenii cele două corpuri ale dreptului se întăreau una pe cealaltă. Un exemplu
potrivit este domeniul relaţiilor economice. În dreptul natural s-a sprijinit principiul general al
libertăţii comerţului, dar în secolul XVII statele europene au început să dea substanţă acestui
principiu, construind o reţea tot mai densă de tratate bilaterale de prietenie, comerţ şi navigaţie
(tratate FCN, într-o prescurtare legală des folosită). Deşi existau variaţii inevitabile în privinţa
detaliilor exista de asemenea un grad înalt de standardizare. În mod obişnuit, tratatele acordau
tratament nediscriminatoriu negustorilor din fiecare stat care se stabileau într-un alt stat. De
asemenea în situaţia unui război între două state (lucru interzis de Dumnezeu) negustorilor le
era acordată o perioadă de graţie pentru a-şi rezolva afacerile înainte de a pleca. Asemenea
tratate au pregătit terenul pentru dreptul neutralităţii, specificând drepturile şi îndatoririle pe
care comercianţii neutri le aveau în timpul războiului.
Datorită importanţei din ce în ce mai mari a dreptului voluntarist în aceea perioadă mai
trebuie aduse câteva precizări. El avea în general un caracter practic şi utilitarist, chiar dacă
implica o oarecare neglijare a adevărurilor eterne susţinute de juriştii habotnici ai dreptului
natural. Dreptul voluntarist a dat de asemenea dreptului internaţional pentru prima dată un
spirit dinamic sub forma unei preocupări pentru realizarea dreptului nou. Această abordare
venea în contradicţie cu determinarea a ceea ce era dreptul natural, în măreţia sa eternă şi
statică. În final trebuie subliniat că acest drept voluntarist a fost realizat în două moduri
diferite, pe calea tratatelor şi pe cale cutumiară, sau uz cum era adesea denumit. Ambele
moduri implicau însă anumite dificultăţi conceptuale.
De exemplu dreptul tratatelor, în primul rând sau dreptul internaţional convenţional, într-o
frază întrucâtva ciudată dar des folosită. Nimeni nu se îndoia că tratatele legau părţile. Totuşi
existau îndoieli dacă tratatele se impuneau în situaţii extreme în care interesele vitale ale
statelor (cum ar fi supravieţuirea) ar fi fost ameninţate prin acceptarea tratatelor. Pufendorf
credea că nu. Pentru el ca şi pentru Wolff sau Vattel obligaţia supremă a unui stat era „datoria
către sine”. Conceptul, provenit din dreptul natural se referea la îndatorirea la
„autoconservare”. Această doctrină a necesităţii, cum a ajuns să fie cunoscută mai târziu
introducea o anumită instabilitate inerentă în relaţiile contractuale.
Problema conceptuală privitoare la cutumă era mai complexă şi nu se poate spune că s-a
rezolvat nici astăzi. În Evul Mediu unii, cum ar fi Toma d´Aquino, vedeau obiceiul ca o formă
de legislaţie făcută de şi pentru întreaga comunitate în ansamblul ei, creată sau actualizată prin
practica de zi cu zi. Alţii preferau totuşi să vadă cutuma ca un fel de înţelegere privată sau
contract cu implicaţii largi între oameni obişnuiţi. Această viziune contractuală a cutumei a
dominat dreptul internaţional în secolele XVII şi XVIII. Cutuma era văzută ca un tratat tacit şi,
de aceea practica cutumiară avea forţa dreptului pentru acele state care o urmau în mod
obişnuit, id est care erau părţile la înţelegerea tacită, dar nu pentru toate statele. Acestea alături
de alte îndoieli din miezul dreptului cutumiar continuă să afecteze şi să îmbogăţească în
acelaşi timp dreptul internaţional până astăzi.

V. SECOLUL XIX (1815-1919)

Secolul XIX, în mod extraordinar, este cea mai puţin cercetată epocă a istoriei dreptului
internaţional. Se poate spune că această perioadă a fost dominată de coexistenţa dificilă a trei
abordări rivale. Deşi lipseşte o terminologie standard sau acceptată în acest domeniu, le putem
denumi : Abordarea pozitivistă, Rămăşiţele dreptului natural şi Tendinţa istoricistă (sau
romantică). Dintre acestea trei abordarea dominantă a fost, de departe cea pozitivistă şi de care
ne vom ocupa în mod special, în continuare. Abordarea istoricistă a fost cea mai puţin
explorată.

A. Abordarea pozitivistă

Termenul de „pozitivism” a ajuns să înseamne atâtea lucruri încât în zilele noastre ar trebui
evitat pentru a nu se crea confuzii. Aşa cum a fost inventat în 1830 de către filozoful social
francez Auguste Comte, termenul însemna ceva de genul „ştiinţific” sau „obiectiv” sau
„empiric”, în contradicţie cu modurile de gândire speculative, religioase sau ipotetico-
deductive. Comte considera că rasa umană trecuse prin trei mari etape istorice: epoca
teologică, cea metafizică şi (acum) cea pozitivă. În perioada teologică ideile religioase fuseseră
dominante. În etapa metafizică au prevalat ideile cu privire la legi şi la filosofia dreptului,
însemnând în esenţă dreptul natural. Dar epoca pozitivă, care se năştea atunci promitea să
aducă eliberarea finală a minţii umane de superstiţiile şi dogmele trecutului.
Această epocă pozitivistă urma să fie una ştiinţifică, bazată pe studiul riguros şi
dezinteresat al unor fapte obiective care puteau fi dovedite. Acestea urmau să fie utilizate
pentru îmbunătăţirea planificată şi sistematică a multor „specimene umane”. Elitele vechi
ecleziastice, feudale, militare dar şi juridice, urmau să fie înlocuite de o nouă clasă
conducătoare de ingineri, finanţişti, inventatori şi programatori sociali. Pozitivismul, în sensul
său original, comtian, devenise un amalgam straniu de tehnocraţie şi evanghelism. Într-adevăr
pozitivismul a devenit o adevărată religie, având cea mai mare influenţă în Brazilia (pe a cărei
steag este trecut moto-ul pozitivist „ordine şi progres”).
În domeniul juridic comun principala manifestare a pozitivismului este probabil credinţa
că dreptul este în totalitate o instituţie umană în domeniul specific al dreptului internaţional.
Această susţinere arată că pozitivismul era urmaşul clar al dreptului voluntarist din secolele
XVII şi XVIII. În recunoaşterea acestui fapt profesorii de drept din secolul XIX i-au conferit
lui Grotius titlul retrospectiv de „părinte al dreptului internaţional” (cu un lobby asiduu şi
patriotic din partea juriştilor olandezi). Dar exista o diferenţă clară, în spirit, între dreptul
voluntarist anterior şi acest nou pozitivism. Dreptul voluntarist fusese aplicat faut de mieux,
în mod ezitant şi aproape cu scuze în cazul în care, pentru diverse motive dreptul natural nu
putea fi aplicat. Pozitivismul secolului XIX era mult mai doctrinar. El aplica de principiu,
dreptul voluntarist, în loc să-l folosească ca un expedient. Această abordare a fost dusă până la
punctul în care dreptul voluntarist a ajuns să fie privit ca singura sursă a dreptului. Cum a
arătat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională mai târziu, „regulile de drept care leagă
statele … se nasc din propria lor voinţă liberă”. Din acest punct de vedere a apărut în
limbajul obişnuit expresia că dreptul internaţional era un drept între state în loc de un drept
deasupra statelor (aşa cum era în viziunea dreptului natural).
Ar trebui subliniate şi alte aspecte ale abordării pozitiviste. Unul este insistenţa asupra
statului naţiune independent, ca unitate fundamentală a dreptului internaţional. Instistenţa
pomenită anterior a dus însă, în mod inechitabil la o distribuţie pluralistică pozitivismului.
Fiecare stat naţiune poseda setul propriu şi distinct de interese naţionale, pe care se străduia să
şi le realizeze într-un mod inerent competititiv şi chiar ostil. Fiecare stat era suveran în
interiorul frontierelor sale (în interiorul teritoriului său), astfel încât dreptul fiecărui stat putea
să reflecte istoria, valoriile, aspiraţiile şi tradiţiile fiecărui stat în parte. În această perioadă
principiul egalităţii suverane a statelor a devenit cheia de boltă sau chiar dogma centrală a
dreptului internaţional împreună cu regula concomitentă a neintervenţiei statelor în afacerile
interne. Punctul de vedere natural şi pluralist al pozitivismului a fost întărit în mod deosebit de
uriaşul aflux în comunitatea internaţională a noi state pe parcursul secolului XIX, în special
din America Latină şi Europa de Est, dar şi din Orientul Îndepărtat. Mentalitatea pluralistă a
provocat, la rândul ei abandonarea punctului de vedere monist şi teleologic al dreptului natural
medieval, care a fost acum înlocuit de unul, instrumentalist. Cu alte cuvinte, dreptul nu mai era
văzut ca având un scop inerent al său, ori un plan intrinsec ci, în termeni tehnocratici, ca o
unealtă pentru realizarea unor scopuri care erau decise prin afaceri politice. Pe scurt, dreptul
era un servitor şi nu un stăpân. Cu această abordare tehnocratică şi instrumentalistă, juriştii
internaţionali ai secolului XIX au refuzat să intre în domeniile de controversă politică, într-un
contrast evident cu predecesorii lor care purtaseră cu mândrie eticheta de critici ai societăţii.
Juriştii internaţionali au început să se vadă ca echivalenţii juridici ai inginerilor lui Comte.
Acest etos pozitivist a adus un nou simţ de precizie, un caracter asemănător afacerilor,
studiului şi practicii dreptului. Ceea ce era într-un contrast binevenit cu unele din meditaţiile
înnourate ale juriştilor dreptului natural. Nu se mai manifestau preocupări, spre deosebire de
Wolff, pentru caracteristicilor fiinţelor de pe alte planete. Era multă muncă de făcut aici pe
pământ.
Abordarea instrumentalistă a dat pozitivismului o oarecare ambivalenţă morală. Dacă
dreptul era un servitor el putea servi atât stăpâni răi cât şi stăpâni buni, fără a se face nici o
deosebire. Dreptul putea fi folosit de exemplu, pentru eliminarea sclaviei şi a comerţului cu
sclavi, în Actul General de la Conferinţa de la Bruxelles din 1890, care a stabilit un birou
maritim internaţional, în Zanzibar, pentru a acţiona împotriva comerţului cu sclavi. Dar dreptul
putea fi folosit de asemenea, pentru a stabili „regulile jocului” în partajarea imperială a Africii,
cum s-a petrecut la Conferinţa de la Berlin din 1884-1885 . În contradicţie cu opiniile unor
autori această conferinţă nu a alocat, în mod efectiv, niciun teritoriu. Tot ce a făcut a fost să
stabiliească criteriul prin care puterile urmau să-şi recunoască una alteia pretențiile.
Alt efect al caracteristicii tehnocratice a pozitivismului a fost că aspectele de politică înaltă
depăşeau posibilităţile juriştilor, atât în teorie cât şi în practică. Miss.
(41)Trebuie admis că sunt multe chestiuni deloc atrăgătoare în privinţa pozitivismului
secolului al XIX-lea, în special dacă se apreciază prin prisma calificativelor moderne. Printre
aceste chestiuni se numără calitatea sa doctrinară, orizonturile sale înguste, lipsa de idealuri
înalte, aura de superficialitate ridicată la gradul de dogmă, caracterul tehnocratic îngust şi
aservirea rapidă faţă de putere. Este greşit însă să fie judecat doar pe baza acestor aspecte,
deoarece a avut şi multe realizări care şi-au dovedit viabilitatea în timp. Pe de o parte, dacă îi
lipsea idealismul gândirii dreptului natural, pe de altă parte respingea irealitatea şi opacitatea
care au caracterizat adesea gândirea dreptului natural în cele mai rele situaţii. În multe cazuri
pozitivismul era o răsuflare sau chiar o rafală de aer proaspăt, contracarând excesele
speculative ale gândirii dreptului natural. Chiar dacă uneori a exagerat în direcţia opusă, nu
putem să nu apreciem serviciile valoroase pe care le-a îndeplinit în acel timp.
Este evident, chiar privind fugitiv secolul XIX, că atunci când voinţele statelor erau
coordonate, rezultatele puteau să fie impresionante. Era pozitivistă a fost perioada în care,
pentru prima dată comunitatea internaţională putea fi văzută „legiferând” prin intermediul
tratatelor multilaterale, cea mai mare parte dintre ele referindu-se la conflicte armate. Primul
exemplu, major în acest sens, a fost Declaraţia de la Paris din 1856 încheiată ca un fel de
efort auxiliar la tratatul de pace ce încheia războiul Crimeei. Declaraţia restricţiona capturarea
proprietăţii private pe mare arătând că „navele libere” conţin „bunuri libere”, id est
proprietatea privată inamică nu putea fi capturată pe un vas neutru. De asemenea Declaraţia a
anunţat abolirea instituţiei corsarilor şi, în cinci ani, a atras peste 40 de ratificări. Din 1868
Declaraţia de la Sankt Petersburg conţinea o interzicere a gloanţelor explozive. Prin aceasta
au fost denunţate şi practicile războiului total arătând că singurul scop permis al războiului este
înfrângerea forţelor armate ale inamicului.
Punctul culminant al legislaţiei internaţionale din secolul XIX dar şi apariţia diplomaţiei de
tip parlamentar şi proiectarea tratatelor a constat în cele două conferinţe de pace de la Haga
din 1899 şi 1907. Prima conferinţă a proiectat două Convenţii importante: una asupra dreptului
războiului şi una stabilind Curtea Permanentă de a Arbitraj care era de fapt un panel de experţi
ce urmau să acţioneze ca judecători, pe o bază ad-hoc, şi nu ca o instanţă permanentă. Cea de-a
doua Conferinţă de la Haga din 1907 a avut o participare mult mai mare decât prima (şi de
aceea a fost mai puţin dominată de Europa). Ea a produs 13 Convenţii, adoptate în numeroase
domenii, dar în special asupra aspectelor războiului şi neutralităţii.
Una dintre marile realizări ale secolului XIX s-a înfăptuit în domeniul soluţionării paşnice
a diferendelor. Deşi s-a ajuns la un acord în privinţa faptului că problemele de securitate
fundamentală nu puteau face obiect al unei jurisdicţii, secolul XIX a marcat un pas înainte în
practica arbitrajului interstatal. Această tendinţă a început cu tratatul Jay din 1794, în care
Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie au convenit să înfiinţeze două comisii de arbitraj
(cuprinzând cetăţenii fiecărei ţări parte), pentru a rezolva o serie de probleme de neutralitate şi
capturare de bunuri, care apăruseră în anii precedenţi. Tratatul a fost urmat de un număr de
arbitraje interstatale în secolul XIX, dintre care cel mai faimos a fost, din nou, între Marea
Britanie şi SUA, şi a avut loc în anii 1871-1872 pentru rezolvarea unei serii de probleme cu
privire la neutralitate ce apăruseră în timpul războiului civil american.
Prezentarea universalistă a evului mediu a fost transformată într-un program pentru
îmbunătăţirea economică şi materială a rasei umane. Această reformulare a fost introdusă de
fiziocraţii francezi care militau pentru libertatea comerţului cu alimente. În secolul XIX,
contele de Saint Simon şi adepţii săi propuneau un program tehnocratic pentru dezvoltare
economică globală şi lucrări publice. În mod incidental, Comte şi-a petrecut prima parte a
carierei ca secretar al contelui de Saint Simon. În mâinile economiştilor politici liberali
englezi şi francezi, programul a fost transformat într-unul de libertate globală a relaţiilor
economice ce urmau să se desfăşoare pe o bază capitalistă liberală. Interesant este că acest tip
de regim va fi etichetat mai târziu drept „globalizare”. Politicienii şi economiştii au negociat o
reţea din ce în ce mai mare de tratate de prietenie, comerţ şi navigaţie (FCN) şi înţelegeri
bilaterale pentru reducerea tarifelor, dintre care cel mai renumit a fost tratatul Cobden-
Chevalier din 1860 încheiat între Franţa şi Marea Britanie. Alte elemente importante ale
campaniei au inclus o libertate largă de circulaţie (nu a fost nevoie de paşapoarte pentru
călătoriile internaţionale în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea) şi legarea valutelor de
un standard în aur. Juriştii aveau un rol în acest mare program, în calitate tehnică, iar nu
politică. Ei trebuiau să asigure cadrul legal necesar transformărilor produse în transporturile şi
comunicaţiile internaţionale: de la comisiile fluviale internaţionale care au fost constituite
pentru a asigura libertatea navigaţiei pe Rin şi Dunăre (care au fost stavile în calea comerţului
din Evul Mediu), la înţelegeri speciale pentru canalele Suez şi Panama şi la fondarea
uniunilor telegrafice internaţională şi poştale universale (din 1865 şi respectiv 1874).
Rezultatele au fost impresionante: la începutul secolului XX lumea era mult mai integrată din
punct de vedere economic decât urma să fie multe decenii după aceea(şi dintr-un anumit
punct de vedere mult mai mult decât este astăzi).

B. Rămăşiţele dreptului natural

Într-un domeniu important, dar foarte delicat, ideile dreptului natural au supravieţuit în
secolul XIX. Acest domeniu a fost utilizarea forţei – nu atât dreptul care se referea la război
ca atare, ci mai curând dreptul ce trata „incidentele măsurile? asemănătore războiului” (într-
o expresie oarecum eufemistică). Războiul, corect vorbind, era văzut ca o problemă de politică
de securitate a statelor şi ca urmare intrând în atribuţiile politicienilor şi nu ale juriştilor. Dar
incidentele măsurile?asemănătoare războiului aveau o natură diferită. Ele erau acţiuni de
aplicare a dreptului deşi aveau un caracter de autoajutor, rămăşiţă directă a vechiului război
just medieval. Până acum acest fenomen nu s-a bucurat de un studiu cuprinzător din punct de
vedere istoric.
Cea mai importantă categorie de incidente măsuri? asemănătore războiului erau aşa-
numitele represalii de constrângere adică acţiuni armate luate împotriva statelor despre care
se presupunea că încălcaseră în vreun fel legea. De aceea represaliile nu erau un exerciţiu al
politicii de stat precum războaiele ci mai curând operaţiuni de aplicare a legii, a dreptului.
Asemenea acţiuni nu au fost rare. Într-adevăr secolul al XIX-lea a fost epoca de aur (dacă
acesta este cuvântul corect) a represaliilor armate. Cauza comună a majorităţii acestor acţiuni a
fost prejudiciile aduse cetăţenilor, prejudicii care nu erau reparate de către statul ţintă a
represaliilor. Un exemplu faimos a fost acţiunea britanică împotriva Greciei în incidentul Don
Pacifico din 1850, în care Marea Britanie a impus o blocadă asupra porturilor greceşti pentru a
obliga Grecia să plătească compensaţii pentru răni produse unui cetăţean al său de o mulţime.
Una dintre cele mai mari operaţiuni a fost o blocadă a porturilor venezuelane în 1902-1903
de o coaliţie de mari puteri, pentru a obliga Venezuela să plătească feluritele datorii pe care
acest stat le avea faţă de cetăţenii lor. Represaliile includeau uneori ocuparea de teritorii sau
chiar bombardarea unor zone locuite de civili.
Alte forme de autoajutor forţat în secolul XIX au inclus acţiuni cu titlu de necesitate – ceea ce
însemna acte luate nu atât pentru a pedepsi un răufăcător (ca în cazul represaliilor) ci pentru
a proteja statul împotriva unui rău actual şi imediat. Cel mai evident exemplu în acest sens este
autoapărarea. Principalul incident în acest domeniu a avut loc în 1837, când Guvernul britanic
a urmărit insurgenţii canadieni până în interiorul Statelor Unite, unde insurgenţii aveau baze
sigure, capturându-i şi în timpul acţiunii omorând câteva persoane şi distrugând o navă numită
Caroline. Marea Britanie şi-a justificat acţiunile sale în temeiul autoapărării. Corespondenţa
între cele două ţări cu privire la această chestiune a devenit faimoasa expunere clasică a
principiului autoapărării. Cea mai importantă susţinere se referea la faptul că acţiunea fusese
luată în preajma unei crize care era „instantanee, copleşitoare, nelăsând nicio posibilitate de
alegere a mijloacelor şi niciun moment pentru deliberare”.
Incidentele Măsurile? asemănătore premergătoare războiului puteau lua o varietate de alte
forme cum ar fi, de exemplu, expediţiile punitive. Exemple notabile includ expediţia britanică
împotriva lui Mahdi şi adepţilor săi în Sudan, în 1898 (din cauza uciderii generalului Gordon
la Khartoum, în 1885) şi urmărirea lui Pancho Villa în Mexic în 1916 de către americani ca
urmare a unui atac terorist asupra unui oraş american. Un alt motiv al necesităţii de intervenţie
a fost salvarea cetăţenilor ameninţaţi. Cel mai cunoscut exemplu este folosirea unei forţe
armate multinaţionale pentru a elibera cartierul diplomatic din Peking în timpul rebeliunii
boxerilor din 1900.
În aceste situaţii aveau desigur loc numeroase abuzuri. Unele acţiuni, cum ar fi, de
exemplu intervenţia britanică în Sudan în 1898 s-au transformat din acţiuni punitive în
anexări. Se putea observa cu multă claritate că acţiunile de represalii armate erau duse în
exclusivitate de marile puteri împotriva celor ce sunt astăzi denumite ţări în curs de dezvoltare.
În mod nesurprinzător, aceste măsuri de autoajutor armat au provocat nemulțumiri virulente
din partea țărilor în curs de dezvoltare. Ca urmare a incidentului venezuelean din 1902-1903
ministrul argentinian al afacerilor, Luis Drago, externe a propus o interzicere clară a folosirii
forţei în cazul existenţei unor datorii contractuale neachitate. În această direcţie s-a putut
realiza numai o restricţie mai blândă cuprinsă în Convenţia Porter din 1907 (numită astfel
după diplomatul american care i-a fost principalul susţinător) şi adoptată la a doua Conferinţă
de pace de la Haga. Această convenţie cerea doar ca anumiţi paşi procedurali să fie făcuţi
înainte să se recurgă la represalii armate în cazuri provocate de datorii externe.
Este probabil una din ironiile cele mai mari ale istoriei că tradiţia dreptului natural care
fusese odinioară o expresie a idealismului şi a fraternităţii mondiale, a ajuns la un sfârşit atât
de dezonorant şi stropit cu sânge. O filozofie care fusese odinioară folosită pentru protecţia
celor slabi împotriva celor puternici era acum folosită ca o armă a celor puternici împotriva
celor slabi. E desigur incorect să condamni un întreg sistem juridic pe baza abuzurilor
existente. Dar abuzurile au fost multe şi relaţiile de putere prea urâte pentru gusturile multora
din ţările în curs de dezvoltare. Împreună cu imperialismul, acţiunile de autoajutor forţat au
creat o pată pe relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

C. Tendinţa istoricistă (romantică)

Tendinţa istorisicistă (sau romantică) a gândirii din secolul XIX reprezintă, într-o anumită
măsură, o versiune evoluată a dreptului natural, dar evoluată până la un punct în care a fost
transformată astfel încât nu mai poate fi recunoscută. Dreptul natural a primit o înfăţişare
istoricistă într-un proces al cărui principal îndrumător filozofic a fost Georg Friedrich Hegel.
El era de acord cu pozitiviştii, că unitatea fundamentală de studiu era statul naţiune. În privinţa
acestui subiect a fost chiar mult mai dogmatic decât au fost vreodată doctrinarii pozitivişti.
Hegel vedea statul, în primul rând ca principalul vehicul politic pentru aspiraţiile culturale şi
psihologice ale popoarelor.
Mentalitatea istoricistă şi romantică a jucat un rol important în gândirea şi politica generală
a secolului al XIX-lea, dar, în acelaşi timp un rol minor în dreptul internaţional. A atras numai
doi autori semnificativi de drept internaţional: James Lorimer din Scoţia şi Pasquale Mancini
din Italia. Această doctrină a fost în mare măsură uitată de atunci, cel puţin de către jurişti. E
păcat deoarece practica statelor a oferit un număr de lecţii interesante care au fi putut fi (şi pot
încă fi) folositoare în zilele noastre.
Şcoala de gândire juridică istoricistă s-a răspândit în spectrul politic mai cuprinzător decât
orice altă şcoală de gândire. În spectrul stângist, a adoptat naţionalismul liberal şi
autodeterminarea popoarelor. Mancini de exemplu a văzut dreptul internaţional în principal ca
un drept al popoarelor sau al naţiunilor, în sensul unităţilor istorice, lingvistice şi culturale.
Scopul acestor naţiuni (culturale) a fost să joace rolul alocat în istoria mondială prin
dobândirea atributelor statalităţii. Dar abordarea istorică s-a acomodat uşor, chiar prea uşor
pentru sensibilităţile moderne, cu ideile despre state „progresiste” şi „atavice”. Această
abordare a condus la idei imperialiste, social darwiniste şi chiar rasiste asociate în general cu
politica de dreapta.
Un aspect crucial al abordarii istoriciste a fost teza potrivit căreia direcţia istoriei, în lungul
său marş era susceptibilă de înţelegere şi chiar de îndrumare judicioasă. Această idee a dat
tendiţiei istoriciste de gândire o componentă teleologică, reminiscenţă a gândirii dreptului
natural. În termeni obişnuiţi, această îndrumare era în mâinile a 4 mari puteri care ieşiseră
victorioase din lupta cu armatele Franţei revoluţionare şi napoleoniene adică Marea Britanie,
Rusia, Prusia şi Austria. La Congresul de la Viena din 1814-1815 aceste state au încercat să
elimine, pe cât posibil, posibilitatea apariţiei tulburărilor revoluţionare, realizând un set de
înţelegeri politice care cuprindeau tot continentul. Aceste înţelegeri urmau, sau cel puţin aşa se
spera să împiedice ca flagelul revoluţiei să reapară. Cele patru puteri victorioase s-au organizat
în Cvadrupla Alianţă (ce a devenit mai târziu Cvintuplă când Franţa „reorganizată” a fost
primită) care avea să supravegheze păstrarea pe termen lung a aranjamentului de la Viena. Un
aspect important al acestei supravegheri informale a Europei de către marile puteri a fost
disponibilitatea de a interveni cu forţa armată acolo unde se considera a fi necesar. Această
disponibilitate era gândită a fi în interesul general al păcii şi securităţii europene iar nu în
interesele puterilor luate în mod separat. Dar linia între cele două seturi de interese nu era,
folosind un eufemism, uşor de trasat.
Din punct de vedere legal, anumite aspecte ale înţelegerii din 1815 merită să fie subliniate.
Existaseră înţelegeri importante pentru pacea europeană şi înainte, dintre care cele mai
importante fiind Pacea de la Westphalia din 1648 şi Pacea de la Utrecht din 1713. Această
înţelegere era diferită deoarece se baza pe lege, pe un set de principii care a ajuns să fie
cunoscut ca „dreptul public european”, o idee anunţată cu pompă de către Talleyrand la
Congresul de la Viena. „Dreptul public european” urma să se bazeze pe aderarea cu bună-
credinţă la înţelegerile contractuale precum şi pe respectul pentru legile edictate, guverne şi
drepturi legitime de proprietate din cadrul statelor Europei. Nu trebuie presupus că acordul de
la Viena era reacţionar în întregul său. El includea îndatorirea conducătorilor de a-şi „câştiga”
legitimitatea oferind popoarelor lor o conducere ordonată şi eficientă şi cooperând cu mişcările
pentru schimbare paşnică. Era un program ce chema la răceala degajată a managerului în loc
de ardoarea entuziastă a revoluţionarului.
„Dreptul public european” urma să fie supravegheat vigilent de Cvintupla Alianţă.
Asemănarea cu Organizaţia Naţiunilor Unite, cu supravegherea lumii de după 1945 de către
marile puteri este evidentă. Există însă şi diferenţe la fel de evidente între cele două sisteme de
ordine globală mondială. Cea mai importantă este că sistemul de după 1815 nu avea nici unul
din atributele organizaţionale cu care juriştii din ziua de astăzi sunt obişnuiţi. Nu existau
adunări anuale ale statelor, rezoluţii, secretariate sau instanţe permanente. Organizaţia era
descentralizată şi ad-hoc. Existaseră congrese regulate ale puterilor timp de câţiva ani după
1815 dar au fost repede întrerupte. De aceea s-a dovedit a fi aproape imposibil pentru juriştii
moderni să perceapă acest aspect al propriei lor tradiţii.
Totuşi, sistemul de după 1815, de supraveghere de către marile puteri a funcţionat mult
mai puţin eficient decât s-a planificat sau sperat, în mare măsură deoarece interesele naţionale
ale celor 5 puteri erau atât de diferite. Cele mai conservatoare trei state – Rusia, Prusia şi
Austria – s-au organizat într-o aşa numită Sfântă Alianţă care era mult mai preocupată să
înnăbuşe revoluţiile decât să promoveze schimbarea în ordine. La cealaltă extremă, Marea
Britanie se opunea în general unei politici de intervenţie activă. Rezultatul a fost că
supravegherea exercitată de marile puteri a luat o formă mult mai puţin strictă, denumită
„Concertul Europei”, care intervenea în crize doar sporadic şi ad-hoc. Pot fi notate câteva
intervenţii. Primele au fost în cauze de „legitimitate” în anii 1820 când au avut loc intervenţii
militare pentru a învinge revoluţiile în Neapole şi Sardinia (de către Austria) şi în Spania (de
către Franţa). O altă asemănare cu lumea de după 1945 (chiar după 1990) este că unele din
acţiunile Concertului Europei aveau o natură care ulterior va fi cunoscută ca menţinerea păcii.
Un caz important a avut loc la sfârşitul anilor 1820 când Marea Britanie, Franţa şi Rusia au
cooperat în a opri vărsarea de sânge din lupta grecească de independenţă. În acest proces au
asigurat independenţa Regatului Greciei. A existat de asemenea o implicare a marilor puteri în
criza belgiană de independenţă din anii 1830.
Marile puteri se considerau îndreptăţite să intevină în acordurile de pace de după război
dacă condiţiile impuse părţii învinse erau prea destabilizatoare pentru continent, luat ca întreg.
Cel mai important exemplu a avut loc în 1878, când marile puteri au intervenit împiedicând
Rusia să obţină o pace nemiloasă pe seama Imperiului Otoman după un război victorios.
Unele din aceste intervenţii, cum ar fi cea din Grecia şi cea din Belgia, au fost declanşate
de considerente umanitare. Tot considerentele umanitare au determinat intervenţia franceză
într-o criză de violenţă comunală din zona munţilor Liban, în 1860. Cea mai importantă din
aceste acţiuni umanitare ale marilor puteri a fost probabil cea din Creta (parte a Imperiului
Otoman), în 1897, când puterile au intervenit pentru a opri atrocităţile săvârşite atât de greci
cât şi de turci. Trebuie recunoscut că nici unul din aceste cazuri nu se baza numai pe motive
umanitare şi nu era influenţat de alte motive mai puţin evidente. Au fost stabilite însă unele
precedente pentru susţinătorii de mai târziu ai legalităţii intervenţiei umanitare.
 Având în vedere interesele divergente ale marilor puteri şi prin asta preconizând Naţiunile
Unite de mai târziu, îndrumarea Concertului Europei funcţiona doar neregulatîn cel mai bun
caz.. Este de menţionat că acest Concert al Europei nu a fost capabil să prevină izbucnirea
primului război mondial din 1914-1918. Războiul a fost un episod atât de tragic încât a dat
naştere unor noi forme de organizare mondială.

VI. SECOLELE XX ŞI XXI (după anul 1919)

Deoarece marea majoritate a caietelor de seminar tratează transformările din secolul XX,
se va evita în acest capitol o abordare amănunţită, în special a perioadei de după 1945. Totuși,
vor fi tratate cu atenţie unele aspecte mai puţin analizate atât din perioada interbelică cât şi
postbelică.

A. Perioada interbelică

Uriaşa pierdere de vieţi omeneşti pricinuită de primului război mondial din 1914-1919 a
condus multe personane la concluzia că nici abordarea pozitivistă a ordinii mondiale din
prisma regulilor jocului, nici practica intervenţiilor ad-hoc ale Concertului Europei nu mai
erau adecvate. Miss. Soluţia a fost înfiinţarea Ligii Naţiunilor, al cărei pact a fost stabilit prin
Tratatul de la Versailles în 1919. Acest sistem nou de ordine publică, urma să aibă un caracter
deschis, parlamentar şi democratic, contrastând cu înţelegerile discrete ale puterilor din
concertul Europei.
Liga era o combinaţie complexă de îndrăzneală şi conservatorism. Partea conservatoristă
se baza pe hotărârea de a nu face nicio schimbare fundamentală în prerogativele suverane ale
statelor naţiune, aşa cum se dezvoltaseră ele de-a lungul timpului. Nu s-a făcut nicio încercare
în a transforma Liga într-un guvern mondial care să aibă puteri suverane asupra membrilor săi.
Deşi nici Pactul Ligii Naţiunilor nu interzicea războiul, totuşi recurgerea la război era
limitată prin intermediul unor cerinţe procedurale. Astfel, înainte să aibă loc un război între
statele ligii trebuiau, mai înainte epuizate toate mijloacele judiciare sau politice de rezolvare a
disputelor. În privinţa îndrăznelii Pactul conţinea prevederi privind luarea, în mod automat,
de măsuri de constrângere împotriva oricărui stat membru al Ligii care recurgea la război fără
să respecte regulile de rezolvare paşnică a conflictelor.
 Constrângerile luau forma sancţiunilor economice impuse de către toate celelalte state
membre ale Ligii, o tactică inspirată de blocada aliată a Germaniei din timpul primului război
mondial. Nu existau totuşi niciun fel de prevederi care să autorizeze acţiuni cu forţa armată
împotriva statelor delincvente.
O problemă care s-a născut aproape imediat din interzicerea războiului a fost nevoia de a
distinge între războiul propriu-zis şi incidentele asemănătoare războiului care, de regulă, nu
au o intensitate atât de mare, cum ar fi represaliile. Importanţa acestei distincţii derivă din
faptul că sancţiunile automate ale Ligii erau declanşate doar de recurgerea la război, iar nu de
incidentele asemănătoare războiului. Această problemă s-a născut pentru prima dată în 1923
în contextul bombardării şi ocupării insulei Corfu de către Italia. Italia a insistat că acţiunea a
fost una de represalii împotriva Greciei şi nu un act de război, poziţie care a fost adoptată şi de
Ligă.
Ulterior, două iniţiative majore au suplimentat eforturile Ligii pentru menţinerea păcii. În
1928 a fost încheiat Pactul de la Paris, în care statele părţi renunţau la război ca mijloc de
politică naţională. Efectele practice ale acestei iniţiative nu au fost totuşi impresionante. În
primul rând Pactul nu prevedea niciun fel de sancţiuni. Semnatarii căzuseră de asemenea de
acord că acţiunile în autoapărare urmau să fie permise, aceasta fiind o scăpare potenţială destul
de mare. A doua iniţiativă a fost doctrina Stimpson din 1932, anunţată de Statele Unite (şi
denumită după secretarul de stat din acea perioadă) înaintea ocupării Manciuriei de către
Japonia. Această doctrină arăta că niciunei situaţii născute ca urmare a unei agresiuni nu urma
să-i fie acordată recunoaştere legală de către Statele Unite ale Americii. Nici ea nu a avut un
impact imediat prea substanţial. Probabil a avut o valoare de precedent deoarece Adunarea
Generală a ONU a recunoscut-o ca principiu general în 1970. Într-o singură ocazie a fost
invocată prevederea din Pactul Ligii cuprinzând sancţiunile: împotriva Italiei, pentru invazia
Etiopiei din anii 1935-1936. Sancţiunile nu au reuşit să salveze Etiopia deoarece cucerirea se
terminase înainte ca acestea să aibă un efect notabil. Acest eşec a dus la o perioadă de
examinări profunde în rândul juriștilor internaționali în privinţa a care ar trebui să fie rolul
dreptului în lume. În mod similar a condus statele la căutări disperate pentru surse de securitate
alternative la Pactul Ligii Naţiunilor. Câteva ţări cum ar fi Elveţia, Belgia şi statele
scandinave au căutat siguranţa în revenirea la politicile tradiţionale de neutralitate. A existat de
asemenea un număr de propuneri pentru acţiuni statale informale dar coordonate împotriva
agresorilor (ex. Cohn, 1939 şi Jessup, 1936). A avut loc şi un fel de întoarcere la
managementul ad-hoc al marilor puteri, sub forma unei politici colective şi coordonate de
neintervenţie organizată de marile puteri la izbucnirea războiului civil spaniol din 1936. Din
păcate şi acest efort a fost în mare măsură un eşec datorită implementării inadecvate şi
rivalităţii între marile puteri.
 Deşi Liga a eşuat ca protector împotriva agresorilor ar fi total greşit să se presupună că
perioada interbelică a fost o perioadă sterilă pentru dreptul internaţional în general. A fost
chiar invers, o perioadă de experimentare şi entuziasm fără precedent în istoria disciplinei. O
Curte mondială (cunoscută în mod formal chiar dacă optimist ca şi Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională) a fost stabilită ca organ permanent cu sediul la Haga în Olanda. Ea nu
avea jurisdicţie obligatorie asupra tuturor litigiilor dar, cu toate acestea a decis asupra unui
număr de cauze construind, pentru prima dată un set substanţial de practică judiciară
internaţională. Aceste cauze au fost suplimentate de un număr mare de arbitraje şi tribunale
de pretenţii (claims commissions) ale căror soluţii au dat juriştilor internaţionali un volum de
jurisprudenţă mult mai bogat decât orice existase anterior.
Unul din proiectele ambiţioase ale perioadei a fost codificarea dreptului internaţional. Liga
a convocat o conferinţă de codificare în 1930 dar aceasta a produs doar rezultate modeste,
demne de notat fiind doar cele privind unele probleme referitoare la cetăţenie. Pe lângă această
conferinţă au existat iniţiative ale statelor americane în diverse domenii. Ele includeau o
convenţie din 1933 asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor care conţinea ceea ce juriştii de
azi consideră definiţia canonică a unui „Stat” pentru „scopuri juridice”. Statele americane au
încheiat de asemenea convenţii asupra neutralităţii, războaie civile, azil şi extrădare.
În perioada interbelică au apărut şi primele iniţiative în domeniul drepturilor omului. Între
statele nou create şi Liga Naţiunilor au fost încheiate o serie de convenţii bilaterale pentru
protecţia minorităţilor. Deşi nu s-au dovedit foarte eficiente, au prefigurat eforturile postbelice
de protejare a drepturilor minorităţilor. Principiul încredinţării teritoriilor dependente a luat
forma sistemului mandatelor prin care fostele colonii ale statelor învinse urmau să fie
administrate de membrii Ligii Naţiunilor, supravegheaţi de Ligă. Această încredinţare era
văzută ca o misiune sacră din partea civilizaţiei. În plus, Liga s-a angajat în eforturi eroice
pentru ajutorarea refugiaţilor, în faţa unor obstacole foarte mari. În acest proces ea a creat
ceea ce se va transforma mai târziu într-una din cele mai importante componente ale
domeniului drepturilor omului.
În concluzie perioada interbelică nu a condus la încetarea războaielor de agresiune dar
probabil a fos cea mai incitantă şi mai vibrantă epocă în istoria disciplinei până în acel moment
şi probabil de atunci încoace.

B. După 1945
 Imediat după cel de-al doilea război mondial dreptul internaţional a intrat într-o perioadă
de încredere şi prestigiu fără precedent pentru care cuvântul „euforie” nu ar fi sucficient de
puternic. Juriştii internaţionali jucau acum rolurile, neobişnuite pentru ei, de cruciaţi eroici în
judecarea dramatică a conducătorilor germani şi japonezi pentru crime internaţionale la
Nürnberg şi Tōkyō la sfârşitul anilor 40 ai secolului trecut. Au fost creionate planuri chiar şi
pentru crearea unei curţi penale internaţionale permanente.
Un pas critic în crearea unei noi ordini mondiale a fost înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor
Unite în 1945 pentru a înlocui defuncta Ligă a Naţiunilor. O dată cu Organizaţia Naţiunilor
Unite a fost înfiinţată şi Curtea Internaţională de Justiţie care nu avea însă jurisdicţie
obligatorie asupra statelor. Centrul Organizaţiei îl constituia Consiliul de Securitate unde se
spera că puterile învingătoare din cel de-al doilea război mondial îşi vor continua alianţa din
timpul războiului ca un zid colectiv împotriva posibililor agresori. Nu trebuie uitat că şi
denumirea oficială a alianţei din timpul războiului a fost Naţiunile Unite. Organizaţia
Naţiunilor Unite a marcat astfel o oarecare întoarcere la sistemul instituit dupa 1815, de
dominaţie a marilor puteri. Statutul special al celor 5 mari puteri (victorioase în cel de-al
doilea război mondial desigur) a fost reflectat în mod formal de faptul că aveau locuri
permanente în Consiliul de Securitate şi un drept individual de veto asupra tuturor deciziilor
Consiliului.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a mers mai departe decât Pactul Ligii în a interzice
războiul, prevăzând o interzicere clară nu numai a războiului propriu-zis dar şi a „folosirii
forţei” în general. Astfel interdicţia făcea referire atât la războiul propriu-zis cât şi la incidente
asemănătoare războiului cum ar fi represaliile armate. A fost făcută o excepţie expresă în
privinţa autoapărării. În privinţa acţiunilor luate împotriva agresorilor Organizaţia Naţiunilor
Unite a fost, în acelaşi timp şi mai îndrăzneaţă dar şi mai precaută decât fusese Liga. Era mai
indrăzneţă prin faptul că prevedea nu numai sancţiuni economice dar şi sancţiuni ce
presupuneau utilizarea forţei armate împotriva agresorilor. Exista si o prevedere pentru
infiinţarea unei forţe armate permanente de reacţie rapidă, deşi ea nu s-a materializat în
practică. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite are o abordare mai reţinută decât Pactul Ligii prin
faptul că sancţiunile, fie ele economice sau militare, nu sunt impuse în mod obligatoriu şi
automat. Consiliul de Securitate, dominat de marile puteri, urmează să decidă pe o bază ad-hoc
când şi dacă să impună sancţiuni. Rezultatul a fost că Organizaţia Naţiunilor Unite a devenit
un organ politic mult mai mult decât fusese Liga vreodată.
În paralel cu acest program de securitate a existat un program de promovare a
prosperităţii economice mondiale. Efortul de integrare economică din secolul XIX, zdrobit de
primul război mondial şi de marea criză economică a anilor 1930 urma să fie restructurat şi
întărit din punct de vedere institutiţional. A fost înfiinţat Fondul Monetar Internaţional pentru a
asigura stabilitate monetară şi Banca Mondială pentru a proteja şi promova investiţiile străine
şi, la timpul potrivit dezvoltarea economică. Liberalizarea comerţului urma să fie
supravegheată de un organ ce urma să fie denumit Organizaţia Internaţională a Comerţului.
Atmosfera euforică s-a dovedit a fi, din păcate, de foarte scurtă durată. Entuziasmul pentru
viitoarele procese penale internaţionale şi pentru o eventuală curte penală internaţională s-a
risipit după procesele de la Nürnberg. Abia începuse Organizaţia Naţiunilor Unite să
funcţioneze când a fost paralizată de rivalitatea din Războiul Rece dintre cele două blocuri
politico-militare. Excepţia notabilă a acţiunii din Coreea din anii 1950-1953 a putut avea loc
doar datorită unui boicot sovietic prost sfătuit din acea perioadă. Nici noua Curte
Internaţională de Justiţie nu a prea funcţionat în primele decenii. Organizaţia Internaţională a
Comerţului nici măcar nu a îluat ființă datorită faptului că Statele Unite ale Americii şi-au
pierdut interesul. Interdicţia utilizării forţei cuprinsă în Cartă părea să aibă, de asemenea, puţin
efect, în afara unuia crud şi ironic în acelaşi timp: propulsarea autoapărării dintr-o poziţie
relativ mărginaşă în avangarda conştiinţei juridice internaţionale. O dată ce autoapărarea era
singura categorie legală clară de folosire unilaterală a forţei armate Organizaţia Naţiunilor
Unite a fost copleşită de pretenţii de autoapărare cu variate grade de credibilitate de la evidente
la hilare. Acţiunile care înainte ar fi fost prezentate fără ruşine ca represalii acum erau
reetichetate cu uşurinţă ca autoapărare.
Bineînţeles nu totul era atât de dezamăgitor. În sferele non-politice juriştii au reuşit mult
mai mult, în spiritul tehnocratic al pozitivismului secolului al XIX-lea. Perioada postbelică a
cunoscut o creştere explozivă în realizarea dreptului internaţional. De exemplu codificarea
dreptului internaţional a făcut câţiva paşi importanţi în mare parte datorită activităţii
organismului de experţi tehnici ai Organizaţiei Naţiunilor Unite denumit Comisia de Drept
Internaţional. Principalele domenii al dreptului care au fost codificate într-o mare măsură
includ dreptul mării (patru convenţii din 1958 înlocuite în 1982 de una singură, mult mai
cuprinzătoare), relaţiile diplomatice şi consulare (la începutul anilor 60), drepturile omului
(cu două pacte internaţionale în 1966) şi dreptul tratatelor (în 1969).
Cooperarea internaţională era văzută ca importantă într-un număr din ce în ce mai mare de
domenii. Nu prea mai există aspecte ale vieţii care să nu fi fost internaţionalizate după 1945,
de la politicile monetare la aviaţia civilă, de la drepturile omului la protecţia mediului, de la
mineritul subacvatic la explorarea spaţiului, de la democraţie şi guvernare la lupta împotriva
infracţionalităţii internaţionale. O dată cu această expansiune a avut loc o înmulţire a
organizaţiilor după 1945 cu o înşiruire nesfârşită de rezoluţii, programe de acţiune, adunări ale
statelor, secretariate, convenţii, protocoale şi alte asemenea. Efectul cumulativ a fost să lege
statele lumii în general – şi juriştii internaţionali în special – într-o comunitate globală mai
unită decât fusese vreodată.
 Acestea erau într-adevăr foarte îndepărtate de Herodot şi ai săi negustori taciţi. E uşor de
înţeles că datorită tuturor acestor realizări zgomotoase un fel de atitudine trumfalistă a putut
pătrunde în rândurile juriştilor internaţionali. În acelaşi timp încă nu se observa prea clar că
aspectele fundamentale ale domeniului se schimbaseră foarte mult. Viziunea pozitivistă de
bază, moştenită din secolul XIX a continuat să aibă o mare putere de influenţă. Principiul de
rezistenţă al egalităţii suverane a statelor a rămas în fiinţă şi chiar şi-a găsit locul în Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite ca unul dintre principiile de bază ale acestei organizaţii. În plus,
dreptul internaţional a continuat să fie privit, cel puţin în parte, în termeni pozitivişti ca o
emanaţie a voinţelor libere ale statelor. Şi aceste voinţe au continuat să-şi găsescă o expresie
prin două canale obişnuite: tratatele şi cutuma.
Trebuie arătat că unele din cele mai importante mişcări intelectuale şi politice ale secolului
XX nu au lăsat, în mod ciudat, decât o urmă minoră asupra dreptului internaţional. De
exemplu socialismul în loc să fie o încercare majoră pentru jurişti s-a dovedit a fi, de fapt, o
forţă conservatoare. Teoreticieni socialişti au scris în general mult mai dogmatic, pe linia
pozitivistă decât au făcut-o cei din Vest. Nici influxul masiv de state în curs de dezvoltare nu a
produs vreo schimbare conceptuală fundamentală. Ţările în curs de dezvoltare au aderat la căi
stabilite, în cea mai mare parte. Desigur au adus şi contribuţii concrete în anumite domenii.
Una dintre acestea a fost stabilirea autodeterminării ca un drept uman, colectiv şi fundamental.
O alta a fost în domeniul succesiunii la tratate a noilor state independente. Acestea aveau
dreptul să aprecieze şi să aleagă care tratate coloniale să respecte. Acest lucru nu înseamnă că
nu au existat idei noi ci, din contră. Totuşi ele nu păreau să aibă vreun impact asupra practicii
efective a juriştilor internaţionali.
În jurul anilor 80 a avut loc o schimbare evidentă în atmosfera dreptului internaţional ca şi
cum idealismul primilor ani postbelici începuse, cu precauţie, să revină. Această schimbare a
fost vestită de câteva semne. Unul a fost o schimbare bruscă a litigiilor aduse în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie. Ele includeau cauze cu implicaţii politice importante, de la politica
Statelor Unite ale Americii în America Centrală la criza ostaticilor din Teheran şi la conflictele
din Iugoslavia din 1990. În anii 90 proiectul Organizaţiei Internaţionale a Comerţului a fost
repus pe tapet, de data aceasta cu succes, succes manifestat în forma creării Organizaţei
Mondiale a Comerţului. Noua organizaţie a dat un impuls important către ceea ce a ajuns să fie
cunoscută în curând, deşi controversat ca „globalizare”. Drepturile omului au câştigat
importanţă ca rezultat al mai multor factori cum ar fi campania mondială împotriva
apartheidului sud african şi uriaşa creştere a activităţii organizaţiilor nonguvernamentale. La
sfârşitul Războiului Rece au reapărut speranţele tangibile că viziunea originală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite ca agenţie de securitate colectivă efectivă putea fi realizată în sfârşit. Miss.
Probabil, cea mai remarcabilă a fost reapariția planurilor pentru o curte penală internaţională
după o jumătate de secol de uitare. Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost proiectat în 1998
şi a intrat în vigoare în 2002.
Ulterior atitudinea euforică s-a stins pe măsură ce s-a simţit că dreptul internaţional intra
într-o epocă de încercări noi şi periculoase. Juriştii internaţionali promiteau acum sau chiar
ameninţau să impună statelor normele internaţionale într-o manieră din ce mai intrusivă. O
demonstraţie evidentă a avut loc în 1994 când Consiliul de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite a autorizat folosirea forţei pentru a înlătura un guvern neconstituţional în
Haiti. În 1999, Consiliul de Securitate a achiesat (deşi nu a autorizat) la o intervenţie
umanitară în Kosovo de către Puterile Vestice. Nu era prea clar cum urma să răspundă lumea
acestui activism nou descoperit. Sfârşitul Războiului Rece fusese binevenit dar nu era deloc
evident că lumea urma să se mulţumească să-şi încredinţeze securitatea în viitor unui
directorat al marilor puteri în stilul Concertului Europei.
Cererile juridice internaţionale au început să fie promovate pe o serie nouă de fronturi,
frecvent în moduri controversate. De exemplu, juriştii care insistau asupra drepturilor la
autodeterminare pentru grupurile minoritare şi popoarele indigene erau acum acuzaţi de
încurajarea mişcărilor secesioniste. Unii avocaţi ai drepturilor omului cereau în mod vehement
schimbări în practicile tradiţionale ale popoarelor non-occidentale. Preocuparea pentru
democraţie, guvernare şi corupţie forma, în mod potenţial o ameninţare pentru guvernele din
toată lumea. Unii susţinători ai protecţiei mediului insistau asupra faptului că, în interesul
protejării unei planete foarte fragile, statele trebuiau să-şi oprească creşterea economică. Însă
care state? Și în ce măsură? Globalizarea economică a devenit din ce în ce mai controversată
pe măsură ce politicile de supraveghere (un termen malefic pentru unii) ale Fondului Monetar
Internaţional au devenit din ce în ce mai detaliate şi mai amănunţite şi pe măsură ce „ajustările
structurale” erau văzute ca având consecinţe potenţiale cu efecte imense în societăţile volatile.
Apăruse teama că procesul de globalizare va aduce o creştere a inegalităţii economice.

VII. CONCLUZII

Rămâne de văzut cât de bine se va răspunde acestor încercări. La început de secol XXI este
greu de imaginat ca Organizaţia Naţiunilor Unite să „eşueze” aşa cum a făcut-o Liga. Nimeni
nu prevede o reîntoarcere la metodele neguţătorilor taciţi ai lui Herodot. Dar nu este imposibil
ca acţiunile naţionaliste sau populiste să atace ceea ce este văzut ca un activism internaţional
excesiv şi o cultura tehnocratică şi elitistă a culturii dreptului şi organizaţiilor internaţionale.
 Dreptul internaţional ne dă o lecţie importantă arătând că lumea, sau mai precis „lumea
exterioară” a influenţat mult mai mult dreptul internaţional decât impactul pe care acesta l-a
avut asupra lumii. La începutul secolului XXI juriştii internaţionali schimbă lumea mai mult
decât au făcut-o vreodată. Dar trebuie sau ar trebui să fim raţionali şi să ţinem minte că marile
forţe ale istoriei fie ele religioase, economice, politice, psihologice sau ştiinţifice nu au fost
niciodată stăpânite cu succes. Probabil că cele mai interesante capitole ale istoriei noastre
rămân să fie scrise.

BIBLIOGRAFIE

JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE

1. Curtea Permenentă de Justiţie Internaţională

 Mavrommatis Palestine Concessions, Judgement No 2, Ser A, No 2, 1924;
 Zonele Libere ale Savoia Superioară şi Districtul Gex, Judgement, Ser A/B, No 46,1932;
 Interpretarea Convenţiei din 1919 cu privire la femeile angajate în timpul nopţii, Opinie
Consultativă, Ser A/B, No 50, 1932.
2. Curtea Internaţională de Justiţie
 Rezerve la Convenţia cu privire la Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid, Opinie
Consultativă, ICJ Reports, 1951;
 Templul Preah Vihear (Cambogia vs. Thailanda), Judgment, ICJ Reports, 1962;
 Platoul continental al Mării Nordului (Republica Federală Germania vs Danemarca,
Republica Federală Germania vs. Olanda), Judgment, ICJ Reports, 1969;
 Jurisdicţia Zonelor de Pescuit (Marea Britanie vs. Islanda), Judgment, ICJ Reports, 1973;
 Testele Nucleare (Australia vs. Franţa), Judgment, ICJ Reports, 1974;
 Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicargua (Nicaragua vs. Statele Unite ale
Americii), Jurisdicţie şi Admisibilitate, Judgment, ICJ Reports, 1984;
 Dispută de frontieră (Burkina Faso vs. Republica Mali), ICJ Reports, 1986;
 Dispută teritorială (Jamahiriya Arabă Libiană vs. Ciad), Judgment, ICJ Reports, 1994;
  Delimitare maritimă şi chestiuni teritoriale între Qatar şi Baharain (Qatar vs. Bahrain),
Judgment, ICJ Reports, 1995;
 Platforme petroliere (Republica islamică Iran vs. Statele Unite ale Americii), Judgment, ICJ
Reports, 1996;
 Proiectul Gabčikovo-Nagymaros (Ungaria vs. Slovacia), Judgment, ICJ Reports, 1997;
 Insula Kasikili/Sedudu (Botswana vs. Namibia), Judgement, ICJ Reports 1999;
 Cauza privind graniţa terestră şi maritimă între Camerun şi Nigeria (Camerun vs. Nigeria,
intervenient Guineea Ecuatorială), Judgment, ICJ Reports, 2002.
3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 Belilos vs. Elveţia, Judgment, Ser A, No 132, 29 Aprilie 1988;
 Lozidou vs. Turcia, Obiecţiuni Preliminare, Judgment, Ser A, No 310, 23 martie 1995.
4. Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului
 Restricţii la pedeapsa cu moartea, Opinie Consultativă, AOOC-3/83, 8 septembrie 1983,
(1984).

TRATATE

A. AUST, Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2000

C. CHINKIN, Third Parties in International Law, Oxford University Press, Oxford, 1993

Sir R. JENNINGS and Sir A. WATTS (editori), Oppeheim's International Law, ediţia a 9-a,
Longmann, Harrlow, 1996

J. KLABBERS, The Concept of Treaty in International Law, Kluwer Law International,

Haga, 1996

P. REUTER, Introduction to the Law of Treaties, Kegan Paul International, Londra, 1995

IA SHEARER, Stark´s international law, ediţia a 11-a, Butterworths, Londra, 1994

Sir I. SINCLAIR, The Vienna Convention on the Law of Treaties, ediţia a doua, Manchester
University Press, Manchester, 1984
 M. VILLIGER, Customary Law and Treaties, A Manual on the Theory and Practice of the
Interrelation of Sources, ediţia a doua, Kluwer Law International, Haga, 1997

SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM

1. Cum este văzută şi apreciată istoria dreptului internaţional public?

- dreptul internaţional public este o ştiinţă cu multe „pagini albe”;
- istoria dip are în vedere pe de o parte doctrina pe de altă parte practica statelor;
2. Precizaţi descrierea lui Herodot cu privire la comerţul tacit şi interpretaţi-o?
- silent trading
- armonie deplină şi relaţii paşnice;
- ritual inflexibil pentru a explica relaţiile internaţionale;
3. Când s-a născut dreptul internaţional?
- ansamblul de metode sau mijloace ce conferă un element de predictibilitate relaţiilor
internaţionale : la începutul istoriei ;
- un cod mai mult sau mai puţin comprehensiv, privitor la conduita popoarelor : ultima perioadă
clasică şi Evul Mediu au fost epocile în care acesta s-a născut ;
- ansamblu de principii concrete, ce se aplică doar statelor : secolul al XVII-lea ;
- ceva asemănător unei singure comunităţi guvernate de un singur şi unic sistem de reguli
juridice : perioada de început în secolul al XIX-lea ;
- o legiferare şi jurisdicţie a unui guvern mondial: în viitor

4. Apariţia dreptului internaţional public. Eurasia antică.

- probe ale naşterii dreptului internaţional în trei zone ale Eurasiei antice
- densitate de legături între state mici şi independente
- Mesopotamia (în perioada celui de-al patrulea sau al treilea mileniu î.Hr.), India de nord (în
perioada Vedelor după aproximativ anul 1600 î.Hr.), şi în Grecia clasică;
- De la acestea au fost preluate un număr de practici standard eficiente în special în trei domenii:
relaţiile diplomatice, încheierea tratatelor şi purtarea războaielor
5. Apariţia dreptului internaţional public. Roma antică.
- Imperiul Roman a fost, în perioada sa de formare, un fel de construcţie şubredă şi incipientă ;
- ideea elaborării unui set de principii universale privind justiţia ;
- dreptul natural era considerat ca fiind „întins asupra întregii comunităţi umane, neschimbabil
şi etern” ;
- Juriştii au făcut o distincţie cu existenţă îndelungată: între jus naturale (sau altfel spus, dreptul
natural) şi jus gentium (sau dreptul popoarelor)
6. Principalele curente despre „drept” în perioada Evului Mediu.
- Evul Mediu a devenit stadiul cel mai avansat al gândirii jus naturaliste
- o linie de gândire medievală cunoscută sub denumirea de „voluntarism”
- şcoala dominantă a gândirii - reprezentată îndeosebi de Toma d’Aquino – a fost cea a
raţionalismului
7. Principalele trăsături ale dreptului natural în perioada Evului Mediu.
- caracterul său atotcuprinzător;
- fundamental monist;
- o natură amplu deductivă
- în linii mari teleologic în natura sa.
8. Ius naturale (dreptul natural) şi ius gentium (dreptul ginţilor) în Evul Mediu. Privire
comparativă.
- nu s-a conturat vreo linie de demarcaţie pregnantă între cele două ;
- Jus gentium a avut o importanţă mult mai mică ;
- Regulile lui jus gentium erau uneori apreciate ca un drept natural secundar ;
- cel mai renumit produs al gândirii medievale al dreptului natural: ideea cu privire la legalitatea
recurgerii la forţă sau altfel spus a „războiului just” ;
9. Descrierea dreptului natural medieval de către marii jurişti, filozofi şi politicieni ai
vremii.
- dreptul natural a fost un drept cu o aplicabilitate practică redusă;
- Bartolo da Sassoferrato, faimosul jurist italian din secolul XIV, a scris un tratat despre
represalii, subiect de utilitate practică pentru comercianţii ce suferiseră prejudicii din cauza
unor state străine;
- regulile cu privire la purtarea războaielor au fost explicate de către John of Legnano, iar
ulterior de către un călugăr numit Honoré de Bonet
- Regulile cu privire la achiziţia de teritorii au devenit deosebit de relevante în legătură cu
explorările europene în Africa şi, îndeosebi, cu privire la Lumea Nouă începând cu secolul al
XIV-lea.
- Alberico Gentili, care era practician dar şi profesor universitar, a oferit primul studiu
sistematic al dreptului războiului
10. Practica statelor şi dreptul internaţional medieval.
- dreptul internaţional medieval era un amestec de credinţe şi practici variate, de la concepţiile
dreptului natural la regulile prin care comunităţi diferite îşi conduceau afacerile cotidiene, de
la război şi diplomaţie la cumpărări şi vânzări;
- diplomaţii primeau o reglementare a imunităţii tot mai largă, dar nu absolută; în domniu
maritim erau renumite legile de la Oléron şi Consolato del mare
11. Rolul lui Hugo Grotius cu privire la dreptul internaţional public.
- lucrarea principală „De jure belli ac pacis” a fost publicată la Paris în 1625 scriitorul olandez
Hugo Grotius
- Lui Grotius i-a fost adesea atribuită secularizarea gândirii dreptului natural parţial pe baza
celebrei afirmaţii din prefaţa cărţii sale, şi anume că dreptul natural ar fi acelaşi chiar dacă
Dumnezeu nu ar exista
- evidenţierea exactă a dreptului popoarelor (jus gentium) ca un drept distinct de dreptul natural
- Dreptul popoarelor era, folosind cuvintele lui Grotius, „dreptul care a primit forţa sa
obligatorie din voinţa tuturor popoarelor, sau a mai multor dintre acestea”
12. Conceptul de drept al popoarelor în Era clasică.
- Începând cu această perioadă statele-naţiuni începeau să fie văzute în mod permanent ca
entităţi corporale având propriul statut juridic, distinct de suveranii care le-au condus în oricare
din perioadele anterioare
- Tratatele erau obligatorii cu privire la state, şi nu doar cu privire la suveranii ce le încheiau ;
- Acest drept al popoarelor – în noul sens al termenului – trebuia să conţină un set de reguli care
să guverneze relaţiile dintre statele-naţiuni
- La sfârşitul secolului al XVIII-lea, acesta a primit o nouă etichetare, respectiv de „drept
internaţional”, la iniţiativa lui Jeremy Bentham
13. Dreptul natural în epoca clasică.
- Dreptul natural a fost repoziţionat (se poate spune) într-un edificiu măreţ şi logic de natură
ipotetico-deductivă
- Reprezentanţi ai doctrinei : Thomas Hobbes, Baruch Spinoza , Gottfried von Leibnitz,
Samuel Puffendorf, Cristian Wolff
14. Caracterul dualist al dreptului în epoca clasică. Doctrina.
- Din întrepătrunderea celor două (dreptul natural şi dreptul voluntarist popoarelor)s-a născut
dreptul modern al popoarelor înrădăcinat în practica statelor precum şi în marile doctrine;
- Caracterul dualist al dreptului în această perioadă şi componenta sa voluntaristă sunt evidente
în scrierile diplomatului elveţian Emmerich de Vattel. Faimoasa sa expunere „Dreptul
naţiunilor”, publicată la Londra în 1758
- acest drept voluntarist a fost realizat în două moduri diferite, pe calea tratatelor şi pe cale
cutumiară, sau uz cum era adesea denumit;
- El avea în general un caracter practic şi utilitarist, chiar dacă implica o oarecare neglijare a
adevărurilor eterne susţinute de juriştii habotnici ai dreptului natural;
-
15. Caracterul dualist al dreptului în epoca clasică. Relaţiile economice, războiul şi dreptul
tratatelor.
- În dreptul natural s-a sprijinit principiul general al libertăţii comerţului, dar în secolul XVII
statele europene au început să dea substanţă acestui principiu
- dreptul natural vedea războiul în termenii aplicării legii şi ca o sancţiune pentru o faptă greşită
iar dreptul voluntarist vedea războiul mai mult în termenii unui duel;
- doctrina necesităţii, cum a ajuns să fie cunoscută mai târziu introducea o anumită instabilitate
inerentă în relaţiile contractuale
16. Cutuma în era clasică.
- Problema conceptuală privitoare la cutumă era mai complexă şi nu se poate spune că s-a
rezolvat nici astăzi ;
- unii, cum ar fi Toma d´Aquino, vedeau obiceiul ca o formă de legislaţie făcută de şi pentru
întreaga comunitate în ansamblul ei, creată sau actualizată prin practica de zi cu zi ; Alţii
preferau totuşi să vadă cutuma ca un fel de înţelegere privată ;
- viziunea contractuală a cutumei a dominat dreptul internaţional în secolele XVII şi XVIII
17. Secolul XIX. Curente – enumerare.
- Abordarea pozitivistă, Rămăşiţele dreptului natural şi Tendinţa istoricistă (sau romantică)
18. Secolul XIX. Abordarea pozitivistă. Noţiunea de pozitivism şi Auguste Comte.
- Aşa cum a fost inventat în 1830 de către filozoful social francez Auguste Comte, termenul
însemna ceva de genul „ştiinţific” sau „obiectiv” sau „empiric”, în contradicţie cu modurile de
gândire speculative, religioase sau ipotetico-deductive
19. Secolul XIX. Abordarea pozitivistă. Noţiunea de pozitivism în domeniul juridic.
- În domeniul juridic comun principala manifestare a pozitivismului este probabil credinţa că
dreptul este în totalitate o instituţie umană în domeniul specific al dreptului internaţional ;
- Cum a arătat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională mai târziu, „regulile de drept care
leagă statele … se nasc din propria lor voinţă liberă”
- a apărut în limbajul obişnuit expresia că dreptul internaţional era un drept între state în loc de
un drept deasupra statelor
20. Ideea statului naţiune în curentul pozitivist al sec. XIX.
- insistenţa asupra statului naţiune independent, ca unitate fundamentală a dreptului
internaţional;
- În această perioadă principiul egalităţii suverane a statelor a devenit cheia de boltă sau chiar
dogma centrală a dreptului internaţional împreună cu regula concomitentă a neintervenţiei
statelor în afacerile interne;
21. Aspecte lăudabile privind pozitivismul Secolului XIX.
- Era pozitivistă a fost perioada în care, pentru prima dată comunitatea internaţională putea fi
văzută „legiferând” prin intermediul tratatelor multilaterale;
- Punctul culminant al legislaţiei internaţionale din secolul XIX dar şi apariţia diplomaţiei de tip
parlamentar şi proiectarea tratatelor a constat în cele două conferinţe de pace de la Haga din
1899 şi 1907
- Una dintre marile realizări ale secolului XIX s-a înfăptuit în domeniul soluţionării paşnice a
diferendelor
- Prezentarea universalistă a evului mediu a fost transformată într-un program pentru
îmbunătăţirea economică şi materială a rasei umane
- la începutul secolului XX lumea era mult mai integrată din punct de vedere economic decât
urma să fie multe decenii după aceea
22. Critici ale pozitivismului Secolului XIX.
- Ambivalență morală: abolirea sclaviei (Actul General de la Conferinţa de la Bruxelles din
1890) vs partajarea imperialistă a Africii (Conferinţa de la Berlin din 1884-1885)
- calitatea sa doctrinară, orizonturile sale înguste, lipsa de idealuri înalte, aura de superficialitate
ridicată la gradul de dogmă, caracterul tehnocratic îngust şi aservirea rapidă faţă de putere
23. Rămăşiţele dreptului natural în secolul XIX.
- în domeniul utilizării forţei s-au păstrat anumite orientări, în special referitoare la aşa numitele
„incidente ale războiului”
- Cea mai importantă categorie de incidente asemănătoare războiului erau aşa-numitele
represalii de constrângere adică acţiuni armate luate împotriva statelor care încălcaseră în
vreun fel legea
24. Tendinţa istoricistă în Secolul XIX.
- Hegel vedea statul, în primul rând ca principalul vehicul politic pentru aspiraţiile
culturale şi psihologice ale oamenilor.
- Un aspect crucial al abordarii istoriciste a fost teza potrivit căreia direcţia istoriei, în lungul
său marş era susceptibilă de înţelegere şi chiar de îndrumare judicioasă.
25. Perioada interbelică. Liga Naţiunilor.
- Nou model bazat un caracter deschis, parlamentar și democratic
- Combinație de conservatortism (ideea statului suveran) și îndrăzneală (măsuri de constrângere
luate în mod automat împotriva statului care nu a respectat condițiile procedural ale recurgerii
la război)
26. Perioada interbelică. Distincţia între războiul propriu-zis şi incidentele asemănătoare
războiului
- Incidentele asemănătoare răzbuilui erau mai reduse în intensitate (de ex. represaliile) +
condițiile procedurale se cereau doar pentru recurgerea la război, nu și pentru incidentele
asemănătoare războiului
27. Pactul de la Paris din 1928 şi doctrina Stimpson.
- Pactul de la Paris: interzicerea războiului  nu se mai considera a fi un mijloc de politică
națională
- Lipsa sancțiunilor și includerea excepției autoapărării
- Doctrina Stimpson (1932): nerecunoașterea ca legală de către SUA a unei situații create prin
agresiune
- Posibilă valoare de precedent: principiu adoptat în Rezoluția 1656 a Adunării Generale
28. Perioada interbelică. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
- Rezultat al perioadei de experimentare și entuziasm în dreptul internațional public
- Instanță permanentă, însă nu avea jurisdicție obligatorie asupra tuturor litigiilor
- Contribuția valoroasă prin alcătuirea unui reper solid prin jurisprudență
29. Perioada interbelică. Drepturile omului. Conferinţele de codificare.
- Conferințele de codificare nu au produs rezultate notabile, însă merită amintite cea dein 1930
referitoare la cetățenie și cea din Montevideo din 1933 privind drepturile și obligațiile statelor
 definiția noțiunii juridice de stat rămasă valabilă chiar și astăzi
- Drepturile omului: o rețea de tratate bilateral Ligă – state nou-înființate privind drepturile
minorităților, o rețea cu o eficiență redusă
- Încercări de ajutorare a refugiaților e către Ligă
30. După 1945. ONU.
- Noua organizație care a înlocuit defuncta Ligă. Punct central: Consiliul de Securitate care avea
ca membri permanenți cu drept de veto pe cele cinci state victorioase din cel de-al doilea
război mondial
- Înființarea Curții Internaționale de Justiție care nu mereu avea jurisdicție obligatoria asupra
statelor
- Program de securitate: interzicerea largă a folosirii forței, singura excepție fiind autoapărarea;
pentru încălcarea acestei reguli NU existau sancțiuni automate, însă erau mai variate:
sancțiunile economice și chiar intervenția militară urma să fie decisă de Consiliul de Securitate
- Program de promovare a prosperității economice mondiale: structură internațională alcătuită
din Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială
31. După 1945. Marile codificări.
- Dreptul tratatelor: Convenția de la Viena privind Dreptul Tratatelor (1969); dreptul mării
(patru convenţii din 1958 înlocuite în 1982 de una singură, mult mai cuprinzătoare); relaţiile
 diplomatice şi consulare (la începutul anilor 60); drepturile omului (cu două pacte
internaţionale în 1966)
32. După 1945. Rolul tratatelor şi a cutumei.
- Dreptul internațional a rămas în continuare o emanație a voinței libere a statelor,
manifestându-se prin două canale obișnuite: tratatul și cutuma
33. După 1945. Organizaţiile internaţionale.
- Expansiune nemaiîntâlnite a organizațiilor internaționale, întruchipată prin șirul nesfârșit de
acte adoptate de ele (IMF, WB, WTO)
- Liantul unei comunități globale mai strânse ca niciodată
34. După 1945. Influenţa războiului rece asupra ordinii mondiale.
- Paralizarea activității ONU (excepție – acțiunea din Coreea dintre 1950-1953)
- Bipolarizarea politică a lumii

DREPTUL TRATATELOR INTERNAȚIONALE

INTRODUCERE

Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor și o metodă eficientă

și precisă de reglementare a relațiilor dintre acestea. Tratatele internaționale au o importanță
covârșitoare în desfășurarea relațiilor internaționale, iar ca sursă juridică influența acestora este
în continuă creștere. Este esențial în studiul și aplicarea dreptului tratatelor internaționale să se
țină cont că tratatul internațional reprezintă o manifestare de suveranitate.
 Rolul lor în cadrul dreptului internaţional public se manifestă sub două aspecte
principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă parte contribuie la
dezvoltarea sa progresivă. În timp ce codificarea conduce la o mai mare acuratețe a
reglementărilor, dezvoltarea progresivă conduce, în principiu, la creșterea calității dreptului
internaţional, atât într-un plan vertical cât și orizontal. Există în prezent domenii ce sunt de
neconceput în absența tratatelor internaționale (cum ar fi drepturile omului, dreptul
internaţional, investițiile internaționale și comerțul internaţional, transporturile și comunicațiile
internaționale, securitatea cibernetică etc.). Codificarea dreptului tratatelor s-a realizat prin
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, fără ca aceasta să epuizeze toată
problematica ce se ivește cu prilejul încheierii, executării, modificării sau încetării tratatelor
internaționale. Cunoașterea dreptului tratatelor este esențială pentru înțelegerea modului în
care funcționează relațiile internaționale și dreptul internaţional (chiar dacă ne găsim într-o
sferă a relațiilor sociale în care prezența factorului politic este constantă), dar și pentru a
înțelege interdependențele între dreptul internațional și dreptul intern al statelor. Rolul
dreptului tratatelor nu se reduce doar la contribuțiile sale în relațiile dintre state, ci dimpotrivă
este în creștere. Dreptul tratatelor are vocația de a reglementa absolut toate relațiile ce se
desfășoară între entități ce au capacitate internațională (organizații internaționale
guvernamentale, popoare care luptă pentru eliberare), chiar dacă asupra acestor aspecte
există opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu constituie
decât un împrumut normativ fără forță juridică obligatorie.
Rolul tratatelor internaționale nu trebuie, în prezent, redus la sfera dreptului
internațional public. Rolul tratatelor internaționale în perioada modernă se extinde asupra
dreptului intern al statelor, chiar dacă aplicarea propriu-zisă depinde de sistemul constituțional
al fiecărui stat în parte. Asupra dreptului intern, de principiu, tratatul internațional se poate
manifesta sub următoarele aspecte: să genereze uniformizarea acestuia prin raportare la
sistemul de drept al celorlalte state părți; să confere unor entități care în mod obișnuit nu au
statut internațional, capacități specifice de a acționa în planul relațiilor internaționale.
Dreptul tratatelor internaționale, ca disciplină juridică și subdiviziune a dreptului, este
alcătuit din regulile și procedura de creare, aplicare și încetare a tratatelor internaționale,
incluzând toate momentele existenței acestora. Altfel spus, dreptul tratatelor este o „lege” a
tratatelor. Între acest concept și regulile cuprinse în tratate există o distincție și nu trebuie să se
confunde semnificația expresiei dreptul tratatelor cu regulile cuprinse în tratatele
internaționale; acestea din urmă, alcătuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea drept
internațional convențional, desemnând totalitatea regulilor juridice internaționale care se
exprimă prin tratatele internaționale. Pe de altă parte, dreptul tratatelor, deși acoperit într-o
mare proporție de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, regulile sale exprimă
dreptul internațional general.

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ŞI STRUCTURA

4.1. Ce este un tratat?
Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, dar nu epuizează domeniul.
Ea, mai degrabă, fixează categoria tratatelor cărora le vor fi aplicabile reglementările
Convenţiei. Potrivit articolului 2 din Convenţie, tratatul este „un acord internaţional încheiat
în scris între state, şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
instrument internaţional unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa părţiculară”.
Acord între subiecte de drept internațional public. Tratatul încheiat între un stat și o
companie nu reprezintă un tratat, chiar dacă ar putea fi supus unor reguli internaționale.
Compania nu este subiect de drept internațional public și nu poate să exercite drepturi
specifice suverane. Tratatul poate fi încheiat însă între state și organizații internaționale sau
între organizații internaționale inter se. Regulile specifice acestei categorii sunt cuprinse în
Convenția de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor între state și organizații sau între
organizații internaționale, fiind foarte asemănătoare cu cele ale CVDT.
Acord indiferent de denumire. Termenul „tratat” este utilizat de cele mai multe ori
generic, primind numeroase definiţii şi denumiri. Potrivit Comisiei de Drept Internaţional:
„La termenii de tratat, convenţie, protocol, se adaugă alţi termeni utilizaţi mai puţin frecvent,
cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact, act, statut, înţelegere, concordat, în timp ce
denumiri ca declaraţie, acord şi modus vivendi sunt utilizate pentru tipuri de înţelegeri mai
mult sau mai puţin formale. În ceea ce priveşte ultimele, nomenclatura lor este aproape
nelimitată. Chiar dacă există câteva denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de
scrisori, memorandum of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele... nu există o
folosinţă exclusivă și sistematică pentru un anumit tip, specific, de înțelegeri”. Spre
exemplu, un tratat internațional poate purta denumirea „Foaie de parcurs”.
Convenţia de la Viena nu pretinde ca un tratat să aibă o anumită denumire sau să
conţină, independent de voința părților, anumite elemente formale determinate. De aceea,
dacă există o dispută privind statutul unui instrument, se va folosi un test obiectiv pentru a
clarifica problemele, ţinând cont de termenii instrumentului şi de circumstanţele
părţiculare în care acesta a fost conceput. De exemplu, minutele dintr-o întâlnire pot să
constituie un tratat. În cauza Qatar vs. Bahrain, Curtea Internaţională de Justiţie constată şi
explică această ipoteză în modul următor: „Curtea nu consideră necesar să se pronunţe
asupra intenţiilor ministrului de externe al Bahrainului, sau ale ministrului de externe a
Qatarului. Cei doi miniştri au semnat un text prin care se consemnează înţelegerea acceptată
de guvernele lor, iar câteva dintre prevederile înţelegerii sunt cu aplicare imediată. Semnând
acest text, ministrul de externe al Bahrainului, acesta nu este în poziţia să afirme că a subscris
doar la o formulare politică şi nu la o înţelegere internaţională (juridică - n.a.)”. Cu toate
acestea, în practica încheierii tratatelor internaționale, părțile stabilesc elemente de formă
pentru a-și exprima cât mai adecvat propria voință, prin raportare la toate circumstanțele lor.
Sub aspect practic, denumirile atribuite diferitelor tratate internaționale, chiar dacă nu sunt
supuse unor reguli standardizate obligatorii, statistic, anumite tipologii pot fi întâlnite.
Acord guvernat de dreptul internațional public. De vreme ce tratatul este o modalitate prin
care se creează obligaţii juridice, trebuie să existe intenţia părţilor de a da naştere unor
raporturi juridice. Raportorul Comisiei de Drept Internaţional precizează că acest element este
prezent implicit în fraza „guvernat de dreptul internaţional”. Totuşi, există unele instrumente
ce pot lua forma unor înţelegeri internaţionale, dar prin care nu s-a intenţionat crearea de
obligaţii juridice, cum ar fi spre exemplu Actul Final de la Helsinki al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (1975). Actul stabileşte că nu se supune înregistrării în
baza articolului 102 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este, în general, văzut ca un act
fără forţă juridică.
Neînregistrarea unui tratat potrivit art. 102 al Cartei nu produce consecințe asupra
valabilității unui tratat, aşa cum un act înregistrat nu presupune că devine în mod automat un
tratat. Spre exemplu, Declaraţia din 1957 a Egiptului privind naţionalizarea Canalului Suez a
fost supusă înregistrării de către Egipt, chiar dacă nu era un tratat. Cu toate acestea, articolul
102 al Cartei are în vedere înregistrarea tratatelor internaționale, iar Secretariatul ONU poate,
chiar dacă nu are dreptul să se pronunțe asupra naturii juridice a unui document, să refuze
înregistrarea unui document care nu este menit să producă efectele juridice ale unui tratat
internațional. Cu toate acestea, înregistrarea unui tratat la Secretariatul ONU permite
invocarea acestuia în fața Curții Internaționale de Justiție, precum și a oricărui organ al
Națiunilor Unite.
Asemenea documente (cum ar fi şi Declaraţia de la Stockholm din 1992 cu privire la Mediul
Uman şi Declaraţia de la Rio din 1992 cu privire la Mediu şi Dezvoltare), denumite uneori
soft law, nu au un statut legal complet lămurit. Ceea ce se ştie este că, atât timp cât nu obligă
juridic, acestea nu pot fi utilizate în faţa instanţelor. În acelaşi timp ele nu pot fi ignorate,
deoarece, aşa cum am amintit, aceste norme de soft law pot fi întâlnite într-un tratat sau ar
putea chiar să se transforme în norme ale dreptului cutumiar internaţional. De exemplu,
Declaraţia Ministerială din 1988 cu privire la Marea Baltică şi Declaraţia din 1992 privitoare
la Marea Baltică s-au transformat în cele din urmă în Convenţia din 1992 privitoare la
Protecţia Mării Baltice şi a zonei Mării Baltice (Convenţia de la Helsinki).
 Anumiţi autori consideră această noţiune de soft law ca o alternativă mai flexibilă la
elaborarea unui tratat. Alţi autori consideră că tot acest concept este de neimaginat întrucât
dacă nu creează obligaţii atunci nu intră în categoriile juridice ale dreptului, ba chiar poate
conduce la subminarea autorităţii dreptului. Este cert însă că normele de soft law reprezintă
repere utile în desfășurarea relațiilor internaționale
De asemenea, din practica Curţii Internaţionale de Justiţie, reiese că uneori chiar şi
actele unilaterale ale statelor pot avea efect obligatoriu. Ele trebuie însă să exprime, foarte
clar intenţia de a obliga pe cel care le efectuează (de a crea obligaţii), iar circumstanţele
elaborării lor să nu conţină obscurităţi. În cauza Testelor Nucleare, Curtea Internaţională de
Justiţie a precizat, cu deosebită claritate, următoarele: luările unilaterale de poziţii ale statelor
pot avea efecte obligatorii dacă intenţia lor de a crea obligaţii este foarte clară, dar trebuie să
existe o evidenţă clară privind circumstanţele în care ele sunt elaborate; oricum, această
chestiune trebuie abordată cu multă precauţie şi diligenţă. Totuşi, s-a susţinut că există prea
puţine dovezi care confirmă punctul de vedere al Curţii şi că, în orice caz, nu au existat
suficiente dovezi ale intenţiei, pe baza situaţiei de fapt în cauza dată spre soluţionare. Condiţia
de existenţă a intenţiei a fost reiterată de către Curte, în cauza Disputei de Frontieră.
Acord consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe. Această condiție
este prevăzută de CVDT fără însă a avea o importanță teoretică foarte mare, ci mai degrabă
este o regulă de orientare asupra modalităților formale variate și nenumărate de a încheia în
concret un tratat internațional. Există două modalități de abordare a semnificației termenului
de instrument. O primă abordare pornește de la ideea de tratat în sensul de instrumentum
negotium, ceea ce conduce la ideea că dacă voința părților privind drepturile și obligațiile lor
juridice este consemnată într-un singur document, chiar dacă el este replicat identic cum este
cazul schimbului de scrisori sau note, atunci ne găsim în prezența unui instrument unic. Dacă
însă voința părților se exprimă prin mai multe documente, fiecare dintre acestea conținând
drepturi și obligații distincte atunci ne vom găsi în prezența ipotezei mai multor instrumente
conexe. Aceasta a fost abordarea originară a CVDT. Expresia poate fi privită și din perspectiva
de instrumentum iuris, adică sub aspect exclusiv formal, caz în care, ori de câte ori acordul de
voință este exprimat prin mai multe documente originale, ne găsim în prezența celei de-a doua
ipoteze.
Acord încheiat în scris. Textul original al unui tratat este în mod obișnuit tipărit sau
printat, însă condiția încheierii în scris acoperă și ipotezele în care conținutul său este transmis
în scris prin fax, e-mail sau alte mijloace scriptice de comunicare.
4.2. Convenţia de la Viena
Convenţia de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 mai 1969 şi a intrat în
vigoare la 27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenţiei, au fost cercetate reglementările
existente în domeniu şi elaborate sub forma unor proiecte de către Comisia de Drept
Internaţional cu mai mulţi ani înaintea adoptării. Dezbaterile efective s-au desfăşurat în cadrul
a două Conferinţe ale Naţiunilor Unite (privind dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena
din 26 martie până în 24 mai 1968 şi din 9 aprilie până la 22 mai 1969.
Convenţia care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul tratatelor dintre
State şi Organizaţii internaţionale ori dintre Organizaţii internaţionale, a adaptat regulile
anterior edictate specificului materiei proprii şi, deşi nu este în vigoare, se consideră ca fiind
aplicabilă ca lege în materie, cu titlu de drept cutumiar.
Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate
internaţionale, este în vigoare. Totuşi nu toate regulile sale sunt considerate ca exprimând
dreptul cutumiar internaţional. Aceasta se datorează atât faptului că obiectul material al
Convenției este sensibil și, având în vedere acest aspect, Convenția are doar 23 de părți,
intrând în vigoare relativ recent, abia după conflictul iugoslav, în 1996.

4.2.1. Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena (1969)

Convenţia de la Viena reglementează tratatele încheiate în formă scrisă între State.
Aceasta nu înseamnă că acordurile în formă orală nu produc efecte potrivit dreptului
internaţional sau că principiile cuprinse în Convenţia de la Viena (1969) nu pot să se aplice
unor astfel de înţelegeri, ci înseamnă doar că asemenea acorduri nu sunt guvernate de
Convenţia de la Viena (1969).
Problemele legate de succesiunea tratatelor, răspunderea statelor, sau efectul
declanşării de ostilităţi sunt excluse din sfera de reglementare a Convenţiei (art. 73). Altfel
spus, nu constituie obiectul acesteia. De asemenea, Convenţia nu este retroactivă, aplicându-se
doar tratatelor încheiate după intrarea sa în vigoare (conform art. 4). O altă trăsătură a
Convenţiei este că acţionează ca o normă subsidiară (reziduală), aplicându-se numai dacă
tratatul nu prevede altfel, dacă părţile nu se înţeleg altfel sau dacă nu s-a stabilit că intenţia
părţilor a fost alta. Deşi Convenţia de la Viena (1969) nu se aplică relaţiilor dintre State şi
Organizaţii internaţionale per se, acele prevederi ale Convenţiei de la Viena (1969) care
reflectă reguli ale dreptului cutumiar internaţional se aplică şi unor asemenea tratate (art.3
lit.b). În plus, prevederile Convenţiei de la Viena (1969) aplicabile între Statele părţi la
aceasta, privesc şi tratate la care sunt părţi alte subiecte ale dreptului internaţional în afară
statelor (art. 3 lit.c) – cum ar fi organizaţiile internaţionale.
4.2.2. Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar
Două probleme principale privesc precizarea raportului dintre Convenţia de la Viena şi
dreptul cutumiar internaţional:
1) identificarea acelor prevederi ale Convenţiei care codifică dreptul cutumiar şi
identificarea acelor prevederi ale Convenţiei care reprezintă o dezvoltare progresivă;
2) stabilirea modalității de acțiune și consecințele dreptului cutumiar asupra tratatelor.
Un răspuns exhaustiv la prima întrebare este dificil, dacă nu chiar imposibil, de oferit, şi
această situație se datorează complexităţii materiei. De exemplu, anumite prevederi ale
Convenţiei reprezintă dezvoltarea progresivă a dreptului cutumiar la data semnării sale. Ar
putea fi incluse în această categorie regulile privind rezervele sau modificarea tratatelor. S-a
opinat totuşi că acestea, probabil făceau deja parte din ansamblul dreptului cutumiar la data
intrării în vigoare a Convenţiei. În cauza Gabčikovo-Nagymaros Curtea Internaţională de
Justiţie a identificat regulile privind încetarea sau suspendarea tratatelor ca fiind codificări a
unor norme cutumiare existente, iar în cauza Insulei Kasikili / Sedudu a opinat că regulile de
interpretare reflectă dreptul cutumiar internaţional.
În ceea ce priveşte a doua problemă, potrivit Convenţiei de la Viena (1969), atunci când
aceasta nu se aplică, urmează să se aplice regulile cutumiare (sau, în anumite cazuri,
principiile generale ale dreptului) privitoare la acea problemă. O astfel de concluzie reiese pe
cale de interpretare a art. 3(b), 4, 38, combinate cu art. 43. În acest sens, cel mai semnificativ
este art. 4 ce stabileşte caracterul neretroactiv al acelor prevederi ale Convenţiei de la Viena
(1969), care nu exprimă dreptul cutumiar.

STRUCTURA TRATATULUI
5.1. Rolul tratatelor
Tratatele sunt, în mod categoric, cele mai importante instrumente de reglementare a
relaţiilor internaţionale. Ele pot fi încheiate între State, între State şi Organizaţii internaţionale
sau între Organizaţii internaţionale. Organizaţiile internaţionale, îndeosebi Organizaţia
Naţiunilor Unite, joacă un rol important în elaborarea dreptului internaţional, atât în etapele de
iniţiere, proiectare și asumare a regulilor internaţionale convenționale, precum şi în etapele
ulterioare, de evaluare, monitorizare și aplicare a acestora. La nivelul Uniunii Europene,
Curtea Internațională de Justiție îndeplinește un rol esențial în evaluarea conformității
tratatelor încheiate de Uniune sau de statele membre, pe de o parte și dreptul UE pe de altă
parte.
Statele pot stabili între ele și raporturi juridice de drept privat, ceea ce înseamnă că acțiunile
acestora nu sunt însoțite de ideea de a crea raporturi juridice de drept internațional public și, pe
cale de consecință, repectivele acte nu reglementează relații internaționale. Astfel, spre
exemplu, închirierea unui imobil de către un stat, pentru a găzdui sediul ambasadei sale, de la
un alt stat, se poate realiza fie printr-un tratat internațional fie printr-un act juridic de drept
privat, dar regimul juridic aplicabil va fi diferit: tratatul internațional va fi supus regulilor
dreptului tratatelor și regimului de drept internațional public, respectiv contractul de închiriere
va fi supus legii naționale.

5.2. Competenţa de a încheia tratate

Chestiunea competenței de a încheia tratate internaționale, trebuie abordată sub două aspecte
principale: care sunt subiectele raporturilor juridice internaționale, i.e. cine are capacitate de a
încheia tratate internaționale (ius contrahendi); în concret, care sunt condițiile necesare pentru
a se realiza negocierea și încheierea unui tratat.
Subiectele dreptului internațional public au ius contrahendi: statele și organizațiile
internaționale. În privința Statelor, articolul 6 CVDT enunță regula că fiecare stat are
capacitatea de a încheia tratate internaționale. La nivelul organizațiilor internaționale, regula
este că actul constitutiv al acestora trebuie să prevadă capacitatea acestora de a încheia tratate
internaționale. Unele nuanțe trebuie evidențiate în cazul federațiilor sau a unor teritorii de
peste mări, în sensul că în prima situație capacitatea statelor federate de a încheia tratate este
dependentă de regimul constituțional federal sau de autorizarea expresă conferită de statul
federal, repectiv, în cel de-al doilea caz capacitatea acestora de a încheia tratate internaționale
este dependentă de autorizarea specifică a statului „mamă”.
În privința chestiunii reprezentării subiectelor de dreptul tratatelor, trebuie ținut cont de
condițiile reprezentării și de consecințele reprezentării nevalide.
Articolele 7 şi 8 ale Convenţiei de la Viena (1969) privesc aspecte referitoare la încheierea
tratatelor. Una din chestiunile de importanţă maximă este cea a deplinelor puteri (full
powers). Potrivit articolului 2 pct. 1) lit.(c) din Convenţie, prin „depline puteri” se înţelege
„un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai
multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat
printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratate”. Deţinătorul
acestora este autorizat, în virtutea lor, să adopte şi să autentifice textul unui tratat şi să exprime
consimţământul statului de a fi legat prin tratat. Există însă un număr din ce în ce mai mare de
tratate, care au îndeosebi caracter bilateral, şi care încheiate în formă simplificată nu cer
prezentarea deplinelor puteri (cum ar fi schimbul de note).
Regula generală, stabilită de Convenţia de la Viena (1969) în articolul 7, este că o
persoană se consideră ca reprezentând statul, pentru a exprima consimţământul acestuia de a fi
legat prin tratat, dacă persoana prezintă deplinele puteri în acest sens, sau dacă rezultă din
practica statelor, sau din alte împrejurări că intenţia acestora este de a considera acea persoană
ca reprezenttând statul pentru acel scop şi că, astfel, o dispensează de obligaţia prezentării
deplinelor puteri. Totuşi anumite persoane în virtutea funcţiilor lor şi fără a prezenta depline
puteri sunt considerate ca reprezentând statul, persoane cum ar fi: şefii de state, şefii de
guverne şi miniştrii afacerilor externe; şefii misiunilor diplomatice în scopul adoptării textului
unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar; reprezentanţii acreditaţi de
către state la o conferinţă internaţională sau pe lângă o Organizaţie internaţională sau pe lângă
un organ al acesteia, în scopul adoptării textului unui tratat în acea conferinţă, organizaţie sau
organ.
Sub aspect formal, deplinele puteri se semnează de șeful statului, primul-ministru sau
ministrul de extern, precizează cu exactitate tratatul și natura activității cu care este
împuternicit, numele întreg și titlul reprezentantului, locul și data semnăturii și, opțional,
sigiliul de stat.
Deplinele puteri trebuie deosebite de simplele scrisori de acreditare (credentials), care
sunt utilizate în cadrul organizaţiilor internaţionale sau guvernelor gazdă a unei conferinţe
internaţionale de către delegaţii ce părţicipă la negocierea tratatelor multilaterale. Aceste
scrisori autorizează delegatul numai în scopul părţicipării la o conferință și semnării actului
final. Semnarea propriu-zisă a tratatului necesită depline puteri sau instrucţiuni specifice din
partea guvernului. Deplinele puteri şi scrisorile de acreditare (credentials) pot fi cuprinse într-
un singur document.
Când o persoană neautorizată îşi arogă un drept în legătură cu încheierea unui tratat,
art. 8 prevede că această acţiune nu produce efecte juridice, cu excepţia faptului când, ulterior,
este confirmată de către stat. Pe de altă parte, art. 47 prevede că atunci când un reprezentant
autorizat exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat deşi acest lucru i-a fost expres
interzis de către statul său, acest fapt nu invalidează acel consimţământ, mai puţin în situaţia în
care interdicţia a fost notificată celorlalte state negociatoare.

5.3. Modalități și etape de exprimarea consimţământului de a fi legat prin tratat

Rolul exprimării consimţământului de către State pentru a fi parte la un tratat este de a
stabili un mecanism prin care tratatul să devină un act juridic, dând naștere unor drepturi și
obligații internaționale. În conformitate cu articolul 11 al Convenţiei de la Viena (1969):
„Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se poate exprima prin semnare,
prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, prin ratificare, acceptare, aprobare
sau aderare, sau prin oricare alt mijloc, dacă astfel s-a convenit”. Articolul 11 enumeră o
serie de mijloace specifice de exprimare a consimţământului de a fi legat, permiţând totodată
ca părţile să adopte oricare alt mijloc cu care sunt de acord. Cea mai precisă metodă este, deci,
ca părţile unui tratat să stabilească ele însele modalitatea de exprimare a consimţământului.
Este utilă distincția dintre momentul încheierii unui tratat și momentul intrării sale în
vigoare, în special în cazul tratatelor multilaterale care, adesea, cuprind clauze de intrare în
vigoare după ce tratatul este semnat de un număr determinat de state.

5.3.1. Semnarea
Efectul juridic al semnării unui tratat variază în raport de statutul acestuia în dreptul
intern al fiecărui stat și în raport de voința părților de a-l supune ratificării, acceptării sau
aderării. În cazul în care tratatul este obiect al ratificării, acceptării sau aderării, semnarea
reprezintă doar o etapă intermediară, semnificând faptul că împuterniciții au căzut de acord
asupra textului şi doresc să-l accepte. Semnarea în aceste condiţii nu exprimă consimţământul
final de a fi legat şi nici nu impune obligaţia Statelor de a-l ratifica sau chiar, în lipsa unui
termen expres pentru a se produce un asemenea efect, de a-l supune legiuitorului pentru ca
acesta să adopte eventuale măsuri pregătitoare de implementare. În practică, parafarea
constituie de asemenea un act juridic în sensul că prin semnătura sa fiecare stat acceptă
producerea provizorie a anumitor efecte juridice, până la momentul îndeplinirii unor condiții
sau verificării împlinirii acestora. Etapa intermediară dintre semnare şi ratificare dă
posibilitatea statelor de a promulga legislaţia necesară sau de a obţine acordul propriilor
organe legislatoare. Ratificarea corespunde principiului democratic potrivit căruia guvernul ar
trebui să consulte opinia publică fie prin intermediul parlamentului fie în alt mod înainte de
însuşirea definitivă a tratatului.
Semnarea exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat doar atunci când aceasta
reprezintă etapa finală a încheierii tratatului. În caz contrar, semnarea are efectul de
autentificare definitivă a textului unui tratat. Articolul 12 din Convenţia de la Viena (1969)
enumeră o serie de mijloace de exprimare a consimţământului de a fi legat prin semnare,
incluzând şi semnarea ad referendum. Semnarea ad referendum reprezintă, de obicei, fie faptul
că Statul semnatar nu este la momentul respectiv pregătit să accepte termenii tratatului, fie că
plenipotenţiarii desemnaţi nu au împuterniciri definitive în domeniu. Semnătura ad
referendum se transformă într-o semnătură definitivă dacă ulterior este confirmată de Statele
implicate. Articolul 12 prevede, de asemenea că parafarea are valoare de semnătură atunci
când se poate şi s-a stabilit că Statele negociatoare au convenit astfel. Parafarea se exprimă
practic, prin consemnarea inițialelor reprezentanților Statelor.
În cazul tratatelor multilaterale există posibilitatea ca părţiciparea la tratat să se
realizeze prin mai multe mijloace de exprimare a consimțământului, în funcție de circumstanțe
și de termenii tratatului. De exemplu, un tratat poate conține clauza „deschis spre semnare”
până la o anumită dată specificată, după care statele nesemnatare interesate pot să devină părți
la tratat doar prin aderare sau alte mijloace stabilite de tratat.

5.3.2. Ratificarea
Mecanismul ratificării se utilizează în special cu privire la tratatele care prezintă o
importanță deosebită și permite statelor contractante să obțină în prealabil încheierii tratatului
obținerea aprobării din partea parlamentelor naționale, precum și adoptarea acelor acte juridice
interne necesare asumării tratatului. Ratificarea este înţeleasă ca un act formal, solemn din
partea unui Şef de Stat prin care sunt date aprobarea şi angajamentul de a executa obligaţiile
asumate. Articolul 2(1)(b) al Convenţiei de la Viena (1969) prevede că expresiile „ratificare”,
„acceptare”, „aprobare” şi „aderare” înseamnă, după caz, un act internaţional în
conformitate cu care un Stat stabileşte, în plan internaţional, consimţământul său de a fi legat
printr-un tratat. Articolul 14 prevede următoarele: consimţământul de a fi legat prin tratat
este exprimat prin ratificare dacă (a) tratatul prevede expres astfel; (b) statele negociatoare au
convenit, pe altă cale, că ratificarea este necesară; (c) când tratatul a fost semnat, sub rezerva
ratificării; (d) când intenţia statului de a semna sub rezerva ratificării rezultă din deplinele
puteri sau a fost exprimată în timpul negocierilor.
Ratificarea este un act formal și necondiţionat şi, mai puţin atunci când tratatul
prevede altfel, nu este dependentă de recepţionarea sau depozitarea instrumentelor de ratificare
de către celelalte State. Asemenea acțiuni însă trebuie întreprinse după ratificare. Tendinţa în
practica internaţională este de a se relaxa formalităţile de ratificare. Un sprijin în vederea unei
relaxări a formalităţilor de ratificare se poate desprinde din atitudinea Curţii Internaţionale de
Justiţie în cauza Nicaragua, când eşuarea statului Nicaragua de a ratifica Statutul fostei Curţi
Permanente de Justiţie Internaţională şi de a converti „angajarea potenţială în angajare
efectivă” a fost apreciată ca rectificată prin ratificarea Statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie de către statul central-american.
Distincția dintre ratificarea la nivel internațional și procedurile interne sau „ratificarea”
la nivelul fiecărui stat în parte este importantă atât sub aspect practic precum și la nivel
teoretic. Astfel, aprobarea prin ratificare de către parlament a unui tratat, în conformitate cu
cerințele constituționale proprii, nu produce efecte juridice internaționale, deoarece nu este
vorba de ratificarea propriu-zisă, în sensul de mijloc de exprimare a consimțământului unui
stat de a fi legat prin tratat.
Procedura ratificării poate presupune anumite operațiuni prevăzute chiar de clauzele
tratatului. De exemplu, în cazul Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în
conflicte armate, la Convenția privind drepturile copilului(2000), articolul 3 impune condiția
efectuării unei declarații: „Fiecare stat parte va depune, cu ocazia ratificării prezentului
protocol sau a aderării la acesta, o declarație obligatorie care să indice vârsta minimă de la
care este permisă înrolarea voluntară în forțele armate naționale și să descrie garanțiile
prevăzute pentru a veghea ca această înrolare să nu fie forțată sau realizată prin
constrângere.”

5.3.3. Aderarea
Această formă a consimţământului de a fi legat prin tratat este stipulată de articolul 15
al Convenţiei de la Viena (1969) şi are în vedere modalitatea prin care un Stat exprimă
consimţământul său de a deveni parte la un tratat, atunci când nu a fost în poziţia sau nu a
avut posibilitatea de a semna acel tratat. Un stat poate adera la un tratat numai dacă tratatul
prevede această posibilitate sau, ulterior, dacă părţile au fost de acord. Tratatele care
reglementează regimuri regionale, de cele mai multe ori permit aderarea doar prin invitaţie
cum ar fi Convenţia din 1992 privind protecţia Mediului Marin din zona Mării Baltice.
O chestiune practică privește răspunsul la întrebarea dacă un stat poate să adere la un
tratat care nu este încă în vigoare. Comisia de Drept Internaţional a subliniat că : „O
examinare a celei mai recente practici în domeniul tratatelor relevă că, în fapt, toate tratatele
moderne care conţin clauze de aderare consacră dreptul de a adera independent de intrarea
în vigoare a tratatelor, fie expres, prin normarea posibilităţii de aderare înainte de intrarea
în vigoare a tratatului sau, implicit, prin faptul că intrarea în vigoare a tratatului este
condiţionată de depunerea, inter alia, a instrumentelor de aderare.
Efectul aderării este identic cu cel al ratificării.

5.3.4. Acceptarea şi aprobarea

Ambele metode, atât acceptarea cât și aprobarea, sunt utilizate frecvent cu scopul de
exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratat. Reglementarea principală este art 14(2)
din CVDT: „consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin acceptare
sau aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică ratificării”. Nu există o
diferenţă foarte mare între semnarea sub rezerva acceptării sau aprobării şi semnarea sub
rezerva ratificării. Utilizarea acestor metode de consimţire la tratat a fost iniţiată pentru a
simplifica procedura, spre exemplu, pentru a evita condiţiile constituţionale care ar putea fi
cerute de autoritatea parlamentară anterior ratificării. Regulile aplicabile ratificării sunt
aplicabile şi acceptării sau aprobării şi, cu excepţia faptului când se prevede altfel, acceptarea
şi aprobarea au acelaşi efect ca şi ratificarea. Exprimarea consimţământului de a fi parte,
prin acceptare sau aprobare fără semnare în prealabil, este analoagă aderării. În multe din cele
mai recente Convenţii încheiate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (cum ar fi
Acordul cadru privind comerțul transfrontalier fără hârtie, din 2016), toate mijloacele de
consimţire la tratat sunt enumerate ca opţiuni posibile şi valabile.

5.4. Invaliditatea tratatelor

Motivele de nulitate a tratatelor prevăzute de Convenţia de la Viena, pot fi clasificate
în două categorii: nulităţi relative (prevăzute de articolele 46-50) şi nulităţi absolute
(prevăzute la articolele 51-53). Diferenţa principală dintre acestea este că nulităţile relative
determină nulitatea tratatului la cererea Statului afectat, în timp ce nulităţile absolute presupun
că tratatul este nul ab initio şi fără nici un efect juridic.
Convenţia de la Viena nu face nicio diferenţă în această privinţă între tratatele
bilaterale sau cele multilaterale. Totuşi, în cazul tratatelor bilaterale efectul juridic al stabilirii
unei cauze de nulitate relativă este acelaşi ca în situaţia stabilirii unei cauze absolute de
nulitate: tratatul nu produce efecte juridice. Totuși, în cazul tratatelor multilaterale, existenţa
unei cauze de nulitate absolută presupune că tratatul nu are forţă juridică în integralitatea sa în
timp ce nulitatea relativă - însemnând că a fost viciat consimţământul unui Stat anume - nu
afectează validitatea tratatului ca întreg, deoarece celelalte state rămân părţi şi vor continua
executarea tratatului. Potrivit articolul 69 pct. 4) al Convenţiei de la Viena(1969), „în cazurile
în care consimţământul unui stat anume, de a fi legat printr-un tratat multilateral este viciat,
regulile precedente se aplică în relaţiile dintre acel stat şi părţile la tratat”, adică efectele
nulităţii se vor produce cu privire la raporturile dintre statul lezat şi celelalte state părţi, fără a
se aplica în relaţiile dintre celelalte state părţi inter se.
Articolul 46 priveşte încălcarea unei dispoziţii din legea internă a unui stat atunci
când această dispoziţie e privitoare la competenţa de a încheia un tratat. În acest caz
încălcarea poate fi o cauză de invaliditate a consimţământului de a fi legat prin tratat, dacă
această violare a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului intern.
Articolul 47 este asemănător precedentului şi se referă la situaţiile în care
reprezentanţii împuterniciţi să încheie un tratat au acţionat peste limitele împuternicirilor
primite.
Articolul 48 reglementează eroarea ca viciu de consimţământ. Reglementarea
corespunde punctului de vedere ce se desprinde din practica judiciară a Curţii Internaţionale de
Justiţie. În cauza Temple, Thailanda a susţinut că era în eroare, deoarece linia de frontieră
indicată pe o hartă anexată la un tratat nu corespundea cu linia de cumpănă a apei care era
prevăzută de textul tratatului. Curtea a respins acest argument motivând că: „Există o regulă
de drept care spune că scuza erorii nu poate fi acceptată, dacă eroarea ca viciu de
consimţământului a părţii care o invocă a fost cauzată prin conduita acesteia, sau putea fi
anulată, înlăturată de către aceasta ori împrejurările au fost de aşa natură încât eroarea i-a
fost sugerată, notificată părţii ce o pretinde. Curtea consideră că, atât caracterul cât şi
calificarea persoanelor care au văzut şi studiat Anexa I, harta, din partea statului Siamez fac
foarte dificilă poziţia Tailandei de a pleda pentru <eroarea de drept>…”.
Articolul 49 şi 50 reglementează frauda şi coruperea. Există puţine studii cu privire la
aceste articole. Comisia de Drept Internaţional a apreciat că numai o acţiune capabilă să
exercite o influenţă substanţială asupra conduitei unui reprezentant de a încheia un tratat poate
fi invocată ca motiv de nulitate a consimţământului de a fi legat printr-un tratat, consimţământ
exprimat datorită acelui act de influenţare.
Trecând la nulităţile absolute, articolul 51 se referă la constrângerea reprezentantului,
articolul 52 la constrângerea unui Stat şi articolul 53 priveşte conflictul cu o normă de ius
cogens. În toate aceste cazuri un tratat este nul ab initio, în ultimul caz în virtutea conflictului
cu ordinea publică internaţională (consecinţele fiind reglementate la art.71). Exemplul clasic în
legătură constrângerea unui reprezentant al unui stat, ca şi cauză de nulitate, este legat de
presiunea exercitată de Göring şi Ribbentrop asupra Preşedintelui Hacha al Cehoslovaciei de a
semna tratatul cu Germania prin care se stabilea protectoratul german asupra Boemiei şi
Moraviei în 1939.
Există o legătură certă între articolul 52 (constrângerea unui stat) şi interzicerea
utilizării forţei în dreptul internaţional. Islanda a înaintat o cerere de acest fel în 1973 în cauza
Jurisdicţiei Zonelor de Pescuit, iar Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că: „Este
evident faptul, aşa cum reiese implicit din Carta O.N.U. şi este recunoscut de art.52 al
Convenţiei de la Viena privitoare la dreptul tratatelor, că potrivit dreptului internaţional
contemporan o înţelegere încheiată prin utilizarea forţei este nulă...”. Cu toate acestea, în
baza faptelor cauzei Curtea a concluzionat că „istoria negocierilor care au pregătit Schimbul
de Note din 1961 reflectă faptul că aceste instrumente erau liber negociate de către părţile
interesate în baza unei egalităţi perfecte şi a libertăţii de decizie din partea ambelor părţi”.

5.5. Amendarea, modificarea și revizuirea tratatelor

Creşterea numărului tratatelor multilaterale a avut drept consecinţă crearea
procedurilor de amendare şi, pentru a face acestea din urmă mai flexibile, s-a impus
necesitatea elaborării procedurilor de modificare. Sediul legal al materiei îl constituie
dispoziţiile cuprinse în articolele 39-41 din Convenţia de la Viena (1969). Comisia de Drept
Internaţional a explicat faptul că amendarea este o problemă formală determinând schimbări
în cadrul textului tratatului în timp ce modificarea este o procedură mai puţin formală ce
produce efecte doar asupra anumitor părţi ale tratatului. Cu toate acestea, în practică este
adesea dificil să se distingă între cele două proceduri.
 Amendarea tratatelor trebuie deosebită de revizuirea tratatului. Revizuirea este un
proces mult mai cuprinzător având drept consecinţă schimbarea tratatului. În ambele cazuri
însă, de regulă, este necesară întrunirea unei conferinţe diplomatice. Este şi cazul Convenţiei
din 1992 privind protecţia mediului marin al zonei Mării Baltice unde la articolul 30 se arată
că: „O conferinţă în scopul unei revizuiri generale sau a unui amendament la această
Convenţie va fi stabilită cu consimţământul Părţilor Contractante sau la solicitarea
Comisiei”.
Amendarea trebuie supusă aprobării de către părţile la un tratat. Totuşi, anumite tratate
- cum este Convenţia de la Helsinki din 1992 – conţin anexe tehnice care ar putea, dacă tratatul
prevede astfel, să fie amendate printr-un sistem simplificat prin care un amendament la o
anexă este considerat ca acceptat la sfârşitul unei perioade specificate, cu excepţia situaţiei
când în această perioadă de timp un Stat parte a formulat obiecţii scrise şi le-a înaintat către
Depozitar.
Sub aspect practic, atunci când se impune sau dorește o schimbare în privința regulilor unui
tratat, părțile pot începe negocieri atât în modalități stabilite de ele însele ori, dacă tratatul are
un secretariat propriu, cel mai bun suport poate fi obținut prin intermediul acestui secretariat
sau prin unul dintre organele tratatului. După intrarea în vigoare a unui amendament, efectele
sale pot privi doar acele state care au acceptat în mod formal amendamentul sau, dacă tratatul
prevede astfel, amendamentul poate deveni obligatoriu pentru toate statele, fie că au acceptat
fie că nu au acceptat formal amendamentul.

5.6. Încetarea şi suspendarea executării tratatelor

Prevederile de bază privind suspendarea şi încetarea tratatelor sunt incluse la articolele
54-59 din Convenţia de la Viena (1969). Încetarea unui tratat poate interveni din cauze de
încetare ce sunt intrinseci tratatului sau poate rezulta din cauze exterioare tratatului. În ce
priveşte cauzele intrinseci de suspendare sau încetare, regula generală din articolul 54 este că
un tratat poate înceta sau o parte se poate retrage dintr-un tratat în conformitate cu
prevederile acestuia sau, în cazul în care o asemenea prevedere nu există, în orice moment
prin consimţământul tuturor părţilor exprimat după consultarea acestora. Articolul 57
prevede că executarea unui tratat de către toate părţile sau de către una anume poate fi
suspendată în conformitate cu dispoziţiile tratatului în cauză.
Anumite tratate prevăd că ele rămân în vigoare doar pentru o perioadă determinată
de timp, faţă de altele ce încetează prin hotărârea părţilor contractante. Ca şi în cazul
renunţării, anumite tratate prevăd o perioadă de vigoare obligatorie până se naşte posibilitatea
efectuării unei notificări, în timp ce altele nu prevăd o asemenea cerinţă. De exemplu,
Convenţia de la Helsinki din 1992 prevede că în orice moment, după expirarea a 5 ani de la
intrarea sa în vigoare, oricare dintre părţi poate, prin adresarea unei notificări scrise către
depozitar, să se retragă de la tratat. Retragerea produce efecte din data de 30 iunie a anului
următor în care depozitarul a fost notificat cu privire la retragere.
Articolul 58 al Convenţiei de la Viena (1969) prevede posibilitatea suspendării
executării unui tratat multilateral prin înţelegerea anumitor părţi la tratat. Acest articol
trebuie coroborat cu articolul 41 care prevede modificarea prevederilor unui tratat între
anumite părţi. Articolul 59 acoperă cazul abrogării tacite a tratatului. Există o problemă
specială privitoare la raportul dintre abrogarea tacită în conformitate cu articolul 59 şi articolul
30 care priveşte efectul succesiunii de tratate privitoare la acelaşi domeniu şi care se referă la
cazurile în care părţile au intenţionat în mod clar ca tratatul anterior să fie abrogat sau
executarea sa să fie suspendată în întregime prin încheierea tratatului subsecvent.

ÎNTINDEREA DREPTURILOR ȘI OBLIGAŢIILOR JURIDICE DIN TRATAT

6.1. Principiul Pacta sunt servanda
Principiul pacta sunt servanda este consacrat de articolul 26 al Convenţiei de la Viena,
potrivit căruia, „orice tratat în vigoare este obligatoriu (leagă părţile – n.a.) pentru părţile sale
şi trebuie executat de acestea cu bună credinţă”. Buna credinţă este ea însăşi un principiu
juridic şi este în acelaşi timp parte integrantă din principiul pacta sunt servanda.
Importanţa deosebită, fundamentală a principiului pacta sunt servanda a fost confirmată de
Curtea Internaţională de Justiţie. În 1997, în cauza Gabčikovo - Nagymaros, Curtea
Internaţională de Justiţie a urmărit respectarea strictă a principiului. Cauza a privit
implementarea tratatului din 1977 ce prevedea construirea unei centrale hidro-electrice de-a
lungul întinderii Dunării în Ungaria şi Slovacia. Ungaria a argumentat că, prin conduita
ambelor părţi era evident faptul că ele au repudiat acest tratat bilateral şi care, pentru aceste
motive, a încetat. Opinia Curţii a fost acea că o astfel de conduită reciprocă, nepotrivită, a
ambelor părţi „nu a determinat încetarea tratatului şi nici nu justifică această încetare”. Efectul
încălcării obligaţiilor va fi analizat ulterior, dar în acest moment trebuie observat că, în pofida
faptului că ambele părţi au adus încălcări serioase unor elemente importante a obligaţiilor din
tratat, Curtea a considerat că Tratatul din 1977 „nu poate fi anulat printr-o conduită ilicită”.
Curtea a considerat că cele două elemente ale art. 26 - forţa obligatorie a tratatelor şi
executarea cu bună credinţă a obligaţiilor – aveau o importanţă egală şi, în contextul acestui
tratat, buna credinţă a apreciat astfel: „În acest caz, în faţa aplicării concrete a tratatului
prevalează scopul tratatului, şi intenţia părţilor la încheierea acestuia. Principiul bunei credinţe
obligă părţile să-l aplice într-un mod rezonabil în aşa fel încât scopul său să fie atins”.
 Acestea sunt statuări ale Curţii care sunt destul de generale şi, chiar dacă au fost
enunțate pentru a fi aplicate în mod special în cauza Gabčikovo-Nagymaros, totuşi, se referă la
aplicarea principiului pacta sunt servanda în dreptul tratatelor, în general.

6.2. Tratatele şi Statele terţe

Problema tratatelor şi a Statelor care nu sunt părţi - state terţe - este reglementată de
articolele 34-38 ale Convenţiei de la Viena (1969). Regula fundamentală privitoare la raportul
dintre tratate şi statele terţe este exprimată prin maxima pacta tertiis nec nocent nec prosunt,
consacrată de articolul 34. Convenţia reglementează regimul obligaţiilor (art.35) şi al
drepturilor (art.36) ce se pot naşte dintr-un tratat pentru un stat terţ. În ceea ce priveşte
naşterea obligaţiilor pentru state terţe, exigenţele sunt atât de stricte încât, atunci când sunt
îndeplinite, acestea formează în realitate un adevărat acord colateral între părţile tratatului şi
statul terţ şi acest acord colateral va reprezenta baza legală a obligaţiei, mai degrabă decât
tratatul original.
Există anumite diferenţe procedurale în ce priveşte stabilirea unei obligaţii, faţă de stabilirea
unui drept, în sarcina, respectiv în favoarea unui stat terţ. Statul terţ trebuie să accepte
obligaţia expres, în scris, în timp ce în cazul dreptului, acordul statului terţ este prezumat,
mai puţin atunci se prevede altfel sau există indicaţii în sens contrar. Orice obligaţie ce se
naşte pentru un stat terţ poate fi revocată sau modificată doar de către părţi şi de către statul
terţ, cu excepţia situației în care acestea au convenit altfel. Orice drept născut pentru statele
terţe poate fi revocat sau modificat doar de către părţi dacă s-a stabilit că intenţia părţilor era
ca dreptul să poată fi revocat sau să fie obiect al modificării fără consimţământul statului terţ.
În general, este recomandabil să se facă o analiză precaută pentru a se stabili dacă un tratat
cuprinde sau nu o stipulaţie in favorem tertii. Astfel cum a statuat Curtea Permanentă
Internaţională de Justiţie: „Nu poate fi prezumat cu uşurinţă faptul că stipulaţia favorabilă
unui stat terţ a fost adoptată în scopul de a crea un drept actual în favoarea acestuia. Totuşi
nu există nimic care să împiedice voinţa statelor suverane de a urmări acest scop şi acest
efect. Răspunsul la întrebarea dacă există un drept dobândit în baza unui instrument
intervenit între alte state presupune a fi stabilit în fiecare caz în parte: este neîndoielnic faptul
că Statele care au efectuat stipulaţia în favoarea unui stat terţ au înţeles să creeze pentru acel
stat un drept actual şi, de asemenea, că acest din urmă stat l-a acceptat întocmai”.
Nici o dispoziţie a Convenţiei de la Viena (1969) nu împiedică ca o regulă cuprinsă
într-un tratat să devină obligatorie pentru cel de-al treilea stat ca regulă de drept cutumiar
dacă este recunoscută ca atare. Potrivit articolului 38 al Convenţiei, „nici una din dispoziţiile
articolelor 34 şi 37 nu se opune ca o regulă enunţată într-un tratat să devină obligatorie
pentru un stat terţ ca regulă cutumiară de drept internaţional recunoscută ca atare”.
 Totuşi, Convenţia nu prevede clar dacă regimurile obiective create prin tratate sunt
obligatorii doar pentru Statele părţi la acele instrumente sau dacă acestea sunt valabile pentru
întreaga comunitate internaţională, adică opozabile erga omnes. Asemenea tratate includ
dispoziţii privind neutralitatea sau demilitarizarea anumitor zone şi teritorii, sau stabilesc
libertatea de navigaţie pe cursurile de apă internaţionale cum sunt, spre exemplu, canalul Suez,
Kiel şi strâmtorile turce Bosfor și Dardanele. Comisia de Drept Internaţional a apreciat că
articolul 36(1) cuprinde o reglementare suficientă a drepturilor ce se acordă tuturor statelor şi
articolul 38 este o bază suficientă pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor erga omnes,
stabilite printr-un tratat. Comisia de Drept Internaţional a considerat că articolul 36 pct. 1)
CVDT reprezintă o bază juridică suficientă pentru drepturile acordate tuturor statelor, iar art.
38 prevede o bază suficientă pentru stabilirea pe calea tratatelor a unor drepturi şi obligaţii
erga omnes.

PRINCIPIILE GENERALE ALE INTERPRETĂRII

7.1. Probleme generale
„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris să fie mai
trepidantă precum chestiunea interpretării”(Lordul McNair, 1962)
Interpretarea tratatelor reprezintă o activitate care dă viață tratatelor sub toate formele posibile,
punând probleme de tipul: ce au vrut autorii la momentul elaborării și dacă este pertinentă azi
aplicarea voinței lor; cum implementez în dreptul intern al unui stat regulile prevăzute într-un
tratat; cât timp să dau expresie unui tratat și cum pot să beneficiez la maximum de acesta.
Problema complexă a interpretării tratatelor a fost dezbătută în cadrul lucrărilor
Comisiei de Drept Internaţional din perioada codificărilor dreptului tratatelor și s-a insistat pe
evidențierea principiilor de interpretare a acestora, enunțate de Convenţia de la Viena şi
evidențiate în jurisprudenţa instanțelor, insistându-se asupra cauzelor soluţionate de Curtea
Internaţională de Justiţie. Independent de dezbateri, cele mai multe probleme de interpretare
sunt generate de mecanismul de negociere a acestora, mecanism care aduce la aceeași masă cu
intenția de a formula un singur text juridic, părți cu interese proprii, uneori contrare. De aici,
apare adesea un text ambiguu și neclar.
Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat
să-l dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a
născut”(Oppenheim).
CVDT consacră la articolele 31 și 32 regulile generale și complementare ale
interpretării tratatelor.
În doctrină, este extrem de relevantă enunțarea principiilor de interpretare elaborate de
Fitzmaurice - Raportorul Comisiei de Drept Internaţional:
 PRINCIPIUL I: realitatea textului (actuality of textuality) - adică tratatele se
interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor originare.
De exemplu, în cauza privind Disputa teritorială Libyun Aruh Jamuhiriyu/Chad
(Libia vs Ciad), Curtea Internațională de Justiție după ce arată că articolul 31 CVDT exprimă
dreptul cutumiar internațional, se oprește la această regulă a interpretării textuale:
„Interpretarea trebuie să se bazeze, mai presus de toate, pe textul tratatului”(punctul 41 din
decizia CIJ)
PRINCIPIUL II: înţelesul natural şi comun (the natural and ordinary meaning) –
ceea ce înseamnă că, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil), fiecărui
cuvânt şi propozițiilor trebuie să li se atribuie sensul lor normal, natural şi neforţat, în
contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă
directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi
natural sau dacă o astfel de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
În esență, acest principiu nu este întotdeauna ușor de aplicat, deoarece viața socială se
îmbogățește constant ce secvențe noi și evenimente care nu au fost avute în vedere la un
moment anterior, astfel că și înțelesul natural și comun al unui cuvânt sau chiar concept se
poate schimba în timp. De aceea, cuvintele care permit o exprimare simplă, primară sunt cele
mai ușor de înțeles în mod obișnuit. Iată, spre exemplu, expresiile „bună credință” sau „reaua
credință”, pot fi asociate cu un înțeles primar.
În Opinia Consultativă privind Competența Adunării Generale pentru admiterea
unui stat în Organizația Națiunilor Unite, (I.C.J. Reports, 1950, p.8), Curtea notează că
„prima datorie a unui tribunal (arbitral – n.a.), care trebuie să interpreteze prevederile unui
tratat, este de a încerca să confere efect acestor prevederi în sensul lor natural și comun atribuit
într-un context propriu în care apar. Dacă cuvintele relevante, potrivit înțelesului lor natural și
comun, au un înțeles potrivit contextului concret, atunci aceasta este finalitatea problematicii
interpretării. Dacă, pe de altă parte, cuvintele respective potrivit înțelesului lor natural și
comun sunt evazive sau conduc la concluzii nerezonabile, atunci și numai atunci, Curtea
trebuie să caute, utilizând alte metode de interpretare, să stabilească ce au intenționat cu
adevărat părțile când au utilizat respectivele cuvinte.”
PRINCIPIUL III: integrarea (integration) – înseamnă că tratatele trebuie interpretate
ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că articolele,
capitolele sau secţiunile tratatului vor fi interpretate doar în întregul lor context, adică
sistematic. Aplicarea principiului nu este una extrem de clară, deoarece acessta ia și forma
prevăzută de articolul 32(3)(c) CVDT, ceea ce înseamnă că integrarea sistematică presupune
inclusiv să se țină cont de orice reguli de drept internațional relevante, iar nu doar de cele
cuprinse în tratat.
 Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea sunt:
PRINCIPIUL IV: efectivitatea (effectiveness), (ut res magis valeat quam pereat –
lucrul trebuie mai degrabă să aibă efect decât să fie distrus) - adică tratatele vor fi interpretate
prin prisma obiectului şi scopului lor declarat într-un sens mai degrabă astfel încât acestea să
aibă o aplicare utilă decât inutilă. De asemenea, prevederile specifice vor fi interpretate astfel
încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului în
întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
Doctrina evidențiază o serie de tipologii în aplicarea acestui principiu, cum ar fi: însușirea
uneori a acelei interpretări care nu este restrictivă; interpretarea tratatelor constitutive ale unor
organizații internaționale într-un sens care să le atribuie competențe în domeniul specific de
funcționare independent că acestea sunt expres stipulate sau nu; interpretarea prevederilor unui
tratat într-un sens util, chiar și atunci când intenția statelor semnatare era altul la momentul
elaborării acestuia. Se consideră că în interpretarea Cartei Națiunilor Unite, jurisprudența CIJ
relevă că s-a dat prioritate în special aplicării acestui principiu, fiind relevante Opiniile
Consultative în cauzele privind Condițiile de admitere a unui stat la statutul de membru în
Națiunile Unite, respectiv Competența Adunării Generale a Națiunilor Unite privind
admiterea unui stat în cadrul Națiunilor Unite.
PRINCIPIUL V: practica subsecventă (subsequent practice) – în scopul lămuririi
înțelesului unei prevederi se va recurge la analiza practicii subsecvente a părţilor în legătură cu
tratatul. Practica subsecventă este un indicator bun în ceea ce privește înțelesul unui tratat, dar
aceasta este cu atât mai relevantă cu cât este de consistentă. Adesea conceptele și formulările
dintr-un tratat sunt prea generale sau largi pentru a permite o singură interpretare, astfel că
recurgerea la practica existentă în aplicarea acestuia va fi relevantă. Spre exemplu, articolul 37
alin.1) din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice(1961) prevede că „Membrii
familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi
imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia sa nu fie cetăţeni ai statului acreditar.”.
În legătură cu această prevedere apar o serie de întrebări precum: ce înseamnă gospodăria, prin
familie avem în vedere inclusiv copii peste 18 ani, putem avea în vedere în cazul unora
inclusiv concubina? Pentru lămurirea acestui înțeles recurgerea la practica statelor va fi extrem
de utilă.
PRINCIPIUL VI: contemporaneitatea (contemporaneity) - termenii tratatului trebuie
interpretaţi în lumina obișnuinței lingvistice curente la momentul când tratatul a fost încheiat.
Acest principiu este în prezent destul de contestat și, mai ales, natura sa cutumiară. Se
apreciază că regula contemporaneității trebuie deosebită de intenția părților de a atribui un
înțeles specific unor termeni sau de intenția mai largă a părților privind scopul politic al unui
tratat sau de acele interpretări care pot să apară în funcție de anumite acte specifice care se
întreprind de către părțile unui tratat de-a lungul timpului și care ar putea fi supuse fiecare în
parte unor interpretări diferite.
În general, există trei școli principale de interpretare:
Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală sau
literară), şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei moduri de
interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969) le consacră pe toate trei. O
asemenea consacrare exprimă de fapt încercarea de conciliere între interpretarea obiectivă şi
subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi, uneori, imposibil de realizat. Pentru
Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţia
părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile, în fapt, au
intenţionat. Jurisprudența CIJ evidențiază că metoda preferată a Curţii Internaţionale de
Justiţie este de a se baza pe textul tratatului.

7.2. Practica
Art.31(1) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în conformitate cu
sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului
său”.
Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că această
regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat mai sus este că un
tratat trebuie interpretat cu bună credinţă. Procedura de interpretare trebuie să ţină cont de
trei elemente: (1) textul, (2) contextul, şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese
din anumite indicații prevăzute de art.31(2) şi cuprinde orice instrument relevant, intervenit
între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi anexele tratatului. Nu există
o ierarhie între diferitele elemente ale art. 31; mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică.
Curtea Internaţională de Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o
implicit ca fiind cea mai importantă. În cauza Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că:
„Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de toate pe textul tratatului. Ca o măsură
suplimentară se poate recurge la mijloacele de interpretare cum sunt lucrările
pregătitoare ale tratatului”.
Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă, această
regulă fiind o expresie a principiului pacta sunt servanda, statuat la articolul 26 din CVDT.
Determinarea înţelesului obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului şi prin prisma
obiectului şi scopului său. Un bun exemplu îl reprezintă Opinia consultativă cu privire la
Convenţia din 1919 privind femeile angajate în timpul nopţii. Articolul 3 al acestei
Convenţii - „femeile fără deosebire de vârstă nu vor fi angajate în timpul nopţii în orice
întreprindere publică sau privată, sau în orice branşă asemănătoare, altele decât
întreprinderile în care sunt angajaţi membri ai aceleiaşi familii” a lăsat nelămurită
problema aplicării sale la anumite categorii de femei, altele decât muncitorii manuali. Curtea a
afirmat că „Textul articolului 3, luat individual, nu crează dificultăţi. Formulat în
termeni generali şi lipsit de ambiguitate sau obscuritate, el interzice angajarea în timpul
nopţii în întreprinderi industriale a femeilor, fără deosebire de vârstă. Văzut astfel,
acesta se aplică obligatoriu categoriilor de femei avute în vedere de întrebarea adresată
Curţii. Dacă, totuşi, Articolul 3.....este interpretat în aşa fel încât nu s-ar aplica femeilor
ce deţin posturi de supervizor sau manageriale şi care nu sunt angajate obişnuite în
domeniul muncii manuale, este necesar să se găsească motive serioase pentru
interpretarea prevederilor altfel decât în concordanţă cu sensul natural al termenilor.
Termenii art. 3.... nu sunt contradictorii nici cu titlul, nici cu Preambulul sau cu alte
prevederi ale Convenţiei. Titlul se referă la <angajarea femeilor pe timpul nopţii>.
Articolul 1 dă o definiţie a <stabilimentelor industriale>. Articolul 2 statuează ce se
înţelege prin termenul <noapte>. Astfel, Aceste prevederi nu afectează scopul articolului
3, care prevede că <femeile nu vor fi angajate în timpul nopţii în nicio întreprindere
industrială publică sau privată sau într-o branşă asemănătoare>”. Aceasta se poate
compara cu viziunea judecătorului Anzilloti care a susţinut că „dacă articolul 3, în
conformitate cu sensul natural al termenilor săi, este într-adevăr perfect clar, este greu de
admis, chiar dacă ne străduim, că s-ar putea găsi o altă interpretare decât cea care rezultă din
sensul firesc al termenilor săi”. El considera că doar intenţia părţilor ar trebui utilizată pentru a
se determina interpretarea corectă.
O altă regulă privitoare la interpretare, este că împreună cu întregul context, interpretul
trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în aplicarea tratatului, prin care este
stabilit consensul părţilor în privinţa interpretării tratatului - art. 31(3)(b). În cauza Insulei
Kasikili / Sedudu, Curtea a aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi
anume că practica subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să se
ţină seama când se determină înţelesul său; totuşi, abordarea Curţii a fost restrictivă, prin aceea
că în sfera conceptului de „practica subsecventă” nu a inclus actele unilaterale ale autorităţii
precedente din Botswana pe motiv că acestea erau emise doar în scopuri interne şi nu erau
aduse la cunoştinţa autorităţilor Namibiei. Curtea a apreciat că pretinsul „acord subsecvent”
intervenit între autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar relevanţa unei
„colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la interpretarea
tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui material un anumit rol,
apreciindu-l ca un fapt care sprijină interpretarea tratatului din 1890 în conformitate cu sensul
firesc al termenilor acestui tratat.
 Comisia de Drept Internațional a apreciat că importanța acordurilor ulterioare sau a
practicii subsecvente ca mijloace de interpretare în sensul articolului 31(3) depinde, inter alia,
de claritatea eacesteia și de specificitate.

7.3. Travaux preparatoires

Articolul 32 al Convenţiei de la Viena stabileşte clar că mijloacele suplimentare de
interpretare - inclusiv travaux preparatoires (lucrările pregătitoare) - pot fi utilizate pentru a
confirma înţelesul unui tratat sau ca un ajutor la interpretare atunci când, urmărindu-se
aplicarea articolului 31, înţelesul este ambiguu sau obscur sau conduce la rezultate care sunt
evident absurde sau nerezonabile. Atât Opinia consultativă în cauza privind femeile
angajate în timpul nopţii, cât şi în cauza Insulei Kasikili / Sedudu, menţionate mai sus,
reliefează utilizarea mijloacelor suplimentare pentru a confirma o interpretare rezultată pe baza
articolului 31. Totuşi, utilizarea lucrărilor pregătitoare ca mijloc suplimentar de interpretare
poate crea numeroase dificultăţi, astfel cum se evidenţiază în fazele jurisdicţionale ale cauzei
Qatar vs. Bahrain. În această cauză una dintre probleme s-a focalizat asupra întrebării dacă
statele Qatar şi Bahrain au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele să aducă
cazul lor în faţa Curţii fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a decis că natura fragmentară
a lucrărilor pregătitoare sugerează că acestea pot fi utilizate doar cu mare grijă, concluzionând
următoarele:
„.... la început.... proiectul autoriza dreptul de sesizare de către una sau de către cealaltă
parte şi de aceea formularea nu a fost acceptată. Însă, textul final adoptat nu prevedea că
angajarea competenţei Curţii se declanșează doar dacă părţile acţionează la unison, fie
împreună sau separat de către oricare parte. Curtea nu consideră că abandonarea unei
exprimări de cuvinte corespunzătoare interpretării date de Qatar....ar implica că formularea
rezultată trebuie să fie interpretată în conformitate cu susţinerile statului Bahrain. Ca urmare,
Curtea nu consideră travaux preparatoires, în forma în care statele au înaintat-o - adică,
limitată la diferitele proiecte... - că ar conţine elemente suplimentare referitoare la
interpretarea textului adoptat. În orice caz, oricare ar fi motivaţia fiecărei părţi, Curtea poate
doar să se limiteze la termenii reali, actuali din Minute ca expresie a intenţiei comune a
statelor şi la interpretările acesteia care au fost deja formulate”.
Curtea a concluzionat că aplicarea unilaterală de către una dintre părți pentru angajarea
competenței Curții era legitimă. Judecătorul Schwebel a criticat această concluzie, susţinând
că interpretarea Curţii nu reflectă intenţia comună a părţilor. Judecătorul a susţinut că punctul
de vedere al Curţii potrivit căruia lucrările pregătitoare nu conţin elemente suplimentare
pertinente și concludente era neconvingător, remarcând următoarele: „de la ştergerea
specificaţiei, <fiecare din cele două părţi poate înainta problema Curţii Internaţionale de
Justiţie> în favoarea adoptării prevederii <cele două părţi pot înainta problema...> cu
siguranţă s-a manifestat intenţia Bahrainului ca <fiecare din cele două părţi> să nu poată
înainta problema, incapacitatea Curţii de a observa un punct atât de simplu îmi sugerează
lipsa voinței de a face astfel”. Acesta afirma că „este absentă intenția comună și verificabilă a
părţilor de a autoriza aplicarea unilaterală la Curte. Absenţa ei este - sau ar trebui să fie -
hotărâtoare”;
„Ce este neclar în textul şi contextul Minutelor Doha, totuşi este clar ca cristalul când
acele Minute sunt analizate cu ajutorul travaux preparatoires.... lucrările pregătitoare în
sinenu sunt ambigue; dimpotrivă, o evaluare rezonabilă a acestora susţine poziţia
Bahrainului”.
În concluzie, lucrările pregătitoare nu reprezintă întotdeauna un mijloc de interpretare
autentic și nici un mijloc autonom și care să indice cu siguranță intenția părților, însă poate fi o
modalitate de confirmare a interpretării unei prevederi.
În general se consideră că lucrările pregătitoare includ, sub aspect formal, proiectele
succesive ale unui tratat, înregistrările conferinței, declarațiile explicative realizate de un
consultant la o conferință de codificare, comentariile Comisiei de Drept Internațional,
declarațiile interpretative, acceptate unanim, realizate de președintele unei comisii de elaborare
a unui proiect.

7.4. Obiectul şi scopul tratatului

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena stipulează că un tratat trebuie interpretat „în
lumina obiectului şi scopului său” dar aceasta este o formulare vagă şi slab definită, astfel că
se transformă într-un mijloc de interpretare nesigur. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept
Internaţional a ridicat anumite îndoieli cu privire la utilitatea acestui criteriu, îndeosebi în
privința rezervelor. O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat, pe
de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte.

7.5. Principiul efectivităţii

Acest principiu, reflectat de maxima Ut res magis valeat quam pereat, a fost recunoscut
de Comisia de Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este deschis la
două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte potrivite, iar
cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie
adoptată”. Deşi principiul efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi
scopului” tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context
mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text.
 Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că se prezumă că toate
prevederile unui tratat sau a altui instrument juridic au fost adoptate cu intenția de a produce o
consecință utilă, potrivit unui înţeles dorit. De aceea, o interpretare care conduce la ineficienţa
unui text şi la lipsa sa de înţeles este incorectă. În al doilea rând, principiul efectivităţii
operează ca o procedură de testare a „obiectului şi scopului” tratatului, ceea ce presupune că
instrumentul respectiv, privit în integralitatea lui, precum și fiecare prevedere a sa trebuie să
fie considerate că includ intenția de a obține o finalitate; ca urmare, o interpretare a textului
unui tratat care ar avea ca rezultat neatingerea obiectivului tratatului, adică ineficiența acestuia,
este incorectă. Se consideră că o asemenea abordare trebuie realizată cu precauție, pentru a nu
ajunge la un rezultat care să nu exprime voința reală a părților.

7.6. Tratatele plurilingve

O altă problemă priveşte interpretarea tratatelor elaborate în mai mult limbi. În
legătură cu această chestiune, Comisia de Drept Internaţional a afirmat că: „....majoritatea
tratatelor formale conţin o prevedere expresă determinând statutul diferitelor versiuni
lingvistice. Dacă nu există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă, în general, că sunt
considerate autentice fiecare din versiunile în care textul tratatul a fost încheiat şi, de aceea,
autoritară pentru scopul interpretării. Puține tratate plurilingve conţinând mai mult de unul sau
două articole sunt fără discrepanţe între texte... pluralitatea de texte poate fi o serioasă sursă
adiţională de ambiguitate şi obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte, atunci când
înţelesul tratatului este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător în ce
priveşte intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează interpretarea
textului al cărui sens este îndoielnic”. Practica judiciară pare să confirme această poziţie. În
cauza Mavrommatis Palestine Concession, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a
fost în poziția de a interpreteze expresia „public control” şi „contrôle public” din textele în
limbile franceză şi engleză cuprinse în Mandatul pentru Palestina. Curtea a afirmat
următoarele: „.. Când între două versiuni având egală autoritate, există una care apare cu un
înţeles mai larg decât cealaltă, este necesar să se adopte interpretarea cea mai limitată
(restrânsă) care poate fi efectuată pentru a armoniza ambele versiuni şi care este cât se poate
de neîndoielnică în raport cu intenţia comună a părţilor”.
Materia este acoperită de articolul 33 al Convenţiei de la Viena, articol care reflectă în
principiu această abordare generală a problemei.
Practica tratatelor internaționale reflectă diferite tipologii, în special aceea că părțile
stabilesc clauza că în ipoteza în care se ivesc divergențe de interpretare a unor versiuni
autentice în mai multe limbi, va prevala interpretarea textului formulat în una singură dintre
aceste limbi. De regulă, în prezent versiunea în limba engleză este declarată ca prevalând.
Este extrem de important să se țină cont că la negocierea unui tratat se utilizează mai multe
limbi sau una singură, astfel încât draftul final elaborat în aceea limbă și ulterior tradus în
celelalte limbi autentice s-ar putea să reprezinte forma textuală cea mai utilă pentru a stabili
înțelesul dorit de părți.

REZERVELE LA TRATATE
8.1. Cazul Convenţiei privind Genocidul
Rezervele la tratatele multilaterale constituie una din cele mai problematice chestiuni
în dreptul tratatelor. În conformitate cu art.2(d) al Convenţiei de la Viena, „prin expresia
<rezervă> se înţelege un act unilateral, oricare ar fi conţinutul şi oricum s-ar numi acesta,
efectuat de un Stat, atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat, sau aderă
la acesta, prin care îşi manifestă intenţia de a exclude sau de a modifica efectul juridic al
anumitor prevederi ale tratatului cu privire la aplicarea lor faţă de Statul respectiv”.
Liga Naţiunilor, în rolul său de depozitar a tratatelor, a permis doar acele rezerve care erau
acceptate de toate părţile contractante, în caz contrar considerând atât rezervele cât şi
semnăturile sau ratificările la care acestea erau ataşate ca fiind nule şi nevalabile.
Uniunea Pan-Americană a adoptat o abordare diferită, mai flexibilă, care, în esenţă,
consta în aceea că tratatul era considerat în vigoare între Statele rezervatare şi Statele care au
acceptat rezerva, dar nu era în vigoare între Statele rezervatare şi Statele care nu au acceptat
rezerva.
Abordarea modernă derivă din Opinia Consultativă a Curţii Internaţionale în cauza
Rezerve la Convenţia privind Genocidul, prin care se statuează în esenţă următoarele: „Un
Stat care a făcut şi a menţinut o rezervă care a fost respinsă de către una sau mai multe părţi
la Convenţie, dar nu şi de către celelalte, poate fi considerat ca fiind parte la Convenţie dacă
rezerva este compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei; altfel, Statul nu poate fi considerat
ca fiind parte la Convenţie”. De asemenea, Curtea a adăugat că „Dacă o parte la Convenţie
obiectează cu privire la rezervă, considerând-o ca fiind incompatibilă cu obiectul şi scopul
Convenţiei, se poate ca, în fapt, Statul rezervatar să fie considerat ca nefiind parte la
Convenţie... dacă, pe de altă parte, o parte acceptă rezerva ca fiind compatibilă cu obiectul şi
scopul Convenţiei, se poate, în fapt, considera că Statul rezervatar este parte la Convenţie”.
Este necesar să spunem că deşi abordarea Curţii a fost ulterior confirmată de Convenţia de la
Viena, Curtea a exprimat clar că aceasta exprimă punctul său de vedere cu privire la
executarea rezervelor doar în legătură cu Convenţia privind Genocidul, afirmând următoarele:
„Într-o asemenea Convenţie părţile contractante nu au un interes propriu; ele au numai, unul
şi toate, un interes comun, adică realizarea acelor scopuri înalte care sunt raison d' étre al
convenţiei. Așadar, în convenţiile de acest tip nu se poate vorbi de avantaje individuale sau
dezavantaje ale Statelor, sau de menţinerea unui echilibru contractual perfect între drepturi şi
obligaţii”. De asemenea, a afirmat că: „Având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei privind
Genocidul se poate presupune că intenţia Adunării Generale ONU şi a Statelor care au
adoptat Convenţia a fost ca un număr cât mai mare de State să părţicipe. Excluderea
completă de la Convenţie a unuia sau mai multor state nu ar restrânge doar scopul aplicării
sale, dar ar dezbrăca oarecum de autoritate principiile umanitare şi morale pe care se
bazează”.
Pentru aceste motive, Curtea s-a îndepărtat de sistemul rigid practicat de Liga
Naţiunilor, pe care anumiţi judecători l-au considerat ca reflectând dreptul cutumiar
internaţional. Totuşi, chiar Adunarea Generală ONU a fost aceea care a solicitat Secretarului
General al ONU să adopte o nouă abordare când acţionează în calitatea sa de depozitar al
tratatelor multilaterale.
În funcție de importanța materiei reglementate, unele tratate interzic explicit
formularea de rezerve. De exemplu, articolul 120 din Statutul Curții Penale
Internaționale(1998) prevede că „Nicio rezervă nu poate fi făcută cu privire la acest Statut”.
De asemenea, există tendința ca tratatele din domeniul protecției mediului înconjurător să
excludă explicit posibilitatea formulării de rezerve. De exemplu, articolul 37 al Convenției
privind diversitatea biologică(1992).
Unele tratate permit explicit frmularea de rezerve în timp ce altele nu conțin dispoziții
exprese legate de formularea de rezerve.
Independent de forma prin care se exprimă un stat în legătură în mod specific cu
poziționarea sa față de textul unui tratat, fie prin formularea de rezerve fie de declarații
interpretative sau declarații explicative sau de înțelegere, ori de câte ori acestea tind să
modifice efectele unui tratat constituie Rezerve.

8.2. Regimul Convenţiei de la Viena din 1969

În abordarea Curţii reflectată de articolul 19 al Convenţiei de la Viena s-a încercat să se
încline balanţa dinspre obiectivul asigurării integrităţii tratatului înspre şi în favoarea
încurajării părţicipării universale. Articolul 20(4) CVDT înclină balanţa către o părţicipare
largă prin prevederea următoarei situaţii: chiar dacă un stat parte obiectează la o rezervă
ataşată la semnarea sau ratificarea de către alt stat, tratatul va intra, cu toate acestea, în vigoare,
iar rezerva va fi efectivă între ele, mai puţin atunci când „o intenţie contrară este expres
definită de către Statul ce obiectează”. Mai mult decât atât, ideea că abordarea din cazul
Convenţiei privind Genocidul ar trebui limitată doar la acele tratate care nu conferă avantaje
sau dezavantaje specifice pentru un singur Stat a fost abandonată, iar articolul 20(5) prevede
că o rezervă este considerată ca fiind acceptată de către un Stat dacă nu a făcut obiecţie cu
privire la ea într-un termen de 12 luni de la notificarea acesteia, mai puţin când rezerva
priveşte instrumentul constitutiv al unei organizaţii internaţionale, sau dacă tratatul în cauză
prevede altfel.
Încă o dată urmând cazul Convenţiei privind Genocidul, Convenţia de la Viena, la
articolul 19(c), prevede că un Stat nu poate înainta o rezervă care este „incompatibilă cu
obiectul şi scopul tratatului”. Acest criteriu este vag şi dificil de înțeles. Cu toate acestea,
rezervele cu un caracter general sunt considerate ca fiind incompatibile cu „obiectul şi
scopul” tratatului. În timp ce rezervele la prevederile tratatelor care codifică dreptul cutumiar
internaţional sunt posibile, este cert că rezervele cu privire la prevederile ce consacră norme
de ius cogens nu sunt posibile. A se vedea, spre exemplu, cauza Platoului Continental al
Mării Nordului în care pare să se accepte această variantă. Dar, potrivit Comentariului
General numărul 24(52) al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Comentariu
cu privire la probleme legate de Rezervele efectuate la ratificarea sau aderarea la Acord sau
Protocolul Opţional la aceasta, sau în legătură cu declaraţiile întemeiate pe articolul 41 al
Acordului(1994), se susţine că rezervele la prevederile tratatelor în materia drepturilor omului
care reprezintă dreptul cutumiar internaţional nu sunt permise.
Cum pot fi însă deosebite acele rezerve care sunt incompatibile cu obiectul şi scopul
tratatului de cele care sunt compatibile? Există două teorii în această privinţă: teoria
permisibilităţii şi teoria opozabilităţii. Prima teorie presupune parcurgerea a două etape de
evaluare: o primă etapă presupune evaluarea obiectivă a rezervei pentru a se stabili
compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului. Dacă în urma evaluării nu rezultă această
compatibilitate, acceptul celorlalte state nu validează rezerva. Dacă rezerva este compatibilă
cu obiectul şi scopul tratatului, părţile trebuie să decidă dacă o acceptă sau obiectează la
rezervă pe orice alt motiv ar dori ele, cum ar fi pentru motive politice.
Teoria opozabilităţii justifică validitatea rezervelor exclusiv pe acceptul de către
celelalte state părţi. Din această perspectivă, testul de compatibilitate apare doar ca un
îndrumar de principii pentru părţi, pentru a se lămuri mai exact dacă doresc sau nu să accepte
rezerva formulată.
În Opinia consultativă privind cauza Restricţii la pedeapsa cu moartea, Curtea Inter-
Americană a fost în situația de a stabili dacă o rezervă efectuată de Guatemala era permisă în
lumina obiectului şi scopului Convenţiei. Curtea Inter-Americană a constatat următoarele: „o
rezervă care era destinată să ofere posibilitatea unui Stat să suspende oricare dintre
drepturile fundamentale de la care nu se poate deroga, trebuie să fie incompatibilă cu
obiectul şi scopul Convenţiei şi, ca urmare, aceasta nu poate fi permisă. Situaţia va fi diferită
dacă rezerva încearcă doar să restrângă anumite aspecte referitoare la drepturi de la care nu
se poate deroga fără a dezbrăca dreptul, în întregul său, de scopul său de bază. Din moment
ce rezerva… nu pare să aibă tipologia destinată să nege existenţa dreptului la viaţă într-o așa
măsură, Curtea concluzionează că poate să o considere, în principiu, ca nefiind incompatibilă
cu obiectul şi scopul Convenţiei”.
Una dintre problemele ce nu cunosc un singur răspuns este legată de efectul juridic al
ataşării unei rezerve nepermisibile, cu ocazia semnării sau ratificării. O primă variantă este
că Statul ce efectuează o astfel de rezervă nu va fi considerat parte la tratat decât dacă îşi va
retrage această rezervă. A doua variantă este de a considera Statul respectiv parte la tratat, dar
ignorându-se complet rezerva formulată de acesta. Urmând acest raţionament, statul
„rezervatar” va fi obligat prin tratat, ca şi cum nu ar fi efectuat nici o rezervă. Această
variantă însă nu poate fi justificată riguros din punct de vedere teoretic, întrucât nu poate să
justifice mecanismul de legare prin consimţământ al tuturor statelor părţi cu privire la acelaşi
conţinut textual.

8.3. Problema rezervelor la tratatele privind drepturilor omului

Sistemul rezervelor consacrat în Convenţia de la Viena se dorea a fi cuprinzător, dar
realitățile practice au demonstrat că este dificil de aplicat, în special în ceea ce priveşte
compatibilitatea rezervelor la tratatele privind drepturile omului cu „obiectul si scopul” lor.
Ca urmare, în anul 1993 a fost adăugată pe agenda de lucru a Comisiei de Drept Internaţional
materia dreptului si practicii în legătura cu rezervele la tratatele privitoare la drepturile omului.
Tratatele privitoare la drepturilor omului nu sunt contractuale în natura lor si nu creează
drepturi şi obligaţii între state pe bazele tradiţionale ale reciprocităţii, ci stabilesc raporturi
între state şi indivizi. Câteva chestiuni nedecise trebuiau rezolvate: au fost permise toate
rezervele statelor? Dacă nu, cine decide asupra acestei chestiuni? Care sunt efectele legale a
acceptării sau respingerii unei rezerve sau a efectuării unei rezerve nepermise?
În sens larg, există două abordări principale: una ilustrată de abordarea Comisiei ONU
pentru Drepturile Omului, care accentuează inadvertenţele regimului Convenţiei de la Viena
(1969), şi o a doua, care consideră acest regim absolut satisfăcător.
Sunt puține entităţi internaţionale, altele decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului
şi Curtea Inter-Americană pentru Drepturile Omului, care au instituţionalizat procedura de
decizie asupra permisibilităţii rezervelor. În cauza Belilos, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a decis că o declaraţie efectuată de Elveţia atunci când a ratificat Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului a fost de fapt o rezervă cu caracter general şi, ca urmare, nepermisă în
termenii articolului 64 al Convenţiei. Curtea a exclus rezerva şi a decis că Elveţia este legată
de Convenţie în totalitatea ei. În mod asemănător, în cauza Lozidou, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat că rezervele Turciei la jurisdicţia Comisiei şi Curţii în
considerarea acțiunilor cu privire la activitatea din Ciprul de Nord au fost invalide si
detașabile, însemnând că asemenea acțiuni pot fi luate în considerare de organele de la
Strasbourg, în pofida intenţiilor Turciei de a le împiedica.
Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului a fost luată în considerare de
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului într-un controversat Comentariu General.
Comisia pentru Drepturile Omului este corpul constituit sub cupola Pactului Internaţional
asupra Drepturilor Civile şi Politice din 1966 şi are sarcina de a supraveghea îndeplinirea de
către state a obligaţiilor din tratat. În Comentariul General, Comisia a considerat că prevederile
Convenţiei de la Viena care acordă posibilitatea obiecţiilor din partea statelor în legătură cu
rezervele sunt nepotrivite în contextul tratatelor drepturilor omului care nu conţin o
legătură inter-statală de schimb reciproc de obligaţii mutuale, ci urmăresc înzestrarea cu
drepturi a indivizilor. Comisia pentru Drepturile Omului a notat că rezervele contrare
normelor peremptorii nu sunt compatibile cu obiectul şi scopul Convenţiei şi a ridicat
problema dacă rezervele de la prevederile non-derogatorii ale Acordului sunt compatibile cu
obiectul si scopul său. Comisia şi-a exprimat opinia că rezervele la sistemul individual de
comunicare către Comisie, stabilit în baza primului Protocol Opţional al Acordului, nu sunt
compatibile cu scopul si obiectul său. Comisia a afirmat că ea însuși este competentă să
determine dacă o anumită rezervă este compatibilă cu obiectul şi scopul Pactului.
Comentariul General a stârnit o puternică reacţie, mai ales din partea Marii Britanii şi
SUA care au considerat că Articolul 19 (c) al Convenţiei de la Viena (1969) este adecvat şi
aplicabil rezervelor la tratatul privind drepturile omului și că statele părți sunt singurele în
măsură să determine compatibilitatea rezervelor cu obiectul și scopul tratatului iar nu Comisia.
Mai mult, SUA a accentuat că rezerva formează o parte integrală a consimţirii şi nu este
detașabilă. Totuşi, Comisia a aplicat raționamentul în cauza Rawle Kennedy că:
„Presupunerea normală este că ratificarea nu este dependentă de acceptarea rezervei sau de
neacceptarea rezervei şi că neacceptarea rezervei nu va vicia consimţământul statului
rezervatar. Totuşi, această presupunere nu se poate aplica atunci când este extrem de clar că
întreg consimţământul statului rezervatar este dependent de acceptarea rezervei. La fel este în
cazul rezervelor la Protocolul Opţional”.
Totuşi, în cel de-al Doilea Raport, prin raportorul special al Comisiei de Drept
Internaţional (Alain Pellet), s-a respins abordarea anterioară şi s-a argumentat că în sistemul
Convenţiei de la Viena este posibil să se formuleze rezerve la tratatele privind drepturile
omului. Este, aşadar, foarte clar că există o controversă actuală în jurul acestei chestiuni.

8.4. Declaraţii interpretative

Declaraţiile interpretative nu sunt reglementate de Convenţia de la Viena (1969). Ele
sunt adăugate la tratate de către guverne la momentul semnării, ratificării sau acceptării şi au
un caracter explicativ, deoarece evidenţiază cum anume înţelege un stat conţinutul obligaţiilor
tratatului atunci când îşi exprimă consimţământul de a fi legat prin acel tratat. Totuşi,
asemenea declaraţii sunt subiectul unor studii atente. Dacă statele schimbă prin interpretare
scopul obligaţiilor, acestea încetează a mai fi simple declaraţii şi devin rezerve. Efectul legal al
declaraţiilor interpretative depinde de faptul dacă scopul lor este să ofere o interpretare a
tratatului care ulterior s-ar putea dovedi incorectă („o simplă declaraţie interpretativă”) sau
dacă instrumentul oferă o interpretare ce este acceptată de ceilalţi („o declaraţie interpretativă
calificată”). În practică, distincția între rezerve și diferitele forme de declaraţii interpretative
poate fi o sarcină foarte dificilă.
Potrivit Comisiei de Drept Internaţional, această sarcină va trebui preluată cu bună
credinţă în conformitate cu înţelesul normal ce trebuie dat termenilor, în lumina tratatului la
care se referă. Ca urmare, se va ţine cont de intenţia statului sau organizaţiei internaţionale la
momentul formulării declaraţiei.

CAUZELE DE ÎNCETARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE

9.1. Încălcarea substanţială
Articolul 60 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte consecinţele încălcării
obligaţiilor unui tratat, consecinţe ce derivă mai degrabă din dreptul tratatelor decât din
dreptul răspunderii statelor. Principiul călăuzitor este cel al reciprocităţii. Comisia de Drept
Internaţional a apreciat cu precauţie „violarea substanţială”. Ea a considerat că o încălcare a
unui tratat, oricât de serioasă ar fi, nu pune capăt ipso facto tratatului dar, între anumite limite
şi sub rezerva garantării dreptului de a invoca încălcarea tratatului ca motiv de încetare sau
suspendare a executării sale, ea trebuie recunoscută. Articolul 60 al Convenţiei conţine o
reglementare în acest sens.
Abordând strict efectul încălcării substanţiale, această cauză are scopul de a menține
echilibrul dintre nevoia de stabilitate a tratatelor şi nevoia de a asigura o protecţie potrivită a
părții de bună credință lezată prin încălcare, deşi pare că primul obiectiv ar avea prioritate.
Este foarte adevărat că o aplicare foarte strictă a articolului 60 al Convenţiei este făcută de
Curtea Internaţională de Justiţie. În cauza Gabčikovo-Nagymaros, Curtea a răspuns cererii
Ungariei prin care susţinea că acţiunile Slovaciei în raport cu alte tratate întăresc poziţia
Ungariei şi acţiunile acesteia din urmă, astfel: „numai încălcarea substanţială a acelui tratat
de către un Stat parte la acel tratat va îndreptăţi o altă parte să pretindă că aceasta este o
cauză de încetare a tratatului”. Curtea a demonstrat că, în timp ce încălcarea oricărui alt tratat
sau reguli de drept internaţional general poate îndreptăţi un stat să ia alte măsuri, cum sunt
contramăsurile, aceasta nu constituie însă un motiv de încetare a tratatului potrivit dreptului
tratatelor.
 Această cauză este edificatoare şi în ceea ce priveşte conţinutul unei încălcări substanţiale.
Ungaria a pretins că edificarea de către Cehoslovacia a canalului de trecere, în executarea
planului cunoscut sub denumirea de „Varianta C”, dar care nu era autorizat prin tratatul
original din 1977 încheiat între părţi, constituie un motiv de a invoca încălcarea substanţială a
tratatului. Cehoslovacia a cerut să se constate că planurile sale erau justificate ca un răspuns
legitim faţă de încălcarea anterioară de către Ungaria a tratatului. Curtea a considerat că
Cehoslovacia a încălcat într-adevăr tratatul din 1977 prin faptul că a deviat cursul apei Dunării
într-un canal de trecere în luna octombrie 1992, dar că edificarea lucrărilor anterioară acestei
fapte, nu a fost ilegală. De aceea, notificarea efectuată de Ungaria în mai 1992, prin care
afirma că tratatul a încetat pe motiv de încălcare substanţială, era prematură, deoarece nicio
încălcare nu intervenise la acea dată. Mai mult decât atât, Curtea a considerat că prin
încercarea de a pune capăt tratatului din 1977, prin mijlocirea unei declaraţii efectuate în 6 mai
1992 cu efecte în 19 zile mai târziu, adică în 25 mai 1992, Ungaria nu a acţionat în
concordanţă cu principiul bunei credinţe şi de aceea a prejudiciat chiar prin conduita proprie
dreptul său de a pune capăt tratatului. Curtea a statuat că: „situaţia va fi aceeaşi chiar dacă
Cehoslovacia, la momentul pretinsei încetări, a încălcat o prevedere esenţială pentru
atingerea obiectului şi scopului tratatului”.
Legătura dintre încălcarea substanţială a unui tratat şi dreptul răspunderii statelor,
referindu-ne îndeosebi la contramăsuri, este deosebit de complexă şi dificil de evaluat. Cu
toate că nu a fost rezolvată de Comisia de Drept Internaţional în lucrările sale privind dreptul
tratatelor, se pare că există concomitent două regimuri juridice. Această idee se desprinde din
Comentariile Comisiei de Drept Internaţional cu privire la Proiectul de articole privind
răspunderea Statelor, potrivit căruia instituţia „răspunderii statelor” nu priveşte „consecinţele
unei încălcări repetate a efectului obligatoriu al regulilor primare (de exemplu, dreptul unui
stat lezat de a înceta sau a suspenda un tratat pentru încălcarea sa substanţială, aşa cum este
reglementat de articolul 60 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor)”. Raportorul
special, James Crawford, a explicat că „Există așadar o distincţie clară între acţiunile luate
pe baza dreptului tratatelor (cum e codificat de Convenţia de la Viena) şi conduita ce se naşte
în temeiul răspunderii statelor (care nu este reglementată de Convenţia de la Viena). Dreptul
tratatelor priveşte în special conţinutul regulilor primare, precum şi validitatea încercărilor
de a le modifica. Dreptul răspunderii Statelor ia ca atare existenţa regulilor primare
(indiferent de baza lor legală) şi se preocupă cu problema dacă o conduită necorespunzătoare
cu acele reguli poate fi scuzabilă şi, dacă nu este, care sunt consecinţele unei astfel de
conduite. De aceea, este firesc ca încălcărilor materiale ale tratatului să li se aplice
Convenţia de la Viena, precum şi numeroasele prevederi ale tratatului ce se reglementează
chestiunea suspendării, iar regulile propuse în Proiectul de articole să se aplice în privinţa
proporţionalităţii etc, în legătură cu contramăsurile”.

9.2. Imposibilitatea de executare

Această cauză de încetare este bine stabilită şi de necontestat. Articolul 61 al
Convenţiei de la Viena (1969) o limitează la „dispariţia permanentă sau distrugerea unui
obiect indispensabil pentru executarea tratatului”. Cauza nu poate fi invocată de o parte care
a fost ea însăşi instrumentul cauzator al unor astfel de circumstanţe ivite în legătură cu
încălcarea de către ea a propriilor obligaţii. Din nou, Curtea Internaţională de Justiţie a făcut o
interpretare restrânsă. În cauza Gabčikovo-Nagymaros, Ungaria a susţinut că obiectul esenţial
al tratatului din 1977 era o investiţie economică comună care nu era în conformitate cu
standardele de protecție a mediului şi a încetat să mai existe, determinând ca tratatul din 1977
să fie imposibil de executat. Curtea a observat că dacă exploatarea comună a investiţiei nu mai
era posibilă, aceasta s-a datorat eşecului Ungariei în executarea majorităţii lucrărilor de care ea
era responsabilă în temeiul Tratatului din 1977 şi, imposibilitatea de executare nu poate fi
invocată de către o parte ca şi cauză de încetare a tratatului atunci când ea este rezultatul
propriei greşeli a acestei părţi în executarea obligaţiilor sale rezultate din tratat.

9.3. Schimbarea fundamentală de circumstanţe

Schimbarea fundamentală de circumstanţe ca şi cauză de încetare a tratatului este
controversată. Principiul stabilităţii obligaţiilor contractuale şi convingerea că „funcţiunea
dreptului este de a da forţă contractelor sau tratatelor chiar dacă acestea devin
împovărătoare pentru părţi” militează împotriva aplicării acestei cauze. Această rațiune se
opune punctului de vedere potrivit căruia „Nu se poate insista în a pietrifica starea unei
situații care a devenit anacronică pentru simplul motiv că un tratat fie nu conţine clauze
specifice în privinţa posibilei sale încetări fie chiar se proclamă pe el însuşi ca fiind încheiat
pentru veşnicie”. Articolul 62 exprimă o abordare anume echilibrată. Articolul statuează că
încetarea tratatului pentru motivele din această categorie este posibilă, dar în scopuri limitate.
De exemplu, cauza nu poate fi invocată în legătură cu un tratat care stabileşte graniţe. Mai
mult, aşa cum e în cazul articolului 61, un stat nu poate invoca articolul 62 dacă schimbarea
a fost cauzată prin încălcarea propriilor obligaţii internaţionale, fie în temeiul tratatului în
cauză sau a oricărui alt acord internaţional.
Curtea Internaţională de Justiţie a fost foarte precaută referindu-se la acest principiu, afirmând
în cauza Jurisdicţia Locurilor de Pescuit:
„Dreptul internaţional admite că o schimbare fundamentală de circumstanţe care a
determinat părţile să accepte tratatul, dacă a condus la o transformare radicală a întinderii
obligaţiei impuse de acesta, poate, în anumite condiţii, să permită părţii afectate un motiv de
a invoca încetarea sau suspendarea tratatului. Acest principiu, condiţiile şi excepţiile de la
acesta, au fost cuprinse în articolul 62 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor,
care poate fi în multe privinţe considerată ca o codificare a dreptului cutumiar existent în
domeniul încetării tratatelor în raport cu aşa-zisa schimbare de circumstanţe”.
Cauza Gabčikovo-Nagymaros ilustrează, încă o dată, abordarea Curţii în această
privinţă. Ungaria identificase mai multe „elemente esenţiale” care erau prezente când tratatul
din 1977 a fost încheiat şi a pretins că s-au schimbat fundamental la momentul formulării notei
sale de încetare din luna mai 1992. Aceste elemente circumstanțiale, în susținerea Ungariei,
sunt: întreg conţinutul noţiunii de integrare economică socialistă, care a fost temelia tratatului
din 1977; transformarea sistemului operaţional unificat şi solidar, acesta separându-se în
scheme unilaterale; apariţia economiei de piaţă în ambele state; abordarea Cehoslovaciei care a
transformat un tratat-cadru într-o normă de neclintit; şi, în final, transformarea unui tratat ce
contravenea protecţiei mediului într-o reglementare care are ca efect dezastrul ecologic.
Curtea a concluzionat că, în timp ce situaţia politică a fost relevantă pentru încheierea
tratatului din 1977, obiectul şi scopul său - programul comun de investiţii pentru producerea
de energie, controlul inundaţiilor, şi amenajarea navigaţiei pe Dunărea navigabilă - nu erau
chiar atât de intim legate de condiţiile politice astfel încât schimbările politice din Europa să fi
alterat în mod radical întinderea obligaţiilor rămase de executat. Curtea a tras aceeaşi
concluzie şi cu privire la schimbările din sistemul economic. Ea a arătat că, dacă din 1992
profitabilitatea proiectată a schemei a scăzut, o asemenea evoluţie nu a fost de natură să
transforme natura obligaţiilor părţilor. De asemenea, dezvoltarea cunoştinţelor despre mediu şi
dreptul mediului nu erau complet neprevizibile. Analizând argumentele părţilor, Curtea a
concluzionat că „schimbările de circumstanţe invocate de Ungaria nu sunt, în opinia Curţii, de
aşa natură, fie luate individual fie împreună, încât efectul lor să transforme radical întinderea
obligaţiilor ce au rămas de executat pentru realizarea Proiectului. Curtea interpretează strict
articolul 62, considerând că o schimbare fundamentală a circumstanţelor „trebuie să fie
neprevăzută; existenţa circumstanţelor la momentul încheierii tratatului trebuie să fi constituit
o bază esenţială a consimţământului statelor de a fi legate prin tratat” şi „stabilitatea
relaţiilor contractuale cere ca sfera schimbării fundamentale de circumstanţe să se aplice
doar în cazuri cu adevărat excepţionale”.

CONCLUZII
Dreptul tratatelor internaționale reprezintă un domeniu oarecum tehnic însă extrem de
interesant datorită importanței intereselor pe care statele și organizațiile internaționale le
atașează acestora. Chiar dacă se adresează în special unui cerc restrâns de practicieni atunci
 când privim domeniul în ansamblul său, din perspectiva rolului pe care tratatele îl joacă în
prezent în societate, acesta devine de interes major pentru absolut toți practicienii dreptului.
La momentul de față cea mai relevantă zonă a tratatelor internaționale o constituie
interpretarea modului în care acestea trebuie aplicate în dreptul intern sau la nivelul unei
entități, precum Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE

1. Curtea Permanentă de Justiție Internațională
 Mavrommatis Palestine Concessions, Judgement No 2, Ser A, No 2, 1924;
 Zonele Libere ale Savoia Superioară şi Districtul Gex, Judgement, Ser A/B, No
46,1932;
 Interpretarea Convenţiei din 1919 cu privire la femeile angajate în timpul nopţii,
Opinie Consultativă, Ser A/B, No 50, 1932.
2. Curtea Internaţională de Justiţie
 Rezerve la Convenția cu privire la Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid,
Opinie Consultativă, ICJ Reports, 1951;
 Templul Preah Vihear (Cambogia vs. Thailanda), Judgment, ICJ Reports, 1962;
 Platoul continental al Mării Nordului (Republica Federală Germania vs Danemarca,
Republica Federală Germania vs. Olanda), Judgment, ICJ Reports, 1969;
 Jurisdicţia Zonelor de Pescuit (Marea Britanie vs. Islanda), Judgment, ICJ Reports,
1973;
 Testele Nucleare (Australia vs. Franţa), Judgment, ICJ Reports, 1974;
 Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicargua (Nicaragua vs. Statele
Unite ale Americii), Jurisdicţie şi Admisibilitate, Judgment, ICJ Reports, 1984;
 Dispută de frontieră (Burkina Faso vs. Republica Mali), ICJ Reports, 1986;
 Dispută teritorială (Jamahiriya Arabă Libiană vs. Ciad), Judgment, ICJ Reports, 1994;
 Delimitare maritimă şi chestiuni teritoriale între Qatar şi Baharain (Qatar vs.
Bahrain), Judgment, ICJ Reports, 1995;
 Platforme petroliere (Republica islamică Iran vs. Statele Unite ale Americii),
Judgment, ICJ Reports, 1996;
 Proiectul Gabčikovo-Nagymaros (Ungaria vs. Slovacia), Judgment, ICJ Reports,
1997;
 Insula Kasikili/Sedudu (Botswana vs. Namibia), Judgement, ICJ Reports 1999;
  Cauza privind granița terestră şi maritimă între Camerun şi Nigeria (Camerun vs.
Nigeria, intervenient Guineea Ecuatorială), Judgment, ICJ Reports, 2002.
3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 Belilos vs. Elveţia, Judgment, Ser A, No 132, 29 Aprilie 1988;
 Lozidou vs. Turcia, Obiecţiuni Preliminare, Judgment, Ser A, No 310, 23 martie
1995.
4. Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului
 Restricţii la pedeapsa cu moartea, Opinie Consultativă, AOOC-3/83, 8 septembrie
1983, (1984).

TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

A. AUST, Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2000
C. CHINKIN, Third părţies in International Law, Oxford University Press, Oxford, 1993
Sir R. JENNINGS and Sir A. WATTS (editori), Oppeheim's International Law, ediţia a 9-a,
Longmann, Harrlow, 1996

J. KLABBERS, The Concept of Treaty in International Law, Kluwer Law International,

Haga, 1996
P. REUTER, Introduction to the Law of Treaties, Kegan Paul International, Londra, 1995
IA SHEARER, Stark´s international law, ediţia a 11-a, Butterworths, Londra, 1994
M. EVANS, International Law, ediția a V-a, Oxford University Press, Oxford, 2018
Sir I. SINCLAIR, The Vienna Convention on the Law of Treaties, ediţia a doua, Manchester
University Press, Manchester, 1984
M. VILLIGER, Customary Law and Treaties, A Manual on the Theory and Practice of the
Interrelation of Sources, ediţia a doua, Kluwer Law International, Haga, 1997
ILC, Draft conclusions on subsequent agreements and subsequent practice in relation to the
interpretation of treaties, 2018, Yearbook of the International Law Commission, 2018, vol. II,
Part Two
A. GOURGOURINIS, The Distinction between Interpretation and Application of Norms in
International Adjudication, Journal of International Dispute Settlement, Vol. 2, No. 1, 2011
R. GARDINER, Oxford Public International Law: Part II Interpretation Applying the Vienna
Convention on the Law of Treaties, ediția a doua, 2015
Treaty Section of the Office of Legal Affairs, Treaty Handbook, ediția a doua, revizuită, 2012
Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, editura C.H. Beck, 2015
 SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM DE CONȚINUT

1. Ce este dreptul tratatelor

- Regulile și procedura de creare, aplicare, încetare a tratatelor internaționale
- Se distinge de noțiunea: drept internațional convențional
- Exprimă dreptul internațional general
2. Ce reprezintă tratatul internațional
- Mijloc de cooperare între state
- Metodă de reglementare a relațiilor internațional
3. Rolul tratatului internațional asupra dreptului internațional public
- codifică dreptul internațional
- dezvoltă progresiv dreptul
4. Rolul tratatului internațional asupra dreptului intern
- uniformizează dreptul
- conferă unor entități interne capacități internaționale specifice
5. Ce este un tratat internațional, potrivit CVDT
- acord încheiat între state
- acord guvernat de dreptul internațional
- nu are importanță denumirea
- acord în scris
- consemnat într-un instrument unic sau mai multe instrumente conexe
6. Despre efectele înregistrării unui act internațional la Secretariatul Națiunilor Unite
- Nu există efecte asupra naturii juridice
- Tratatul poate fi invocat în fața CIJ și a organelor ONU
7. Care sunt convențiile de bază în domeniul dreptului tratatelor
- CVDT(1969)
- Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate(1978)
- Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între State și Organizații Internaționale sau
între Organizații Internaționale(1986)
8. Din jurisprudența CIJ care sunt regulile CVDT care exprimă dreptul cutumiar
- suspendarea și încetarea tratatelor(Gabcikovo)
- regulile de interpretare a tratatelor(Kasikili)
9. Domeniul de reglementare al CVDT
- tratatele în formă scrisă, încheiate între state
- atunci când statele nu prevăd expres altfel
- prevederile care exprimă dreptul general internațional se aplică și altor categorii de tratate
10. Structura tratatului. Rolul acestuia
- părțile urmăresc reglementarea relațiilor internaționale
- uneori, părțile, pentru a-și atinge obiectivele, pot opta pentru un regim de drept privat, caz în
care nu este aplicabil dreptul tratatelor
11. Structura tratatului. Capacitatea de a încheia tratate
- au capacitate statele, organizațiile internaționale
- orice competențe necesită depline puteri
- adoptarea și semnarea Actului Final al unei conferințe se pot realiza pe baza unor scrisori de
acreditare
12. Deplinele puteri
- sunt instrumente formale care constituie mandatul de reprezentare
- obligatoriu de prezentat, potrivit CVDT, cu excepția unei cutume contrare
- șeful statului, primul-ministru și ministrul de externe nu prezintă depline puteri
13. Semnarea – efecte.
- depinde dacă semnarea este sau nu obiect al ratificării
- dacă este obiect al ratificării, aderării, acceptării, atunci semnarea este o etapă intermediară;
- perioada dintre semnare şi ratificare este supusă principiilor dreptului internațional general ;
- efectul semnării(autentificare definitivă)
14. Semnarea – etapă finală
- semnarea ad referendum - necesită aprobare ulterioară
- parafarea, este o metodă intermediară
- efectul semnării, ca etapă finală, este încheierea definitivă a tratatului
15. Ratificarea
- ce este ratificarea(act formal, aprobă şi se angajează să execute);
- când consimțământul unui stat de a fi legat prin tratat este exprimat prin ratificare (tratatul
prevede astfel; s-a convenit pe altă cale astfel; s-a semnat sub rezerva ratificării; intenţia
statului rezultă din deplinele puteri sau a fost exprimată la negocieri);
- ratificarea este un act necondiţionat;
- tendinţa de a se relaxa formalităţile de ratificare; ex.cauza Nicaragua;
16. Aderarea
- statul nu a fost în poziţia de a-l semna;
- aderarea se poate realiza înainte de intrarea în vigoare a tratatului;
17. Acceptarea şi aprobarea
- utilizarea acestor mijloace a fost iniţiată pentru a simplifica procedura;
- dacă nu se prevede altfel, ele produc acelaşi efect ca şi ratificarea;
- regulile aplicabile ratificării sunt aplicabile şi acceptării şi aprobării.
18. Clasificarea nulităţilor. Delimitare.
- violarea unei dispoziţii din legea internă; depăşirea împuternicirii; eroarea; frauda şi
coruperea.
- constrângerea reprezentantului; constrângerea unui stat; conflictul cu o normă de ius cogens.
19. Efectele nulității în cazul tratatelor bilaterale şi multilaterale.
- nulitatea relativa in tratatele bilaterale are acelasi efect ca si nulitatea absoluta
- nulitatea relativa trebuie invocata in cazul tratatelor multilaterale si produce efecte fata de
statul care invoca nulitatea
20. Violarea unei dispoziții din legea internă; şi depăşirea limitelor mandatului – articolul 46
şi articolul 47
- afectează consimțământul statului
- nulitate relativa
- eroarea in ceea ce priveste capacitatea de a semna sa fie una manifestă(Cameeron v Nigeria
Case, art 46)
21. Eroarea – articolul 48
- cauza Temple;
- condiţii de acceptare a cauzei- sa nu fi contribuit statul care invoca cauza de eroare la
producerea erorii sau daca ar fi putut sa o evite.
22. Frauda şi coruperea – articolele 49 şi 50
- condiții: influența să fie substanțială și consimțământul să fie exprimat ulterior acelui act.
23. Constrângerea unui reprezentant al unui stat.
- Goring and Ribbentrop upon Presidente Hacha of Czechoslovakia
24. Constrângerea unui stat.
- fisheries jurisdiction
25. Amendarea, modificarea si revizuirea
- a. este o procedură formală și produce schimbări asupra textului tratatului;
- trebuie supusă aprobării părților;
- modificarea este o procedură mai puțin formală și produce efecte doar asupra unor părți;
- revizuirea este un proces mai cuprinzător.
26. Încetarea efectelor tratatului. Cauze intrinseci
- un tratat poate avea prevederi cu privire la modul de încetare a efectelor acestuia
27. Principiul pacta sunt servanda
- reglementarea legală (art.26)
- elemente –buna credință și obligația părților de a respecta un tratat
- exemplu de aplicare in jurisprudenţă (Gabcikovo Nagymaros - părțile trebuie să găsească o
soluție în conformitate cu principiul pacta sunt servanda și în limitele tratatului)
28. Considerații ale CIJ legate de principiul pacta sunt servanda
- un tratat nu poate fi încetat printr-o conduită ilicită;
- cele două elemente ale principiului au o forţă egală;
- în fața aplicării concrete prevalează scopul tratatului și intenția părților la încheierea acestuia;
- principiul bunei credințe obligă părțile să aplice tratatul într-un mod rezonabil în așa fel încât
scopul său să fie atins.
29. Nașterea obligațiilor pentru state terțe
- statul trebuie sa accepte obligația in scris
- statele trebuie sa aibă intenția de a crea o obligație pentru un stat terț
30. Nașterea drepturilor pentru state terțe
- un drept se poate accepta prin simpla conduita a statului
31. Obligaţii erga omnes
- articolul 38 din CVDT;
- regimurile obiective create prin tratate.
- cauza Barcelona Traction
32. Scopul interpretării
- este de a stabili înțelesul textului în măsura în care părțile au dorit la momentul încheierii
Tratatului
33. Realitatea textului; înțelesul natural şi comun, integrarea.
- interpretarea în baza textului real al tratatului
- cuvintelor li se atribuie sensul lor uzual, obișnuit, în funcție de perioada în care a fost încheiat
tratatul
- tratate se interpretează ca un întreg, ținând cont de context
34. Efectivitatea, practica subsecventă şi contemporaneitatea.
- o prevedere se interpretează în așa fel încât să producă efecte depline, în concordanță cu
obiectul și scopul tratatului
- se poate recurge la practica subsecventă a părților în legătură cu tratatul
- se are în vedere limbajul folosit în perioada în care s-a încheiat tratatul
35. Moduri de interpretare. Tendința în practică.
- interpretarea subiectivă (intenția părților); obiectivă (textuală); teleologică (obiectul și scopul)
- în practică prevalează interpretarea textuală
36. Practica
- în contextul interpretării. Ex. Insula Kasikili/Sedudu;
- nu are reglementare.
 37. Travaux preparatoires
- art.32 CVDT;
- se utilizează pentru a se confirma înțelesul unui tratat;
- ajutor de interpretare când înțelesul este ambiguu sau obscur, sau conduce la rezultate absurde
sau nerezonabile.
38. Obiectul și scopul tratatului – mijloc de interpretare suspicios
- formulare vagă și slab definită, susceptibilă de interpretare
39. Principiul efectivităţii.
- magis valeat quam pereat;
- cele două înțelesuri.
40. Tratatele plurilingve – probleme de interpretare. Ex. Cauza Mavrommatis Palestine
Concession
- în lipsa unei prevederi contrare, toate versiunile lingvistice sunt autentice dacă înt-o limbă
sensul este ambiguu și îndoielnic iar în cealaltă clară, se va adopta înțelesul cel din urmă
(controle public vs public control - se adoptă sensul mai restrâns)
41. Noțiunea de rezervă. Istoric.
- de la metoda rigidă adoptată de Liga Națiunilor și cea flexibilă de Uniunea Pan-Americană
până la flexibilitatea din CVDT
42. Rezerva. Cazul Convenției privind Genocidul.
- dacă un stat respinge rezerva ca fiind incompatibilă cu scopul și obiectul Convenției, acesta nu
va intra în raport convențional cu statul rezervatar, spre deosebire de statul care acceptă
rezerva
43. Rezervele nepermise
- cele care sunt contrare obiectului și scopului convenției și cele care încearcă să înlăture
aplicabilitatea normelor de jus cogens

44. Teoria permisibilității (2 etape: evaluarea obiectivă a rezervei) și teoria opozabilității.

- permisibilitatea: evaluarea compatibilității cu obiectul și scopul tratatului și dacă incompatibil
acceptul statelor nu o poate valida
- opozabilitatea: este relevantă doar acceptul statelor
45. Rezervele la tratatele privind drepturile omului. Regimul CVDT și sistemul Comisiei
Națiunilor Unite privind Drepturile Omului
- sistemul Comisiei: tratatele de drepturile omului NU constituie schimburi de obligații
reciproce interstatale ci conferă drepturi indivizilor; numai comisia poate decide care rezervă
este permisibilă; NU sunt valabile rezervele la drepturile non-derogatorii și la normele
peremptorii
- sistemul CVDT: considerată de unii perfect aplicabilă, rezervele la tratatele de drepturile
omului fiind permise
46. Declarațiile interpretative.
- nu sunt reglementate de CVDT
- trebuie dă se distingă între rezerve și declarațiile interpretative
- se ține cont de intenția la momentul formulării declarației
47. Încălcarea substanțială. Noțiune. Efecte
- o repudiere a tratatului nepermise de CVDT sau încălcarea unei prevederi esențiale pentru
îndeplinirea obiectului și scopului tratatului
- dreptul de a cere suspendarea tratatului în tot sau în parte sau încetarea lui
48. Legătura dintre încălcarea substanțială și dreptul răspunderii statelor
- existență concomitentă
- în timp ce prima se ocupă de caracterul material la încălcării și de caracterul detașabil al
prevederilor convenționale prin prisma suspendării în timp ce a doua reglementează
chestiunile ce țin de proporționalitate, precum contramăsurile
49. Imposibilitatea de executare
- dispariția permanentă sau distrugerea unui obiect indispensabil pentru executarea tratatului
- nu poate fi invocată dacă este rezultată din încălcarea obligațiilor convenționale sau a oricărei
alte obligații internaționale de către partea care o invocă

50. Schimbarea fundamentală de circumstanţe. Noțiune. Condiții de invocare.

- schimbarea neprevăzută a circumstanțelor de la data încheierii tratatului
- condiții: să fie neprevăzută, circumstanțele să fi fost determinante în consimțământul părților
de a încheia tratatul și schimbarea lor să transforme în mod radical conținutul obligațiilor
asumate prin tratat
51. Excepții de la invocarea regulii rebus sic stantibus.
- tratatele care stabilesc frontiere
- este rezultată din încălcarea obligațiilor convenționale sau a oricăror alte obligații
internaționale de către statul care o invocă
 RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR

I. INTRODUCERE ȘI CONCEPTE SPECIFICE

În orice domeniu juridic, inclusiv cel al dreptului internațional, răspunderea este un

corolar necesar al obligației(juridice). Orice încălcare a obligațiilor sale de către un subiect
de drept internațional angajează răspunderea internațională. Aceasta înseamnă că realitatea
internațională, care include printre actorii principali atât Statele cât și Organizațiile
Internaționale, consemnează ideea de răspundere, chiar dacă subiectele principale ale
răspunderii sunt Statele. Manualul trece în revistă diferitele forme ale răspunderii
internaționale și prezintă trăsăturile generale ale responsabilității statelor, datorită primatului
istoric al statelor în sistemul de drept internațional, domeniu care alcătuiește dreptul
răspunderii statelor. Pentru înțelegerea domeniului, trebuie făcută o distincție inițială: nu se
evidențiază conținutul obligațiilor internaționale a căror nerespectare conduce la angajarea
răspunderii internaționale, ci secvența ulterioară, anume, odată ce este încălcată obligația
internațională trebuie să știm care sunt consecințele. Ca urmare, teoretic, tipologia unei
sancțiuni, fie ea teritorială, financiară, diplomatică sau de altă natură, nu are nicio legătură cu
natura obligației încălcate. O altă mențiune importantă este aceea că regulile prezentate sunt
generale, însă sunt raportate la State și pot doar fi extinse la Organizații Internaționale, cu
precauție, datorită specificului dreptului internațional: în final, răspunderea este a actorilor
finali! Aceasta nu înseamnă excluderea răspunderii internaționale a Organizațiilor
Internaționale, dar aceasta va urma regulile deja cunoscute în domeniul răspunderii Statelor,
unde cutuma s-a evidențiat. Oricum, răspunderea internațională a organizațiilor este un
domeniu mai puțin dezvoltat, în raport cu răspunderea Statelor și, de aceea, este avută în
vedere doar în mod incidental, la fel cum este și posibila răspundere a altor actori
internaționali potrivit dreptului internațional public. Cu toate acestea, ca exemplu relevant,
după evenimentele teroriste de la 11 septembrie 2001 s-a căutat teoretizarea doctrinei că în
dreptul internațional răspund și alți actori decât Statele, precum ar fi grupările teroriste; această
doctrină, puternic susținută și în prezent, nu are baze științifice, însă este puternic susținută de
practica Statelor și a organizațiilor internaționale.
Dreptul răspunderii statelor reglementează consecințele încălcării de către un stat a
uneia sau mai multor obligații internaționale și stabilește reacțiile permise în fața unei
asemenea încălcări, adică obligațiile care îi revin acelui Stat care a comis un act internațional
ilicit, pe de o parte și drepturile și posibilitățile oricărui Stat afectat de acțiunile ilicite, pe de
altă parte. Este clar că ne referim la un domeniu specific al dreptului și, cu atât mai mult, al
dreptului internațional public. Manualul evidențiază mai ales elementele constitutive ale
răspunderii statelor, precum și posibilele cauze exoneratoare care, atunci când sunt prezente,
înlătură răspunderea statului, care nu a avut o conduită în conformitate cu obligațiile pe care și
le-a asumat.
De asemenea, Manualul prezintă consecințele variate, mai ales Obligațiile care sunt
generate de comiterea unui act internațional ilicit, și în special Obligația de reparație a
prejudiciului, cu toate formele sale.
Una dintre componentele esențiale ale Manualului, prezentate în succesiunea finală a
problematicii răspunderii internaționale, este aceea a înțelegerii situației în care un Stat este
îndreptățit să invoce o cauză de încălcare a dreptului internațional și, dacă este cazul, să
solicite încetarea încălcării, îndeplinirea(executarea) obligațiilor internaționale generate de
încălcare sau să dispună luarea contramăsurilor.
În ceea ce privește conținutul regulilor prezentate și a Manualului, o distincție importantă
este aceea că, asemănător manualului de dreptul tratatelor internaționale, trebuie să avem în
vedere că regulile răspunderii vin ca un „suport” pentru acțiunile sau inacțiunile Statelor ori a
Organizațiilor internaționale, în sensul că le „desenează” acestor entități consecințele activității
lor. Ce înseamnă această precizare?
Relatăm aici esența celei mai delicate problematici din dreptul internațional: în iunie 1914,
un Stat(înseamnă prin agenții săi!), motivat de un context adecvat, a transmis un mesaj către
alte State, mesaj prin care a anunțat o luptă având ca final doar Controlul și fiind exclusă inițial
răzbunarea; acest Mesaj a condus la cel mai nenorocit război – Mondial - și Primul din această
categorie. În mod firesc, azi, adică anul 2021, țări, precum Austria, Germania și, de ce nu,
Turcia sau Rusia, ori Bulgaria, încearcă să recupereze ceea ce, în principiu, Nu se poate
recupera: Istoria! Sancțiunea încălcării de către toți participanții la prima mare conflagrație
mondială a unor obligații internaționale complexe, statuate prin tratate și cutume diferite, a
fost moartea a peste 10 milioane de persoane, în condiții și în prezent greu de acceptat.
Aceasta înseamnă că întotdeauna o sancțiune internațională se reprezintă în consecințe interne,
asupra Statului sancționat. Răspunderea internațională nu este doar un concept juridic dar este
un concept istoric! Totuși, după o vreme, s-ar putea ca neglijența tragerii la răspundere
internațională a acelor State care și-au încălcat obligațiile internaționale, să fie catalogată drept
asumare a stării de fapt uzuale. De reținut, că o asemenea asumare se produce într-o perioadă
extrem de lungă, precum unu, două sau mai multe secole. Principiul care stă la baza acestui
raționament este extrem de contestabil, dar există: Ex factis jus oritur, ceea ce înseamnă că
unele consecințe ale acțiunilor întreprinse de un Stat sau oricine altcineva ar putea conduce la
 apariția unei reguli de drept. Evoluția social-economică conduce la remedierea ilegalităților și
inegalităților istorice. Din nefericire, tot într-un timp extrem de îndelungat…
Pentru înțelegerea corectă a manualului este utilă prezentarea înțelesului noțiunilor
enumerate în cele ce urmează, înțelesul fiind corespunzător celui atribuit de Comisia de Drept
Internațional.
a) Obligația internațională – o obligație datorată, potrivit dreptului internațional, de către un Stat
către un alt Stat și calificată ca fiind o „obligație primară”;
b) Reguli primare – reguli ale dreptului internațional care stabilesc dacă a existat o încălcare a
unei obligații primare;
c) Reguli secundare - reguli ale dreptului internațional care stabilesc dacă o încălcare a unei
obligații primare este imputabilă unui Stat, precum și consecințele juridice; aceste reguli
alcătuiesc dreptul răspunderii statelor;
d) Act internațional ilicit – o încălcare a a ustatul afectat de nei obligații primare care este
imputabilă unui Stat;
e) Prejudiciu – efectul unui act internațional ilicit asupra altui Stat sau asupra naționalilor acelui
stat, fiind alcătuit de orice fel de daună, materială sau morală;
f) Stat prejudiciat – Statul afectat de prejudiciu;
g) Stat responsabil sau răspunzător - Statul care a cauzat sau este considerat ca fiind cel care a
cauzat prejudiciul;
h) Act – orice act sau fapt, constând fie într-o acțiune fie într-o inacțiune(omisiune);

II. DE CE ESTE PREZENTĂ RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ ?

Statuarea 1 a Articolelor Comisiei de Drept Internațional privind răspunderea

internațională pentru acte ilicite(ARSIWA-limba engleză), document adoptat de CDI în
2001, prevede: „Orice act internațional ilicit săvârșit de un stat angajează răspunderea
internațională a acelui stat”. În domeniul răspunderii internaționale nu suntem interesați de
cauza propriu-zisă a încălcării dreptului internațional, ci de efectele încălcării, motivele fiind
prezentate în partea de început a Manualului. Din punctul meu de vedere, Statele sunt cele care
trebuie trase la răspundere pentru încălcarea Obligațiilor Internaționale. Majoritatea
obligațiilor revin Statelor și, de aceea, le incumbă în mod principal sarcina respectării lor.
Spre exemplu, tratatele privind drepturile omului prevăd drepturi pentru indivizi dar, în
realitate, textul juridic impune obligații Statelor și, în final, acele drepturi ale persoanelor pot fi
paralizate în absența unei voințe juridice constituționale. Iată, România a aderat la Cosniliul
Europei și a semnat Convenția europeană privind drepturile omului încă din anul 1993. Dacă
vom urmări maniera în care a respectat dreptul la viață sau dreptul stabilit în protocolul 1 la
Convenție, referitor la respectarea dreptului de proprietate, vom observa că voința Statului
român de respectare a standardelor amintite nu a existat mulți ani de la acel moment al
asumării respectivului tratat; totuși, a continuat să aibă o respactare progresivă. Obligațiile de
garantare a drepturilor omului decurg din tratatele internaționale asumate de un Stat; dacă alte
subiecte de drept au obligații în domeniul drepturilor omului, aceasta este doar o consecință
rezultată din obligațiile pe care le au statele. Răspunderea statelor este forma de bază a
răspunderii în sfera internațională.
În domeniul răspunderii internaționale, pot exista și alte subiecte de drept decât statele,
astfel cum a reținut Curtea Internațională de Justiție în Avizul consultativ cu privire la cauza
Reparații pentru prejudicii. În ipoteza unui subiect de drept internațional trebuie să avem în
vedere că această calitate presupune un subiect care răspunde cât și același beneficiar al unor
drepturi. De aceea se pare că nu este problematic să se substituie cu expresia „organizaţie
internaţională” sau „subiect de drept internațional” termenul „stat” din articolul 1 al
proiectului Comisiei de Drept Internaţional. Statuarea fundamentală a principiului pare să fie
în mod egal aplicabilă tuturor subiectelor de drept internaţional.
În legătură cu organizaţiile internaţionale un corolar al capacităţii lor de necontestat de a
încheia tratate cu state sau cu alte organizaţii internaţionale este acela că acestea sunt
răspunzătoare pentru violările obligaţiilor pe care şi le-au asumat. Aceasta rezultă din
principiul pacta sunt servanda ce guvernează asemenea tratate. De asemenea, acelaşi rezultat
s-ar obţine atunci când se violează dreptul internaţional general. Răspunderea potenţială a
organizaţiilor internaţionale potrivit dreptului internaţional general a fost afirmată şi de Curtea
Internaţională de Justiţie în Avizul consultativ cu privire la Imunitatea de jurisdicţie. CIJ a
evidențiat că ONU este răspunzătoare pentru conduita organelor și agenților săi. Ca urmare,
rezultă că noțiunea de răspunderea internațională reprezintă un element de bază atunci când ne
referim la existența personalității juridice internaționale. Tocmai din această perspectivă,
răspunderea internațională ar trebui să se focalizeze și se focalizează nu doar asupra statelor ci
și asupra oricăror entități juridice care acționează în sfera relațiilor internaționale.
Poziţia indivizilor, corporaţiilor, organizaţiilor non-guvernamentale ori a altor grupuri este
concretizată în domeniul răspunderii într-o manieră și mai vagă: tocmai pentru că este
îndoielnic dacă acestea sunt sau nu subiecte de drept internațional, este de asemenea îndoielnic
că s-a dezvoltat un regim general al răspunderii care să-i înglobeze. Cu toate acestea, la nivelul
Uniunii Europene se dezvoltă forme de răspundere interesante, care nu aparțin absolut deloc
unui regim național și au reflexele unei răspunderi internaționale; în 2017 compania Facebook
a fost penalizată de Consiliul Concurenței al Uniunii Europene cu o amendă de 110 milioane
de Euro pentru răspândirea de informații neadevărate în legătură cu achiziția unei alte
companii. Ori, aici nu vorbim nici de autoritatea unui stat și nici de aplicarea dreptului
internațional.
În ce priveşte indivizii, răspunderea internaţională s-a dezvoltat doar în sfera penală, şi
doar relativ recent. Este adevărat că pirateria a fost recunoscută de mai multe secole drept
„crimă împotriva dreptului internaţional”. Dar este mai bine să privim aceasta ca o regulă
jurisdicţională ce permite statelor să-şi exercite competenţa penală asupra atacurilor de
piraterie asupra navelor de pe mare, decât ca o regulă ce conferă „personalitate juridică”
piraţilor. O persoană nu va dobândi personalitate juridică internaţională prin faptul că este
spânzurat la capătul de vergă.
După al doilea război mondial s-au dezvoltat forme concrete ale răspunderii individuale
penale pe baza dreptului internaţional. Primele etape au avut loc prin constituirea Tribunalelor
Militare Internaţionale de la Nürnberg şi Tōkiō şi prin încheierea Convenţiei privind
Genocidul în perioada imediat următoare. După sfârşitul războiului rece au urmat într-o
succesiune rapidă crearea prin rezoluţii a Consiliului de Securitate Tribunalul Penal pentru
Fosta Iugoslavie (1992) şi a Tribunalul pentru Rwanda (1994), iar ulterior adoptarea Statutului
Curţii Penale Internaţionale (1998), la Roma, şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002.
Dimpotrivă, o răspundere penală colectivă, așa cum exista în trecut, și individuală sau
personală(în afara crimelor internaționale) nu s-a dezvoltat în dreptul internaţional. Potrivit
Statutelor Tribunalelor Penale Internaţionale şi a Statutului de la Roma, doar indivizii pot să să
fie acuzaţi. Consiliul de Securitate a adresat adesea recomandări şi cereri opozabile
insurgenţilor sau rebelilor – însă această realitate nu are drept consecinţă atribuirea
personalităţii juridice internaţionale indivizilor respectivi. Orice răspundere internaţională a
membrilor unor astfel de grupuri este cel mai probabil limitată la încălcările dreptului
internaţional umanitar în vigoare sau chiar a dreptului naţional, mai degrabă decât ale dreptului
internaţional general. Dacă grupările rebele reuşesc să se transforme în guvern al unui stat
(indiferent dacă al statului împotriva căruia aceştia au luptat sau al unui stat nou pe care îl
creează), acel stat ar putea fi răspunzător pentru actele lor. Dar dacă aceştia eşuează în
încercarea lor, statul ce li s-a opus nu este în principiu răspunzător, astfel că orice posibilitate
de a fi traşi la răspundere colectivă pentru actele lor nu va avea nicio bază.
Este de asemenea foarte discutabil dacă „corporaţiile multinaţionale” sunt subiecte ale
dreptului internaţional din punct de vedere al răspunderii, chiar dacă au fost efectuaţi anumiţi
paşi în direcţia aderării corporaţiilor la normele privind drepturile omului şi alte norme
internaţionale. Din punct de vedere juridic, aşa numitele „corporaţii multinaţionale” sunt mai
degrabă văzute ca şi grupuri de corporaţii, fiecare creat pe baza şi răspunzător faţă de legea sa
naţională precum şi faţă de orice alt sistem de drept naţional în interiorul căruia acesta
operează.
Totuşi, chiar dacă articolul 58 ARSIWA rezervă în termeni generali posibilitatea
„răspunderii individuale potrivit dreptului internaţional, a oricărei persoane ce acţionează pe
seama unui stat”, această rezervare nefiind limitată doar la răspunderea penală, nu există nicio
dezvoltare a practicii răspunderii civile a indivizilor sau corporaţiilor pentru violarea
obligaţiilor internaţionale. Doar Statele Unite ale Americii au o legislaţie ce consacră (într-o
manieră improprie) această problemă. Aşa cum au punctat judecătorii în opiniile lor separate la
hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Mandatul de arestare, aceasta ar putea fi
văzută ca „un început a unei forme de jurisdicţie extrateritorială foarte largi” în materie
civilă. Judecătorii au arătat că deşi „acest exerciţiu unilateral al atribuțiilor unui gardian al
valorilor internaționale au fost analizate în mod extensiv, aceasta nu a fost aprobată de state
în general.”
În continuare vor fi analizate regulile de formare a răspunderii statelor – şi, în special,
bazele şi consecinţele răspunderii statelor pentru actele lor ilicite. Problema implementării unei
astfel de răspunderi de către un stat lezat sau de către alte părţi interesate, precum şi problema
unor posibilele reacţii (retorsiunea, contramăsurile, sancţiunile) vor fi prezentate ulterior.
Mai recent, avem o situație ilustrativă pentru dreptul internațional și pentru modul
cutumiar de angajare posibilă a răspunderii, oferit de situația din politica românească. La data
de 16 decembrie 2021 un parlamentar român a avut anumite reacții aparent violente față de un
reporter italian(inclusiv echipa tehnică a acestuia), fiind acuzat de sechestrare de persoane; în
aceeași zi Ministerul de Externe Italian a cerut explicații din partea României, prin ministerul
de externe român. În concret, fără a concluziona definitiv asupra situației, se pune problema
încălcării unei obligații interenaționale cutumiare care presupune cerința de protecție a
străinilor aflați pe teritoriul unui stat. Totuși, responsabil internațional nu poate fi acel
parlamentar român, fiind o persoana fizică, ci statul român, chiar dacă agentul
statului(parlamentarul) în mod evident angajează răspunderea internațională.

III. RĂSPUNDEREA STATELOR: PROBLEMA CLASIFICĂRILOR ŞI A

CARACTERIZĂRII

Categoria „răspunderii statelor” acoperă domeniul răspunderii statelor pentru conduita lor
ilicită. Ea rezultă, cu alte cuvinte, pe baza unui drept general al faptelor ilicite. Calificarea sau
caracterizarea a ceea ce constituie o încălcare a dreptului internaţional de către un stat depinde
de care sunt obligaţiile sale internaţionale şi, în special, cum anume este consacrată
răspunderea prin tratate, aspecte ce diferă de la un stat la altul. Există câteva tratate
(îndeosebi Carta Naţiunilor Unite) la care aproape toate statele sunt parte. Pe de altă parte,
fiecare stat are propriul său sistem de obligaţii convenţionale bilaterale sau multilaterale. Chiar
şi pe baza dreptului internaţional general, care ar trebui să fie uniform pentru fiecare stat,
anumite state pot să se situeze pe o poziţie aparte şi, de asemenea, să aibă responsabilităţi
diferite – de exemplu, statele din amontele unui fluviu spre deosebire de statele din avalul
fluviului internaţional, statele importatoare de capital spre deosebire de statele exportatoare de
capital, sau statele pe al căror teritoriu se desfăşoară un război civil nu pot fi comparate cu
statele terţe care nu participă la un conflict. Nu există, dealtfel vreun cod internaţional
uniform, care să se refere la obligaţii ale tuturor statelor.
Pe de altă parte, conceptele constitutive privitoare la răspunderea statelor –
imputabilitatea, încălcarea, cauzele de exonerare, consecinţele – par a avea un caracter
general. Tratatele particulare sau regulile speciale pot să evidenţieze aceste concepte într-o
varietate de forme, altfel ele fiind asumate și aplicate dacă nu au fost excluse. Aceste
prezumpții standard pe baza cărora există și se aplică obligaţiile specifice statelor sunt
consacrate de proiectul Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea statelor pentru
acte ilicite. Proiectul este rezultatul a mai mult de 40 de ani de muncă a Comisiei în acest
domeniu, şi împreună cu alte texte ale Comisiei de Drept Internaţional implică atât o
codificare cât şi o dezvoltare progresivă.

A. Răspunderea în temeiul dreptului internaţional sau al dreptului naţional ?

Evident, răspunderea statelor se poate angaja doar pentru încălcarea dreptului

internaţional, id est pentru conduita care este ilicită internaţional deoarece presupune, pe de o
parte o încălcare a unor/unei obligaţii internaţionale și, pe de altă parte, respectiva conduită
aparține unui stat. O dispută între două state privitor la încălcarea unei obligaţii internaţionale,
indiferent dacă această obligaţie derivă din dreptul cutumiar sau din cel convenţional, va viza
răspunderea internaţională, indiferent dacă despăgubirea se cere pentru repararea unei încălcări
din trecut, sau pentru încetarea unei conduite ilicite pentru viitor. Este important de știut că
noțiunea de prescripție nu există în dreptul internațional, altfel spus răspunderea poate rămâne
angajată pentru totdeauna sau pentru o perioadă nedefinită până la momentul rezolvării
respectivei probleme de subiectele de drept internațional! Pe de altă parte, nu toate reclamaţiile
împotriva unui stat implică şi răspunderea internaţională, chiar dacă dreptul internaţional este
relevant în cauză. De exemplu, dacă un stat este implicat într-o tranzacţie comercială în faţa
instanţelor naţionale, dreptul internaţional serveşte la identificarea sferei imunităţii statului cu
privire la jurisdicţie sau măsurile de aplicare, dar acţiunea în cauză se va sprijini pe dreptul
naţional al contractelor. De aceea, există o distincţie între răspunderea statelor pentru violarea
dreptului internaţional, şi răspunderea statelor pentru violarea dreptului naţional. Una nu o
presupune pe cealaltă.
Cererile pentru răspundere sunt în mod tradiţional opuse statelor la nivel internaţional, sau,
mult mai rar, în faţa unei instanţe internaţionale. Ambele posibilităţi sunt încă de actualitate,
dar în prezent există şi numeroase alte posibilităţi. De exemplu, în anumite cazuri indivizii sau
corporaţiile au primit acces la instanţele internaţionale şi pot să formuleze acţiuni în
răspundere împotriva statelor pentru propriile drepturi, spre exemplu pentru violarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sau
pentru violarea unui tratat bilateral de investiţii în faţa unei instanţe arbitrale stabilită prin
dispoziţiile tratatului. Formularea acțiunilor internaţionale de acest fel i în faţa instanţelor
naţionale va fi influenţată de raportul dintre sistemelul de drept naţional cu pricina şi dreptul
internaţional, precum şi de normele privind imunitatea statelor. În anumite circumstanţe este
posibil ca cererile internaţionale să fie „naţionalizate”, şi principiul subsidiarităţii şi
complementarităţii să genereze un rol tot mai important al instanţelor naţionale în ce priveşte
aplicarea şi implementarea dreptului internaţional. Dar interacţiunea dintre regulile de
jurisdicţie şi cele privind imunitatea, precum şi raportul dintre sistemul de drept naţional şi
dreptul internaţional determină o mare complexitate a domeniului. Pentru a păstra claritatea
expunerii, în acest caiet de seminar se va aborda problema răspunderii statelor invocată la
nivel internaţional.

B. Tipologia răspunderii statelor

Sistemele de drept naţionale disting adesea între tipuri sau nivele de răspundere în funcţie
de sursa obligaţiei încălcate – spre exemplu, infracţiuni, contracte, ofense sau delicte. În
dreptul internaţional se pare că nu există nicio distincţie generală de acest gen. Astfel cum a
apreciat tribunalul arbitral în cauza Rainbow Warrior, principiile generale ale dreptului
internaţional privind răspunderea statelor sunt în mod egal aplicabile pentru încălcarea unor
obligaţii internaţionale, deoarece în domeniul dreptului internaţional nu există nicio distincţie
între răspunderea contractuală sau delictuală, astfel încât orice încălcare a unei obligaţii de
către un stat, indiferent de origine, poate da naştere răspunderii statelor.
 Datorită acestei situaţii, regulile răspunderii statelor formează un sistem autonom, fără a
putea fi comparate cu niciun sistem juridic naţional. Motivul este că dreptul internaţional
trebuie să se adreseze unui câmp foarte variat de necesităţi pe baza doar a câtorva instrumente
și tehnici de bază. De exemplu, tratatele îndeplinesc o gamă variată de funcţii în sistemul
internaţional – începând cu crearea unor instituţii de interes public până la reglementări cu
caracter legislativ esenţial pentru elaborarea unor acorduri contractuale între două state. Spre
deosebire de dreptul naţional, nu există nici o distincţie netă între legislaţie şi contracte.
Atât tribunalul arbitral în cauza Rainbow Warrior cât şi Curtea Internaţională de Justiţie în
cauza Proiectul Gabčikovo-Nagymaros (Ungaria vs. Slovacia) au reţinut că, în cazul încălcării
unei obligaţii convenţionale, apărările generale formulate pe baza dreptului răspunderii
statelor coexistă alături de regulile dreptului tratatelor, consacrate în Convenţia de la Viena
(1969) privind dreptul tratatelor. Acestea îndeplinesc funcții diferite. Regulile dreptului
tratatelor stabilesc când anume o obligaţie convenţională este în vigoare pentru un stat şi care
este semnificaţia juridică a acestui fapt, id est cum trebuie interpretat tratatul internațional.
Regulile privind răspunderea statelor stabilesc care sunt efectele juridice ale încălcării
tratatului, astfel încât să fie reparate consecinţele. Desigur, există o anumită întrepătrundere
între cele două seturi de reguli dar acestea sunt distincte din punct de vedere logic şi juridic.
Un stat ce se confruntă cu încălcarea substanţială a unei obligaţii convenţionale poate alege fie
să suspende executarea unui tratat fie să-i pună capăt în conformitate cu dreptul tratatelor,
eliberându-se astfel de propria sa obligaţie de a executa tratatul pe viitor. Dar, procedând în
acest fel, nu influențează cu nimic o eventuala acţiune în reparaţie pentru încălcarea
obligațiilor internaționale.

În plus, sistemele de drept naţionale fac o distincţie caracteristică între răspunderea civilă
şi cea penală, deşi legătura între cele două este stabilită în mod diferit de la un sistem la altul.
Dimpotrivă, este foarte puţină practică sau poate deloc care să permită o distincţie între
consecinţele punitive sau cele delictuale pentru încălcarea dreptului internaţional. În 1976,
agenţi chilieni au ucis un fost ministru chilian, Orlando Letelier, şi pe unul dintre însoţitorii
săi, cu ajutorul unei maşini capcană în Washington. Instanţele din Statele Unite au acordat
ulterior atât despăgubiri compensatorii cât şi punitive pentru decesul celor doi, judecând în
baza delictelor locale exceptate de la Actul privind imunitatea statală internaţională. Judecata
locală a fost însă, practic, imposibil de aplicat. Ulterior, în cadrul restabilirii relaţiilor dintre
Statele Unite şi Chile, s-a convenit ca o comisie bilaterală să stabilească cuantumul
compensaţiilor acordate ca o judecată ex gratia, fără să se asume existența vreunei răspunderi.
Potrivit termenilor de referinţă ai comisiei, despăgubirile urmau să fie acordate „în
conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional, ca și cum răspunderea ar fi
stabilită”. Comisia însă a hotărât acordarea de sume doar pe bază de compensare pentru
pierderea suferită şi prejudiciile morale. Un membru din Chile al Comisiei a arătat cu claritate
în opinia sa separată că despăgubirile punitive nu sunt acceptate în dreptul internaţional.
Proiectul Comisiei de Drept Internaţional, în prima sa redactare din 1996 a căutat să
introducă noţiunea de „crimă internaţională” a statelor. Dar nu a urmărit să anticipeze o
situaţie în care statele ar putea fi penalizate sau pedepsite în vreun fel – şi, de fapt, nici un stat
nu a fost vreodată acuzat de vreun delict penal în faţa unei instanţe internaţionale, chiar dacă a
existat un caracter infracţional al conduitei sale, cum ar fi de exemplu agresiune sau genocid.
Cu toate acestea, anumite efecte limitate au fost ataşate acestui concept. De exemplu, în cazul
unei crime săvârşite de un stat, celelalte state vor fi privite ca lezate şi, astfel, vor putea invoca
răspunderea internaţională. Dar nici unul dintre aceste efecte nu poate fi apreciat ca unul
„penal”. Noţiunea însă a generat o mulţime de controverse în cadrul Comisiei de Drept
Internaţional. În 1998, conceptul de „crimă internaţională a statelor” a fost înlăturat, pentru a
se putea adopta Proiectul în 2001. Încă o dată, episodul sugerează faptul că nu există un regim
diferenţiat care să consacre clasificarea din dreptul intern între răspunderea civilă şi cea
penală.
O asemenea abordare nu înseamnă că dreptul internaţional nu va răspunde în mod
diferențiat diferitelor încălcări sau impactului variat al acestora asupra statelor, asupra
popoarelor sau asupra ordinii juridice internaţionale. În primul rând persoanele fizice care
sunt oficiali ai statelor nu se bucură de impunitate atunci când săvârşesc crime împotriva
dreptului internaţional, chiar dacă acţionează în interesul anumitor state, iar nu în interes
propriu. În al doilea rând ARSIWA conţine prevederi speciale cu privire la consecinţele
anumitor încălcări grave ale normelor imperative ale dreptului internaţional general (ius
cogens). O încălcare este gravă dacă aceasta implică o „nerespectare gravă sau sistematică a
obligației de către statul responsabil.”[articolul 40(2)]. Consecinţa principală a unei asemenea
încălcări este obligaţia tuturor celorlalte state de a refuza şi împiedica recunoaşterea legalităţii
situaţiei astfel create sau acordarea vreunui ajutor sau a unei asistenţe în menţinerea ei
[articolul 41(2)]. În plus, statele trebuie să coopereze pentru a pune capăt încălcărilor grave
„prin orice mijloc legal”. Principala cale pentru o asemenea cooperare este prin intermediul
diferitelor organizaţii internaţionale, îndeosebi prin Consiliul de Securitate, care este
îndreptăţit să ia măsuri pentru restabilirea păcii şi securităţii, îndeosebi pe baza acestor
dispoziţii. Deasemenea, există posibilitatea unei acţiuni individuale în vederea sancţionării
statului responsabil pentru încălcarea gravă, atunci când este vorba de genocid, crime de
război, ori încălcări ale drepturilor fundamentale.
În avizul consultativ cu privire la Consecințele Legale ale Construirii unui Zid în
Teritoriul Palestinian Ocupat, Curtea Internațională de Justiție a discutat existența
consecințelor încălcării de către Israel a dreptului la autodeterminare și ale unor obligații de
drept umanitar cu privire la statele terțe. Curtea nu a făcut referire expresă la articolele 40 și 41
din ARSIWA. Mai degrabă, Curtea a argumentat în primul rând că normele incidente în cauză
constituiau drepturi și obligații erga omnes și apoi a constatat că, „având în vedere caracterul
și importanța drepturilor și obligațiilor implicate”, restul statelor erau obligate să nu
recunoască situația ilegală rezultată din construirea Zidului și erau obligate să nu acorde ajutor
sau asistență în menținerea situației astfel create. De asemenea, ele erau obligate ca în timp ce
vegheau respectarea Cartei ONU și a dreptului internațional, să asigure ca orice impediment la
exercitarea dreptului la autodeterminare de către poporul palestinian rezultat din construirea
zidului să înceteze. În plus, Curtea a fost de părere că „Națiunile Unite și, în mod special,
Adunarea Generală și Consiliul de Securitate ar trebui să considere că este nevoie de luarea
unor măsuri în continuare pentru încetarea situației ilegale create prin construirea zidului...”.
Poate fi reținută o aparentă interpretare a avizului Curții conform căreia consecințele
încălcării dreptului la autodeterminare și a dreptului umanitar proveneau mai degrabă din
natura erga omnes a obligațiilor încălcate decât din faptul că obligațiile încălcate erau norme
imperative ale dreptului internațional, așa cum este prevăzut în articolele 40 și 41. Totuși,
avizul nu este prea clar în această privință și este criticabil deoarece natura erga omnes a unei
obligații nu denotă prin ea însăși importanța justificării opozabilității sale asupra altor state în
situația unei încălcări grave (deși pare să existe o strânsă corelare între categoria normelor
imperative și obligațiile erga omnes) ci descrie caracterul ei structural, desemnând statele care
pot invoca încălcarea sa. O evaluare mai realistă a fi că referirea făcută de Curte la „caracterul
și importanța drepturilor și obligațiilor implicate” a dorit a fi mai degrabă o referință la natura
imperativă a normelor respective decât la natura lor erga omnes. Refuzul constant, la 40 de ani
de la încheierea Convenției de la Viena, al Curții Internaționale de Justiție, de a recunoaște
normele imperative nu este de vreun ajutor.
Istoria confirmă existența unor forme punitive de răspundere internațională, dar trebuie
foarte clar înțeles că abordarea modernă a răspunderii internaționale exclude astfel de forme de
răspundere, în principal pentru că acestea au stat la baza săvârșirii unor abuzuri și în realitate a
încălcării dreptului internațional. În ceea ce ne privește, ocuparea de către Rusia(URSS)
imediat după 28 iunie 1940 a Basarabiei și Bucuvinei de Nord, pretinzându-se o reparare a
prejudiciilor cauzate prin unirea din 1918 a Basarabiei cu România, cunoscută sub denumirea
de „tribut teritorial” este un exemplu relevant de ilegalitate internațională. Din nefericire
această recidivare constantă a unei conduite imperialiste din partea Rusiei este o constantă
istorică, fiind cunoscută și ilegalitatea acțiunilor sale asupra Ucrainei în perioada recentă.
C. Raportul ARSIWA cu alte reguli internaționale

Raportul ARSIWA cu alte reguli internaționale trebuie evidențiat pentru a se cunoaște

în ce situații răspunderea internațională se întemeiază pe alte reguli de drept internațional sau
ARSIWA este înlăturată de la aplicare ori este completată de alte prevederi internaționale. În
acest sens, chiar Articolele cuprinde reguli lămuritoare la articolul 55 și următoarele.
Un prim aspect este că, potrivit articolului 55, regulile ARSIWA au caracter subsidiar
„în cazul în care și în măsura în care condițiile de existență a unui act internațional ilicit sau
conținutul sau angajarea răspunderii internaționale a unui stat sunt reglementate de norme
specifice de drept internațional”. Astfel cum rezultă și din denumirea articolului 55(lex
specialis) atunci când un tratat conține prevederi concrete asupra calificării drept legale sau
ilegale a unei conduite ori reguli proprii asupra modalităților și întinderii reparațiilor sau reguli
proprii asupra mecanismului de stabilire a răspunderii și formelor de reparație, regulile
corespondente din ARSIWA nu se vor aplica. Spre exemplu, articolul 15 din Convenția
privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră(Espoo, 1991) stabilește
mecanisme alternative de soluționare a diferendelor privind interpretarea dar și aplicarea
acestei convenției, astfel că acele probleme care ar implica stabilerea unor elemente de
răspundere specifică pretins a fi rezultată din respectarea convenției trebuie să urmeze prima
dată calea negocierilor ori dacă părțile convin asupra altei modalități, atunci aceasta din urmă
va fi urmată, fără a fi exclusă ipoteza arbitrajului sau a Curții Internaționale de Justiție, dacă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenție. Un alt exemplu, mai substanțial, îl
constituie Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în
legătură cu transportul de mărfuri periculoase și substanțe periculoase și nocive pe mare(NHS
Convention, 1996) și Protocolul acesteia(2010), chiar dacă tehnica de atribuire a răspunderii
este una indirectă, în sensul că lămurește modalitățile și mecanismele de răspundere
orientându-se în special asupra acestui rezultat, dar fără a pune în centrul răspunderii un stat, ci
mai degrabă operatorii de nave, indiferent că aceștia aparțin sau nu statului. Exemplul clasic îl
reprezintă Convenţia cu privire la răspunderea internatională pentru daunele cauzate de obiecte
lansate în spaţiul extraatmosferic(1972), ale cărei dispoziții indică cu claritate imputabilitatea
diferitelor state de lansare și condițiile răspunderii.
Efectele articolului 55 se întind asupra întregii legiferări a Articolelor, ceea ce reflectă
și caracterul subsidiar al ARSIWA.
Un al doilea aspect reiese din conținutul articolului 56 ARSIWA și privește raportul
acestora cu alte domenii ale dreptului internațional, precum și raportul cu alte norme ale
dreptului secundar general în domeniul răspunderii internaționale. Astfel, dacă o anumită
problematică nu este reglementată de ARSIWA dar există reguli cutumiare aplicabile în
domeniu, atunci acestea vor acționa ca lex specialis; același raționament este aplicabil și atunci
când apare o normă nouă cutumiară în domeniul răspunderii statelor. Când se are în vedere
raportul cu alte domenii ale dreptului internațional, este deja bine-cunoscut, ca exemplu,
raportul cu dreptul tratatelor internaționale: consecințele specifice prevăzute de regulile
dreptului tratatelor atunci când este vorba de încălcarea regulilor sale se vor produce alături de
cele din domeniul dreptului răspunderii internaționale. Asemenea consecințe pot fi în special
încetarea sau nulitatea unui tratat.
Un al treilea aspect important este legat de legătura dintre dreptul răspunderii
internaționale a statelor, reflectat în special de ARSIWA, pe de o parte și regulile privind
răspunderea internațională a organizațiilor internaționale. Domeniul este reglementat de
articolul 57 ARSIWA, care instituie o clauză de salvgardare pentru două aspecte conexe
domeniului de aplicare al Articolelor. Astfel, Articolele nu reglementează nicio chestiune care
implică răspunderea organizațiilor internaționale și, totodată, nicio chestiune privind
răspunderea oricărui stat pentru comportamentul unei organizații internaționale. Evident, este
vorba de organizațiile internaționale interguvernamentale.
Principiul aplicabil răspunderii organizațiilor internaționale este că acestea răspund
pentru actele proprii, ceea ce înseamnă inclusiv că rsăpund pentru conduita organelor sale,
indiferent că asemenea organe sunt reprezentate de oficiali trimiși de state sau de alți orficiali
desemnați după alte criterii.
Atunci când este vorba de răspunderea unui stat pentru comportamentul unei
organizații internaționale, se are în vedere o sferă extrem de restrânsă a răspunderii secundare
a statelor pentru anumite acte și datorii ale organizațiilor internaționale, fiind exclusă
răspunderea angajată datorită unui act executat de un organ al organizației internaționale.
Al patrulea aspect important este lămurit de articolul 58 ARSIWA, chiar dacă rezultă
implicit din textul Articolelor: Articolele în ansamblul lor nu reglementează nici o chestiune
legată de răspunderea individuală, în temeiul dreptului internațional, a oricărei persoane care
acționează în numele unui stat. În orice caz, răspunderea statelor nu înlătură răspunderea de
orice fel a indivizilor care săvârșesc crime internaționale, precum genocidul, crimele de război,
crimele împotriva păcii și umanității, ori diferite acte de terorism.
Al cincilea aspect, de importanță maximă, privește dreptul răspunderii internaționale a
Statelor prin prisma raportului dintre ARSIWA și normele cuprinse în Carta ONU. Normele
relevante sunt cuprinse în articolul 59 ARSIWA, care trebuie interpretate în corelare cu
articolul 103 din Carta Națiunilor Unite, potrivit căruia „În caz de conflict între obligaţiile
Membrilor Naţiunilor Unite decurgînd din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgînd din orice
alt acord internațional vor prevala obligaţiile decurgînd din prezenta Cartă.”
 În primul rând, consecința articolului 59 ARSIWA este că Articolele trebuie
interpretate în totalitate prin prisma prevederilor cuprinse în Carta ONU. În al doilea rând, în
ipoteza în care se invocă în legătură cu răspunderea internațională a statelor norme care prevăd
drepturi sau obligații prevăzute în tratate, dar aflate în conflict cu prevederile Cartei ONU,
acestea trebuie înlăturate, iar ARSIWA nu le poate da efecte. În al treilea rând, în ipoteza în
care are loc o încălcare a unei obligații internaționale, iar organele ONU pretind acordarea
unor compensații în virtutea puterilor conferite de Cartă, normele ARSIWA nu pot înlătura
această cerință.

IV. ELEMENTELE RĂSPUNDERII STATELOR

Astfel cum s-a amintit, răspunderea internaţională a statelor se naşte din săvârşirea unui act
internațional ilicit. Un act internaţional ilicit presupune faptul că există o conduită ce constă
dintr-o acţiune sau omisiune care (a) este imputabilă unui stat potrivit dreptului internaţional;
şi (b) constituie o încălcare a obligaţiilor internaţionale a statului (articolul 2). În principiu,
îndeplinirea acestor condiţii este o bază suficientă pentru răspunderea internaţională, iar
jurisprudența instanțelor internaționale și practica internațională confirmă această abordare. În
acest sens, sunt exemplificate constant cauzele Fosfați în Maroc - soluționată de Curtea
Permanentă de Justiție Internațională, și Personalul Diplomatic și Consular al Statelor Unite
în Teheran - soluționată de Curtea Internațională de Justiție; în toate aceste cauze se punctează
cu claritate că răspunderea internațională presupune existența a două elemente, anume
imputabilitatea unei conduite către un anumit stat și existența încălcării drepturilor
convenționale sau cutumiare ale unui alt stat. În anumite cazuri, totuşi, statul răspunzător
poate susţine că este îndreptăţit la neexecutare, de exemplu, deoarece a acţionat în legitimă
apărare sau în situaţie de forţă majoră. În dreptul internaţional asemenea apărări sau scuze
sunt denumite „circumstanţe ce înlătură caracterul ilicit”. Sarcina să susţină şi să dovedească
asemenea circumstanţe revine statului răspunzător. Altfel spus, nu este sarcina statului ce
invocă răspunderea de a dovedi inexistenţa acestor cauze.
Cele trei elemente – imputabilitatea, încălcarea şi absenţa oricărei justificări valabile cu
privire la neexecutare - vor fi analizate în cele ce urmează.

A. Imputabilitatea unei conduite în sarcina statului

 Statele par a fi reale pentru cetăţenii lor, și totuşi, acestea sunt doar abstracţiuni juridice.
Asemănător persoanelor juridice din dreptul intern, statele acţionează în mod necesar prin
organe sau agenţi. Regulile de imputabilitate evidențiază actorii a căror conduită poate
angaja răspunderea statului, într-un cadru general sau specific. Regula principală în privința
imputabilității este că Statele răspund pentru conduita organelor sale sau agenților săi(persoane
sau entități care acționează sub conducerea, îndrumarea sau controlul acelor organe). Ar trebui
menţionat că problema aici este una de răspundere pentru o conduită ce se pretinde că încalcă
obligaţiile internaţionale existente a statului. De aceea nu prezintă relevanță, în context,
problema oficialilor cărora le revin în concret acele obligaţii. Când se vorbește de
imputabilitatea către un stat, ceea ce se înțelege este statul ca subiect de drept internațional. În
conformitate cu multe sisteme juridice, organele de stat sunt formate din diferite entități
juridice, persoane juridice (ministere sau alte entități juridice), care sunt considerate ca având
drepturi și obligații distincte pentru care numai ele pot fi date în judecată și sunt responsabile.
În sensul dreptului internațional al răspunderii statului poziția este diferită. Statul este tratat ca
o unitate, în concordanță cu recunoașterea sa ca persoană juridică unică în dreptul
internațional. În acest sens, ca și în alte privințe, atribuirea sau imputabilitatea unui
comportament statului este în mod necesar o operațiune aplicare normativă. Ceea ce este
esențial este ca un anumit eveniment să fie suficient de legat de o conduită (fie că este vorba
de o acțiune sau de o omisiune) care poate fi atribuită statului în temeiul uneia sau alteia dintre
normele stabilite în capitolul II din Articole.
Doar oficialii de prim rang ai statelor [şeful de stat sau de guvern, ministrul afacerilor
externe, şi unii diplomaţii în anumite condiţii; a se vedea articolul 7 din Convenţia de la Viena
(1969)] au o autoritate ce obligă în mod inerent statul; alţi oficiali acţionează în baza unor
puteri exprese sau aparente (articolul 46 din aceeaşi convenţie). Cu toate acestea, orice oficial
al statului, chiar la nivel local sau judeţean, poate săvârşi un act internaţional ilicit atribuit
statului – de exemplu, o unitate de poliţie sau jandarmerie ce torturează un prizonier sau
rechiziţionarea de către un primar a unei întreprinderi cu capital străin.
Un exemplu clar de atribuire a unei conduite efectuate de către un agent al statului faţă de
un alt stat a fost scufundarea la data de 10 iulie 1985 a navei organizaţiei Greenpeace,
Rainbow Warrior, în portul Auckland (Noua Zeelandă). Guvernul francez a admis ulterior că
explozibilul a fost plantat pe navă de către agenţi ai Direcţiei Generale de Securitate Externă,
ce au acţionat pe baza ordinelor primite. Noua Zeelandă a pretins şi a primit scuze şi
compensaţii pentru violarea suveranităţii sale. Această acţiune a fost net separată de
prejudiciul cauzat Greenpeace, organizaţie non-guvernamentală, şi naţionalului olandez care a
fost ucis în explozie. Au fost încheiate acorduri separate pentru a reglementa compensaţiile
datorate acestora.
 Pe de altă parte, un stat nu poate în mod normal să garanteze siguranţa naţionalilor
străini aflaţi pe teritoriul său sau securitatea bunurilor ori succesul investiţiilor acestora. În
legătură cu orice ofensă produsă, va exista o anumită implicare a înseşi statului, adică a
guvernului unui stat, prin conduita de care este acuzat. Un stat în general va fi răspunzător
doar pentru conduita organelor sale sau a oficialilor ce au acţionat într-o asemenea calitate
(articolul 4 ARSIWA). Actele pur private nu vor angaja răspunderea statului, deşi statul poate,
în anumite circumstanţe, să fie făcut răspunzător pentru greşeala de a nu fi prevenit acele acte
sau pentru că nu a luat măsuri de pedepsire a persoanelor responsabile. Pe de altă parte, sfera
răspunderii statului pentru actele oficiale este largă, iar definiţia organului este şi ea
comprehensivă şi inclusivă. Nu există distincţie relevantă fundamentată pe rangul deținut în
ierarhia statului al oficialilor. Atât timp cât aceştia acţionează în capacitatea lor oficială,
răspunderea se angajează. În plus, nu există vreo delimitare fundamentată pe caracterul
executiv, central sau local, al organelor. Răspunderea poate fi angajată pentru acte atât ale
oficialilor din teritoriu cât şi al oficialilor locali. De asemenea, clasificarea puterilor este fără
relevanţă: în principiu, conceptul de organ acoperă atât oficialii din legislativ, executiv cât şi
din justiţie la toate nivelele instanţelor de judecată (articolul 4).
Acţiunea sau omisiunea oricărui organ sau oficial sunt imputabile statului dacă acestea
au acționat în această calitate la momentul respectiv, chiar dacă acestea ar fi acţionat ultra
vires. Într-adevăr, statul poate fi răspunzător pentru conduita care este evident săvârşită prin
abuz de autoritate, dacă oficialii au acţionat dintr-o poziţie oficială. Spre exemplu, în cauza
Caire un naţional francez a fost împuşcat şi ucis de membri ai armatei mexicane în Mexic,
după ce a refuzat să le dea banii pe care aceştia îi cereau. Instanţa a reţinut că pentru ca
acţiunea ultra vires a oficialilor să fie imputabilă statului, „aceștia trebuie să acționeze cel
puțin cu aparența organului sau oficialului competent sau aceştia trebuie să uzeze de puteri şi
de metode specifice calităţii lor oficiale”. În cauză, răspunderea statului este antrenată „având
în vedere faptul că aceştia au acţionat în calitatea lor de ofiţeri şi au utilizat mijloace aflate la
dispoziţia lor în virtutea calităţii lor”. În mod asemănător s-a reținut în cauza Youmans, în
care este vorba de cetăţeni americani reţinuţi într-o casă de o bandă iar, ulterior, au fost ucişi
de soldaţii trimişi să disperseze banda care, contrar ordinelor primite, au deschis focul asupra
casei, forţând pe cei din interiorul casei să iasă. Instanţa a reţinut că răspunderea statului este
angajată deoarece „la momentul săvârşirii acestor acte făptuitorii erau în timpul serviciului
sub o supraveghere strictă şi în prezenţa unui ofiţer la comandă”. Aceeaşi instanţă a apreciat
că: „Soldaţii ce cauzează prejudicii personale sau comit distrugeri nejustificate sau jefuiesc,
acţionează întotdeauna în dispreţul unor reguli stabilite de o autoritate superioară lor.
Răspunderea statului pentru asemenea fapte ar putea să nu fie angajată în cazul în care s-ar
aprecia că oricare dintre actele comise de soldaţi în contradictoriu cu instrucţiunile sale, a
fost tot timpul considerat drept un act personal”. Pe de altă parte, un stat nu este răspunzător
pentru actele bandelor sau indivizilor privaţi. Conduita lor va fi imputabilă statului numai
dacă aceştia au acţionat în fapt sub autoritatea sau controlul acelui stat (articolul 9), sau dacă
statul îşi asumă actele lor ca fiindu-i proprii (în terminologie common law, expresia „le
ratifică” are acest înțeles) – articolul 11. În cauza Personalul diplomatic şi consular de la
Teheran, Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut că deşi iniţial studenţii ce au preluat
controlul ambasadei Statelor Unite ale Americii de la Teheran nu au acţionat ca agenţi ai
Iranului, un decret ulterior din partea Aiatolahului Khomeini a subscris la ocuparea ambasadei
şi a „transformat ocuparea ambasadei şi detenţia ostaticilor în acte ale statului Iran.
Militanţii, autori ai invaziei şi răpitori ai ostaticilor, au devenit astfel agenţi ai statului Iran,
pentru ale căror acte statul însuşi este răspunzător internaţional”.
În mod asemănător, statul este răspunzător dacă autorităţile acţionează în înţelegere cu
bandele, sau participă la violenţa declanşată de o bandă. În orice caz, tribunalele internaţionale
solicită o dovadă puternică a unei asemenea înţelegeri.
În plus, conduita care nu este imputabilă statului pentru că nu este atribuită agenţilor sau
organelor sale ar putea totuşi să fie atribuită statului deoarece acesta a eşuat în executarea
anumitor obligaţii de a preveni asemenea conduită. De exemplu, în cauza Personalul
diplomatic şi consular de la Teheran, Iranul a fost ţinut răspunzător pentru încălcarea
obligaţiilor sale speciale de a a asigura protecţia personalului şi localurilor ambasadei şi
consulatului, chiar înainte de a-şi asuma actul ocupării de către studenţi a ambasadei. Obligaţia
de a controla banda este îndeosebi importantă atunci când banda, mulţimea este într-un anume
fel sub controlul autorităţilor.
Ca alte sisteme de drept, dreptul internaţional nu limitează imputabilitatea conduitei la
sfera oficialilor obişnuiţi sau a organelor statului; de asemenea, imputabilitatea se extinde la
conduita realizată de alte persoane care sunt autorizate de stat să acţioneze sau care cel
puţin se află sub controlul, supravegherea sau îndrumarea acestuia. De exemplu, în cauza
Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua, Curtea Internaţională de Justiţie
a statuat că: „Pentru ca această conduită (a contras - miliţiile rebele care se opuneau
guvernului sandinist aflat la acea dată la conducerea Nicaragua) să dea naştere la
răspunderea juridică a Statelor Unite, va trebui în principiu să se dovedească că acest stat a
avut un control efectiv asupra operaţiunilor militare sau paramilitare cu prilejul cărora au
fost săvârşite faptele de care este acuzat”.
Este foarte adevărat că acest standard a fost criticat de majoritatea celor din Camera de
Apel a Tribunalului pentru fosta Iugoslavie în cauza Tadić, preferându-se ca punct de plecare
un „control general dincolo de finanţarea sau echiparea unor asemenea forţe şi implicarea la
participarea şi supervizarea operaţiunilor militare”. Totuşi, problema în această din urmă
cauză nu a fost aceea de a stabili răspunderea statului. Camera a întrezărit să determine dacă
forţele sârbo-bosniace au fost sub controlul Republicii Federale Iugoslavia, cu consecinţa că
acest conflict armat urma să fie considerat ca având un caracter internaţional şi, astfel, urmau
să se aplice regulile mai extensive ale dreptului umanitar cu privire la conflictele armate
internaţionale. Era un context complet diferit: doar pentru că se consideră că un conflict armat
este internaţionalizat, statele nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru actele miliţiilor locale
angajate în conflict. Motivaţia majorităţii a fost apt criticată de către judecătorul
Shahabuddeen în opinia sa separată. Judecătorul a amintit că problema „nu era dacă
Republica Iugoslavia era răspunzătoare pentru vreo încălcare a dreptului umanitar cauzată
de miliţiile bosniaco-sârbe, ci important de ştiut era dacă Federaţia utilizase forţa prin
intermediul miliţiilor împotriva Bosniei Herţegovinei”. Proiectul Comisiei de Drept
Internaţional a adoptat stricteţea cerută în cauza Nicaragua. În conformitate cu articolul 8,
conduita unei persoane sau a unui grup de persoane este imputabilă statului „dacă persoana
sau grupul de persoane acţionează în fapt pe baza ordinelor, sau sub îndrumarea ori
controlul acelui stat”.
În oricare din aceste situaţii principiul ce guvernează este acela al răspunderii
independente: statul este răspunzător pentru actele sale, adică pentru actele organelor sale sau
a agenţilor săi, iar nu pentru acte ale unor subiecte private, cu excepția, în acest din urmă caz, a
situației când există circumstanţe speciale ce atrag imputabilitatea unor astfel de conduite
asupra statului. Acelaşi principiu se aplică şi atunci când un stat este implicat într-un fel în
conduita unui al treilea stat – într-adevăr acest principiu se aplică a fortiori, deoarece statul
terţ va fi răspunzător în mod obişnuit pentru propriile sale acte ilegale potrivit răspunderii sale
proprii (articolele 16-19). Există însă şi un alt aspect al răspunderii independente. Un stat nu se
poate ascunde în spatele implicării unor state printr-o conduită comună. Acesta este
răspunzător în măsura în care a contribuit la acea conduită prin propriile sale acte. De aceea, în
cauza Nicaragua actele contras nu erau imputabile Statelor Unite, dar acestea erau
răspunzătoare pentru propria conduită constând în antrenarea şi finanţarea contras şi în
realizarea unor operaţiuni speciale, incluzând minarea unui port în Nicaragua. De asemenea,
dacă un anumit număr de state acţionează împreună în administrarea unui teritoriu, fiecare din
ele va fi răspunzător pentru propria conduită ca parte la o acţiune comună.
Într-un fel special de paralelism, statul va fi răspunzător pentru conduita unei mişcări
insurecţionale care, ulterior, a ajuns la guvernarea acelui stat (sau dacă aceasta este o mişcare
secesionistă, va răspunde noul stat pentru care aceasta a luptat). Regula este extinsă într-un
mod oarecum anormal, deoarece ea fixează imputabilitatea unei conduite nu pe baza faptelor
petrecute la momentul comiterii acelei conduite, ci pe baza unor posibilități viitoare, adică în
funcţie de succesul sau eşuarea revoltei sau secesiunii. Regula, însă, a fost stabilită şi a găsit
consacrare în articolul 10 al Proiectului Comisiei de Drept Internaţional. De exemplu, în cauza
Yeager, imediat după revoluţia din 1979 din Iran, reclamantul a fost reţinut mai multe zile de
gărzile revoluţionare după care a fost evacuat din ţară. Instanţa a reţinut că, deşi gărzile nu
erau recunoscute potrivit legii interne ca făcând parte din aparatul de stat și acestea erau în fapt
în exerciţiul unor funcţii publice în absenţa aparatului de stat anterior, Iranul este răspunzător
pentru actele gărzilor.

B. Încălcarea unei obligaţii de către un stat

Alături de condiția imputabilității, mai trebuie verificată existența celui de-al doilea
element al răspunderii, anume să se stabilească dacă o anumită conduită reprezintă o încălcare
a unei obligaţii internaţionale de către un stat. Aceasta înseamnă să se stabilească dacă actul
„nu este în conformitate cu ceea ce este îi este pretins ca efect al acelei obligații, indiferent de
originea sau natura acesteia” (articolul 12).
Articolele 13-15 conțin reguli auxiliare pentru stabilirea existenței încălcării unei obligații
internaționale. În acest sens, este necesară examinarea faptelor din fiecare caz prin prisma
dreptului primar în vigoare la momentul săvârșirii actului, stabilindu-se regulile primare
existente în dreptul internațional convențional sau regulile din dreptul internațional cutumiar.
Chiar dacă pentru stabilirea acestui al doilea element al răspunderii, nu este importantă
distincția dintre obligațiile internaționale convenționale sau cutumiare, în procesul de evaluare
a existenței încălcării și de identificare a circumstanțelor relevante pentru stabilirea încălcării,
distincția dintre cele două categorii de obligații prezintă relevanță. Corespunzător, trebuie
menţionată o importantă distincţie între răspunderea statului născută în contextul unei
prejudicieri directe de la stat la stat şi răspunderea statului născută în contextul protecţiei
diplomatice (prejudicierea străinilor sau proprietăţii acestora). Aceasta este situația chiar dacă
obligaţia este conţinută într-un tratat şi a cărei încălcare angajează în principiu răspunderea
directă a unui stat faţă de altul. Curtea Internaţională de Justiţie a fost interesată să precizeze
această distincţie în cauza ELSI în care Statele Unite au susţinut că-şi bazează acţiunea (în
justiţie) pe încălcarea unui tratat bilateral. Curtea a apreciat că, de fapt, pretenţiile sale se
bazează pe protecţia diplomatică, astfel încât aceste pretenţii formau obiectul exigenţei
epuizării căilor de atac interne.
Numeroase probleme ce se nasc în contextul protecţiei diplomatice (naţionalitatea acţiunii
în justiţie, epuizarea căilor de recurs interne) nu apar în contextul unei dispute directe între
două state, adică în executarea unei raport juridic de drept internațional public, concret și
preexistent. Singura problemă în aceste cazuri de răspundere directă între două state este dacă
conduita imputabilă statului B cauzează prejudicii (juridic) statului A prin încălcarea dreptului
internaţional. Dacă este aşa, răspunderea se angajează prima facie.
Într-o asemenea situaţie, necesitatea existenţei unei încălcări a unei obligaţii internaţionale
a unui stat este, în mod evident, suficientă. Totuşi, se pot pune câteva întrebări: de exemplu,
cauzalitatea, conţinutul prejudiciului, factorul timp (regulile privitoare la neretroactivitatea
dreptului internaţional şi acţiunile continue în timp) etc. Trebuie menţionat un punct important
de plecare: dreptul internaţional este un sistem distinct, separat de sistemul juridic naţional. În
sensul său propriu acesta prevalează în faţa dreptului naţional în cazul survenirii unui conflict
iar acest aspect are legătură cu concepţia consacrată de sistemul juridic naţional. De aici se
nasc numeroase consecinţe. În primul rând, un stat nu poate invoca legea sa internă pentru a
justifica refuzul executării obligaţiilor sale internaţionale, indiferent că aceste obligaţii se
nasc din convenţii sau din alte surse ale dreptului internaţional. Faptul că o acţiune sau o
omisiune este licită sau ilicită potrivit dreptului naţional, nu prejudiciază în nici un fel
problemei legalităţii sau ilegalităţii potrivit dreptului internaţional. În al doilea rând, conţinutul
dreptului intern este o problemă de fapt pentru dreptul internaţional; în teorie, cele două
sisteme există în sfere distincte, comunicând prin regulile evidenţei. În al treilea rând, un stat
nu poate încerca să invalideze intrarea în vigoare a obligaţiilor internaţionale prin referire la
dreptul intern, fiind constrâns să ignore acest din urmă sistem.
Bineînţeles că o conduită imputabilă unui stat poate să constea atât într-o acţiune cât şi
într-o omisiune, încălcarea obligaţiilor internaţionale prin omisiune fiind întâlnită cel puțin la
fel de des. De exemplu, în cauza Personalul diplomatic şi consular de la Teheran Curtea
Internaţională de Justiţie a reţinut că răspunderea Iranului a fost cauzată de „inacţiunea”
autorităţilor sale care au „eşuat în luarea măsurilor adecvate unor circumstanţe în care
asemenea măsuri erau în mod evident cerute”.

1. Vinovăţia şi prejudiciile

A existat o controversă crucială legată de răspunsul la întrebarea dacă dreptul internaţional

pretinde în general existenţa unei vinovăţii. Controversa este între aceia care susţin că dreptul
internaţional pretinde o anumită vinovăţie din partea unui stat pentru ca să se angajeze
răspunderea şi cei care susţin aşa numita teorie a răspunderii obiective. Practica judiciară tinde
să consacre şcoala răspunderii obiective. Astfel, în cauza Caire, tribunalul arbitral a afirmat că
„doctrina răspunderii obiective a unui stat, presupune că răspunderea pentru actele
oficialilor şi agenţilor acestuia ar putea decurge în pofida absenţei oricărei vinovăţii din
partea sa”. Totuşi, există soluţii ce confirmă şi o altă concepţie. În cauza Strâmtoarea Corfu,
Curtea Internaţională de justiţie a reţinut următoarele: „este evident că luarea la cunoştinţă
despre plantarea de mine nu poate fi imputată guvernului Albaniei pentru simplul motiv că un
câmp de mine a fost descoperit în apele teritoriale albaneze şi acestea (minele) au cauzat o
explozie în urma căreia vasele de război britanice au fost prejudiciate… Nu se poate
concluziona pe baza simplului fapt că un stat exercită controlul asupra teritoriului şi apelor
sale că acel stat cu siguranţă a avut cunoştinţă, sau că ar fi trebuit să ştie despre orice act
ilicit comis în interiorul acestui spaţiu, şi nici că în mod necesar a ştiut sau ar fi trebuit să îi
cunoască pe autorii acelui act. Acest fapt, prin el însuşi şi distinct de alte circumstanţe, are
drept consecinţă că nu va implica prima facie răspunderea şi nici nu schimbă sarcina probei”.
În cauză răspunderea Albaniei a fost întemeiată pe baza faptului că (în conformitate cu probele
prezentate, incluzând şi o expertiză a comisiei) Albania trebuia să cunoască că minele au fost
plantate recent, consecința fiind că nu a avertizat navele ce treceau prin strâmtoare cu privire la
existenţa minelor.
Când dezbaterile teoretice se împotmolesc în jurul unui fel de dihotomie de felul
„răspunderea pe bază de vinovăţie / răspunderea obiectivă”, ceva aproape întotdeauna va
merge greşit. Problema aici este una privitoare la nivelul analizei: nu există nici o regulă a
răspunderii conform căreia răspunderea să se bazeze pe vinovăţie, dar nici o regulă după care
răspunderea să fie întotdeauna independentă de existenţa vinovăţiei. În consecinţă se pare că
nu există vreo prezumţie în nici una din cele două direcţii. Aceasta este o chestiune destul de
surprinzătoare pentru un sistem juridic care are de a face cu o vastă categorie de probleme şi
dispune de un arsenal limitat de tehnici. Însă, în orice caz circumstanţele pot să schimbe modul
de abordare a unei probleme, astfel că este iluzoriu să se caute a se stabili o regulă supremă în
materie. Atunci când răspunderea se bazează în mod esenţial pe acţiuni sau omisiuni (precum
în cauza Strâmtoarea Corfu) consideraţiile privitoare la vinovăţie pot fi numeroase. Dar dacă
un stat în mod deliberat execută anumite acte specifice, atunci este foarte incomod pentru
acesta să susţină că urmările prejudiciante nu au fost intenţionate şi, ca urmare, nu trebuie
luate în considerare. Totul depinde de contextul specific şi de aprecierea obligaţiilor despre
care se spune că au fost încălcate.
De aceea Articolele au evidenţiat un punct de vedere mult mai nuanţat. În conformitate cu
articolele 2 şi 12 ARSIWA, dreptul internaţional al răspunderii statelor nu pretinde existenţa
vinovăţiei pentru ca un act sau o omisiune să poată fi caracterizate ilicite la nivel internațional.
Totuşi, interpretarea obligaţiilor de bază relevante într-un caz determinat poate foarte bine să
conducă la concluzia că vinovăţia este o condiţie necesară pentru a se angaja răspunderea în
raport cu aceea obligaţie şi având în vedere conduita reclamată.
 În mod similar, a existat o intensă dispută privitoare la rolul pagubei sau daunelor în
dreptul răspunderii statelor. Anumiţi autori (şi anumite guverne) au susţinut că este necesar ca
statul să fi suferit o anumită formă de pagubă înainte ca răspunderea să se angajeze. Încă o
dată, Articolele lasă această problemă să se determinate pe baza obligaţiilor de bază relevante:
nu există nici o exigenţă în general referitoare la condiţia ca paguba sau daunele să existe
anterior pentru ca răspunderea să fie angajată. În anumite circumstanţe, simpla încălcare a
unei obligaţii va fi suficientă pentru a se naşte răspunderea. De exemplu, este suficientă chiar
şi o nerespectare minoră a inviolabilităţii unei misiuni consulare sau a unei ambasade. Pe de
altă parte, în contextul, spre exemplu, al poluării unui râu, este necesar să se evidenţieze
anterior naşterii răspunderii un impact concret asupra mediului sau asupra altor utilizări a
cursului de apă.
Un corolar al acestei poziţii este acela că ar putea exista o încălcare a dreptului
internaţional fără să existe o daună substanţială suferită de către un alt stat sau persoană în
interesul căruia/căreia acea obligaţie a fost creată. În asemenea cazuri instanţele se pronunţă
doar declaratoriu motivând faptul că mai mult de atât nu este necesar. Aici punctul important
atunci când se pretinde angajarea răspunderii ar trebui să fie pentru viitor, astfel încât să se
evite repetarea faptului prejudiciant, mai degrabă decât să se obţină compensaţii pentru trecut.

2. Regula aplicării în timp a dreptului internațional. Intertemporalitatea

Principiul de bază este că un stat poate fi răspunzător la nivel internaţional pentru

încălcarea unei obligaţii convenţionale numai dacă obligaţia este activă(în vigoare) pentru acel
stat la momentul pretinsei încălcări. Acesta este un principiu general al dreptului
internațional: un act poate fi judecat doar în raport de dreptul internațional aplicabil la acel
moment, iar nu la momentul în care apare un diferend, ceea ce se poate întâmpla mulți ani mai
târziu. De aceea, este necesar să se examineze mai îndeaproape chestiunea momentului de la
care şi până la care o obligaţie este în vigoare, pentru a şti când anume ea leagă un anumit
stat.
Spre exemplu în cauza Mondev, a fost formulată o reclamaţie de către o companie
canadiană, prin care se pretindea încălcarea de către Statele Unite a capitolului 11 din
Acordului de comerţ liber nord american (NAFTA) cu privire la protecţia investiţiilor.
Reclamanta susţinea că printr-o serie de acţiuni ale autorităţilor oraşului Boston valoarea
clădirilor şi a proiectelor de dezvoltare cu privire la care aplicanta era interesată, fusese
diminuată. Dar toate aceste acţiuni s-au petrecut înainte ca NAFTA să intre în vigoare,
respectiv înainte de 1 ianuarie 1994. Singurele evenimente ulterioare au fost deciziile
instanţelor din Statele Unite prin care erau respinse acţiunile formulate de Mondev, potrivit
dreptului Statelor Unite. Tribunalul a reţinut că NAFTA nu poate fi aplicat retroactiv la acte
petrecute anterior intrării sale în vigoare. Ca urmare a rămas doar posibilitatea unei acţiuni
întemeiată pe denegare de justiţie luându-se în considerare deciziile luate după intrarea în
vigoare a NAFTA. Totuşi se consideră că instanţele au hotărât în mod temeinic, astfel că nu a
existat denegare de justiţie. O astfel de reclamaţie nu va avea sorţi de izbândă.
Principiul relevant este statuat la articolul 13 din Proiectul Comisiei de Drept
Internaţional: „Un act al unui Stat nu constituie o încălcare a unei obligații internaționale
decât atunci când Statul este legat de obligația respectivă la momentul în care actul a fost
realizat”. Principiul este destul de clar, însă aplicarea sa reprezintă o problemă destul de
complicată, mai ales atunci când se produc modificări ale obligaţiilor din dreptul internaţional
cutumiar, domeniu în care este greu să se afirme şi să se constate cu precizie momentul la care
o anumită regulă mai veche este înlocuită de o regulă nouă, sau momentul exact al apariţiei
unei reguli cutumiare. De exemplu, sclavia nu a fost întotdeauna ilicită potrivit dreptului
internaţional, deşi în prezent mai există reclamaţii judiciare formulate în vederea reparării
prejudiciului provocat unor persoane sau grupuri de persoane ale căror vieţi au fost afectate de
sclavie şi de comerţul cu sclavi.
O altă problemă legată de aplicarea articolului 13 este de a se determina exact când, sau în
ce perioadă de timp, s-a ivit un anumit act ilicit. Un act ilicit poate să fie executat şi continuat
o anumită perioadă de timp – de exemplu, detenţia continuă a personalului diplomatic şi
consular în cauza Personalul diplomatic şi consular de la Teheran, sau cauzarea intenţionată
sau involuntară a dispariţiei unei persoane, în contradicţie cu normele privind drepturile
omului. Unele acte ilicite pot fi săvârşite instantaneu, chiar dacă efectele acestora ar putea să
continue şi după momentul săvârşirii încălcării respective. De exemplu, uciderea ilicită sau o
lege privind exproprierea proprietăţilor îşi produc efectul într-un moment determinat. Astfel
încălcarea s-a ivit la momentul în care victima a fost ucisă sau când proprietatea a fost
expropriată, şi cu toate acestea efectele acestor încălcări ar putea să mai continue. În general,
astfel de consecinţe continuate au relevanță asupra scopului și întinderii reparaţiei, fără însă să
reprezinte o încălcare în prim plan (articolul 14).
Aceste distincţii pot de asemenea să aibă utilitate atunci când se pune problema
competenţei de jurisdicţie a unei instanţe în cauzele de răspundere. De exemplu, potrivit
Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului o reclamaţie poate fi formulată împotriva unui stat
parte numai dacă încălcarea s-a ivit după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru acel stat. Dar,
s-ar putea – în funcţie de cum este caracterizată o anumită conduită – ca o încălcare, care
iniţial a fost săvârşită de către un stat înainte ca acesta să devină parte, să continue ulterior şi,
ca urmare, aceasta să cadă sub jurisdicţia ratione temporis a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. De exemplu, circumstanţele din cauza Loizidou se conturau în preajma intervenţiei
turce în Cipru din anul 1974, adică înainte cu multă vreme ca Turcia să devină parte la
Convenţia Europeană. Însă, continua excludere a doamnei Loizidou de la accesul la
proprietăţile sale din nordul Turciei, chiar după această dată (a intrării în vigoare a Convenţiei
pentru Turcia), a permis Curţii să judece cauza pe fond.

3. Încălcarea obligațiilor internaționale având ca sursă un act compozit

Încălcarea unei obligații internaționale prin o serie de acte „calificate ca un întreg ca

fiind ilegale”, intervine atunci când conduita în cauză, legată de alte acte, este suficientă
pentru a fi calificată drept un act ilicit. Încălcarea se va întinde pe întreaga perioadă în care
actele sunt în continuare ilicite și se repetă(articolul 15). Actele compozite conduc la o
încălcare continuă a obligației internaționale.
Actele compozite care intră sub incidența articolului 15 se limitează la acele încălcări ale
obligațiilor care privesc un anumit ansamblu de conduite și nu acte individuale ca atare. Cu
alte cuvinte, acestea se concentrează asupra „unei serii de acte sau omisiuni definite în
ansamblu ca fiind ilicite”. Printre exemple, se numără obligațiile privind genocidul,
apartheidul sau crimele împotriva umanității, actele sistematice de discriminare rasială, actele
sistematice de discriminare interzise de un acord comercial etc. Unele dintre cele mai grave
fapte ilicite din dreptul internațional sunt definite în funcție de caracterul lor compozit.
Importanța acestor obligații în dreptul internațional justifică un tratament special în articolul
15 ARSIWA.
Chiar dacă are caracteristici speciale, interdicția genocidului, formulată în termeni
identici în Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid și în instrumentele
ulterioare, poate fi privită ca o ilustrare a unei obligații "compozite". Aceasta implică faptul că
entitatea responsabilă (inclusiv un Stat) a adoptat o politică sau practică sistematică. În
conformitate cu articolul II litera (a) din Convenție, primul caz de genocid este "uciderea
membrilor națiunii, etniei, rasei sau grupului religios" cu intenția de a distruge acel grup, în
totalitate sau parțial. Genocidul trebuie, de asemenea, să fie săvârșit cu intenția relevantă, care
vizează eliminarea fizică a grupului „ca atare”. Genocidul nu este comis decât după ce a
existat o acumulare de acte de ucidere, cauzatoare de prejudicii etc., comise cu respectiva
intenție relevantă, pentru a satisface definiția de la articolul II. Odată ce acest prag este depășit,
perioada de comitere se extinde pe întreaga perioada în care a fost comis oricare dintre acte,
iar orice individ responsabil pentru oricare dintre aceste acte va fi vinovat de comiterea
infracțiunii de genocid.
Utilitatea stabilirii existenței unui act compozit, din perspectiva dreptului internațional
al răspunderii, este extrem de importantă evidențiind întinderea în timp a încălcării unei
obligații internaționale concrete, statul fiind responsabil de o obligație internațională încălcată
pentru perioada în care este comisă seria de acte care constituie încălcarea. În cazurile în care
obligația în cauză nu exista la momentul
începutului comportamentului, dar a luat naștere ulterior, prima din seria acțiunilor sau
omisiunilor statului în sensul răspunderii statului va fi prima care are loc după ce obligația a
început să existe. Acest lucru nu trebuie să împiedice o instanță să ia în considerare și alte
situații anterioare, acțiuni sau omisiuni anterioare în alte scopuri (de exemplu, pentru a a stabili
o bază factuală pentru încălcările ulterioare sau pentru a furniza dovada intenției).

C. Circumstanţele care înlătură caracterul ilicit: apărările sau cauzele exoneratoare de

răspundere

În anumite situații, anumite circumstanțe ar putea justifica comiterea unui act care încalcă
o obligație internațională imputabilă unui stat și, chiar dacă nu influențează existența
respectivei obligații, ar putea să înlăture caracterul ilicit al încălcării. Ca urmare, asemenea
circumstanțe au natura unor apărări, sarcina probării existenței acestor circumstanțe revenind
statului care le invocă și încearcă astfel să evite răspunderea sa internațională.
În Proiectul Comisiei de Drept Internaţional aceste apărări sunt încadrate la secţiunea
intitulată „Circumstanţe care înlătură caracterul ilicit”, în cadrul capitolului V din partea I.
Capitolul V este un catalog de bază a regulilor ce au fost recunoscute în dreptul internaţional
ca justificând sau exonerând nerespectarea de către un stat a obligaţiilor sale internaţionale.
Enumerarea nu este, însă, limitativă. De asemenea, trebuie menţionat că nici una din
circumstanţele ce înlătură caracterul ilicit nu poate să acționeze pentru a justifica
încălcarea unei obligaţii peremptorii (articolul 26). De exemplu, nimeni nu poate invoca
starea de necesitate pentru a justifica invazia Belgiei aşa cum a făcut cancelarul von
Bethmann-Hollweg în faţa Reichstagului în 1914.

1. Consimţământul

Prima cauză, datorită naturii sale, este consimțământul. Consimţământul valabil exprimat
de către un stat în legătură cu săvârşirea unor acţiuni de către un alt stat, care altfel sunt
contrare cu obligaţiile sale internaţionale, înlătură caracterul ilicit al acelor acţiuni(articolul
20). Consimțământul dat pentru ca trupele străine să parcurgă teritoriul suveran al unui stat
este unul dintre cele mai obișnuite și simple cazuri. Această regulă este conformă cu rolul
consimţământului în relaţiile internaţionale. Astfel, un stat poate consimţi ca pe teritoriul său
să se desfăşoare acţiuni militare dar, în absenţa consimţământului său, acele acţiuni ar fi ilicite
potrivit Cartei Naţiunilor Unite. Mai sintetic, un stat poate consimţi la hotărâri judiciare străine
cu privire la persoane care sunt proprii săi cetăţeni sau la arestarea unor suspecţi pe teritoriul
său. Însă, consimţământul nu poate să joace mai departe vreun rol exonerator: un stat nu poate
să renunţe la aplicarea a ceea ce în dreptul naţional se numeşte regula mandatului (sau
reprezentativităţii) şi care în dreptul internaţional sunt numite reguli imperative. Astfel, un stat
nu poate consimţi (printr-un tratat sau în alt mod) şi nu poate legitima genocidul, aspect ce
reiese din formularea Comisiei de Drept Internaţional a apărării întemeiată pe consimţământ.
Consimţământul trebuie să fie „valabil”, pentru a avea efectele unei cauze de înlăturare a
caracterului ilicit. Chiar mai mult, consimţământul poate doar să înlăture caracterul ilicit cu
referire la un stat determinat care consimte. Dacă obligaţia încălcată este datorată concomitent
către mai multe state, caracterul licit al actului față de statul care consimte nu va exclude
caracterul ilicit cu referire la acele state care nu şi-au exprimat consimţământul.

2. Legitima apărare

Caracterul ilicit al unui act este înlăturat atunci când acesta reprezintă o măsură „legală” de
legitimă apărare, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite (articolul 21). Ca urmare, actul
trebuie să fie circumscris condițiilor foarte stricte ale legitimei apărări. Această condiție a
existenței legitimei apărări este evaluată, în principiu, din perspectiva dreptului la utilizarea
forței(ius ad bellum) sau, uneori, doar a Cartei ONU. Este important să privim această cauză
dintr-o perspectivă practică, în sensul că existența legitimei apărări nu va înlătura caracterul
ilicit al altor încălcări ivite în contextul luării măsurii de auto-apărare: răspunderea
internațională se va angaja pentru orice încălcare a dreptului războiului(ius in bello) sau orice
încălcare a drepturilor omului cu caracter absolut.
O distincție importantă, este că legitima apărare, poate fi invocată și pe timp de pace și în
perioadă de război, după cum ne referim la ipoteza amenințării cu forța sau la aceea a utilizării
forței. Acest aspect a fost implicit recunoscut de Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul
consultativ cu privire la legalitatea folosirii sau ameninţării cu folosirea armelor nucleare,
atunci când aceasta a făcut distincţie între limitările per se privind utilizarea forţei, indiferent
de circumstanţe – altfel spus, „obligaţiile de limitare absolută” – şi situaţiile în care anumite
limitări ce sunt obligatorii pe timp de pace, ar putea fi depăşite de către un stat atunci când se
confruntă cu o ameninţare iminentă care îi impune să răspundă acelei ameninţări, fiind astfel
în legitimă apărare.

3. Contramăsurile

În conformitate cu articolul 22, caracterul ilicit al actului unui Stat, care nu este în
conformitate cu o obligație internațională față de un alt Stat, este înlăturat în măsura și dacă
acel act constituie o contramăsură luată împotriva Statului față de care se datorează obligația
internațională, în conformitate cu Capitolul II al Părții a treia. Regula a fost afirmată de Curtea
Internaţională de Justiţie în cauza Proiectul Gabčikovo-Nagymaros: contramăsurile luate de
către un stat ca răspuns la un act internaţional ilicit săvârşit de un alt stat nu sunt acte ilicite, ci
sunt recunoscute ca mijloace licite de autoapărare atât timp cât există anumite circumstanţe.
Contramăsurile sunt descrise în Articole şi ele pot lua doar forma suspendării executării de
către un stat a obligaţiilor sale internaţionale. Contramăsurile se deosebesc de actele de
retorsiune care, fiind prin definiţie acte ce nu constituie încălcări ale obligaţiilor statului, nu
pot să cauzeze răspunderea statului şi, de aceea, nu trebuie să fie justificate. Anumite obligaţii,
cum este aceea de abţinere de la utilizarea forţei, sau acele obligaţii cu caracter umanitar ce
interzic represaliile, sau cele rezultate din alte reguli imperative nu pot fi suspendate pe calea
contramăsurilor.

4. Forţa majoră

Asemănător cu majoritatea sistemelor de drept, dreptul internaţional nu stabileşte vreo

răspundere acolo unde neexecutarea unei obligaţii se datorează în întregime unor împrejurări
independente de voinţa statului, aflate în afara controlului său. O asemenea apărare în mod
evident are nevoie de o evidenţiere foarte precisă, iar formularea articolului 23(1) din Articole
prevede că forţa majoră constituie o apărare numai atunci când „survenirea unei forţe
irezistibile sau a unui eveniment irezistibil sau neprevăzut, în afara controlului unui stat, face
practic imposibilă în asemenea circumstanţe să fie executată obligaţia”. Adesea este dificil de
probat existența forței majore, deoarece nu este suficient să se probeze că executarea obligației
a devenit extrem de dificil de realizat. Apărarea pe motiv de forţă majoră este ulterior
conturată prin limitările stabilite la articolul 23(2), care prevede că forţa majoră nu poate fi
invocată dacă situaţia „este cauzată, fie singură fie combinat cu alţi factori, datorită
conduitei statului care o invocă”, sau dacă evaluând situaţia, statul şi-a asumat forţa
majoră ca pe un risc, al situaţiei ce intervine.
 În zilele noastre, una dintre cele mai disputate cauze privite din perspectiva forței majore
ar fi legată de existența Pandemiei Covid-19. Spre exemplu, stabilirea de controale privind
vaccinarea la frontierele statelor membre UE sau impunerea unor certificate „verzi” poate fi
privită ca o încălcare a obligațiilor stabilite prin tratate internaționale, specifice Uniunii
Europene. Variantele de încălcare sunt multiple și nu este cazul să intrăm în amănunte, dar
diferitele valuri de Pandemie, de la caz la caz, pot conduce la încălcări de tratate și pot fi
scuzate(fără ca aceasta să însemne și că sunt îndeplinite condițiile forței majore!) cu titlu de
forță majoră. Deopotrivă, Pandemia poate prinde valențele unei stări de pericol sau de
necesitate.

5. Starea de pericol şi starea de necesitate

Cele două împrejurări (pericol şi necesitate) au foarte multe în comun prin faptul că
ambele exonerează conduita care, altfel, ar avea caracter ilicit, întemeindu-se pe circumstanţe
extreme. Potrivit articolului 24, starea de pericol operează în aşa fel încât să dezbrace conduita
de caracterul ilicit, atunci când autorul actului „nu a avut nici o altă cale potrivită… pentru a
salva viaţa autorului actului sau vieţile altor persoane care au fost aflate în grija autorului”.
În cealaltă situaţie, starea de necesitate operează ca şi cauză exoneratoare, dacă această
conduită a fost adoptată de către un stat fiindcă „este singurul mijloc pentru acel stat de a
salva un interes fundamental ameninţat de un pericol serios şi iminent”. Starea de necesitate
şi cea de pericol trebuie deosebite de forţa majoră prin aceea că încălcarea obligaţiei în
cauză este teoretic posibil de evitat, deşi absoluta conformitate a statului cu obligaţiile sale
internaţionale nu este cerută. Fundamentarea stării de pericol și a stării de necesitate drept
cauze de înlăturare a caracterului ilicit al unui act se întemeiază pe ideea că unui stat nu i se
pretinde să sacrifice vieţi omeneşti sau să suporte pagube incomensurabile şi să-şi prejudicieze
interesele numai pentru a executa obligaţiile sale internaţionale.
Posibilitatea unui abuz este evidentă, îndeosebi atunci când este vorba de invocarea stării
de necesitate, motiv pentru care în Articole ambele circumstanţe sunt foarte exact precizate.
Ca urmare, invocarea (întemeierea unei cereri pe acest motiv) acestora este inadmisibilă dacă
statul a contribuit într-un anumit mod la crearea situaţiei pe care o invocă drept scuză. În
plus, statul ce o invocă poate să se apere pe acest motiv doar atunci când conduita sa nu este
nejustificat de oneroasă pentru alte state. Justificarea, având ca motivaţie starea de pericol nu
este întemeiată dacă actul în cauză „este de natură să creeze un pericol comparabil sau mai
mare” [articolul 24(2)(b)]. De asemenea, invocarea de către un stat a stării de necesitate este
inadmisibilă dacă acţiunea „ar primejdui grav un interes fundamental a statului sau statelor
faţă de care obligaţia este datorată, sau un interes al comunităţii internaţionale privită ca
un întreg” [articolul 25(1)(b)].
Chiar dacă este înlăturat caracterul ilicit al actului, urmările nefaste rămân produse
asupra unui stat sau mai multora şi trebuie reparate. De aceea statul ce invocă o cauză de
exonerare va trebui să plătească compensaţii pentru orice pierdere materială cauzată statului
sau statelor în favoarea cărora obligaţia încălcată fusese stabilită [articolul 27(b)]. Cu toate
acestea, odată stabilită existența stării de pericol sau de necesitate, titlul cu care se plătesc
respectivele compensații este executare a obligației datorate, iar nu cu titlu de angajare a
răspunderii internaționale.
Un exemplu simplu de situație în care intervine starea de pericol este atunci când o
aeronavă este obligată să intre pe teritoriul altui stat în absența unor autorizări prealabile,
datorită unor defecțiuni mecanice neprevăzute sau datorită condițiilor meteo. Pe de altă parte,
starea de necesitate este rar acceptată, deoarece presupune din start existența unui conflict
ireconciliabil între interesul fundamental al unui stat pe de o parte și obligațiile sale
internaționale, pe de altă parte. Starea de necesitate nu poate fi invocată dacă obligațiile
internaționale exclud acest lucru, cu este cazul dreptului războiului sau conflictelor armate.

6. Consecinţele invocării circumstanţelor ce înlătură caracterul ilicit

Potrivit articolului 26, nicio circumstanță dintre cele prevăzute de articolele 20-25 nu
permite statelor să încalce o normă de ius cogens a dreptului internațional, cum sunt interdicția
genocidului, a sclaviei, agresiunea sau crimele împotriva umanității. În plus, chiar dacă
ilegalitatea unui act poate fi înlăturată în dreptul internaţional, cu aceasta nu se epuizează
problematica răspunderii. În primul rând, ilegalitatea unui act poate fi înlăturată numai atât
timp cât circumstanţele ce înlătură caracterul ilicit continuă să existe. Altfel spus, de la
momentul încetării cricumstanțelor care înlătură caracterul ilicit, statul trebuie să se
conformeze obligației internaționale încălcate anterior, cu excepția situației în care obligația
internațională s-a stins până atunci. De exemplu, dacă statul A ia măsuri pentru a răspunde
încălcării de către statul B a obligaţiilor datorate statului A, iar statul B reia executarea
obligaţiilor sale, atunci statul A trebuie să înceteze contramăsurile. Dacă nu procedează astfel,
statului A îi va reveni răspunderea pentru prejudiciile datorate contramăsurilor luate în
perioada în care acestea nu mai erau justificate [articolul 27(a)]. În al doilea rând, efectul de
încetare (temporară) este mai degrabă relativ, decât general, deoarece este evident că se vor
lua contramăsuri relativ la conduita ilicită a altui stat şi că măsurile de răspuns nu pot avea un
caracter erga omnes. În anumite circumstanţe, statul ce a comis un act care în mod normal are
un caracter ilicit, nu va fi în mod necesar absolvit de la acordarea anumitor compensaţii dacă a
prejudiciat prin contramăsurile luate alte state terţe. În orice caz, de principiu, chiar și atunci
când o circumstanță înlătură caracterul ilicit al unui act, compensațiile se vor datora pentru
prejudiciile materiale generate [articolul 27(b)]; totuși, în acest din urmă caz aceste prejudicii
și compensații corespunzătoare nu vor fi stabilite în temeiul ARSIWA ci pe baza unui acord
internațional.

V. CONŢINUTUL RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE

După comiterea unui act internaţional ilicit, se nasc de drept anumite obligaţii secundare,
care alcătuiesc un nou raport juridic: raportul juridic de răspundere Acestea sunt stabilite în
capitolul I din partea II, la articolele 29-33 din ARSIWA. Articolul 30 stabileşte două categorii
principale, obligaţiile de reparare și obligații de încetare. Cu toate acestea, esența răspunderii
este obligația de reparare, cu atât mai mult cu cât adesea încălcarea este instantanee și nu are
continuitate. Pe de altă parte, în mod necesar, atunci când încălcarea are un caracter continuu
este evident că prima cerință a statului lezat este de a solicita încetarea. În funcție de
circumstanțe, încetarea actului echivalează cu repararea sau oferirea unor garanții adecvate de
nerepetare a încălcării poate echivala cu o formă de reparare; spre exemplu, în cazul ocupării
ilegale a unui teritoriu, încetarea actului ilegal înseamnă restituirea acestuia, respectiv, atunci
când statul responsabil promite că adoptă o legislație specifică menită să împiedice repetarea
poate să echivaleze cu o satisfacție oferită ca formă de reparație.

Încetarea și nerepetarea actului

Potrivit articolului 30, Statul responsabil pentru actul internațional ilicit, are obligația (a)
de a pune capăt actului, dacă acesta continuă, și (b) să ofere garanții și asigurări adecvate de
nerepetare, atunci când se impune aceasta datorită circumstanțelor. Problemele de răspundere
a statelor nu se referă numai la obţinerea unor compensaţii pentru fapte petrecute în trecut.
Acestea sunt strâns legate de restaurarea raporturilor juridice care au fost destabilizate sau
primejduite prin încălcare – adică se urmăreşte reluarea executării obligaţiilor încălcate. Acest
aspect este îndeosebi evident în cazul unei încălcări concrete ce nu a cauzat prin ea însăşi nici
un prejudiciu substanţial sau vreo pagubă, însă pericolul repetării acesteia este o sursă de
insecuritate juridică. Asemenea obligaţii se evidenţiază îndeosebi în materia protecţiei
ambasadelor sau a protecţiei mediului înconjurător. În acest context, dar şi în altele, regulile
relevante operează pentru a garanta desfăşurarea relaţiilor sau a unor situaţii de o valoare
deosebită şi perpetuă. Analogia cu un contract, ce a încetat relativ uşor şi a fost înlocuit cu un
alt contract încheiat cu o altă persoană, nu este o analogie foarte potrivită şi, în acelaşi timp, nu
este folositoare atunci când ne referim la contextul relaţiilor stabilite exclusiv între state, cu
atât mai mult într-un domeniu în care obligaţiile juridice îşi justifică existenţa prin faptul că
protejează interese de o valoare inestimabilă, înlăturând caracterul sinalagmatic. De aceea,
faptul că statul răspunzător este legat de obligaţia de reparare datorită unei încălcări cauzate de
el, nu înseamnă că acest stat poate nesocoti pe viitor obligaţiile sale, adoptând o conduită de
„cumpărare” a unei căi aflate în afara legii. Atunci când o obligaţie este încălcată, aceasta nu
dispare prin realizarea unei consimţiri. Obligaţia continuă să lege statul răspunzător şi, de
aceea, acest stat rămâne obligat să execute obligaţia încălcată anterior (articolul 29). Ca un
corolar, în cazul unui act continuat prin care sunt încălcate obligaţii internaţionale, statul
răspunzător se găseşte sub obligaţia de a pune definitiv capăt acelui act [articolul 30(a)]. Într-
adevăr, în anumite circumstanţe statului răspunzător îi va fi reveni obligaţia să ofere statului
lezat asigurări şi garanţii adecvate că nu va repeta actul în cauză [articolul 30(b)].
Aspectul menţionat mai sus a fost reţinut de Curtea Internaţională de Justiţie în cauza
LaGrand referitoare la nerespectarea de către Statele Unite a obligaţiilor de notificare
consulară prevăzute de articolul 36 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare.
Motivul principal al plângerii efectuate de Germania a constat în neefectuarea notificării
referitoare la moartea a doi deţinuţi care nu aveau nici o altă legătură cu Germania în afara
cetăţeniei lor. Exista un interes crescut ca Statele Unite să respecte pe viitor obligaţiile ce
rezultau din Convenţia privind relaţiile consulare. Într-adevăr, Statele Unite au acceptat acest
punct de vedere şi au adoptat în detaliu măsuri pentru ca să asigure pe viitor respectarea
Convenţiei. În consecinţă Curtea a reţinut că: „angajamentul exprimat de Statele Unite pentru
a asigura implementarea unor măsuri speciale adoptate pentru executarea obligaţiilor sale
potrivit articolului 36, paragraful 1(b), trebuie văzute ca fiind o formă de acceptare a cererii
Germaniei de a fi asigurată că actul amintit nu se va mai repeta”.

Reparația

Așa cum aminteam, principiul reparării pagubei, prevăzut de articolul 31, este esențial.
Statul responsabil are obligația de a „repara integral prejudiciul cauzat de actul internațional
ilicit”. Prejudiciul include „orice pagubă, materială sau morală”, cauzată de actul ilicit.
 Problemele legate de reparaţie se nasc, de asemenea, îndeosebi atunci când s-a ivit o
pagubă sau un prejudiciu actual şi, potrivit dreptului internaţional, statul răspunzător este
obligat să procedeze la repararea completă a consecinţelor încălcării comise de el, prevăzându-
se că această reparare nu trebuie să fie parţială sau indirectă. Legătura strânsă dintre
încălcare şi reparare este evidenţiată clar, de exemplu, în Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, care menţionează că printre disputele juridice care cad în jurisdicţia Curţii se numără:
(c) existenţa oricărui fapt care, dacă este constatat, constituie o încălcare a unei obligaţii
internaţionale; (d) natura sau întinderea reparaţiei ce trebuie efectuată pentru încălcarea unei
obligaţii internaţionale.
Această legătură a fost subliniată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cauza
Fabrică la Chorzów, subliniere ce a rămas clasică: „Există un principiu de drept
internaţional potrivit căruia o încălcare a unui angajament implică obligaţia de reparaţie
realizată într-o formă adecvată. De aceea, reparaţia este un complement indispensabil a
eşuării aplicării unei convenţii şi, ca urmare, nu există nici o necesitate de a fi consacrată
această regulă chiar în convenţia încălcată. Deosebirile privitoare la reparaţii, care sunt
datorate în urma faptului că a fost nerespectată convenţia, sunt consecinţa deosebirilor
referitoare la modalităţile prin care nu s-a respectat o convenţie şi modalităţile diferite de
aplicare a unei convenţii faţă de o alta”. Ca urmare, nu este nevoie de un mandat special
acordat unui tribunal sau unei instanţe internaţionale pentru a acorda reparaţii, singura condiţie
fiind ca aceste tribunale să aibă competenţă în materia relaţiilor dintre părţi. O dispută
referitoare la interpretarea sau aplicarea unui tratat presupune prin ea însăşi şi o dispută
referitoare la consecinţele încălcării acelui tratat şi, ca urmare, referitoare şi la formele şi
întinderea reparaţiilor.
O situație specială este atunci când încălcarea în cauză constituie o gravă încălcare a unei
obligaţii născute dintr-o normă imperativă a dreptului internaţional general, deoarece potrivit
articolului 41, se vor naşte anumite consecinţe accesorii specifice, pentru toate celelalte state.
Într-o astfel de situație, regula este că aceste state au obligaţia de a nu recunoaşte legalitatea
situaţiei create sau, uneori, obligaţia de a acorda ajutor sau asistenţă statului sau statelor lezate.

Formele de reparație

Articolele 34-39 ARSIWA dezvoltă principiul general de reparare completă a

prejudiciului, statuat de articolul 31, reglementându-se cele trei forme ale sale, legătura dintre
acestea, dobânzile și efectul oricărei contribuții la prejudiciu generate de statul lezat.
Cele trei forme ale reparației sunt restituirea, compensația și satisfacția. Niciuna dintre
acestea nu este neapărat exclusivă, astfel că un prejudiciu poate fi reparat uneori prin mai
multe forme. Uneori chiar se impune instituirea tuturor celor trei forme. Un exemplu de
referință îl reprezintă situația invaziei și ocupării Kuweitului de către Irak, pe data de 2 august
1990, ocupația durând aproximativ 7 luni de zile; fiind un act ilegal, răspunderea
internațională a Irakului a presupus adoptarea tuturor celor trei forme de răspundere: restituirea
proprietăților și a persoanelor arestate, compensații pentru suferințele produse persoanelor
fizice și pentru pierderile materiale suferite, precum și recunoașterea de către Irak a
caracterului ilicit al actului săvârșit.
Fiecare formă de reparație trebuie să fie proporțională cu prejudiciul suferit. Reparațiile
pentru confiscările ilegale ale proprietăților pot, de asemenea, să necesite atât instituirea
restituirii(când este posibilă) precum și compensații pentru pierderea folosinței și a pagubelor
materiale, chiar dacă statele lezate pot alege doar acordarea de compensații.

Restituirea

Principiul subliniat este că reparaţia trebuie să şteargă complet consecinţele violării,

punând părţile pe cât este posibil în aceeaşi poziţie în care acestea ar fi fost dacă nu s-ar fi
petrecut încălcarea. Altfel spus, reparația trebuie, dacă este posibil, să restabilească un status
quo ante. Pentru acest motiv, prima formă de reparație este restituirea, deoarece aceasta prin
natura ei reprezintă o metodă cel puțin logică. Nu este, însă, întotdeauna posibilă sau eficientă,
motiv pentru care articolul 35 ARSIWA stabilește două condiții pentru a se acorda restituirea:
1. aceasta să fie posibilă din punct de vedere material; 2. aceasta să nu implice o sarcină
exagerată față de beneficiul care decurge din restituire în raport cu varianta despăgubirii.
Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie în cauza Fabrică la Chorzów a evidențiat
întregul mecanism al reparației, dar și locul și rolul fiecărei forme: „Principiul fundamental
conţinut în sfera noţiunii de act ilegal – principiu ce pare a fi fost statuat de practica
internaţională şi îndeosebi de deciziile tribunalelor arbitrale – este că reparaţia trebuie, pe
cât posibil, să şteargă toate urmările actului ilicit şi să restabilească situaţia care, foarte
probabil, ar fi existat dacă actul nu ar fi fost săvârşit. Restituirea fără compensaţii băneşti, iar
dacă nu este posibil acest lucru, plata unei sume corespunzătoare valorii pe care ar avea-o
restituirea; acordarea, dacă este necesară, a unor daune pentru pierderea suportată, care nu
sunt acoperite prin restituire sau prin compensaţiile echivalente – acestea sunt principiile
care servesc la determinarea sferei compensaţiilor datorate pentru comiterea unui act contrar
dreptului internaţional”.
Jurisprudența instanțelor și tribunalelor reflectă, cel puţin teoretic, faptul că dreptul
internaţional pune restituirea pe primul loc în categoria formelor de reparaţie. Doar atunci
când restituirea nu este posibilă, ea va fi substituită de alte forme. O asemenea abordare nu are
nimic în comun cu sistemul de common law, unde sumele în bani sunt formele de reparaţie
specifice şi măsura tuturor lucrurilor, în timp ce restituirea reprezintă o formă mai degrabă
istorică şi care apare doar cu titlu excepţional. În practică însă, cele două sisteme de abordare
tind să conveargă – pe de o parte, restituirea se pare că nu se întâlneşte frecvent, nefiind
posibilă, sau nu poate să intervină decât într-o formă aproximativă, iar pe de altă parte, în
tradiţia common law începe să se lărgească sfera acordării unor remedii non-pecuniare. Cu
toate acestea, deoarece în general forma de reparație depinde de cerința statului lezat, nu există
vreo obligație automată în privința formei de reparație.

Compensația

Forma de reparație întâlnită cel mai des este compensația, cunoscută în limba română și
sub o altă denumire, anume despăgubirea. Aceasta se poate acorda laolaltă cu restituirea sau cu
satisfacția, ori cu ambele. Potrivit articolului 36, ori de câte ori restituirea nu este suficientă
pentru a realiza complet repararea prejudiciului cauzat.
Despăgubirile se pot datora pentru prejudiciile cauzate însuși statului, ori proprietății sale
sau oficialilor săi, pentru prejudiciile aduse naționalilor unui stat, indiferent că vorbim de
persoane fizice sau de entități juridice.
Exigenţa de bază a compensaţiilor este că acestea trebuie să acopere orice „prejudiciu
cuantificabil financiar” ce decurge din încălcare (articolul 36). În numeroase situaţii
(îndeosebi cele ce implică pierderea unei vieţi, pierderea unei oportunităţi sau o lezare
morală), operaţiunea de cuantificare este aproximativă şi chiar arbitrară. Dimpotrivă, în
cauzele ce implică pierderea proprietăţii (de exemplu, exproprierea) existând o piaţă a
proprietăţilor aceasta va oferi un ghid de evaluare foarte bun. În plus, se pot ivi probleme cum
sunt pierderea profiturilor, iar în această materie regula generală este foarte clară, în sensul că
aceste pierderi trebuie compensate. Compensaţia poate fi suplimentată de dobândă (incluzând,
dacă este necesar, şi dobânzi capitalizate). După anumite ezitări, Comisia de Drept
Internaţional a decis să analizeze problema dobânzilor într-un articol separat: articolul 38.
Compensațiile se vor evalua în scopul de a se ajunge la un rezultat acceptabil și echitabil.
O regulă metodologică pentru evaluare este să se stabilească și să se acorde despăgubiri pentru
prejudiciul real, însă este posibil ca părțile să fi stabilit alte reguli, cum ar fi acordarea de
compensații punitive, acesta fiind un caz de excepție. Evaluarea presupune în special analiza
naturii obligației încălcate și a conduitei statului în raport cu respectiva încălcare.
Un aspect practic constă în aceea că, uneori, pe calea tratatelor internaționale sau a unor
mecanisme jurisdicționale, compensațiile se pot acorda chiar și atunci când nu există un
prejudiciu propriu-zis ori nu au fost cerute expres, ori să se acorde cu titlu de ex gratia. Un
exemplu clasic este compensația ex gratia acordată de către un stat victimelor în sensul
Convenției europene a drepturilor omului, atunci când cererea individuală este găsită aparent
admisibilă de forul Curții europene și se ajunge la un acord în acest sens, pentru a nu se
parcurge fazele jurisdicționale ulterioare.

Satisfacția

Ori de câte ori, restituirea și despăgubirea nu sunt suficiente pentru a repara complet
prejudiciul cauzat, satisfacția va fi căutată ca o formă de întregire a reparației. Satisfacția poate
să constea într-o recunoaștere a încălcării obligației internaționale, în exprimarea unor regrete
față de situația de referință, într-o scuză formală sau orice altă modalitate adecvată. Potrivit
articolului 37, satisfacția nu poate nici disproporționată față de prejudiciul propriu-zis și nici
nu poate fi umilitoare. Există anumite linii directoare atunci când se pune problema acordării
satisfacției.
În esență, trebuie să ținem cont că spre deosebire de restituire sau despăgubire, satisfacția
intervine pentru a repara de cele mai multe ori un prejudiciu datorat faptului că fiecare cauză
are un element simbolic. Reclamantul (un stat sau o altă entitate) poate să caute mai degrabă
satisfacție decât compensare, iar acest aspect este evidenţiat în dreptul internaţional prin
reparaţia ce poate lua forme extrem de variate. Potrivit articolului 37(2) din Articole,
satisfacţia „poate să constea în recunoaşterea încălcării, exprimarea de scuze, sau de regrete
sau alte modalităţi asemănătoare”. În numeroase cauze aflate pe rolul instanţelor sau
tribunalelor, constatarea încălcării de către o autoritate va fi considerată o satisfacţie suficientă.
Un exemplu relevant îl reprezintă pretenţia Albaniei în cauza Strâmtoarea Corfu.
Recunoaşterea de către Curtea Internaţională de Justiţie a faptului că Regatul Unit al Marii
Britanii a încălcat suveranitatea Albaniei desfășurând operaţiuni de curăţare a minelor în apele
teritoriale albaneze, a fost suficientă. Asemănător este cazul unui număr impresionant de
situaţii judecate în materia drepturilor omului, incluzând uneori şi acordarea anumitor remedii
mai substanţiale dacă această acordare era întemeiată.
De asemenea, privind dintr-o altă perspectivă a logicii, satisfacția ar trebui căutată pentru
acele prejudicii care nu pot fi evaluate financiar. Printre exemple se numără insulta adresată cu
privire la simbolurile unui stat, cum ar fi steagul, ori încălcarea suveranității sau relele
tratamente aplicate diplomaților unui stat. Modalitățile satisfacției, altele decât cele expres
prevăzute, pot să constea în luarea de măsuri disciplinare sau declanșarea unor proceduri
penale împotriva autorilor care au contribuit la respectiva încălcare, ori solicitarea acordării
unei despăgubiri simbolice. Comparativ, în dreptul intern al unor state, cum este și cazul
României, reparația simbolică prin echivalent bănesc este catalogată în categoria
despăgubirilor morale, nefiind o formă de reparație distinctă, precum satisfacția; spre exemplu,
în cauza Rotaru împotriva României, prin cererea de revizuire adresată de reclamant Curții de
Apel București, s-a solicitat acordarea de despăgubiri morale în valoare de 1 leu. Este evident
că nicio sumă n-ar fi putut recupera anii de închisoare petrecuți de reclamant datorită unor
motive exclusiv politice și nici repercursiunile de peste jumătate de secol pe care le suferise
„gratuit” în virtutea unor informații greșite și defăimătoare culese de serviciile de informații.
Ca urmare, suma de 1 leu solicitată nu poate servi decât unei satisfacții simbolice. Pe de altă
parte, este foarte adevărat că în fața Curții europene reclamantul a fost despăgubit financiar
consistent.

Alte consecințe și aspecte practice ale răspunderii internaționale: atitudinea statului lezat şi a
celorlalte state

Se consideră că răspunderea internaţională ia naştere direct în baza legii internaționale cu

ocazia săvârşirii unei încălcări. Din motive practice, însă, răspunderea trebuie invocată de
cineva anume. Ea poate fi invocată de către statul lezat sau de către o altă parte, sau posibil
de către un stat terţ atunci când urmările încălcării privesc „ordinea publică internațională”.
Partea III din Articole reglementează câteva probleme importante în acest domeniu, dar nu
într-un mod exclusiv, limitativ. În timp ce se admite că răspunderea statului poate fi invocată
de către partea lezată, chiar dacă nu este un stat (de exemplu, de către un aplicant individual la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului), articolul 33(2) lasă problema invocării de către o
persoană sau o altă entitate. Obiectul părţii a III-a este totuşi mai limitat decât cel al părţii a I-a
şi a părţii a II-a din Articole, care se referă la condiţiile şi la consecinţele tuturor încălcărilor
dreptului internaţional de către un stat în materia răspunderii, în timp ce partea III se referă
doar la invocarea răspunderii de către un stat în opoziţie cu alt stat sau alte state. Chiar şi aşa,
obiectul părţii a III-a este unul destul de larg şi destul de controversat. De la ce moment va fi
considerat un stat drept stat prejudiciat, potrivit dreptului internaţional? Dacă nu este lezat într-
o manieră individuală, până în ce limită ar putea acesta să solicite remedierea încălcării,
inclusiv dacă se poate întrezări posibilitatea adoptării de contramăsuri în cazul în care nu sunt
acordate remedii? Dat fiind faptul că dreptul internaţional nu include doar obligaţii bilaterale
analoage cu contractele sau delictele din sistemele de drept interne, ci include de asemenea
obligaţii prin care se intenţionează protecţia intereselor vitale omeneşti într-o manieră generică
(de exemplu, pacea şi securitatea, mediul, dezvoltarea continuă), problemele consacrate în
partea a III-a sunt de o importanţă extremă.
 Acestea sunt în principal consacrate în cadrul a două articole. Astfel, articolul 42 defineşte
în termeni destul de exacți conceptul de „stat lezat”, fiind într-un consens aproximativ cu
articolul 60(2) al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor. De asemenea, articolul 48
consacră invocarea răspunderii în domeniul intereselor colective, îndeosebi în ce priveşte
obligaţiile datorate comunităţii internaţionale în ansamblul ei, consacrându-se constatările
Curţii Internaţionale de Justiţie din cauza Barcelona Traction. Prima din categorii acoperă
încălcarea unei obligaţii datorate individual unui stat. De asemenea, calificarea ca „stat lezat”
este întemeiată şi în situaţiile încălcării unor obligaţii multilaterale, când statele au fost
„concret afectate” sau obligaţiile au un caracter indivizibil, astfel încât încălcarea afectează
deplinătatea drepturilor sau executarea obligaţiei către toate statele vizate. Există o deosebire
în ce priveşte „alte state” îndreptăţite să invoce răspunderea, problemă menţionată la
articolul 48(1): „Orice stat, altul decât statul lezat este îndreptăţit să invoce răspunderea altui
stat…dacă: (a) obligaţia încălcată este datorată unui grup de state incluzând şi acel stat, şi s-
a stabilit în scopul protecţiei unui interes colectiv al unui grup; sau (b) obligaţia încălcată
este datorată comunităţii internaţionale în ansamblul său”.
Articolul 48(a) reia distincţia efectuată de Curtea Internaţională de Justiţie în cauza
Barcelona Traction între obligaţii „bilaterale” şi obligaţii datorate comunităţii
internaţionale în ansamblul ei (denumite uneori, obligaţii erga omnes). În situaţia acestora
din urmă, ele „privesc toate statele, prin natura lor proprie. Din punctul de vedere al
importanţei drepturilor implicate, toate statele sunt ţinute să aibă un interes legal de a le
proteja…” - a arătat Curtea. Mai mult, în 1970, Curtea a oferit un număr de exemple a unor
astfel de obligaţii erga omnes, incluzând interdicţia actului de agresiune şi de genocid şi
„principiile şi regulile fundamentale privitoare la drepturile esenţiale ale persoanelor umane,
incluzând protecţia împotriva sclaviei şi împotriva discriminării”. De atunci, Curtea a mai
recunoscut dreptul la autodeterminare ca fiind inclus în aceeaşi categorie.
Articolul 48(b) priveşte problema obligaţiilor datorate unui grup de state atunci când în
cazul unei încălcări nu există nici un stat lezat în mod individual, în sensul articolului 42.
Exemple de asemenea obligaţii sunt normele privind drepturile omului şi anumite norme
referitoare la protecţia mediului. Beneficiarii unor asemenea obligaţii sunt atât indivizii în
prima situaţie, cât şi un grup de state luat ca întreg, în situaţia din urmă.
În cazul încălcării uneia sau alteia din categoriile de obligaţii menţionate, statele terţe pot
solicita încetarea actului şi garanţii şi asigurări împotriva repetării actului, precum şi
executarea obligaţiei de reparare în favoarea fie a statului lezat, fie a beneficiarilor obligaţiei
încălcate.
Partea a III-a a Articolelor continuă prin luarea în considerare a unor chestiuni precum sunt
urmările invocării răspunderii de către un stat împotriva unuia sau mai multor state,
împrejurările în care o renunţare sau o întârziere din partea unui stat poate avea ca efect
pierderea de către acel stat a dreptului de a invoca răspunderea, precum şi problema invocării
luării de contramăsuri ca răspuns la un act ilicit internaţional care a rămas nereparat,
neîndreptat sau neremediat.

Privire succintă asupra Uniunii Europene

Pentru că România este stat membru al Uniunii Europene este firesc să redăm câteva
problematici relevante în legătură cu răspunderea internațională, problematici asupra cărora
trebuie reflectat pe viitor. Acest aspect are legătură cu capitolul final, următor, în sensul că va
conduce doar la unele chestiuni de viitor.
Iată câteva întrebări: Uniunea Europeană acționând ca un actor statal și ca o organizație
internațională, deopotrivă, se supune regulilor ARSIWA? Aplică aceste reguli? Atunci când
este vorba de aplicarea răspunderii în raport cu Uniunea Europeană, care va fi legătura juridică
asupra Statelor membre ale UE? Există vreo practică jurisdicțională sau legislație în legătură
cu răspunderea Uniunii Europene?
O cauză interesantă pentru evidențierea problematicilor amintite este aceea privind
calitatea procesuală a Venezuelei în raport cu măsurile restrictive adoptate de UE, dar și natura
acestor măsuri. Iată o descriere succintă a situației.
În 2017, Consiliul Uniunii Europene a adoptat măsuri restrictive împotriva Venezuelei,
având în vedere deteriorarea democrației, a statului de drept și a drepturilor omului în această
țară. Articolele 2, 3, 6 și 7 din Regulamentul 2017/2063 stabilesc, printre altele, o interdicție
de vânzare sau de furnizare a echipamentelor militare și a tehnologiei conexe care ar putea fi
utilizate pentru represiune internă către orice persoană fizică sau juridică, entitate sau
organism din Venezuela, precum și interdicția de a furniza anumite servicii tehnice, de
brokeraj sau financiare legate de furnizarea de astfel de echipamente acelor persoane sau
entități din Venezuela.
Ce aspecte ale dreptului internațional al răspunderii observăm aici? Iată câteva: care
este capacitatea UE de a interveni într-o situație de răspundere internațională a unui Stat?
Observăm că se recurge la aplicarea de sancțiuni împotriva unui subiect de drept internațional,
în speță Venezuela, de către o entitate prea puțin reflectată de ARSIWA, adică Uniunea
Europeană; aceasta înseamnă că dreptul răspunderii internaționale a statelor și inclusiv
ARSIWA, trebuie să recunoască ca regulă progresivă capacitatea unor organizații
internaționale(altele decât ONU) de a aplica sancțiuni internaționale a căror fundament pare să
fie angajarea răspunderii internaționale.
 Ulterior, în 2018, Venezuela a introdus o acțiune în anulare a Regulamentului
2017/2063, a Deciziei 2018/1656 și a Regulamentului de punere în aplicare 2018/1653, prin
care Consiliul UE a extins măsurile restrictive adoptate. Prin hotărârea din 20 septembrie
2019, Tribunalul Uniunii Europene a respins această acțiune ca inadmisibilă, pentru motivul că
legalitatea situației juridice a Venezuelei nu este afectată în mod direct de actele normative
contestate(regulile concrete invocate în cauză).
Ce aspecte ale dreptului internațional al răspunderii pot fi observate? În concret,
Venezuela, stat independent, încearcă să se opună unor sancțiuni internaționale specifice
dreptului răspunderii statelor, prin accesarea unor căi jurisdicționale „interne”, aspect care este
specific în relația dintre state! Argumentul de respingere a acțiunii de către Tribunalul UE este
extrem de firav și se pare că este chiar tendențios, încercând să evite contenciosul de drept
internațional public prin argumente care țin exclusiv de filozofia construcției juridice europene
interne. Ori, nici când este vorba de răspundere nici când este vorba de executarea unui tratat
internațional valabil încheiat, „legea internă” nu poate fi opusă ca motiv de nerespectare a unei
obligații internaționale.
Rezultatul inițial cu privire la admisiblitatea/inadmisibilitatea acțiunii Venezuelei la dat
Curtea de Justiție în recursul formulat împotriva primei decizii a Tribunalului UE: Curtea de
Justiție, în fața căreia Venezuela a formulat un recurs, se pronunță cu privire la aplicarea
criteriilor de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf din TFUE în ceea ce
privește acțiunea în anulare introdusă de un stat terț(Venezuela) împotriva măsurilor restrictive
adoptate de Consiliu, în sensul că anulează hotărârea Tribunalului cu scopul ca acesta să se
pronunțe asupra fondului acestei acțiuni.
Ce relevanță are această primă soluție? Curtea de Justiție a UE a înțeles că acțiunea
Consiliului UE de a aplica măsuri restrictive vizează măsuri de natura dreptului internațional
al răspunderii, chiar dacă acestea au o bază legală în interiorul UE. Ca urmare, a înțeles CJUE
că este mult mai benefic să se judece cauza în interiorul sistemului UE decât în afara acestuia,
cum ar fi spre exemplu de către un tribunal arbitral sau de către CIJ, dacă sunt atinse anumite
condiții! Indiferent de justificarea cuprinsă în hotărâre - cum ar fi că Venezuela ar putea fi
cuprinsă în formularea „orice persoană juridică”, formulare care fiind prezentă în TFUE
legitimează admisibilitatea unei acțiuni în fața CJUE din perspectiva calității procesuale active
– ceea ce este interesant doctrinar este că în cauză se ridică o problemă concretă de răspundere
internațională, inclusiv luarea unor măsuri de răspuns! Dreptul internațional al răspunderii
statelor trebuie în viitor să răspundă unor astfel de situații, deoarece Uniunea Europeană nu
este un jucător internațional cu un statut clar definit!
În final, trecem la o altă problemă legată de răspundere și de Uniunea Europeană. Care este
răspunderea internațională a Uniunii Europene?
 Până în prezent s-a marjat constant asupra răspunderii direcționate exclusiv față de unul
sau mai multe state ale Uniunii Europene, fără a exista vreun precedent(din câte cunoaștem
deocamdată!) în care să se invoce răspunderea internațională a Uniunii Europene. Oare aceasta
este un fel de „profet” așa cum se declară ea înseși, este doar o speculație juridică, între
organizații internaționale și state compuse, ori este un jucător pur și simplu în scena
internațională, care ar trebui așezat în ordinea juridică internațională într-un loc complet
precizat!?

VI. CONCLUZII: VIITOAREA DEZVOLTARE A DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL

RĂSPUNDERII

Răspunderea internațională a statelor este de departe cel mai delicat domeniu al

dreptului internațional atunci când avem în vedere implementarea sa concretă. Existența unui
corp de reguli, precum cele cuprinse în ARSIWA, are un rol definitoriu pentru latura
previzibilă a dreptului internațional modern, ceea ce înseamnă că se opune într-o anumită
măsură abuzurilor și practicii de pură argumentare a unor acțiuni care se presupune că
reprezintă încălcări ale dreptului internațional. Situația actuală din Ucraina și acțiunile repetate
ale Federației Ruse de utilizare a forței și amenințării cu forța, constituie exemple de
magnitudine relevante în ceea ce privește argumentarea pură, ignorându-se fundamentele
răspunderii. Din acest motiv, existența unui corp de reguli sistematizate și solide în domeniul
răspunderii internaționale se alătură tuturor fenomenelor nu doar juridice ci de oricare altă
natură cu ajutorul cărora se stabilizează comunitatea internațională și se conferă legitimitate de
lungă durată relațiilor internaționale.
Este util să privim regulile răspunderii statelor ca un punct de plecare, dar primul și
esențial, către alte domenii ale răspunderii internaționale, cum sunt răspunderea indivizilor și,
cel puțin, în opinia mea, răspunderea organizațiilor internaționale interguvernamentale și
răspunderea corporațiilor. Cred că viitorul legiferării în domeniul răspunderii internaționale,
chiar dacă este cert că prima dată practica va fi cea care va confirma acest lucru, urmează să se
axeze asupra răspunderii marilor corporații, în condițiile în care acestea au dobândit un rol
covârșitor în influențarea relațiilor internaționale, fără ca acestea să aibă vreo legitimitate în
construcția tradițională a unui Stat, așa cum o au naționalii.

BIBLIOGRAFIE
 JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE

1. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională

 Fabrică la Chorzów (jurisidicţie), (Germania versus Polonia), Seria A, numărul 9, 26 iunie
1927

2. Curtea Internaţională de Justiţie

 Mandatul de arestare din 11 aprilie 2000, (Republica Democrată Congo versus Belgia), 14
februarie 2002
 La Grand, (Germania versus Statele Unite ale Americii), 27 iunie 2001
 Diferend în legătură cu imunitatea de jurisdicţie a unui raportor special al Comisiei pentru
Drepturile Omului (aviz consultativ), 29 aprilie 1999
 Proiectul Gabcíkovo-Nagymaros, (Ungaria versus Slovacia), 25 septembrie 1997
 Legalitatea ameninţării cu folosirea sau folosirea armelor nucleare (aviz consultativ), 8
iulie 1996
 Elettronica Sicula S.p.a. (ELSI), (Statele Unite ale Americii versus Italia), 20 iulie 1989
 Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua, (Nicaragua versus Statele Unite
ale Americii), 27 iunie 1986
 Personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite din Teheran, (Statele Unite ale Americii
versus Iran), 24 mai 1980
 Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited, (Belgia versus Spania), 5 februarie
1970
 Reparaţii pentru prejudicii suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor Unite (aviz
consultativ), 11 aprilie 1949
 Strâmtoarea Corfu, (Marea Britanie versus Albania), 9 aprilie 1949
 Anumite activități desfășurate de Nicaragua în zona de frontieră, (Costa Rica versus
Nicaragua), 17 aprilie 2013

3. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie

 Procurorul versus Dusko Tadić, cauza nr. IT-94-1-T -7 Mai 1997

4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 Loizidiou versus Turcia, 18 decembrie 1996
 Rotaru împotriva României, 4 mai 2000

5. Tribunalul Arbitral constituit în conformitate cu capitolul 11 din Acordul NAFTA

 Mondev International Limited versus Statele Unite ale Americii, ARB(AF)/99/2, 11
octombrie 2002

6. Tribunalul pretenţiilor Iran - Statele Unite ale Americii

 Kenneth P. Yeager versus Republica Islamică Iran, 1987

7. Comisia pretenţiilor generale Statele Unite ale Americii - Mexic

 Cauza Youmans, 23 noiembrie 1926

8. Comisia pretenţiilor Franţa - Mexic

 Cauza Caire, 7 iunie 1929

9. Tribunal Arbitral
 Cauza Rainbow Warrior, (Greenpeace versus Franţa), 2 octombrie 1987
10. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
 C-872/19 P - Venezuela/Consiliul (Affectation d’un État tiers), ECLI:EU:C:2021:50

TRATATE, CĂRŢI, MONOGRAFII

J. CRAWFORD, The International Law Commission’s Articles on State Responsibility;

Introduction, Text and Commentaries, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

MD EVANS, Blackstone’s International Law Documents, 5th edn Blackstone Press, London,
2002

N. JØRGENSEN, The Responsibility of States for International Crimes, Oxford University

Press, Oxford, 2000

J. KLABBERS, An Introduction to International Institutional Law, Cambridge University

Press, Cambridge, 2002
 K. WELLENS, Remedies against International Organizations, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002

A. AUST, Handbook of International Law, 2nd ed., Cambridge: Cambridge University Press.
doi:10.1017/CBO9780511841460, 2010

M. DUȚU, A. DUȚU, Răspunderea în dreptul mediului, ed. Academiei Române, București,

2015

SUBIECTE DE EXAMEN ȘI BAREM DE CONȚINUT

1. Ce este răspunderea internațională și răspunderea în general?

a) Un corolar necesar al obligației juridice

b) încălcarea obligației internaționale generează răspunderea

2. Ce este dreptul răspunderii internaționale?

a) Reguli internaționale referitoare la consecințele actului internațional ilicit

b) Obligațiile Statului care comite actul internațional ilicit și drepturile, posibilitățile oricărui stat
afectat

3. Care este regula principală și ce natură are în domeniul răspunderii internaționale?

a) Orice obligație internațională încălcată de un Stat angajează răspunderea acelui stat

b) Natura cutumiară

4. Prin ce anume se caracterizează actuala reglementare a răspunderii internaționale a

statelor?

a) Elaborată de Comisia de Drept Internațional a Națiunilor Unite

b) Cuprinde reguli de codificare și reguli progresive
5. Ce este ARSIWA?
a) Document adoptat de Comisia de drept internațional din cadrul ONU
b) Anexă la Rezoluția AG a NU nr. 56/83 of 12 December 2001

6. Care este forma de bază a răspunderii internațională:

a) Răspunderea Statelor
b) O răspundere de natură cutumiară, dar nu colectivă!

7. În temeiul ARSIWA răspund:

a) Statele
b) Și alte Subiecte decât Statele, dar este relevant să aibă personalitate juridică internațională
c) Răspunderea altor entități decât Statele este foarte redusă, deoarece vorbim de reguli
cutumiare internaționale

8. Răspunderea internațională este:

a) Specifică Statelor
b) Este extrem de vagă în privința altor subiecte de drept decât Statele
c) se pare că s-a dezvoltat în privința persoanelor care comit crime internaționale
9. Răspunderea internațională potrivit ARSIWA:
a) nu este aplicabilă indivizilor
b) nu este aplicabilă corporațiilor internaționale
c) în principiu, nu este aplicabilă insurgenților
10. Răspunderea internațională:
a) se bazează pe un drept internațional general al faptelor ilicite
b) nu necesită existența unei intenții de încălcare a unei obligații internaționale
c) diferă, dar nu are o tipologie, după cum se încalcă o obligație generală sau o obligație
convențională
d) în cea mai mare măsură se rezumă la State
11. Tipologia răspunderii internaționale a Statelor. Răspundere delictuală sau convențională
a) nu există distincție de genul răspundere delictuală sau convențională
b) justificările au autonomie în dreptul tratatelor și, respectiv, în dreptul răspunderii statelor

12. Tipologia răspunderii internaționale a Statelor. Legătura cu dreptul național

 a) răspunderea internațională este un sistem autonom de răspundere
b) un act trebuie să fie ilicit internațional, indiferent că este licit sau ilicit național, pentru
angajarea răspunderii internaționale
c) cauzele exemplificative sunt Rainbow Warrior și Gabcikovo-Nagymaros,
13. Există răspundere internațională punitivă?
a) ARSIWA exclude acest tip de răspundere
b) au existat încercări lipsite de eficiență la nivel național(ex.uciderea ministrului chilian)
c) chiar dacă agenții statului(oficialii unui stat) pot fi condamnați pentru săvârșirea unor crime
internaționale, statele doar răspund internațional fără a se angaja vreun alt fel de răspundere

14. Există vreo răspundere diferențiată în funcție de gravitatea încălcării unei obligații
internaționale ?
a) există o diferențiere între normele imperative ale dreptului internațional și celelalte norme
internaționale
b) încălcarea normelor imperative are consecințe asupra întregii comunități internaționale, nu
doar asupra unui stat lezat în mod specific

15. Care sunt elementele răspunderii internaționale a statelor?

a) imputabilitatea
b) încălcarea unei obligații internaționale
c) absența unei cauze care înlătură caracterul ilicit al unei conduite

16. Terminologie juridică specifică dreptului răspunderii internaționale

a) Obligația internațională; reguli primare; reguli secundare; act internațional

d) Act internațional ilicit; prejudiciu; Stat prejudiciat; Stat responsabil sau răspunzător;

17. Raportul ARSIWA cu alte reguli. Lex specialis

a) articolul 55 ARSIWA reglementează această ipoteză
b) prin reguli internaționale convenționale se poate conveni asupra legalității/ilicității unei
conduite; asupra condițiilor răspunderii; mecanismelor de stabilire a răspunderii și întinderii
acesteia
c) exemple: Convenția Espoo; Convenția NHS; Convenția privind Răspunderea

18. Raportul ARSIWA cu alte reguli. Dreptul internațional general și alte domenii ale
dreptului internațional.
a) Articolul 56 ARSIWA reglementează această ipoteză
b) Regulile dreptului secundar general din afara ARSIWA își produc efectele
c) Regulile privind consecințe unei încălcări, specifice altor domenii ale dreptului internațional,
își produc efectele
d) Exemplu: încălcarea unei obligații convenționale atrage atât răspunderea internațională dar
poate genera și încetarea unui tratat

19. Raportul ARSIWA cu alte reguli. Răspunderea în cazul organizațiilor internaționale

a) Articolul 57 ARSIWA reglementează problematica
b) ARSIWA nu reglementează răspunderea internațională a organizațiilor internaționale
guvernamentale
c) ARSIWA nu reglementează răspunderea unui Stat pentru conduita organizațiilor
internaționale

20. Raportul ARSIWA cu alte reguli. Răspunderea persoanei fizice.

a) Problematica este reglementată de articolul 58 ARSIWA
b) ARSIWA reglementează exclusiv răspunderea Statelor
c) Săvârșirea unor crime internaționale de un oficial al statului atrage atât răspunderea
individuală și nu exclude răspunderea statelor

21. Raportul ARSIWA cu alte reguli. Carta Națiunilor Unite

a) Problematica este reglementată de articolul 59 ARSIWA

b) Normele ARSIWA trebuie interpretate prin prisma Cartei
c) ARSIWA nu poate înlătura acordarea de compensații cerută de organele ONU

22. Când există un act internațional ilicit?

a) actul este imputabil unui stat potrivit dreptului internaţional; şi
b) actul constituie o încălcare a obligaţiilor internaţionale a statului

23. Problematici privind fundamentul imputabilității actului internațional ilicit

a) în dreptul internațional statul este cel căreia îi revine răspunderea
b) Statul acționează prin organele sale și prin reprezentanții săi
c) regula principală: imputabilitatea este generată de conduita organelor statului și a agenților
săi
24. Locul sau perspectiva organelor statului în contextul răspunderii juridice
a) organele statului au răspundere funcțională în dreptul intern
b) în dreptul internațional al răspunderii, organele sunt văzute ca un tot unitar, fiind
nerelevantă individualitatea acestora, ci doar statul care cuprinde oricare din aceste organe, dar
văzut ca un singur subiect de drept internațional
c) imputabilitatea este un proces exclusiv de aplicare normativă

25. Caracteristici ale organelor statului din perspectiva imputabilității

a) Organul poate fi legislativ, executiv, judiciar sau de orice altă natură
b) Organul poate fi organizat la nivel central, regional sau local, incluzând persoane sau
entități indiferent de nivelul lor de organizare
c) Organul poate fi o persoană sau entitate care acționează faptic ca organ al statului, indiferent
că este calificat ca atare(drept organ) de legea națională sau de statutul său de organizare și
funcționare

26. Imputabilitatea. Ipoteze speciale

a) absența imputabilității actelor pur private
b) imputabilitatea entităților fără calitatea de organ dar care exercită „elemente de autoritate
publică”
c) exercitarea elementelor de autoritate publică de către organul altui stat

27. Imputabilitatea. Actele neautorizate sau conduita ultravires

a) regula angajării imputabilității chiar și când este vorba de exces de putere sau de încălcarea
ordinelor sau instrucțiunilor
b) condiția ca entitatea să acționeze cel puțin aparent în exercitarea calității oficiale(ca organ
sau persoană, entitate care are elemente de autoritate publică)
c) exemplu de imputabilitate în orice situație: tortura; relevantă cauza Caire

28. Conduite imputabile, în absența calității de organ sau entitate investită cu autoritate
guvernamentală
a) persoanele sau grupurile de persoane acționând sub îndrumarea ori la ordinele sau sub
controlul unui Stat(ex. Contras)
b) conduita în absența calităților oficiale(articolul 9 ARSIWA)
c) situația mișcărilor insurgente, secesioniste sau revoluționare(articolul 10 ARSIWA)
d) situația asumării de către un Stat a actelor unor privați(articolul 11 ARSIWA)
29. Ce este și ce presupune încălcarea unei obligații internaționale

a) Un element al răspunderii internaționale

b) presupune să se stabilească că actul nu este în conformitate cu ceea ce este îi este pretins ca
efect al acelei obligații
c) pentru existența încălcării nu are importanță originea sau natura obligații
d) originea sau natura obligației prezintă relevanță doar asupra mecanismului de evaluare a
încălcării și asupra unor elemente accesorii răspunderii

30. Rolul vinovăției la încălcarea obligației internaționale

a) este doar o dispută doctrinară asupra necesității existenței vinovăției
b) articolele 2 și 12 nu pretind existența vinovăției
c) evidențierea vinovăției, are valențe doar practice
d) exemple: Strâmtoarea Corfu; încălcarea inviolabilității sediului ambasadei

31. Rolul prejudiciilor în stabilirea încălcării obligației internaționale

a) există o controversă dacă trebuie să existe prejudicii pentru a constata încălcarea obligației
b) ARSIWA nu pretinde existența acestora
c) stabilirea încălcării este suficientă pentru viitor, chiar dacă nu există prejudiciu

32. Care sunt cele mai importante aspecte în privința încălcării unei obligații internaționale
prin raportare la factorul timp
a) principiul general de drept internațional: caracterul licit sau ilicit al actului se judecă prin
raportare la dreptul internațional în vigoare la momentul încălcării
b) Momentul de la care și până la care o obligație este în vigoare(ex. cauza Mondev)
c) Momentul sau perioada de timp în care intervine actul(ex. cauza Loizidou)
d) continuarea actului ilicit în timp sau prelungirea consecințelor acestuia poate influența
competența jurisdicțională a instanțelor

33. Încălcarea având ca temei un act compozit

a) o serie de acte sau omisiuni definite în ansamblu ca fiind ilicite

b) actul ilicit compozit constituie o încălcare continuă a obligației internaționale
c) exemple: genocidul; discriminarea sistematică
34. Circumstanțele care înlătură caracterul ilicit. Generalități
a) sunt prevăzute, nelimitativ, în ARSIWA(articolele 20-25)
b) au natura unor apărări și trebuie dovedite de Statul care le invocă
c) nu operează pentru încălcările normelor de ius cogens
d) înlătură răspunderea internațională

35. Consimțământul
a) înlătură caracterul ilicit al actului
b) nu înlătură caracterul ilicit dacă este vorba de încălcarea unei norme de ius cogens
c) când obligația încălcată este datorată mai multor state, caracterul ilicit al încălcării operează
doar cu privire la statele care au consimțit

36. Legitima apărare

a) înlătură caracterul ilicit al actului
b) actul trebuie să fie legal potrivit Cartei ONU
c) nu justifică încălcarea regulilor de ius in bello și nici a drepturilor omului cu caracter
absolut
d) se raportează fie la utilizarea forței fie la amenințarea cu forța; exemplu: Avizul privind
legalitatea amenințării cu arme nucleare

37. Forța majoră

a) înlătură caracterul ilicit al încălcării
b) constă în survenirea unei forţe irezistibile sau a unui eveniment irezistibil sau neprevăzut
c) are ca efect imposibilitatea practică de executare a obligației
d) nu poate fi invocată dacă se datorează acțiunii statului care o invocă sau acesta și-a asumat
riscul

38. Situația de pericol

a) înlătură caracteru ilicit, dar compensațiile pentru pagube trebuie acordate
b) autorul nu are nicio altă posibilitate de a se salva pe sine sau viețile celor aflați în grija sa
c) nu este admisibilă când a fost generată de conduita statului care o invocă sau atunci când
generează un pericol comparabil sau mai mare

39. Starea de necesitate

a) înlătură caracterul ilicit, dar rămâne obligația de compensare pentru prejudicii
 b) constă în singura cale de salvare a unui interes fundamental al statului față de un pericol
grav și iminent
c) nu este admisibilă dacă pune într-un pericol grav un interes esențial al statului sau statelor
față de care se datorează obligația
d) nu poate fi invocată dacă starea de pericol se datorează statului care o invocă sau dreptul
internațional interzice această posibilitate

40. Consecințele invocării circumstanțelor care înlătură caracterul ilicit

a) nu pot fi invocate în contra unei reguli de ius cogens
b) înlătură caracterul ilicit
c) când cicrumstanțele încetează, Statul trebuie să se conformeze obligațiilor sale
internaționale
d) prejudiciile materiale trebuie reparate

41. Conținutul răspunderii internaționale a statelor

a) este generat odată cu încălcarea obligației internaționale
b) esența constă în obligația de reparare
c) nici angajarea răspunderii nici încălcarea nu au ca efect încetarea obligației încălcate
d) articolele 29-33 stabilesc conținutul: consecințele legale ale încălcării

42. Obligația de încetare și nerepetare

a) face parte din conținutul răspunderii și este obligație principală
b) presupune încetarea actului continuat
c) presupune oferirea de garanții adecvate că actul nu se va repeta, doar dacă circumstanțele
sunt de așa natură
d) uneori se suprapune cu obligația de reparare

43. Obligația de reparare

a) reprezintă un principiu al dreptului internațional și face parte din conținutul răspunderii, ca
obligație principală
b) trebuie realizată complet
c) include orice prejudiciu, material sau moral
d) include restituirea, compensația și satisfacția

44. Formele de reparație. Aspecte generale

a) principiul general al reparării integrale a prejudiciului
 b) restituirea, compensația și satisfacția
c) niciuna dintre modalități nu este exclusivă, dacă este necesar se cumulează

45. Restituirea
a) prima formă de reparație
b) se dispune când nu este imposibilă material și nu devine o sarcină păguboasă în
raport cu varianta despăgubirii
c) exemplu: Fabrică la Chorzów

46. Compensația
a) este forma de reparare a prejudiciului cea mai des întâlnită
b) se dispune atunci când restituirea nu este posibilă sau nu este suficientă
c) în principiu, trebuie să acopere prejudiciul real

47. Satisfacția
a) este o formă de reparare a prejudiciului
b) intervine, atunci când restituirea și/sau compensația nu acoperă întreg prejudiciul
c) în esență se datorează prejudiciilor aduse unui simbol
d) exemplu: Strâmtoarea Corfu
e) orice modalități adecvate, inclusiv prezentarea de scuze, recunoașterea încălcării,
exprimarea regretelor

48. Încălcările grave ale normelor de ius cogens

a) presupun o nerespectare gravă sau sistematică a obligației specifice, peremptorie din
dreptul internațional general
b) statele lumii trebuie să coopereze pentru a pune capăt încălcării, prin mijloace
legale, indiferent de existența unui prejudiciu actual
c) statele nu au voie să recunoască legalitatea unei astfel de situații, nu au voie să
acorde asistență sau ajutor pentru menținerea situației create prin încălcarea obligației
d) orice stat are voie să solicite angajarea răspunderii

49. Invocarea răspunderii de către un stat lezat

a) cazul obligației datorate individual unui stat
b) cazul obligației datorate unui grup de state, dar afectează în special un stat
c) cazul obligației datorate și care afectează în ansamblu un grup de state sau
comunitatea internațională
 d) cazul responsabilității mai multor state

50. Aspecte generale privind invocarea răspunderii

a) practic, este necesară formularea unei notificări fie către statul care a comis
încălcarea, fie unui tribunal internațional, dacă se respectă condițiile de admisibilitate ale
acestuia, solicitându-se conformarea și cerințele specifice răspunderii
b) pentru prejudicii aduse naționalilor, trebuie respectate condițiile de epuizare a căilor
interne de recurs și a naționalității cererii
c) răspunderea nu se poate invoca, atunci când s-a renunțat valabil la pretenții sau prin
conduita sa, statul lezat a acceptat stingerea obligației de reparare

ELEMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Considerații de ordin introductiv…

Știința dreptului internațional privat se caracterizează printr-o complexitate aparte, determinată
de specificul obiectului său de studiu, respectiv, de caracterul vast și eterogen al raporturilor juridice
cu elemente de extraneitate, care s-au concretizat în contextul societății contemporane. Aceasta pune la
dispoziție „o nouă dimensiue de mișcare a persoanei, (…) descătușează persoana, permițându-i să
eveadeze din țarcul legiuitorului național, oferindu-i posibilitatea de a legere a legii aplicabile.”
 Tiparul normei juridice de drept internațional privat este perfectibil, fiind de datoria instanțelor
de judecată să procedeze la adaptarea acestuia la diversitatea relațiilor interumane, indiferent de
ramura dreptului privat de care aparțin – civil, comercial, dreptul familiei etc..
Problematica legii care va cârmui raportul juridic de drept născut între cetățeni ce aparțin unor
state diferite sau ce vizează bunuri care sunt situate în străinătate, ori contracte edictate de legislații
străine trebuie să fie întodeauna soluționată a priori cercetării divergențelor survenite. Normele
juridice ce alcătuiesc ramura dreptului internațional privat se ocupă de acest domeniu, oferind soluții
cu privire la autoritatea competentă să judece cauza, identificarea legii materiale aplicabile litigiului,
verificarea compatibilității legii străine cu ordine ajuridică a statului în care urmează să se aplice ,
limitele și conținutul legii străine.
În literatura de specialitate s-a apreciat că dreptul internațional privat „ni se înfățișează ca o
știință a reglării conflictelor de legi în spațiu, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni, o știință a
conflictelor și controverselor în care orice principiu își are înrădăcinat relativitatea normei ce-l
consacră și din care izvorăște, relativitate dată, în primul rând, de apartenența la o anumită legislație
internă”.
Prezenta lucrare urmărește să aprofundeze principalele instituții ale dreptului internațional
privat, observând mișcarea de internaționalizare și unificare a normelor juridice specifice, importanța
surselor europene și perspectiva legiuitorului european.

Capitolul I : O abordare evolutivă succintă a legislației și surselor dreptului internațional privat

român după anul 1989

Preliminarii
Analiza juridică propusă se concretizează pe două paliere: o perspectivă asupra
legislației comune din dreptul internațional privat român după 1989 și fundamentele
constituționale ale dreptului internațional privat român, prin raportare la Constituția României
din 1991. Ideea originală a materialului este că arată o nouă concepție asupra conceptelor
relevante constituționale în ceea ce privește străinul și cetățeanul, dintr-o perspectivă de drept
privat internațional.
Dreptul internațional privat este una dintre puținele materii sau ramuri juridice în
privința căruia nu s-ar putea afirma că există o abordare doctrinară exhaustivă și completă, iar
această situație nu este nicidecum vina vreunei generații de juriști, cercetători sau profesori ci
reflectă extrem de bine tendințele ample de globalizare și procesul continuu de europenizare.
Una dintre puținele lucrări care ar putea avea pretenția unei abordări largi și unitare este
Encyclopedia of Private International Law, editată în 2017 de Elgar Publishing House. Totuși,
aceasta ar fi mai degrabă o lucrare de drept comparat utilă ca instrument de cercetare, pe când
dreptul internațional privat rămâne a fi dezvoltat potrivit intereselor și caracteristicilor fiecărui
stat și, corespunzător, fiecărui sistem de drept.
Este extrem de interesant să urmărim literatura juridică focalizată asupra dreptului
internațional privat din România postrevoluționară, din perspectiva unei ramuri juridice.
Tratatele și manualele care să explice studenților sau celor interesați, cu o anumită acuratețe,
de ce trebuie să avem o ramură de drept intern distinctă, arătându-i dimensiunile, au în general
o abordare limitată asupra unor elemente tehnice de drept privat, iar partea internațională se
reduce doar asupra perspectivei elementului de extraneitate, fără să fie dezvoltate suficient
fundamentele. Pornind de la această constatare, în acest studiu voi încerca să accentuez câteva
dintre fundamentele „internaționale” ale disciplinei, mai exact două, dar care trebuie privite
împreună. Mă refer la cetățenia română și la statutul de „străin”. La prima vedere, în special
studenții de la specializarea drept, sunt puși în situația să se întrebe de ce aceste două
noțiuni(cetățean român, străin - cetățean străin și apatrid) sunt aduse în discuția disciplinei
„drept internațional privat”, din moment ce ele sunt studiate mai degrabă la disciplinele „drept
constituțional și instituții politice”, „drept administrativ” și „drept internațional public”.
Răspunsul este foarte simplu, iar argumentele sunt numeroase; voi apela la o comparația
metaforizată: cetățenia este de regulă „tricoul” pe care îl îmbracă o persoană în
relaționarea/„jocul” cu alte persoane din aceeași echipă, având același „tricou” sau cu echipe
diferite, cu tricouri diferite. Dacă ne referim la persoane juridice, atunci noțiunea de cetățenie
o vom înlocui cu aceea de naționalitate. Întotdeauna vom aparține unei echipe, iar acest fapt
are consecințe juridice urmărite de la un nivel managerial, adică de la nivelul statului. În
general, doctrina contemporană de drept internațional privat trece cu ușurință peste
raționamentul simbolic arătat mai sus, o comparație care poate fi îmbunătățită, însă suficient
de sugestivă pentru scopul pe care mi l-am propus. Manuale de referință din perioada
interbelică tratează în mod distinct în cadrul dreptului internațional privat legile privind străinii
și legile naționalității(cetățeniei); mai mult, disciplina drept internațional privat este cuprinsă
de autori alături de disciplina drept internațional public, în cadrul aceluiași volum. Explicația
este aceiași: elementele de internaționalizare, fie că vorbim de relații private, fie de relații
publice internaționale nu pot nicidecum să scape de sub „lupa” statelor, chiar dacă la nivel
privat flexibilitatea este mult mai mare, actorii principali fiind privați, acționând sub această
titulatură. Sursa principală unde se stabilesc juridic coordonatele politicii internaționale, privite
într-un sens larg, este Constituția fiecărui stat. Pentru sistemul de drept internațional privat
român izvorul principal, și devenit extrem de viu, este Constituția României, astfel cum a fost
revizuită în anul 2003. Actuala arhitectură juridică și politică a României - avem în vedere
apartenența acesteia la Uniunea Europeană și la un sistem internațional convențional extrem de
complex în materia drepturilor omului - aduce Constituția în prim plan. Exemplificativ, este
cazul Coman și alții, unde înseși Curtea Constituțională a României a formulat întrebarea
preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene(CJUE), pentru a lămuri care sunt
efectele unei căsătorii nerecunoscute în România, dar încheiată legal într-un stat membru al
Uniunii Europene, asupra dreptului la liberă circulație al soților, unul cetățean român iar
celălalt cetățean american. Vom observa că, dacă eliminăm argumentațiile juridice și
argumentele de drept cu variate tipologii, chestiunea principală din cauza amintită este una
tipică ramurii de drept internațional privat: căsătoria dintre un cetățean român și unul străin și
efectele acesteia. Ei bine, dacă la momentul litigiului principal - care vizează contestarea
refuzului Inspectoratului General pentru Imigrări, din cadrul Ministerului de Afaceri Interne
din România, de a îi acorda drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni
cetățeanului american, în calitate de membru de familie al unui cetățean român – judecătorul
din România ar fi observat poziționarea în termeni juridici a arhitectului constituant român față
de dreptul Uniunii Europene, atunci soluția ar fi fost dată mult mai repede, nefiind necesară
recurgerea la interpretarea CJUE. Spuneam, cazul este doar exemplificativ, pentru a arăta rolul
real al Constituției față de chestiunile de drept internațional privat. Aici este principala sursă
juridică asupra căreia trebuie să se insiste. Aici vom observa prima poziționare a actorilor
statali în ceea ce privește protejarea interesului național și reglarea unor probleme
internaționale strategice, precum stimularea investițiilor străine, asigurarea previzibilității și
stabilității raporturilor juridice private cu element de extraneitate, reciprocitatea, protecția
propriilor naționali aflați în străinătate. Un argument în plus, este că prezența multor norme,
cunoscute sub denumirea de norme de aplicație imediată, demonstrează că interesul național
nu poate fi înlăturat complet din reglementările care aparțin dreptului internațional privat,
indiferent de natura privată a acestor norme cu privire la care se consideră că părțile se află pe
poziții de egalitate juridică. De asemenea, tendința de uniformizare internațională a diferitelor
aspecte private nu va elimina niciodată în totalitate diferențele de reglementare.
Concluzionăm în această fază că dreptul internațional privat trebuie întotdeauna să
pornească prin a lămuri poziționarea propriilor naționali/cetățeni în raport cu elemente străine,
precum și prin a lămuri poziționarea străinului în raport de proprii naționali/cetățeni. În
practică, prima problemă va ieși în evidență prin favorizarea în anumite domenii a propriilor
naționali (aspect firesc!) atunci când se găsesc în fața autorităților române dar și prin a-i
sprijini atunci când se găsesc în străinătate; în mod diferit, în privința străinilor se va stabili un
regim juridic general, reglementat cu atenție, fără a fi la fel de generos precum în cazul
propriilor naționali. Reglementarea regimului juridic general al străinilor în privința drepturilor
acestora, inclusiv de a stabili raporturi de drept privat, constituie din motivele expuse mai sus
un domeniu al dreptului internațional privat.
 Abordarea dreptului internațional privat dintr-o perspectivă constituțională.
Un punct de pornire mai vizibil, pentru a observa legăturile dintre dreptul
constituțional și dreptul internațional privat ar putea fi observarea legislației de referință prin
comparare cu instituții fundamentale.
Prima etapă. Anul 1992 este semnificativ pentru dreptul internațional privat.
Legiuitorul român a adoptat Legea nr. 102/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internațional privat (în prezent abrogată), fiind pentru prima oară în istoria legislativă a
României când printr-o lege se reglementau raporturile de drept internațional privat printr-un
singur act normativ închegat, cu pretenții de exhaustivitate și dedicat unor astfel de raporturi
sociale. Până în această etapă, chestiunile de drept internațional privat erau reglementate
disparat și doar incidental, iar cei care creau și nevoiți să judece pretorian erau judecătorii și
arbitrii de la Curtea de Arbitraj Internațional din București, care confereau valoare de normă
conflictuală diferitelor norme cu caracter general din legile de drept privat, în special din
Codul civil. Valoarea acestui act normativ a fost una extrem de mare (legea 105/1992), ținând
cont că până în anul 2010 nu a suferit nicio modificare de fond, ci doar o mică rectificare în
anul 1993; pe tot timpul aplicării sale, adică aproape 20 de ani, Curtea Constituțională a
României a fost sesizată cu 6 excepții de neconstituționalitate a unor prevederi ale legii
105/1992, însă toate au fost respinse prin deciziile sale. Odată adoptate codificările moderne,
am în vedere „Noul” cod civil și „Noul” cod de procedură civilă, legea 105/1992 care
cuprindea atât normele conflictuale de drept internațional privat cât și cele referitoare la
procesul civil internațional, a fost înlocuită etapizat și abrogată prin legea 76/2012.
Articolul 2 al Legii 105/1992 stabilea că „(1) Străinii sunt asimilați, în condițiile legii,
în drepturi civile cu cetățenii români în tot ce privește aplicarea dispozițiilor prezentei legi.(2)
Asimilarea se aplică și în beneficiul persoanelor juridice străine.” Faptul că problema străinilor
este reglementată încă de la articolul 2 al legii, având valoare de dispoziție cu caracter general,
denotă importanța dar și, aș spune, inteligența legiuitorului din acea perioadă. În acest fel se
stabilește un standard de egalitate potențial, fiind raporturi juridice de drept internațional
privat; spun potențial, deoarece atenuarea egalității este dată de formularea „în condițiile
legii”, ceea ce aduce în discuție Constituția României. Aceasta dispune la articolul său 18,
intitulat „Cetățenii străini și apatrizii”, că „(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și
de alte legi.”(este aceeași formă păstrată și după revizuire!). Este nediscutabil că acest text
reprezintă garanția constituțională a echității și protecției raporturilor de drept internațional
privat în care sunt angajați cetățenii străini sau apatrizii. Cu toate acestea, articolul se referă
doar la străinii care locuiesc în România. Poate că în viitor reglementarea constituțională va fi
interpretată dintr-o perspectivă mai generoasă, astfel încât să ofere garanții pentru toate
raporturile de drept internațional privat care se petrec în legătură cu România, dar în special pe
teritoriul și în fața autorităților române. Altfel spus, reglementarea constituțională va cuprinde
în protecția sa generală și alți străini decât cei care locuiesc în România. Acest lucru rămâne de
studiat, nefiind simplu de acoperit întreaga gamă de problematici referitoare la străini. Oricum,
articolul 18 nu este criticabil. Acesta nu face altceva decât să pună bazele juridice ale
diferențierii pe care o aminteam, diferențiere la baza căreia se află criteriul cetățeniei. Scopul
reglementării constituționale a fost de a institui principial că drepturile fundamentale, cu
excepția celor care sunt destinate exclusiv cetățenilor români, sunt ocrotite și garantate atât
cetățenilor români cât și străinilor. În literatura de specialitate se mai afirmă că formularea
articolului 18 este generoasă și cuprinzătoare, astfel că „practic străinii și apatrizii din
România se pot bucura de toate drepturile și libertățile afară de acelea pentru care Constituția
sau legea impun calitatea de cetățean român” Cu toate acestea, această ultimă afirmație dacă ar
fi corectă ar însemna că, dintr-o altă perspectivă, ori de câte ori legea ar stabili că un drept
revine doar cetățenilor români, străinii și apatrizii nu mai pot beneficia de acesta, ceea ce ar
putea genera, în funcție de categoria de drepturi pe care le-am pune în discuție, să creeze
situația în care un străin nu ar mai beneficia de protecția generală a persoanei și a averii,
rezultat de neacceptat, căci ar însemna o eludare a dispozițiilor constituționale. Ca urmare, prin
protecția generală a persoanelor și averilor, trebuie să înțelegem că străinii care locuiesc în
România se vor bucura de toate drepturile fundamentale prevăzute de Constituția României,
mai puțin de acelea care sunt indisolubil legate de calitatea de cetățean român.
Privite lucrurile în contextul de mai sus, interpretarea vechii prevederi a legii 105/1992
de la articolul 2 care stabilea că „străinii sunt asimilați, în condițiile legii, în drepturi civile cu
cetățenii români…” urma să se interpreteze în sensul că asimilarea străinilor în drepturi civile
cu cetățenii români, pentru scopurile aplicării legii 105/1992, trebuia să se facă cu respectarea
unor condiționalități prevăzute de lege, norma nefăcând distincție între cetățeni străini care
locuiesc sau nu pe teritoriul României. În schimb, atunci când îi avem în vedere pe cei care
locuiesc pe teritoriul României, dispoziția de la articolul 2 nu poate să fie interpretată în sensul
că ar putea conține limitări ale drepturilor, în măsura în care ele intră în categoria celor
fundamentale reglementate de Constituția României. Este util să înțelegem că între drepturile
fundamentale și alte drepturi subiective, născute în relații de drept privat, nu există nicio
deosebire de natură sau de obiect. Diferența este, așa cum s-a afirmat în literatura de drept
constituțional, că datorită importanței lor economice, sociale și politice pe care o au, drepturile
fundamentale constituie „sâmburele reglementării legale a tuturor celorlalte drepturi
subiective, ele apar ca adevărați aștri, în jurul cărora gravitează ca simpli sateliți toate celelalte
drepturi subiective”.
 Etapa a II-a. Această etapă a presupus la rândul ei mai mulți pași, deoarece Noul Cod
Civil și Noul Cod de Procedură Civilă nu au intrat la același moment în vigoare, cu toate că au
fost momente apropiate în timp. Un prim pas a fost abrogarea acelei părți a Legii 105/1992,
înlocuită de Cartea a VII-a din Codul Civil, intitulată „Dispoziții de drept internațional privat”;
ulterior este abrogată legea în integralitatea ei, normele de procedură fiind înlocuite cu cele din
Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, denumită „Procesul civil internațional”.
Cele două etape mai sus amintite, sunt marile transformări intervenite după 1989
asupra reglementării comune de drept internațional privat, deoarece dreptul internațional
privat român, deși are la bază în prima etapă Legea 105/1992 iar în etapa a II-a prevederile
cuprinse în cartea a VII-a din Codul civil român, respectiv cele din cartea a VII-a din Codul de
procedură civilă, el cuprinde în sfera sa, așa cum am arătat, și alte domenii cum este acela al
condiției juridice a străinului aflat pe teritoriul țării noastre, dar și condiția juridică a
cetățeanului român aflat în afara teritoriului țării noastre, precum și domenii de drept privat
cu element de extraneitate, cu particularități specifice(cuprinse în legi speciale). În această
ultimă idee, Constituția României, are o prevedere distinctă la articolul 17, denumit „Cetățenii
români în străinătate”. Potrivit acestui articol, cetățenii români aflați în străinătate beneficiază
de protecția statului român, ceea ce înseamnă că statul român trebuie să îi sprijine inclusiv cu
privire la întocmirea acelor acte juridice de drept privat sau constatarea acelor fapte juridice
pentru care este necesară intervenția statului român, prin misiunile diplomatice și oficiile sale
consulare situate în străinătate. Spre exemplu, apostilarea unor documente în scopul producerii
de consecințe juridice pe teritoriul statului străin, constatarea unor nașteri și eliberarea
certificatului de naștere, încheierea de căsătorii etc. Protecția nu se reduce la chestiuni de drept
internațional privat, conceptul de „protecție a propriilor naționali aflați în străinătate” fiind
unul extrem de larg, al cărui conținut a suferit unele modificări în ultimele decenii,
consolidându-se latura sa obligatorie pentru stat, pe când, într-un trecut îndepărtat, această
protecție era mai degrabă o prerogativă arbitrară a statului de cetățenie. Atunci când analizează
acest drept specific cetățenilor români(art. 17 al Constituției din 1991), unii autori îl denumesc
„dreptul la protecție diplomatică” și analizează conținutul său mai mult dintr-o perspectivă de
drept internațional public decât de drept internațional privat, ceea se poate justifica la origini,
dar realitatea este mai largă. Legiuitorul român a utilizat expresia de „protecție consulară”
atunci când s-a referit la „protecția diplomatică” avută în vedere de articolul 17 al Constituției
noastre. Astfel, în Legea 62/2019 privind activitatea consulară, a definit „protecția” consulară
la articolul 2 litera c): „ansamblul acțiunilor întreprinse de către misiunile diplomatice și
oficiile consulare pentru gestionarea situațiilor survenite în străinătate care pun în pericol sau
afectează viața, sănătatea, integritatea fizică, libertatea și siguranța cetățenilor reprezentați;”.
Perspectiva „protecției diplomatice” este într-adevăr una bazată pe ideea de pericol la adresa
cetățenilor români, pericol care va angaja și obligația constituțională a statului de a oferi
protecție. Cu toate acestea, eu consider că termenul constituțional „protecție” prezent în textul
constituțional al articolului 17 nu se reduce doar la situațiile de pericol și în înțelesul său este
unul care se consolidează pe măsură ce drepturile fundamentale suportă evoluții. Nimic din
textul constituțional nu va face să se înțeleagă că alte măsuri pe care le întreprinde statul
român prin misiunile sale diplomatice și prin oficiile sale consulare nu intră în sfera aceluiași
termen, adică al „protecției statului român” oferită cetățenilor români din străinătate. Iată, spre
exemplu, aceeași lege 62/2019 la litera d) definește conceptul de „asistență consulară” ca
reprezentând „ansamblul demersurilor prin care misiunile diplomatice și oficiile consulare
intervin pe lângă autoritățile statelor acreditare pentru apărarea și valorificarea drepturilor și
intereselor statului reprezentat, ale persoanelor sale juridice și, în alte situații decât cele
prevăzute la lit. c), ale persoanelor sale fizice;”. Trimiterea la litera c) denotă că atât situațiile
de la litera c) precum și cele de la litera d) pot fi incluse în același gen proxim, iar eu aș spune
că genul proxim este dat tocmai de textul constituțional: obligația de a oferi protecție.

Chestiunea raportului dintre legea 105/1992, iar ulterior a dispozițiilor cuprinse în

cartea a VII-a din codul civil român, respectiv codul român de procedură civilă, cu alte
categorii de acte juridice
Legea 105/1992 stipula la articolul 10 că prevederile sale sunt aplicabile doar în
măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte nu cuprind o altfel de
reglementare. Cu privire la acest raport, noua reglementare de drept comun, cuprinsă în codul
civil și codul de procedură civilă, a urmat evoluția politică și juridică a României; în plus, a
făcut o anumită precizare referitoare la raportul dintre aceste norme și alte legi. Astfel,
articolul 2557 alin. 3) din Codul civil stabilește că prevederile sale sunt aplicabile doar în
măsura în care tratatele internaționale la care este parte România, dreptul Uniunii Europene
sau legile speciale nu stabilesc o altă reglementare. La rândul său, articolul 1065 al codului de
procedură civilă(intitulat „Domeniul de aplicare”) cuprinde o dispoziție similară.În acest cadru
voi aprecia că pentru dreptul internațional privat vechea reglementare era mult mai utilă,
deoarece dispozițiile comune de drept internațional privat erau cuprinse într-un singur corp
normativ și, chiar dacă ar fi necesitat unele îmbunătățiri odată cu aderarea României la
Uniunea Europeană, în ansamblu redactarea normativă era superioară calitativ celei în vigoare
azi. Sunt cel puțin trei critici asupra textului normativ azi în vigoare. În primul rând, este vorba
de aceiași ipoteză a normei juridice, astfel că nu trebuia să poarte denumiri diferite: în codul
civil „Obiectul reglementării” pe când în codul de procedură civilă avem „Domeniul de
aplicare”. În al doilea rând, expresia „în măsura în care legile speciale nu stabilesc altfel” este
oarecum criticabilă pentru că tratatul internațional sau dreptul Uniunii Europene pot „stabili la
fel”, dar nu se va aplica codul civil sau cel de procedură civilă, ci se va aplica tratatul
internațional sau, după caz, dreptul Uniunii Europene. Titlul sub care se aplică o regulă este
extrem de important pentru acuratețea raporturilor juridice și semnificația actului de justiție!
Poate era mai corect să se utilizeze pentru cele două articole denumirea „Raportul dintre codul
civil și alte acte normative” și să se ajusteze oarecum textul, diferențiindu-se între categoriile
de acte normative, mai ales că articolul 5 din codul civil cuprinde un alt tip de reglementare
când face referire la dreptul Uniunii Europene și este denumit „Aplicarea prioritară a dreptul
Uniunii Europene”. Codul de procedură civilă la articolul 4 cuprinde o dispoziție similară. De
aceea, corect este să se facă referire la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. O a
treia critică este că una este ipoteza raportului dintre tratatele internaționale și dreptul Uniunii
Europene și o alta este ipoteza dintre legile speciale și codul civil, chiar dacă toate sunt
construite de legiuitor, normativ, în cadrul aceleiași norme juridice. Astfel, în timp ce legea
specială este de sorginte națională, în cazul dreptului Uniunii Europene, indiferent că se aplică
direct sau indirect un act normativ european, originea nu este națională ci este unional
europeană. Altfel spus, în cazul tratatelor internaționale și a dreptului Uniunii Europene,
problema centrală este raportul dintre dreptul internațional convențional, respectiv dreptul
Uniunii Europene, pe de o parte și dreptul intern, pe de altă parte; când vorbim, însă, de
raportul dintre codul civil și alte legi speciale, avem în vedere situația raportului dintre două
legi ale aceluiași sistem de drept.

Incidența legilor speciale cuprinzând dispoziții de drept internațional privat, în cadrul

celor două etape
Cele două etape au fost stabilite prin luarea în considerare a unui corpus de drept
internațional privat de drept comun, alcătuit din prevederile cuprinse fie în legea 105/1992, în
prima etapă, fie în codul civil și codul de procedură civilă, în vigoare, reprezentând cea de-a
doua etapă. În toată această perioadă scursă de la adoptarea legii 105/1992 până în prezent au
fost adoptate în unele domenii, din variate motive - dintre care unul este acela al importanței
unei instituții juridice – unele norme juridice specifice cuprinse în așa numitele legi speciale.
Raportul dintre acestea și corpul comun de reguli de drept internațional privat este acela
relevat de principiul specialia generalibus derogant, ceea ce înseamnă că, asupra materiei
reglementate, întotdeauna se va aplica norma specială.
Un exemplu important când avem în vedere categoria legilor speciale este legea nr.
273/2004 privind procedura adopției, lege care a suferit de-a lungul existenței sale numeroase
modificări. Legea definește la articolul 2 lit. d) adopția internațională, pentru scopurile acestei
legi, ca fiind acea adopție „în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează să
fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul
urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului;”. Capitolul IV al legii,
denumit „Procedura adopției internaționale”, tratează acest domeniu al dreptului internațional
privat, cuprinzând norme de aplicație imediată. Este evident că importanța acestei instituții
juridice este cea care a condus la o abordare de acest gen prin norme speciale de aplicație
imediată. Este adevărat că normele de aplicație imediată pot fi cuprinse(înlăturând astfel
conflictul de legi) și în dreptul comun, însă dreptul comun cuprinde cu preponderență norme
conflictuale.
Un alt exemplu de lege specială îl constituie legea nr.85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență.Titlul III al acestei legi poartă denumirea „Insolvența
transfrontalieră”, iar articolul său 273 este ilustrativ pentru a observa incidența reglementării
asupra domeniului dreptului internațional privat, fiind una dintre construcțiile normative de
calitate pentru că stabilește de la început coordonatele principale ale reglementării Insolvenței
transfrontaliere. De asemenea, articolul 342 din titlul cuprinzând dispozițiile finale și
tranzitorii ale legii 85/2014 lămurește și raportul cu dreptul comun, precum și cu dreptul
Uniunii Europene.
În categoria exemplelor, este util să amintim Legea nr. 312/2005 privind dobândirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum
și de către persoanele juridice străine. Legea cuprinde norme de aplicație imediată, privind
condițiile care trebuie îndeplinite de străini pentru dobândirea dreptului de proprietate,
reprezentând o consecință a efectelor articolului 44 din Constituția României, intitulat dreptul
de proprietate privată. Aliniatul 2 al acestui articol stabilește că „(2) Proprietatea privată este
garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România
este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin
moștenire legală.”
Un exemplu important de „lege specială” al cărei izvor se găsește tot în Constituția
României și constituie una dintre cele mai importante reglementări cu valoare de izvor pentru
dreptul internațional privat este Ordonanță de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor
în România, act normativ care a suferit numeroase modificări datorită schimbărilor politice,
sociale și juridice apărute în istoria recentă a României. Este un act normativ extrem de stufos
și înșelător aș spune, deoarece marea majoritate a normelor sale nu privesc altceva decât un
singur drept, anume dreptul la liberă circulație al străinilor pe teritoriul României în toate
ipostazele acestuia, intrare, ieșire sau ședere pe teritoriul României. De altfel, se observă încă
de la articolul 1 al OUG 194/2002 unde se stabilește domeniul de reglementare că un scop
esențial îl constituie controlul imigrației. Unul dintre puținele articole care au vocația de a
corespunde denumirii OUG 194/2002, în sensul de a evidenția concepția largă asupra a ceea ce
înseamnă regimul juridic, este articolul 3 al acesteia, care mai mult redă prevederi
constituționale. Articolul 3 prevede că străinii au o serie de drepturi și se bucură de protecția
generală a persoanelor și averilor. Cu toate acestea, textul normativ al OUG 194/2002 enunță
că de o asemenea protecție se bucură doar străinii care locuiesc legal în România, ceea ce într-
o anumită măsură nu este corect, iar în aplicarea acestei norme practicile vor fi adesea în
contradicție cu spiritul acestei reglementări care, în teorie, nu are voie să devieze de la nucleul
drepturilor fundamentale, independent de îndeplinirea sau nu a condiției legalității
șederii(locuirii). De altfel, prevederea de la articolul 3 alin. 1) se dorește a fi o copie a
prevederii constituționale cuprinsă la articolul 18 al așezământului nostru fundamental, articol
pe care l-am amintit și redat în acest studiu. Însă nu este așa: prevederea constituțională
stabilește că străinii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și
averilor, fără să facă nicio distincție dacă aceștia locuiesc legal sau nu. Astfel, jurisprudența
CJUE demonstrează cu prisosință că un nivel general de protecție va fi acordat, prin raportare
la circumstanțele concrete, inclusiv străinilor, indiferent că aceștia locuiesc sau muncesc, legal
sau nu ,pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.
Un ultim exemplu de lege specială - la care vom face referire în studiu - chiar dacă nu
este specifică dreptului internațional privat, însă interesează dreptul internațional privat, îl
reprezintă Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în
activitatea economică, lege care stabilește câteva reguli în ceea ce privește dobândirea și
înstrăinarea participațiilor la companiile și societățile naționale și orice alte companii unde
statul este acționar. Fiind reguli de aplicație imediată ele vor înlătura, în sistemul român de
drept internațional privat, un posibil conflict de legi, atunci când operațiunea de înstrăinare sau
de dobândire are un element de extraneitate sau internaționalitate.

Incidența dreptului Uniunii Europene

Nu ne-am propus să insistăm mult asupra acestui subiect, însă, analizând diferitele
schimbări sub aspectul dreptului internațional privat în România după anii 1990, aderarea
României la Uniunea Europeană și fenomenul de integrare europeană reprezintă un izvor
material fundamental inclusiv pentru dreptul internațional privat român. Acest fenomen al
europenizării în cadrul Uniunii Europene înseamnă inclusiv o uniformizare progresivă a
dreptului privat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, ceea ce a condus atât la
adoptarea unor norme materiale europene în diferite domenii ale dreptului internațional privat,
precum obligații contractuale sau extra-contractuale, răspunderea părintească, aspecte
succesorale, de procedură, precum și la adoptarea de norme conflictuale. Impactul dreptului
Uniunii Europene este imens în special în ceea ce privește calificarea unor noțiuni, întinderea
unor drepturi, interpretarea unor expresii, termeni și raționamentele aplicării diferitelor norme
conflictuale prin raportare la situații faptice concrete.

Câteva observații cu caracter general

Legislația specifică dreptului internațional privat a parcurs două etape majore după
1990, dar a prezentat o stabilitate mult mai ridicată decât numeroase alte domenii ale dreptului,
cum ar fi dreptul administrativ. Trecerea în cea de a doua etapă s-a realizat după aderarea
României la Uniunea Europeană, însă pe fondul unor eforturi de reglementare a noilor coduri
civile și de procedură civile, începute cu mai mulți ani în urmă, deoarece vechile coduri nu mai
corespundeau demult standardelor moderne, în special nu reflectau standardele de drepturi ale
omului, astfel cum sunt ele consacrate la nivelul Consiliului Europei și în Uniunea Europeană.
Ca urmare, a doua etapă de legiferare specifică dreptului internațional privat începe în mod
armonios atât în contextul aderării României la UE cât și a necesității de reformare și adoptare
în ansamblu a reglementărilor de drept privat din România. Dacă ar fi să facem o evaluare a
acestei treceri nu cred că putem găsi schimbări pozitive semnificative atunci când ne referim la
dreptul internațional privat român, normele conflictuale nu au comportat modificări deosebite.
Constituie însă o schimbare semnificativă reglementarea de origine europeană, aceasta
generând modificări substanțiale în privința relațiilor de drept privat desfășurate la nivelul
statelor membre ale Uniunii Europene, precum și în ceea ce privește instituirea unor norme
conflictuale comune tuturor statelor membre în o serie de materii. Fenomenul integrării este
benefic pentru stabilirea unei coerențe și uniformizări a interpretărilor diferitelor noțiuni
comune tuturor statelor membre ca urmare a ordinii juridice de drept european.
Reglementarea privind regimul juridic al străinilor în România suportă îmbunătățiri și
în viitor este posibil să fie necesară o reevaluare a actualului cadru legislativ, reprezentat de
OUG 194/2002 privind regimul juridic al străinilor, urmărindu-se o încadrare mai adecvată în
spiritul și tiparele constituționale, o calitate mai sporită a tehnicii legislative și o abordare
modernă, pretinsă de standardele juridice și valorile sociale din Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

Basedow, J., Giesela Rühl, Franco Ferrari and Pedro de Miguel Asensio,
Encyclopedia of Private International Law, editată în 2017 de Elgar Publishing House.
Miron, R., Procesul arbitral internațional conform reglementărilor naționale, editura
Universitară, 2019.
 Şandru, M., Mihai Banu, Dragoş Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de
drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept [[The preliminary
rulings procedure. Principles of European Union law and experiences encountered in the
Romanian legal order], C.H.Beck, Bucureşti, 2013.
Șandru, M., Dreptul comerțului internațional, editura Universitară, ediția a IV-a,
revizuită și adăugită
Jurisprudență relevantă:
CJUE, C-673/16, Coman și alții, hotărârea din 5 iunie 2018, ECLI:EU:C:2018:385
CJUE, C-83/19, Asociația Forumul Judecătorilor din România, ECLI:EU:C:2021:393
C-34/09, Gerardo Ruiz Zambrano împotriva Office national de l’emploi(Belgia) -
ECLI:EU:C:2011:124

Capitolul II: Domeniul și Metoda Dreptului Internațional Privat

Definirea obiectului de studiu al dreptului internațional privat reprezintă o problematică

delicată, ce suscită discuții ample dată fiind amploarea divergențelor în materie, dar și complexitatea
problematicii. În vederea elaborării unei definiții cât mai cuprinzătoare, trebuie avute în vedere trei
perspective: una intuitivă, ce se raportează la determinarea domeniului dreptului internațional privat;
una analitică, care pune accent pe specificul metodei folosite de această ramură de drept; respectiv, o
abordare documentară, care se raportează la analiza complexă a surselor dreptului internațional privat.
În cele ce urmează vom analiza în parte, fiecare dintre aceste abordări, încercând să
concretizăm în partea finală o definiție cât mai completă și exactă a materiei.

Secțiunea 1: Prima abordare – Determinarea domeniului dreptului internațional

privat
Pentru observarea acestei abordări, vă propunem să pornim de la un exercițiu de imaginație. Să
spunem că vi se cere să definiți un obiect, cum ar fi, spre exemplu, stiloul sau pixul pe care îl folosiți
tocmai acum. Unele persoane vor elabora o descriere precisă a manierei în care acesta se prezintă ( are
culoare albastră, cu o formă alungită, iar, în capăt un buton ce trebuie apăsat pentru a scrie). Pe de altă
parte, alții se vor raporta la funcția și utilitatea acestuia (instrument de scris). Observând acest demers,
tindem să apreciem mai mult ce-a de-a doua metodă , care se bazează pe funcționalitate, întrucât
aceasta are avantajul de a sublinia punctul de interes.
La fel se întâmplă și în ipoteza definirii materiei dreptului internațional privat, fiind preferată
remarcarea funcționalității acesteia, care, firește, trebuie completată cu aspecte de ordin descriptiv. În
cele ce urmează vom determina domeniul materiei sub aspectul funcționalității sale, observații pe care
le vom completa cu cele rezultate din aplicarea metodei descriptive.

1. Definirea materiei sub aspect funcțional

Spre deosebire de dreptul civil sau comercial, definirea materiei studiate este mult mai dificilă,
întrucât aceasta se raportează la confluența mai multor sisteme juridice. Studierea funcționalității sale
reprezintă cel mai important criteriu în raport de care putem stabili definirea dreptului internațional
privat.
Funcționalitatea normei de drept internațional privat este mai limitată decât cea a altor reguli de
drept, în sensul că, aceasta va conduce la identificarea jurisdicției competente și a legii materiale
aplicabile, nefiind în măsură să ofere soluția propriu-zisă situației litigioase. Observarea
funcționalității rezidă în studierea utilității normei de drept internațional privat , nefiind altceva decât,
o reflexie a curentului utilitarismului juridic, ce se raportează la o analiză economică a dreptului în
sensul de a identifica o „maximizare a utilității individuale și sociale”.
Într-o manieră foarte generală , abordarea funcțională se fundamentează pe un cadru empiric,
care, presupune deducerea funcțiilor principale ale dreptului internațional privat pornind de la
diversele ipoteze de aplicare ale sale. Raționamentul pe care se fundamentează funcționalitatea este
așadar de ordin inductiv: pe baza constatării faptelor se conturează principii generale și abstracte. În
vederea observării acestuia, vă propunem o serie de exemple de aplicarea a dreptului internațional
privat.
a) Exemplul 1: Un student român a întâlnit o studentă din Italia, care studiază la noi în țară, cu o
bursă. S-au împrietenit și au decis să facă împreună un master în Statele Unite ale Americii. Au
revenit în Europa și s-au căsătorit în Italia. Ulterior, românul și-a găsit o slujbă la o casă de avocatură
din SUA. Drept urmare, s-au stabilit amândoi pe teritoriul Americii, unde au avut trei copii. Din
economiile strânse, și-au cumpărat un apartament pe Coasta de Azur, unde intenționau să se retragă la
pensie. Totodată aceștia mai dețineau și un apartament în Roma, care, fără știrea lor a fost folosit în
mod abuziv de o persoană necunoscută. În fine, cuplul s-a stabilit pe teritoriul Franței, unde românul a
decedat.
O atare ipoteză naște o serie de întrebări, după cum urmează:
1. Ce lege stabilește formalitățile necesar a fi îndeplinite la momentul încheierii căsătoriei: legea
română, legea italiană sau o altă lege internațională?
2. Ce lege determină drepturile și obligațiile rezultate din actul căsătoriei: legea română, legea
italiană, legea americană sau o altă lege internațională?
 3. Ce naționalitate vor avea cei trei copii?
4. Ce lege va determina regimul matrimonial?
5. Ce lege va guverna regimul juridic al apartamentului din Roma?
6. În ceea ce privește succesiunea soțului – care instanță va fi în măsură să decidă asupra
acesteia și în baza cărei legi?
b) Exemplul 2: X este un cetățean spaniol, căsătorit cu Y, o cetățeană româncă Aceștia sunt
stabiliți în Germania. X inițiază o procedură de divorț în fața instanțelor din Spania, unde a fost
oficializată căsătoria celor doi. Simțindu-se dezavantajată, Y solicită divorțul pe teritoriul României.
1. Este instanța din România competentă într-o atare ipoteză?
2. Poate hotărârea pronunțată în Spania să fie obligatorie pentru instanțele din România?
c) Exemplul 3: Un student întreprinzător și-a deschis o societate comercială sub forma unui
S.R.L., al cărui obiect de activitate viza organizarea unui schimb de apartamente între studenții
europeni pe timpul sărbătorilor și în vacanțe. Acesta intermedia relațiile între studenți și îi punea în
legătură, iar în urma serviciului ce îl presta primea o indemnizație. La un moment dat, un student
italian deși a beneficiat de serviciile vizate, a refuzat să achite prețul acestora.
1. Având în vedere că prestația trebuia să fie executată pe teritoriul Italiei, ce instanță va fi
competentă să judece situația litigioasă?
2. Ce lege se va aplica raportului juridic?
3. În cazul în care o instanță română va pronunța o hotărâre favorabilă studentului român, cum
va trebui acesta să procedeze în continuare?
d) Exemplu 4:
Un student român a comandat de pe internet cărți de drept din Statele Unite ale Americii. Site-ul
folosit era găzduit de către o societate din Anglia. Studentul a plătit on line cu ajutorul unui card de
credit. Acesta, însă, nu a fost mulțumit de cărțile livrate.
1. Este studentul român ocrotit de legislația română sau cea europeană privind protecția
consumatorului în raportul juridic sus-descris?
2. Ce instanță va fi competentă să judece cauza?
e) Exemplul 5:
O prințesă englezoaică a făcut o călătorie la Paris cu prietenul său egiptean, într-o mașină
fabricată în Germania și comercializată în Franța. Mașina era condusă de un șofer francez, ce era
angajat al unei societății din Franța, administrate de un cetățean egiptean, domiciliat în Londra. Pentru
a scăpa de curiozitatea unor paparazzi de naționalitate americană și engleză, șoferul a accelerat, iar
mașina a intrat într-un pod. Prințesa a decedat, lăsând în urmă doi copii de naționalitate engleză. Garda
de corp a prințesei, de naționalitate irlandeză a suferit leziuni traumatice severe, care l-au împiedicat să
mai practice orice tip de activitate sportivă ulterioară.
1. Ce lege va guverna dezbaterea succesorală după prințesă?
2. Ce instanță va fi competentă să judece acțiunea în despăgubire formulată de grada de corp?
f) Exemplul 6:
 La începutul anilor 1930, Antenor Patiño y Rodriguez, diplomat bolivian se afla în Spania.
Acesta se căsătorește la Madrid cu soția sa Maria Cristina de Borbón, de naționalitate spaniolă. Prin
încheierea căsătoriei, în conformitate cu legea boliviană, soția dobândea cetățenia soțului. Cu o zi
înainte, soții au optat pentru regimul matrimonial al separației de bunuri în conformitate cu dreptul
bolivian. După, cuplul s-a stabilit în Paris, apoi în New York. Într-un final, dl. Patiño a rămas în
Londra. După mai mulți ani de căsătorie, d-na Patiño a înaintat o acțiune de divorț în New York, însă
și-o retrage înainte de a se judeca. Soțul încearcă să înainteze o acțiune de divorț în fața instanțelor din
Paris, dar aceasta este respinsă pe motive procedurale. În cele din urmă, divorțul este pronunțat sub
auspiciile jurisdicției mexicane la inițiativa și în beneficiul exclusiv al dlui. Patiño. În mod pragmatic,
soția încearcă între timp să își protejeze situația financiară solicitând instanțelor franceze să anuleze
convenția de căsătorie și să se pronunțe asupra separației de corp.
Rezumând situația, trebuie observate mai multe aspecte:
• actul căsătoriei săvârșit în Spania între o femeie spaniolă și un cetățean bolivian devine
căsătorie boliviană;
• obținerea divorțului de către soț, în Mexic;
• cererea de separare de corp și anulare a căsătoriei introdusă de către soție în fața instanțelor
franceze.
Ipoteza descrisă ridică o serie de întrebări, după cum urmează:
1. Este judecătorul francez competent să judece cererea soției? Se conturează elemente de
extraneitate care tind să atragă competența instanțelor spaniole, americane, mexicane sau chiar
engleze. Judecătorul francez trebuie să observe aceste elemente de extraneitate și să aplice norma de
drept internațional privat pentru a-și revendica sau nu competența într-un atare caz. Aceasta este
problematica conflictului de competență.
2. Odată ce se decide asupra conflictului de competență, judecătorul cauzei trebuie să identifice
legea aplicabilă raportului juridic litigios. În speța de față există vocația de aplicabilitate a legii
franceze, mexicane, spaniole, americane și engleze. Practicianul dreptului trebuie să accepte că în
cadrul litigiilor internaționale judecătorul cauzei nu aplică în mod neapărat propria sa lege ( cu
excepția legii procedurale care este întotdeauna cea a forului). Așadar judecătorul francez va putea
judeca cauza având în vedere legea spaniolă, mexicană, americană, engleză sau franceză, în funcție ce
soluția pe care ne-o dă norma conflictuală, de drept internațional privat. Aceasta este problematica
conflictului de legi.
3. Se ridică întrebarea dacă cererea soției este admisibilă în fața judecătorului francez, din
moment ce a fost deja pronunțat divorțul? Cu alte cuvinte hotărârea din Mexic în ce măsură prezintă
autoritate de lucru judecat și care este impactul său pe teritoriul Franței?
4. Faptul că dna. Patiño a dobândit cetățenia boliviană prin încheierea căsătoriei lărgește
punctele de reper calculate în vederea determinării naționalității persoanelor fizice sau juridice
implicate în raportul juridic litigios.
5. Care sunt consecințele faptului că reclamanta nu are naționalitate franceză? Se ridică totodată
și problematica statutului străinilor.
 Din lecturarea exemplelor sus-expuse, se poate observa faptul că o ipoteză ce prezintă elemente
de extraneitate se distinge substanțial față de o situație pur internă, întrucât este mult mai complexă. În
principiu, odată constată existența elementului de extraneitate, judecătorul cauzei trebuie să răspundă
cu prioritate următoarelor întrebări: Ce instanța este competentă să judece situația litigioasă? Ce lege
se va aplica? Care sunt efectele unei hotărâri judecătorești străine?
Fiecare stat are propriul său sistem de reguli, în funcție de care se soluționează aceste
problematici – normele de drept internațional privat. La nivelul Uniunii Europene se concretizează un
fenomen de unificare a normelor de drept internațional privat în diverse domenii – dreptul familiei,
dreptul contractelor, răspunderea delictuală, etc., prin instituirea unor norme comune statelor
membre.
Acest fenomen tinde spre o vocație universală – internaționalizarea acestei ramuri de drept,
ceea ce presupune identificarea unor norme care să corespundă și să fie aplicabile în cât mai multe
state din lume, implementate prin intermediul convențiilor sau acordurilor. În domeniul de față, cele
mai numeroase prevederi de drept internațional privat au fost adoptate prin Convențiile de la Haga.
Existența unui element de extraneitate determină nașterea unui conflict de legi în spațiu, în
legătură cu raportul juridic în care s-a concretizat, ceea ce presupune necesitatea identificării celei mai
potrivite jurisdicții și norme de drept material, față de care există cele mai strânse legături, astfel încât,
societatea internațională să poată să subziste și să ofere membrilor săi tot ceea ce se așteaptă de la
existența sa. În altă ordine de idei, acestea sunt liniile directoare ale ordinii juridice internaționale –
regulile ce le exprimă în dreptul internațional.
Așadar, tratamentul juridic al unei situații cu elemente de extraneitate conferit de către norma
juridică de drept internațional privat vizează identificarea unui cadru analitic. Funcția sa rezidă în
identificarea soluțiilor problemelor ce pot fi generate de trimiterea cea mai adecvată, având în vedere
interesele și așteptările legitime ale părților implicate, ale statelor vizate precum și imperativele
jurisdicționale – securitatea și eficiența juridică.
Funcționalitatea și aplicabilitatea normei de drept internațional privat pot fi afectate de multiple
variabile. În primul rând, prezintă relevanță cine a edictat norma de drept internațional privat – statul
care o aplică sau un alt stat, ori o organizație internațională, europeană sau un organism profesional
cum ar fi, spre exemplu, Camera de Comerț Internațională. Totodată, prezintă relevanță dacă
redactorul normei de drept internațional privat distinge particularitatea situațiilor cu elemente de
extraneitate sau le aseamănă ipotezelor pur interne. Apoi, depinde în funcție de metoda adoptată –
elaborarea unor nome materiale aplicabile în mod direct (reguli de drept care să decidă direct fondul
dreptului), respectiv implementarea unor norme competență internațională sau să se opteze pentru
norme de conflict de jurisdicții și norme conflictuale de drept material prin intermediul cărora să se
determine instanța competentă și legea aplicabilă (să se soluționeze conflictul de legi).
În esență soluționarea problemelor de drept ce prezintă elemente de extraneitate presupune
identificarea normelor juridice ce au vocație de aplicabilitate și stabilirea legăturii celei mai strânse. Se
conturează două aspecte specifice:
 - cel a articulării unor instrumente normative de natură diferită ( convenții, legi, uzanțe,
principii, norme juridice) - discuțiile legate de inter-operativitatea regulilor de drept, care este
tratată până la acest nivel în cadrul unei ierarhii constituită la nivelul fiecărei ordine juridice.
- cel a unei posibile incompatibilități între normele ce au vocație de aplicabilitate:
soluționarea divergențelor dintre soluțiile oferite ( poate fi foarte problematică în măsura în
care se raportează la valori juridice fundamentale ale sistemelor de drept).

2. Definirea materiei sub aspect descriptiv

Sintagma de drept internațional privat prezintă prin ea însăși primele indicații a ceea ce
presupune această ramură de drept. O interpretare literală a termenilor cuprinși de denumirea materiei
poate conduce la o descriere de bază a acesteia. Însă, în mod incontestabil, o astfel de definiție este
insuficientă, cel puțin pentru considerentul că nu cuprinde și ceea ce nu reprezintă această ramură de
drept.
Debutăm analiza noastră prin a surprinde cele două atribute ale termenului de „drept”:
- drept internațional (spre deosebire de dreptul intern);
- drept privat (spre deosebire de dreptul public).
a) Este DIP un drept internațional sau un drept intern?
În ciuda termenului de „internațional”, DIP este un drept esențialmente intern, prin sursa sa.
Fiecare stat are, în principiu, propriul său sistem de norme de DIP oferind soluții situațiilor cu
elemente de extraneitate. În anumite regiuni, aceste norme au fost unificate , cum se întâmplă spre
exemplu în ipoteza Uniunii Europene. Orice instanță sesizată cu un litigiu ce prezintă elemente de
extraneitate, aplică propriile sale norme de drept internațional privat pentru a stabili dacă este sau nu
competentă, respectiv pentru a identifica ce lege trebuie să aplice raportului juridic litigios, precum și
în ce măsură se poate să fie recunoscută o hotărâre pronunțată în străinătate. Pentru a întreprinde toate
aceste demersuri, judecătorul se va raporta la categorii juridice de drept intern. Totodată, fiecare stat
trebuie să implementeze un set de reguli bazate pe reciprocitate pentru recunoașterea statutului
persoanelor străine.
Termenul de „internațional” nu este totuși alocat în mod nejustificat. Prin specificul obiectul
său, DIP este un drept internațional, în sensul că, vizează reglementarea situațiilor cu caracter
internațional, ce prezintă elemente de extraneitate. Se remarcă creșterea fără precedent a aplicării
normei de drept internațional privat în condițiile actuale ale mobilității geografice a oamenilor,
dezvoltării comerțului cu bunuri și servicii și a progresului telecomunicațiilor, care a multiplicat
oportunitățile relațiilor interpersonale la nivel internațional.
Alocarea termenului de „internațional” denumirii materiei se justifică și din alte considerente.
Astfel, sursa legislativă a DIP o reprezintă în cele mai multe ipoteze convențiile internaționale sau
normele unificatoare, adoptate la nivelul mai multor state. În aceiași ordine de idei, punerea în aplicare
a normei de DIP vizează un procedeu ce prezintă aspecte de internaționalitate, în următoarele sensuri:
în primul rând, judecătorul investit cu soluționarea cauzei poate ajunge, prin aplicarea mecanismului
de DIP, să soluționeze litigiul în baza unei legii străine; în al doilea rând, tehnica de sesizare a instanței
de judecată poate viza aplicarea unor norme de conflict edictate de legi străine; nu în ultimul rând, în
vederea elaborării normelor de DIP, fiecare stat trebuie să aibă în considerare regulile altor state,
pentru a se evita pe cât mai mult posibil situațiile de conflict negativ.
Concluzionând, putem afirma că dreptul internațional privat se prezintă ca un drept sui generis.
Datorită specificității sale acesta a fost catalogat chiar drept o ordine juridică autonomă.
b) Este DIP un drept public sau privat?
Ab initio, semnalăm faptul că în contextul dezvoltării fără precedent a societății contemporane,
această distincție între dreptul public și cel privat tinde să fie din ce în mai puțin accentuată,
recunoscându-se chiar o întrepătrundere a acestor ramuri, justificată de emergența unor situații de
drept transversale, cum ar fi spre exemplu dreptul mediului sau legea concurenței. Influența crescândă
a dreptului unional converge în acest sens, întrucât aceasta ignoră din ce în ce mai mult distincția
dintre dreptul public și cel privat.
În ceea ce privește dreptul internațional privat, prin însăși terminologia folosită în denumirea
materiei, se stabilește direcția de catalogare a sa înspre ramura dreptului privat. Însă, această calificare
este uneori discutabilă, concretizându-se ipoteze în care se manifestă asemeni unui drept public.
Așadar, s-au conturat următoarele teze:
i). Teza potrivit căruia DIP aparține dreptului public
Această teză se fundamentează pe ideea potrivit căreia DIP trebuie să fie considerat ca un
mijloc specific de determinare a sferelor de suveranitate a statului vizat, respectiv, a statului străin. În
susținerea tezei se afirmă următoarele:
 Regulile de conflict de jurisdicție asigură protecția internațională a dreptului intern, iar
acest mecanism este unul specific dreptului public.
 Conflictele de legi, chiar și când acestea conduc la aplicarea unor legi străine, iau în
considerare factorii politici, edictați de puterea publică, ceea ce este specific dreptului public.
Naționalitatea și condiția juridică a străinului concretizează probleme ce țin de dreptul public –
relația între individ și stat.
ii) Teza potrivit căreia DIP este un drept privat
Primul argument în susținerea acestei teze se înfățișează prin însăși denumirea materiei, din care
rezultă că DIP intră mai degrabă sub incidența dreptului privat, decât cea a dreptului public.
Partizanii acestei teorii răspund susținătorilor tezei potrivit căreia DIP aparține unui drept
public, învederând următoarele:
 Conflictele de jurisdicție se raportează la relațiile reglementate de dreptul privat.
 Deși majoritatea normelor de jurisdicție internațională sunt apreciate ca vizând
protecția competențelor interne, acestea au și multiple alte scopuri.
 Nu rezultă că normele de jurisdicție interne aparțin în mod obligatoriu dreptului
public. Se susține chiar că, normele de procedură se concretizează ca o ordine juridică autonomă, ce nu
poate fi catalogată nici ca aparținând de dreptul public și nici ca integrându-se sub auspiciile dreptului
privat.
  Problematica naționalității prezintă desigur aspecte ce țin de dreptul public, însă, în
mod incontestabil, aceasta vizează și aspecte ale dreptului privat, cum ar fi spre exemplu situația în
care se discută reînnoirea unui contract între doi comercianți de naționalități diferite.

iii). Teza care susține natura sui generis a dreptului internațional privat
Dacă prin obiectul său, DIP prezintă elemente de atașament atât față de dreptul public, cât și față
de cel privat, acesta se concretizează totuși ca fiind unul original, distingându-se de fiecare în parte și
depășind în cele din urmă scindarea dintre aceste ramuri de drept. Astfel, domeniul său material de
aplicare se înscrie atât sub auspiciile dreptului public, cât și sub cele ale dreptului privat.
Din perspectiva competenței sale ratio personae, acesta este întotdeauna un drept privat, având
vocația de a reglementa situațiile cu caracter internațional între persoane private sau între persoane
private și persoane publice atunci când, acestea din urmă acționează în calitate de persoane private.
Trimiterea se va realiza întotdeauna la normele de drept privat. Problema care se ivește rezultă din
aceea că identificarea relațiilor private devine din ce în ce mai dificil de realizat, dreptul privat tinzând
a fi catalogat un instrument de reglementare economică, prin influențele manifeste ale dreptului
unional. Pe lângă analiza economică a legii , conflictului de legi îi este atribuită și o funcție globală
„alocativă” a resurselor de stat. Un alt argument al tezei îl reprezintă specificitatea metodei de
implementare a dreptului internațional privat, , mai ales atunci când sunt vizate normele conflictuale.

***
3. Definiția negativă
Având în vedere cele expuse pană la acest moment al analizei noastre, se pot desprinde
suficiente elemente pentru a defini în mod pozitiv obiectul nostru de studiu. Cu toate acestea, pentru a
înțelege mai bine specificul subiectului este necesară și o abordare negativă a definiției DIP. Această
definiție are în vedere trei repere: dreptul internațional privat nu trebuie confundat cu dreptul
comerțului internațional, respectiv, nu este un drept internațional public, distanțându-se semnificativ și
de ceea ce reprezintă un drept penal internațional.

a). DIP și dreptul comerțului internațional

Dreptul comerțului internațional reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează

operațiunile economice realizate între persoane situate în state diferite, implicând întotdeauna
interesele economice a două sau mai multe state; avem în vedere vânzarea internațională de mărfuri,
aspecte ce țin de proprietatea intelectuală în relațiile internaționale, finanțare, garanții, transporturi
internaționale, societăți comerciale etc.
Dreptul internațional privat se distinge de dreptul comerțului internațional în primul rând în
raport de domeniul său, specific de reglementare.
În al doilea rând, regulile de DIP sunt, în esență, reguli de conflict, în vreme ce normele
dreptului comerțului internațional sunt reguli de fond – norme de drept material.
 Pot fi concretizate totuși și o serie de asemănări între aceste ramuri de drept. Ambele vizează
domeniul privat, iar poziția părților este aceea de egalitate juridică. Totodată, ambele presupun
existența în cadrul raportului juridic a unui element străin – de extraneitate în cazul DIP, respectiv de
internaționalitate în ipotezele de DCI. DIP cuprinde și reguli de fond, cum ar fi spre exemplu cele
privind condiția străinului în țara noastră. Totodată, din moment ce DIP acoperă toate relațiile de
drept privat, uneori acesta poate include și norme de dreptul comerțului internațional.
Pe de altă parte, instrumentele de drept specific comerțului internațional recurg de multe ori la
tehnica conflictuală, cum ar fi spre exemplu art. 1 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor
de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
În concluzie, cele două ramuri de drept reprezintă discipline autonome, cu regimuri juridice
proprii, dar între care există legături puternice.

b). Dreptul internațional privat și dreptul internațional public

Dreptul internațional public cuprinde ansamblul de principii și norme ce reglementează
relațiile dintre state, respectiv, dintre state și alte subiecte de drept internațional (organizații
internaționale, non-guvernamentale). Având în vedere tendința statelor și orientarea Curții
Internaționale de Justiție afirmată în Avizul consultativ din 1988 cu privire la aplicarea obligației de a
arbitra, unul dintre principiile fundamentale consacrate în dreptul internațional public este cel al
preeminenței acestei ramuri asupra dreptului intern.
Pe de altă parte, dreptul internațional privat se raportează la persoanele private în cadrul
relațiilor dintre ele. Acesta face parte din dreptul intern al statelor, obiectul de studiu fiind total diferit..

c). Dreptul internațional privat și dreptul internațional penal

Dreptul internațional penal a apărut la confluența dintre dreptul penal și cel procesual penal
intern, pe de-o parte, și dreptul internațional public, pe de altă parte, cuprinzând ansamblul
reglementărilor legale referitoare la combaterea celor mai grave infracțiuni la nivel internațional,
respectiv normele guvernatoare ale instituțiilor chemate să aplice legea în ipoteza săvârșirii acestor
fapte. Acesta se deosebește de ceea ce presupune dreptul penal internațional, care vizează aspectele
internaționale ale dreptului penal intern, în vreme ce dreptul internațional penal are ca obiect aspectele
penale ale dreptului internațional.
Dreptul penal internațional se ghidează după următoarele reguli: Principiului teritorialității –
aplicabilitatea legii cu privire la infracțiunile săvârșite pe teritoriul țării respective; Principiului
personalității – care conferă competență legii penale cu privire la infracțiunile comise de cetățenii unei
anumite țări, în afara acesteia sub rezerva ne bis in idem; respectiv, Principiului realității – care
determină incidența legii penale cu privire la infracțiunile săvârșite de un străin asupra unui
cetățeanului unei anumite țări, în străinătate.
Ambele ramuri se distanțează semnificativ de tot ceea ce reprezintă dreptul internațional privat.
Obiectul și metoda de studiu diferă.
 4. Propunere de definire a materiei
Discuțiile privind definirea dreptului internațional privat demonstrează dificultatea acestei
operațiuni sau cel puțin varietatea viziunilor conturate. Totuși, acestea tind la expunerea premiselor
unei posibile definiții de sinteză.
În literatura de specialitate, dreptul internațional privat a fost definit ca reprezentând acea
ramură de drept care vizează raporturile juridice internaționale angajate între persoanele private.
Definiția poate suferi multiple completări. Este important de subliniat în cadrul acesteia că materia
studiată vizează o serie de reguli și tehnici inter-normative care permit identificarea unei soluții
juridice pentru relațiile private cu elemente de extraneitate într-un context de confruntare a vocațiilor
de aplicabilitate a două sau mai multe seturi de norme juridice.
Principalele caracteristici ale dreptului internațional privat sunt următoarele:

a). DIP este un drept special

DIP este un drept special atât prin obiectul său de reglementare, cât și prin metoda utilizată.
Prin obiectul său, DIP este un drept special întrucât se aplică situațiilor private cu caracter
internațional.
Prin metoda sa, DIP este un drept special datorită faptului că este în mod necesar legat de o
metodologie originală, care rezultă din potențiala aliniere a situațiilor cu caracter internațional studiate
ce determină vocația de aplicabilitate a mai multor ordini juridice.
Dreptul internațional privat participă, așadar, prin intermediul regulilor inter-normative la
soluționarea conflictelor de legi.
b). DIP este un drept aplicabil raporturilor juridice private
Cu excepția problematicii străinului în țara noastră și statutul acestuia, dreptul internațional
privat se aplică numai raporturilor juridice private, spre deosebire de dreptul internațional public, care
implică statele sau organizații internaționale în contextul relațiilor guvernate de acesta.
c). DIP presupune existența unui raport juridic cu un element de extraneitate
Mecanismul dreptului internațional privat este declanșat de prezența unui element de
extraneitate, care se poate manifesta sub cele mai diverse forme, cum ar fi spre exemplu:
- în ipoteza unei căsătorii, elementul de extraneitate poate rezulta din diferența de
naționalitate a celor doi soți sau din locul unde aceasta este oficializată – într-o altă țară decât
cea a naționalității soțiilor.
- în cazul unui contract încheiat între două societăți comerciale, elementul de
extraneitate poate rezulta din faptul că sediul uneia este situat într-o altă țară sau obiectul
contractului trebuie executat în străinătate.
Se impune a fi subliniat faptul că aceste element de extraneitate poate fi evaluat din două
perspective:
- una subiectivă, conform căruia – o situație este internațională atunci când prezintă
legături cu un alt stat; din această privință, o situație pur internă pentru autoritățile unui stat
poate comporta mai multe elemente de extraneitate pentru autoritățile unui alt stat.
 - una obiectivă, potrivit căruia o situație este internațională numai în momentul în care,
chiar înainte de orice litigiu, ea prezintă legături cu mai multe state ( ex.: căsătoria a doi
români în Italia).
În ambele cazuri trebuie aplicate normele dreptului internațional privat.
d). DIP cuprinde un set de reguli și tehnici inter-normative
Pentru a rezolva problematica identificării jurisdicției competente și a normei juridice aplicabile
într-o situație ce prezintă elemente de extraneitate este necesară implementarea unor reguli specifice,
denumite reguli de inter-normativitate. Acestea organizează relațiile dintre diferitele norme juridice ce
aparțin unor state diferite, dar care au vocație de aplicabilitate în ipoteza dată.
În ordinea juridică interioară, conflictul nomelor este soluționat prin aplicarea principiului
ierarhiei verticale a organizării normelor. Dar ce se întâmplă în ipoteza relațiilor orizontale, mai
exact, în cazul în care normele juridice vizate sunt la exact același nivel și provin din două ordini
juridice naționale diferite sau chiar din dreptul unional?
Dreptul internațional privat este instrumentul juridic utilizat pentru a răspunde la această
întrebare. Inițial, această ramură de drept a fost dezvoltată într-un context de relații orizontale între
diverse state, servind totodată ca și model în cadrul construcției unionale.
Așadar, DIP vizează tehnicile de inter-normativitate, care încearcă să coordoneze normele
juridice naționale în dezvoltarea unor standarde armonizate. Ca toate ramurile de drept, DIP se
definește mai întâi ca un ansamblu de norme juridice. Acesta se caracterizează prin metoda de
raționament utilizată de juristul care se confruntă cu o situație relevantă, ce prezintă elemente de
extraneitate.

Secțiunea a 2-a: Cea-a de-a doua abordare. Metoda

Originalitatea metodei de implementare a acestei ramuri de drept este elementul cel mai
definitoriu al materiei, care o distinge semnificativ față de alte ramuri de drept, cum ar fi spre
exemplu, dreptul civil, comercial sau al familiei. Metoda specifică dreptului internațional privat – cea
conflictuală presupune, în primul rând, edictarea unor norme juridice menite să coordoneze sistemele
juridice naționale, în funcție de care să se determine jurisdicția competentă și legea materială
aplicabilă situațiilor ce prezintă elemente de extraneitate.
Pe lângă metoda conflictuală, dreptul internațional privat mai folosește și metoda materială de
reglementare ( în privința condiției juridică a străinului) , metoda normelor de aplicație imediată și
metoda proper law.
În cele ce urmează, ne propunem să analizăm cea mai specifică metodă a materiei – cea
conflictuală, oprindu-ne și asupra metodei materiale de reglementare. În ceea ce privesc celelalte două
metode, în condițiile incidenței rare a acestora, le vom analiza punctual la momentul studierii
mecanismelor juridice ce le declanșează.

1. Metoda conflictuală
 În vederea elaborării unei prezentări cât mai cuprinzătoare a metodei conflictuale, este necesar
să parcurgem o serie de trei etape, după cum urmează: în primul rând, trebuie să observăm domeniul
acesteia, apoi, raționamentul utilizat în vederea implementării, iar în cele din urmă să evidențiem
trăsăturile specifice normei conflictuale.
a). Domeniul metodei conflictuale
Metoda conflictuală reprezintă dreptul comun în materia dreptului internațional privat.
Incidența acesteia este declanșată e conturarea elementului de extraneitate în cadrul raportului juridic
vizat.
Aceasta presupune punerea în aplicare a normelor de conflict, respectiv, a regulilor în funcție de
care se va determina ordinea juridică față de care există cele mai strânse legături cu situația litigioasă.
Există două tipuri de norme de conflict:
- norme privind conflictul de jurisdicție, care sunt destinate să desemneze jurisdicția
competentă cu privire la cazul dat, respectiv,
- norme privind conflictul de legi materiale.
Pentru a observa domeniul metodei conflictuale, propunem următorul exemplu de caz: două
societăți comerciale din țările A și B încheie un contract privind vânzarea internațională de mărfuri. În
țara A sunt implementate regulile proprii de DIP, iar țara B are la rândul său, normele sale de DIP. În
ipoteza dată, regulile conflictuale sunt unificate prin intermediul Convenției de la Viena privind
vânzarea internațională de mărfuri sau prin Regulamente europene.
b). Raționamentul utilizat în vederea implementării metodei conflictuale
Identificarea primului element de extraneitate presupune necesitatea determinării regulii de
conflict aplicabile. În acest sens, se va avea în vedere, mai întâi, calificarea faptelor constitutive ale
situației date, astfel încât aceasta să poată fi incluse în categoriile de implementare ale dreptului
internațional privat. Fiecare categorie are o regulă de conflict cu un atașament specific. Calificarea
factuală decide regula de conflict ce urmează a fi utilizată, care determină la rândul ei, elementul de
atașament ce urmează a fi adoptat. Acest element de atașament decide norma conflictuală care va
stabili apoi jurisdicția competentă, respectiv norma de drept material ce urmează a se aplice cu privire
la cazul dat.
Prezentăm următorul exemplu practic: în ipoteza unei acțiunii în stabilirea paternității unui
copil, introdusă de către o româncă în numele fiului său împotriva unui cetățean danez, judecătorul
cauzei va raporta acest demers la categoria acțiunilor privind statutul personal, în special, privind
stabilirea filiației. Pentru această categorie elementul de legătură prevăzut de norma de conflict îl
reprezintă naționalitatea copilului de la data nașterii – art. 2605 și urm. C.civ. .
c) Trăsăturile specifice normei conflictuale
i). Norma conflictuală este o normă intermediară
O normă de conflict nu va decide niciodată soluția situației litigioase. Aceasta se va limita la a
identifica jurisdicția competentă, respectiv, legea materială aplicabilă cu privire la o anumită ipoteză
ce prezintă elemente de extraneitate.
 ii). Norma conflictuală poate aparține unui stat sau poate fi rezultatul unei colaborări
interstatale.

În ipoteza unei norme de conflict care aparține unui stat, elementul de atașament vizează o
alegere subiectivă ce se raportează la cultura juridică a fiecărui stat – spre exemplu, în privința
statutului personal, unele state vor prefera să opteze pentru a atașa situația jurisdicție lor și normelor
lor materiale, în vreme ce alte state vor decide re-atașamentul. Pe de altă parte, în cazul unei norme de
conflict elaborată în urma unei colaborări interstatale, alegerea elementului de atașament reprezintă
rezultatul multiplelor negocieri și consensuri la care s-a ajuns între diferite state ce doresc o unificare
a normelor conflictuale.

iii). Norma conflictuală poate fi unilaterală sau bilaterală

Normele de conflict unilaterale precizează domeniul de aplicare a propriei legi, fără a se referi la
legea străină. Acestea determină așadar numai situațiile în care legea română este competentă a se
aplica, fără a stabili când este competentă și legea străină.
Totodată, o regulă de conflict jurisdicțional unilaterală nu poate determina decât competența
instanțelor române. Din motive de suveranitate , regulile de conflict jurisdicțional sunt de esență
unilaterală întrucât un stat nu se poate pronunța asupra competenței jurisdicționale a unui alte stat fără
a a aduce atingeri acestuia din urmă.
Normele conflictuale bilaterală precizează atât domeniul de aplicare a propriei legi, cât și cel al
legii străine.

d). Criticile formulate cu privire la metoda conflictuală

Metoda conflictuală este adesea contestată, utilitatea sa fiind chiar relativizată. Aceasta este
criticată în privința complexității sale, incertitudinii pe care o suscită, precum și pentru lipsa sa de
relevanță.
- Complexitatea metodei:

Această metodă se fundamentează pe o logică abstractă, care tinde să prezinte elemente de

serioasă complexitate. Aplicarea sa se bazează pe o anumită automatizare, fără însă a exista suficiente
elemente intuitive. Cu alte cuvinte, metoda dă judecătorului cauzei o marjă de apreciere ce se
raportează în special la soluția materială a litigiului vizat. Acest lucru explică de ce uneori metoda
rămâne neaplicată, adică este posibil ca situațiile să fie analizate ca situații pur interne, în vreme ce
acestea prezintă elemente de extraneitate, cum se întâmplă de exemplu, cel mai frecvent, în cazul
divorțurilor.

- Incertitudinea metodei:
În pofida rigorii aparente, metoda conflictuală lasă o marjă mult prea largă de apreciere pentru
judecătorul cauzei. Într-adevăr, normele de conflict sunt esențialmente de origine jurisprudențială și de
echitate. Acestea reprezintă factori în identificarea soluției. Incertitudinea este dată în special de
utilizarea mecanismelor de excepție ale statelor. Totodată, incertitudinea este manifestă și în prezența
excepției de ordine publică, care permite înlocuirea legii străine desemnate printr-o normă de conflict
cu legea instanței sesizate. În mod similar, incertitudinea poate rezulta și din aplicarea normelor de
poliție.
- Lipsa relevanței:
Se susține că metoda conflictuală nu ar fi adecvată scopului pe care ar trebui să îl urmărească.
Regulile de conflict sunt încă, în general, de sursă internă, conducând la aplicarea normelor elaborate
pentru situații interne, cu privire la ipoteze internaționale. Critica apare ca fiind deosebit de
convingătoare în domeniul comerțului internațional. Contractele specifice comerțului internațional
prezintă particularități ce nu pot fi asimilate contractelor interne. Dreptul comerțului internațional este
în perpetuă dezvoltare și derogă din convențiile internaționale.
Pe de altă parte, în concepția lor clasică, regulile de conflict, sunt neutre din punct de vedere al
rezultatului vizat de norma materială la care fac trimitere. Analiza economică a legii, pune totuși la
îndoială rămânerea acest aspect, în special atunci când este vizată excepția de ordine publică sau
conflictul de legi substanțiale.

e). Concluzii
În pofida criticilor formulate la adresa metodei conflictuale, aceasta este mult utilizată.
Tehnica conflictuală interconectează sistemele juridice și contribuie în mod semnificativ la
procesul de constituire a unui drept material uniform – problematică de maxim interes. Aceasta are
menirea de a stabili tehnica în funcție de care se ajunge la regula de drept material aplicabilă. În
măsura în care nu se va ajunge la o unificare totală a dreptului material, metoda conflictuală va
rămâne ca fiind unica în măsură să ofere soluții juridice când nu există nici un drept material direct
aplicabil. Evoluția ordinii juridice unionale redescoperă metoda conflictuală și importanța acesteia.

2. Metoda materială de reglementare

Plan de expunere. Analiza metodei materiale de reglementare va debuta prin prezentarea unei
definiții a regulilor de drept material, continuând cu identificarea domeniului acestora, respectiv, cu
observarea specificității lor în special, prin raportare la metoda conflictuală.

a). Definirea normei de drept material

Normele de drept material sau regulile de fond reprezintă acele norme de drept care oferă în
mod direct soluția cu privire la o problemă juridică. De fapt, majoritatea regulilor de drept se
încadrează în această categorie. Sursele acestor norme pot fi diverse: de origine statală (legi,
jurisprudență), convențională (convenții internaționale, regulamente sau directive europene) sau
cutumiară.

b). Domeniul normelor materiale

Trebuie să se facă distincție între două mari categorii de reguli de drept material:
 - Reguli ce provin din sursele naționale, chiar din tendințele de armonizare a dreptului ( cum ar
fi spre exemplu implementarea directivelor europene, legile model) sau de standardizare ( de exemplu,
convențiile ce conțin legi uniforme) manifestate sub influența unui standard internațional sau unional.
- Reguli materiale de origine internațională, unificate sub egida unei instituții internaționale
(convenții internaționale de unificarea dreptului ) sau de drept unional ( regulamentele).
În contextul unei situații internaționale:
- regulile de drept material ale diverselor state, ce au vocație de aplicabilitate, vor intra
în concurs, până când normele dreptului internațional privat le va diferenția și va determina care dintre
acestea se vor aplica în mod efectiv cu privire la situația dată;
- prin definiție, normele de drept material unificate la nivel internațional evită orice
problemă de conflict de norme, întrucât acestea sunt comune statelor implicate.

c). Specificitatea regulilor de drept material

Specificitatea normelor de drept material se raportează în mod direct la domeniului de aplicare
al acestora și la sursele lor.
i. Specificitatea din perspectiva domeniului de aplicare

În ipoteza în care normele de drept material sunt de origine internațională, acestea sunt
aplicabile numai pentru situații internaționale, fiind elaborate și dezvoltate doar din această
perspectivă. Spre exemplu, Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri definește
domeniul său de competență materială prin utilizarea unui criteriu specific. De altfel, fiecare text legal
ce provine din sure internaționale utilizează o definiție proprie a internaționalității.
Anumite reguli materiale de origine internațională sunt însă uneori concepute ca să se aplice și
situațiilor interne, cum ar fi spre exemplu Convenția de la Geneva din 1930 privind efectele
comerțului și Convenția de la Geneva din 1931 privind efectele comerțului și CEC-ul.

ii. Specificitatea din perspectiva surselor

În vreme ce regulile de conflict sunt în marea lor majoritate de origine națională, regulile
materiale provin dintr-o varietate de surse. Acestea pot fi reguli pur interne, care nu au fost concepute
pentru situații internaționale, sau reguli naționale propuse special pentru astfel de ipoteze. Sursele lor
pot consta în legi, jurisprudență sau cutume.
O parte semnificativă din reguli materiale ale DIP-ului rezultă din arbitrajul internațional.
Atunci când arbitrii instrumentează cazul dat, aceștia au libertatea de a se îndepărta de soluțiile pe care
legile statului le propune. Cu toate acestea, soluția astfel pronunțată are efect doar între părțile
implicate în litigiu, fiind susceptibilă de a servi doar ca sursă de inspirație dincolo de acest cadru.
Practica comerțului internațional conferă , de asemenea, o sursă foarte generoasă de reguli de
drept material, cum ar fi spre exemplu în domeniul vamal, cel al contractelor standardizate, uzanțe etc..
Avem în vedere, în special, ceea ce este consacrat sub auspiciile lex mercatoria. Ideea existenței unei
legi a comercianților derogă din observația că există o societate a comerțului internațional, de facto,
care, în absența normelor legale specifice, este susceptibilă să răspundă propriilor nevoi, creând un set
special de norme, a căror valoare juridică este incontestabilă. Dezbaterile devin în contextul actual tot
mai aprinse, având în vedere dezvoltarea fără precedent a societății utilizatorilor de internet.
În cadrul Uniunii Europene, directivele elaborate sunt transpuse în dreptul național al fiecărui
stat membru în ideea ajungerii la o unificare a regulilor impuse. În cele din urmă, nu este vorba despre
un domeniu al normelor de drept material, ci despre ideea întreprinderii unei armonizării.
Pe de altă parte, dacă ne raportăm la Regulamentele europene, acestea reprezintă veritabile
reguli uniforme, precum este și cazul anumitor convenții internaționale. Firește, statelor li se oferă
posibilitatea manifestării unor rezerve.

3. Conexiunile existente între metoda conflictuală și cea materială de reglementare

Studiul metodei conflictuale și cel al metodei materiale de reglementare sugerează faptul că
acestea sunt tehnici, de esență, alternative, în sensul că, metoda conflictuală este, în principiu, folosită
în absența unei legi materiale direct aplicabile. Discuția comportă însă o serie de observații. În
realitate, între aceste două metode poate exista o legătură sau se poate concretiza o coordonare între
organele care le aplică.
a). Principiul excluderii reciproce

Principiul analizat presupune că, în măsura în care există o regulă de fond direct aplicabilă ce
guvernează o situație cu un element de extraneitate, aceasta exclude de plano punerea în aplicare a
metodei conflictuale. Întrucât regula de drept material este direct aplicabilă, nu se mai ridică nici o
problematică cu privire la identificarea legislației naționale care trebuie să fie aplicată. Prin urmare, se
poate afirma că, metoda conflictuală este reziduală.

b). Legătura existentă între cele două metode

Convențiile internaționale fundamentate pe tehnica conflictuală și care prezintă elemente de
drept material unificat, permit stabilirea unor definiții comune, cum ar fi spre exemplu, cazul
Convenției de la Haga privind regimurile matrimoniale.
Mai mult decât atât, convențiile internaționale recunosc rezervele legilor de poliție, care sunt
reguli de drept material.
Totodată, o convenție de drept material poate folosi tehnici conflictuale în vederea determinării
domeniului său de aplicare. Norma uniformă statornicită de aceasta urmează a se aplica doar în măsura
în care regula de drept internațional privat trimite la aplicarea sa. În aceste sens, amintim Convenția de
la Viena, care dispune că se aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au
sediul în state diferite, când aceste state sunt contractante sau când normele de drept internațional
privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant ( art. 1).
În aceiași ordine de idei, prezența mai multor legi de poliție ce au vocație de aplicabilitate
determină un conflict de legi ceea ce denotă o altă ipoteză în care poate fi observată o legătură între
cele două metode.
Astfel cum ilustrează textul Convenției de la Viena, cele două metode nu ar trebui să se excludă.
Din contră, este necesară o coordonare a acestora – cel mai adecvat demers în contextul epocii
globalizării fără precedent, ce răspunde dezideratului îndrumării unitare a ordinii juridice, fără a se
pierde identitatea acesteia.
Conflictul dintre cele două metode tinde să devină complicat dată fiind recurgerea la principiile
generale ce derogă nu numai din dreptul național, ci și din dreptul internațional, lex mercatoria, textele
legale elaborate de Uniunea Europeană sau alte asemenea surse de inspirație. Trebuie avută în vedere
ierarhia normelor consacrată cu privire la aplicabilitate acestora. Dintre toate potențialele conflicte,
cele mai problematice apar atunci când două instrumente sunt incompatibile și implică respectarea
unor drepturi fundamentale. Interesul părților implicate în dreptul internațional privat arată că procesul
de inter-normativitate este încă plină elaborare.

c) Contribuția coordonării între autorități

În ultimii ani, dreptul internațional privat a cunoscut o îmbunătățire prin implementarea unei
alte metode, care nu este contrară, ci paralelă: coordonarea dintre autoritățile statului. Această metodă
este adoptată pe scară largă în cadrul Uniunii Europene, care tinde să construiască veritabile rețele
între persoane, judecători, autorități, organisme publice, în loc să standardizeze normele.

4. Abordarea economică a dreptului internațional privat

Treptat, se conturează o nouă abordare a dreptului internațional privat, care se desprinde din
mișcarea observării economice a dreptului, în general. Raționamentul care stă la baza analizei
economice favorizează urmărirea eficienței, în dezavantajul întreprinderii actului de justiție. Această
abordare utilizează raportul cost-beneficiu, astfel încât regula corectă, care se va aplica cu privire la
cazul dat va fi cea care produce cel mai semnificativ beneficiu la prețul cel mai redus.
Această analiză economică conduce la concurența sistemelor juridice . În domeniul răspunderii
contractuale și al celei delictuale, preconizează abandonarea dreptului părților privind alegerea legii
aplicabile, atunci când acesta au o putere comparabilă.

5. Relația dintre dreptul internațional privat și dreptul comparat

Ca și teorie generală, dreptul internațional privat reprezintă un sistem autonom. Totuși,
construcția acestuia nu poate fi realizată decât cu ajutorul dreptului comparat. Punerea în aplicare a
normelor conflictuale specifice DIP, conduce adesea la utilizarea rezultatelor unei analize de drept
comparat.
Totodată, construcția unei norme de drept internațional privat unionale necesită în mod
obligatoriu o analiză de drept comparat.

BIBLIOGRAFIE

Antonescu, E. Em. , Tratat teoretic și practic de drept internațional privat, Vol. I,

Partea I, București, 1934, p. 33.
Audit, M. , H. Muir Watt, E. Pataut, Conflits de lois et régulation économique, LGDJ,
2008.
 Audit, M., H. Muir Watt, E, Pataut, Conflits de lois et régulation économique, Ed.
L.G.D.J., Droit et Économie, 2008.
Batiffol, H.,P. Lagarde, Droit international privé, t.II, 7e éd. , Paris, Libraire générale
de droit et de jurisprudence, 1983, p. 288.
Cocoșatu, M . ,Drept Internațional Public, Ed.Pro Universitaria , București, 2012, p.
9.
Crețu, V.,Drept internațional Penal, Editura Tempus, 1996,p.35.
Drago, R., L'Internationalité : bilan et perspectives, organisée à Toulouse le 26
octobre 2001, Rev. Lamy Dr. des affaire, ssuppl. févr. 2002., p. 498.
Goldman, B. , The applicable law: general principles of law – the lex mercatoria, in
Lew J.D.M. (eds) Contemporary Problems in International Arbitration, Ed. Springer,
Dordrecht, 1987, p. 113.
Henzelin, M. , Le principe de l universalité en droit pénal international. Droit et
obligation pour les états de poursuivre et juger selon le principe de l universalité, Ed.
Helbing&Lichtenhahn Verlag, Basel, 2000, p. 11.
Idot, L., S. Poillot-Peruzzetto, Colloque Internormativité et réseaux d'autorités :
l'ordre communautaire et les nouvelles formes de relations entre les ordres juridiques, Les
Petites Affiches n°199 et 200 des 5 et 6 oct. 2004, p. 3 s., également Droit in situ 2004.
Jeammaud, A., Unification, uniformisation, harmonisation : de quoi s'agitil ?, Vers
un code européen de la consommation Codification, unification, harmonisation du droit des
Etats membres, Bruylant, 1998, p. 3555.
Lerebours-Pigeonniere, P. ,Précis de droit international privé, Paris, Libraire Dalloz,
1937.
Macovei, I. , Tratat de drept al comerțului internațional, Ed. Universul Juridic,
București,2014,p.12.
Malaurie, Ph.,  Droit civil Introducere générale , éd. Cujas, 1994, p. 31
Mayer, P., Droit international privé et droit international public sous l angle de la
notion de competence, R.C.D.I. Pr., 1979,pp.1, 349,537.
Moldovan, C. , Considerații referitoare la raportul dintre dreptul intern și dreptul
internațional public, publicație în Universul Juridic Premium 5 din 2018.
Niboyet, J.-P., apud. Ph. Francescakis, Perspectives du droit international privé
français actuel, în Revue internationale de droit comparé, 1955, p. 351.
Oprea, A., Repere privind tehnica retrimiterii în dreptul internațional european, în
Revista Română de Drept Privat, nr. 6 din 2015.
Pivniceru, M.M., Răspunderea penală în dreptul internațional, Editura Polirom, Iași
2000,p. 70.
 Popescu, D.A, M. Harosa, Drept Internațional Privat. Tratat Elementar, Vol. I,
LuminaLex, București, 1999, p. 8.
Popescu, D.A, Cesiunea voluntară în dreptul internațional privat (I), Universul juridic
premium 7 din 2019
Popescu, D.A., Itinerarii și evoluții în dreptul internațional privat. Spre un drept
internațional privat european,Revista Română de Drept Privat, nr. 1 din 2007
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, p. 35-36.
Trocan, L.M. , Corelațiile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de
drept, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Seria Științe Juridice, nr.
3/2013, p. 87-88.

Capitolul III: Sursele Dreptului Internațional Privat

Identificarea surselor formale ale dreptului internațional privat a generat ample discuții în
literatura de specialitate. O parte a doctrinei susținea că regulile dreptului internațional privat ar trebui
să fie universale, adică comune tuturor statelor. Stabilirea jurisdicției competente și a legii aplicabile
unui litigiu cu elemente de extraneitate ar trebui să se realizeze în aceiași manieră în toate statele,
indiferent de instanța investită cu soluționarea cauzei. Așadar, adepții acestei teorii susțineau cu tărie
semnarea convențiilor internaționale menite să unifice regulile conflictuale. Orientarea se fundamenta
pe ideea că o situație internațională trebuie să fie guvernată de o regulă specifică. Cu toate acestea,
norma aplicabilă trebuie să respecte în mod egal suveranitatea fiecărui stat, fiind necesar să aibe la
bază metoda conflictuală.
Pe de altă parte, s-au remarcat susținătorii tezei potrivit căreia dreptul internațional privat
trebuie să fie unul intern. Cu alte cuvinte, fiecare stat trebuie să aibă propriile sale reguli privind
soluționarea conflictului de competență și al conflictului de legi, respectiv problematica efectului
hotărârilor străine pe teritoriul său și a statutului străinilor. Existența unor reguli diferite de drept
internațional privat pentru fiecare stat este dictată de faptul că fiecare stat are o lege internă diferită de
cea a vecinilor săi.
Dreptul pozitiv a soluționat această divergență, adoptând o perspectivă mai cuprinzătoare,
adaptată realității sociale. Dreptul internațional privat este, înainte de toate, un drept intern, al fiecărui
stat. În pofida acestui fapt, trebuie pe deplin acceptată mișcarea de internaționalizare a normelor
juridice, remarcându-se apariția a tot mai multe reglementări internaționale uniforme, în special, cu
privire la domeniul dreptului comerțului internațional.
Mai mult decât atât, tradiționala distincție dintre sursele interne și cele internaționale este mult
atenuată de prezența legislației europene, care prezintă o ordine juridică aparte, ce participă la
coordonarea și/sau armonizarea sistemelor juridice ale statelor membre și care vizează și reguli
conflictuale și reguli materiale.

Secțiunea 1: Sursele interne

Sursele interne ale dreptului internațional privat reprezintă ansamblul de reguli edictate de
către legiuitorul național, care vizează aspecte conflictuale sau materiale aplicabile raporturilor juridice
ce prezintă elemente de extraneitate.
Analizând aceste surse în funcție de importanța lor, constatăm faptul că, ideea clasică potrivit
căruia norma juridică ocupă locul principal este oarecum subminată în acest domeniu. Dreptul
internațional privat s-a întemeiat în cea mai mare parte a sa pe jurisprudență, prioritizând în mare
măsură și doctrina de specialitate.
Acordarea unei atenții speciale jurisprudenței se explică prin aceea că, materiei studiate îi sunt
alocate doar un număr limitat de reguli, mult prea mic ca să acopere multitudinea situațiilor ce se pot
ivi în viața de zi cu zi, care implică elemente de extraneitate. Judecătorul cauzei este pus așadar în
ipoteza de a completa lacunele legislative prin hotărârea sa, cu regulile care lipseau și de care era
nevoie pentru a se ajunge la soluția urmărită de principiile dreptului internațional privat.
Un rol important îl are practica arbitrală de drept internațional privat, care, deși nu constituie
izvor de drept, contribuie semnificativ la cunoașterea, interpretarea și aplicarea normelor conflictuale
în problemele de comerț internațional, cooperare economică și tehinico-științifică.
Totodată, și doctrina a avut o însemnătate deosebită în dezvoltarea dreptului internațional
privat, aspect ce poate fi observat din studiul evoluției istorice al normelor conflictuale. Aceasta se
datorează numărului insuficient de norme juridice și nevoiei corelative de a ajuta judecătorul cauzei să
identifice și să sistematizeze soluțiile de implementat. Doctrina influențează inclusiv elaborarea noilor
norme de drept internațional privat prin sinteza și dezbaterea soluțiilor pronunțate de jurisprudență.
În ceea ce privesc normele juridice, dacă inițial, numărul acestora era neîndestulător, sub
presiunea internaționalizării raporturilor juridice acestea s-au înmulțit considerabil. Acestea se
clasifică în două mari categorii: izvoare interne și izvoare internaționale.
Izvoarele interne, la rândul lor se divid în izvoare specifice dreptului internațional privat și
izvoare nespecifice materiei. În ceea ce privește prima categorie, aceasta cuprinde:
- Codul civil aprobat prin Legea 287/2009, pus în aplicare prin Legea 71/2011. Principalele
prevederi referitoare la DIP le regăsim în cadrul Cărții a VII-a a Codului civil – „ Dispoziții de drept
internațional privat”. În titlul I sunt cuprinse o serie de reglementări generale cu privire la instituțiile
juridice incidente în materie – calificarea, retrimiterea, sistemele pluri-legislative, reciprocitatea,
conținutul legii străine, interpretarea și aplicarea legii străine, ordinea publică , înlăturarea
excepțională a legii aplicabile, normele de aplicație imediată, recunoașterea drepturilor câștigate, legea
națională a persoanei fizice și a persoanei juridice. Titlul II are nouă capitole și tratează conflictele de
legi ce se pot ivi cu privire la persoane, familie, bunuri, moștenire, actul juridic, obligațiile civile,
cambie, bilet la ordin și cec, fiducia, respectiv, prescripția extinctivă.
- Codul de procedură civilă aprobat prin Legea 134/2010, pus în aplicare prin Legea 76/2012.
Problematica prezenței elementelor de extraneitate este soluționată prin normele Codului de procedură
civilă , Cartea a VII-a „ Procesul civil internațional”, sub aspectul conflictului jurisdicțional. Sunt
stabilite reguli privind capacitatea și drepturile părților în proces, legea aplicabilă în materie
procedurală, recunoașterea și executarea hotărârilor străine, respectiv arbitrajul internațional și efectele
hotărârilor arbitrale străine.
- Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
- Legea nr. 189/2003 pentru asistență judiciară internațională în materie civilă și comercială.
- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru
aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.
Cu titlu de izvoare nespecifice, amintim Constituția României, care cuprinde norme de dreptul
internațional privat, precum cele referitoare la cetățenie (art.5), sprijinirea legăturilor cu românii din
afara frontierelor (art. 7), situația românilor în străinătate ( art. 17), cetățeni străini și apatrizi ( art.18),
libera circulație (art. 25), dreptul de proprietate privată al cetățenilor străini și apatrizi ( art. 44),
obligația tuturor cetățenilor de a-și exercita cu bună-credință drepturile și libertățile constituționale
( art. 57), prevederi referitoare la economia țării noastre care este una de piață, bazată pe liberă
inițiativă și concurență, statul fiind dator să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale,
crearea unui mediu favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție și protejarea
intereselor naționale ( art. 135), respectiv, dispoziții referitoare la garantarea și ocrotirea prin lege a
proprietății publice ( art. 136).
Concluzionăm prin a sublinia faptul că numeroși autori susțin că dreptul internațional privat
este mai mult o stare de spirit decât un sistem ordonat de reguli, apreciind că nu este oportună
codificarea materiei. Desigur, o astfel de abordare, conduce la crearea unei stări de incertitudine în
rândul indivizilor și a raporturilor sociale, în condițiile în care starea de spirit vizată nu este definită cu
precizie și nu se oferă o soluție concretă problemelor ce se pot ivi.
Dat fiind faptul că procesul de codificare al materiei se manifestă diferit în diversele țări ale
lumii, s-a conturat o veritabilă dezbare pe marginea acestuia. În orice caz, mișcarea generală este
favorabilă codificării, aspect remarcat inclusiv la nivelul țării noastre (prin implementarea unui set
cuprinzător de norme în cuprinsul Codului civil, respectiv Codului de procedură civilă), dar și la nivel
internațional(în preponderent în Republica Cehă, Polonia, Germania, Elveția, Belgia, Italia, Peru,
China, Tunisia).
Deși sub actuala reglementare națională nu există un set de norme ordonate, cuprinse într-o
singură lege sau cod dedicat/ă materiei, o parte semnificativă a ipotezelor de drept internațional privat
sunt surprinse de către legiuitorul român prin prevederile din cele două coduri – civil și de procedură
civilă. Prevederile legale sunt specifice materiei și oferă un grad ridicat de flexibilitate și adaptare
noilor situații, vizând evoluția acestui drept.

Secțiunea a 2-a: Sursele internaționale

Internaționalizarea raporturilor juridice, în special a celor privind comerțul, a determinat

statele să se reunească în vederea asigurării unui cadru legal coerent și cât mai cuprinzător și adecvat
la noile realități. Au fost așadar concepute și dezvoltate reguli de drept internațional privat, respectiv,
au fost create diverse instituții internaționale pentru a servi drept forum în vederea negocierii și
aplicării acestora.
Internaționalizarea surselor de DIP a avut ca și rezultat:
- apariția unor noi principii fundamentale, născute dintr-o perspectivă universală;
- crearea spațiilor regionale integrate, bazate pe o comunitate de valori;
- multiplicarea instrumentelor normative;
- adoptarea unor reguli care, uneori, reprezintă mai puțin reflectarea unui echilibru între
interesele implicate decât un rod al unui compromis ciclic.

1. Diferitele organisme internaționale care au contribuit la elaborarea și implementarea

normelor de drept internațional privat
- Organizația Mondială a Comerțului (OMC) – reprezintă un participant deosebit de important
la comerțul internațional, care a fost înființat în anul 1994, prin Acordul de la Marrakech, cu scopul
principal de a favoriza comerțul în sensul deschiderii piețelor, respectiv de a asigura un forum destinat
negocierilor dintre statele membre în vederea încheierii de acorduri comerciale, precum și de a oferi un
cadru adecvat soluționării litigiilor comerciale.
- Națiunile Unite – constituie cea mai importantă organizație internațională, fondată în anul
1945 cu misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internațională și respectarea dreptului internațional.
- Comisia Națiunilor Unite privind comerțul și dezvoltarea economică (CNUCED) a fost
creată în 1964 în urma Conferinței Națiunilor Unite de la Geneva, cu rolul de a favoriza cooperarea
internațională, în sensul de a stabili reguli comerciale internaționale ,care să ţină seama de interesele
specifice ale ţărilor nedezvoltate sau în curs de dezvoltare
- Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (CNUDCI) - organism
subsidiar ONU, fondat în baza rezoluției Națiunilor Unite 2205/1966 pentru a deservi dezideratului de
unificare a dreptului substanțial privind comerțul internațional. Comisia formulează și propune reguli
uniforme sub forma de legi-model, precum și ghiduri juridice, confirmă calitativ documente ale altor
organizații internaționale și interpretează reguli uniforme cuprinse în tratate și convenții.
- Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat- a fost înființată ca și organism
intra- guvernamental în anul 1951, având ca preocupare principală unificarea dreptului internațional
privat, respectiv a normelor conflictuale din domeniile dreptului familiei, capacităţii persoanelor,
succesiunilor, cooperării judiciare şi administrative internaţionale, dreptului mediului, dreptului
contractelor şi dreptului societăţilor comerciale.
- Camera de Comerț Internațional (CCI) – a fost concepută în 1919 de un grup de
antreprenori care s-au autointitulat „comercianți ai păcii”, cu scopul de a crea noi reguli aplicabile
comerțului internațional și de a îmbunătăți climatul de înțelegere între națiuni – ceea ce s-a și realizat
în timp. În prezent, ICC este cea mai mare și mai reprezentativă organizație de afaceri din lume;
singura instituție care reprezintă cu autoritate, pe plan mondial, întreprinderi din toate sectoarele de
activitate.
- Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) - a fost înființat în
anul 1926, la Roma, având ca scop declarat: studiul și unificarea dreptului privat. Sub egida sa au fost
elaborate numeroase instrumente internaționale (convenții, ghiduri, principii, legi-model etc.),
respectiv, au fost pregătite studii pentru alte organizații, cum a fost, spre exemplu, colaborarea cu
CNUDCI în vederea elaborării Convenției de la Viena din 1980 asupra contractului de vânzare
internațională de mărfuri.
- American Law Institute (ALI) - reprezintă o organizație independentă, din Statele Unite ale
Americii, al cărui scop îl reprezintă clarificarea, modernizarea și îmbunătățirea normelor de drept
privat.
- Uniunea Europeană (U.E.) și Asociația Europeană de liber-schimb ( AELE) – aceste două
instituții contribuie la coordonarea sistemelor juridice ale statelor membre prin armonizarea normelor
de drept, pe o bază regională. De remarcat este faptul că, astfel de organisme există și în alte părți ale
lumii, dar, cu grad de integrare mult mai mic, cum ar fi spre exemplu: ALENA (Acordul de liber
schimb din America de Nord), APEC ( Cooperarea economică pentru Asia-Pacific), OHADA
(Organizația pentru Armonizarea Dreptului Afacerilor în Africa), OEA ( Organizația Statelor
Americane) etc..

2. Normele juridice internaționale

Izvoarele juridice internaționale derivă din tratatele internaționale, convenții, acorduri, uzanțe
și practica statornicită în domeniu. Potrivit dispozițiilor art. 11, alin. (2) coroborate cu art. 20 din
Constituția României, este izvor de drept internațional privat acel tratat, acea convenție la care
România este parte.
a). Tratatele și convențiile internaționale
Prezența unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic dedus judecății generează
mai întâi de toate întrebarea dacă nu există vreun tratat sau convenție internațională care s-ar putea
aplica. În ipoteza unui răspuns afirmativ, acesta sau aceasta va prevala normelor interne, ghidând
judecătorul cauzei spre identificarea soluției conflictului de legi și a celui de jurisdicții.
Aplicarea normelor internaționale se va face cu respectarea următoarelor principii:
- ratione materia ( câmpul material de aplicare a textului legal);
- ratione loci (câmpul spațial de aplicare a normei juridice);
- ratione tempore (câmpul temporal de aplicare a textului);
 - ratione personae (persoanele fizice/juridice vizate de textul legal).
Este importantă efectuarea unei analize aprofundate a textului legal internațional pentru a se
observa dacă nu există o posibilă rezervă a statelor semnatare sau vreo clauză de reciprocitate.
Tratatele privind dreptul internațional privat sunt diverse prin conținutul și scopurile lor, însă
toate au aceiași natură juridică. Varietatea tratatelor internaționale este datorată în primul rând
numărului părților semnatare, care poate oscila de la două state la mai mult de șaizeci de state, cum se
întâmplă spre exemplu în cazul Convenției de la Viena din 1980 privind vânzarea internațională de
mărfuri. Totodată, acest aspect se raportează și la diversitatea problemelor de drept pe care tratele
urmăresc să le rezolve: unele adoptă reguli de jurisdicție uniforme, în timp ce altele unifică regulile de
drept material aplicabile într-un anumit domeniu .
Din categoria tratatelor internaționale care reglementează aspecte de drept internațional privat,
amintim următoarele:
i. Tratatele privind unificarea regulilor de soluționare a conflictului de legi:
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi în materia
căsătoriei, ratificată de România prin Decretul Lege nr. 873/1904;
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi și de
jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp, ratificată de România prin Decretul Lege nr.
873/1904;
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la efectele
căsătoriei asupra drepturilor și datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor soților,
ratificată de România prin Decretul Lege nr. 1007/1912 ;
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la interdicție și la măsurile de protecție
analoage ratificată de România prin Decretul Lege nr. 1007/1912;
- Convenția Națiunilor Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri,
adoptată la Viena la 11 aprilie 1980;
- Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri de la New York
din 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul de modificare de la Viena din 11 aprilie 1980;
ii. Convenții privind competența jurisdicțională, aspecte referitoare la arbitrajul internațional
și reglementează efectele hotărârilor judecătorești străine:
- Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind jurisdicția și efectul
deciziilor civile și comerciale, înlocuită de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie
2000 (a intrat în vigoare la 1 martie 2002);
- Convenția „Bruxelles I” din 28 martie 1998 privind jurisdicția și recunoașterea
și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială, care a fost înlocuită prin
intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 (a intrat în vigoare la 1
martie 2005), înlocuit, la rândul său de Regulamentul nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003;
iii. Raportul dintre dreptul național și cel internațional
 În ceea ce privește forța juridică a tratelor internaționale, principiul guvernant este
cuprins în art. 11 din Constituția României, potrivit căruia: „(1) Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei.”
În stabilirea raportului dintre normele interne și cele internaționale, prezintă
importanță și prevederile art. 2557, alin. (3) din Codul civil, potrivit cărora dispozițiile Cărții
a-7-a, referitoare la dreptul internațional privat sunt aplicabile în măsura în care convențiile
internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau alte legi speciale nu
stabilesc o altă reglementare.
Sub aspectul analizat sunt relevante și dispozițiile art. 20 din Consituția României, care
statuează în sensul că:„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.” Rezultă așadar, superioritatea reglementării internaționale față de
cea internă în materia drepturilor fundamentale ale omului, cu excepția situației în care legile
interne conțin dispoziții mai favorabile.

b). Uzanțele internaționale

În absența unui cadru juridic relevant și suficient de cuprinzător, practica a dezvoltat o serie de
reguli și protocoale de acțiune pentru a răspunde nevoilor sale.

Uzanțele sunt definite ca reprezentând comportamente ale participanților în cadrul

raporturilor economice internaționale într-un anumit domeniu, care au dobândit, progresiv,
prin generalizarea în spațiu și în timp, puterea unor veritabile reguli de drept aplicabile în
jurisprudența arbitrală sau jurisdicția etatică, chiar și în ipotezele în care părțile nu au făcut
referire expresă la aceasta.

Atâta timp cât aceste reguli sunt cunoscute și utilizate pe scară largă de către participanții la
comerțul internațional, ele sunt echivalente cu un drept comun al statelor. Problema acestora constă în
aceea că nu sunt însoțite de o constrângere juridică și că, de multe ori, sunt dificil de cunoscut pentru
un jurist. Tocmai pentru a se evita aceste neajunsuri, ICC a procedat la codificarea unei părți
importante a acestora. Avem în vedere INCOTERMS.
Uzanțele se disting între uzanțe ale părților-stabilite în contextul relațiilor de afaceri, uzanțe
codificate și uzanțe necodificate,

c). Principiile transnaționale

Principiile transnaționale reprezintă un drept comun al statelor, care vizează principii generale
de drept, respectiv, reguli de conduită, ce rezultă din soluții similare conferite de sistemele naționale,
la care se referă arbitrii. Ideea recunoașterii Principiilor transnaționale se raportează la dreptul roman,
care se aplica asemeni unui jus gentium presupus universal. Principiile transnaționale se disting de
uzanțele corporative, care sunt mult mai limitate. Spre exemplu, adagiul pacta sunt servanda,
principiul bunei credințe, principiul responsabilității internașionale, principiul compensării datoriilor
reciproce și multe altele sunt în plină expansiune, dobândind o putere tot mai semnificativă ca răspuns
la nevoia tot mai mare de reguli comune.

d). Lex mercatoria

Problematica existenței unei lex mercatoria a fost dezbătută în literatura de specialitate încă
din anul 1964.
În esența sa, conceptul de lex mercatoria desemnează un ansamblu reguli de conduită cu
valoare normativă, dezvoltate în cadrul cercurilor internaționale de profesioniști ai comerțului, fondat
pe alianța surselor sale și capabil să exercite o acțiune proprie asupra acestora. Aceasta cuprinde o
serie de principii ale dreptului comerțului internațional și numeroase practici contractuale
internaționale ce se bucură de o largă răspândire. În doctrină s-a reținut că lex mercatoria se prezintă
ca „ o reţea informală şi flexibilă de reguli şi arbitri ce stabilesc un drept internaţional privat al
comerţului.”
Nu se poate vorbi despre lex mercatoria ca despre un sistem de drept, întrucât îi lipsește
omogenitatea și sistemul sancționator. Cu toate acestea, lex mercatoria este general recunoscută și
aplicată în lumea comerțului internațional, acest demers fiind justificat de ideea pluralismului juridic.
Se apreciază că, statele nu au capacitatea de a epuiza prin reglementările lor multitudinea
ipotezelor și circumstanțierilor raporturilor juridice de drept internațional. Așadar, acolo unde normele
de drept național sunt confuze, nu există sau sunt contrare principiilor generale de drept, va deveni
incidentă lex mercatoria, care presupune un proces creator.
Lex mercatoria cuprinde uzanțele comerciale internaționale, principiile generale
internaționale, contractele standardizate și practica jurisprudențială statornicită în domeniu. Analizând
conceptul din punct de vedere funcțional, lex mercatoria corespunde unei realități economice, și mai
puțin politice, rațiunea sa fiind aceea de a răspunde nevoilor societății comerciale internaționale.
Juridicitatea lex mercatoria a fost recunoscută printr-o celebră hotărâre a instanței superioare
fanceze încă din anul 1981, fiind adoptată o poziție pragmatică , apreciindu-se că arbitrii au respectat
obligația lor de a defini legea aplicabilă prin faptul de a se raporta la „principiile generale ale
obigațiilor, aplicabile în comerțul internațional”. Zece ani mai târziu a fost pronunțată o altă hotărâre
de referință – decizia Valenciana, în cadrul căruia s-a statuat în sensul că arbitrul se pronunță în drept
atunci când se referă la „toate regulile comerciale internaționale care au decurs din practică și au
primit sancțiunea din jurisprudența națională”. Instanța franceză a reținut în mod concret că hotărârea
arbitrară ce reprezenta obiectul cauzei a fost pronunțată în temeiul unor reglementări de drept
distincte , pe care le-a numit lex mercatoria. De la această hotărâre și până în prezent, conceptul de lex
mercatoria a cunoscut numeroase aplicații.
Este important de menționat că juridicitatea conceptului lex mercatoria nu depinde în mod
esențial de existența unei sancțiuni.
În ceea ce privește aplicabilitatea, subliniem vocația concurențială a lex mercatoria, ceea ce
presupune posibilitatea aplicării sale în concurs cu legile naționale Alegea sa depinde de convingerile
judecătorului sau ale arbitrului cauzei. Pentru aplicabilitatea lex mercatoria nu e necesar ca părțile să
se fi referit la ea, ci doar să nu o fi înlăturat.
În contextul dreptului pozitiv, lex mercatoria reprezintă o formă normativă larg recunoscută și
în plină expansiune, ca o consecință firească a globalizării economiei. Mediile comerciale răspund la
noile fenomene prin crearea de reguli uniforme noi, care se integrează în conceptul de lex mercatoria.
Amintim cu titlu de exemplu domeniul dreptului biotehnologiei sau cel al activităților economice.

e) Standardele și normele de referință

Modelarea și implementarea unor standarde în diversele domenii de activitate prezintă
importanță din ce în ce mai semnificativă, în special în activitatea Camerei Internaționale de Comerț,
Institutului Unidroit, Institutului de Drept American. Aceste standarde ridică problema configurării
unui capitalism juridic mondial care integrează costurile proceselor transnaționale în strategia de
cucerire a piețelor de desfacere, demers care contribuie semnificativ la o mai bună controlare a lor.
Această strategie este posibilă datorită existenței unui spațiu transnațional cu o densitate instituțională
redusă, și nu ridică problema locului legiuitorului național în contextul legitimității standardelor astfel
adoptate.
Totodată există o serie de norme elaborate în vederea unificării și coordonării sistemelor
juridice naționale, care au tendința de a moderniza și internaționaliza legislația statelor pentru a
optimiza relațiile dintre operatorii economici. Diferite organisme internaționale au competența de a
elabora și dezvolta aceste norme, care sunt susceptibile a fi folosite ca model pentru legiuitorul intern,
respectiv ca text de lege pentru subiecții de drept, instanțele de stat sau cele de arbitraj. În acest sens
amintim următoarele:
i. Legile model. Acestea sunt elaborate de diferite organisme internaționale și sunt destinate
statelor. Amintim cu titlu de exemplu legea-model privind arbitrajul comercial internațional, legea-
model privind viramentele internaționale și legea-model privind achizițiile publice de bunuri, lucrări și
servicii ( precum și ghidul de aplicare al acesteia), elaborate de UNCITRAL, acordul internațional
privind falimentul elaborat de Asociația Internațională a Barourilor sau legea-model referitoare la
divulgarea informațiilor despre franciză redactată de UNIDROIT. Acestea constituie standarde de
referință în primul rând pentru legiuitorul național, însă și părțile din cadrul unui contract sau arbitrul
însărcinat cu soluționarea litigiului se pot raporta în mod direct la aceste dispoziții.
ii. Jurisprudența arbitrală. Dacă hotărârea arbitrară reprezintă drept pozitiv între părțile
litigante, vis-à-vis de terți, se conturează ca un standard de referință. În măsura în care aceasta este
publicată, deși nu are forță obligatorie poate servi ca sursă de inspirație pentru procedurile arbitrale
ulterioare, precum și, eventual, pentru judecătorul național.
iii. Codurile Camerei de Comerț Internațional. Aceste instrumente reprezintă rezultatul
codificării cutumelor și uzanțelor de comerț internațional, având scopul de a crește previzibilitatea și
accesibilitatea în cadrul procedurilor întreprinse. Acestea sunt publicate în toate limbile și oferite
operatoriilor economici. Atâta timp cât părțile contractuale nu le integrează în domeniul de aplicare,
acestea nu devin obligatorii.
iv. Principiile UNIDROIT. Aceste principii au fost adoptate sub egida Institutului Internațional
pentru Unificarea Dreptului Privat ( UNIDROIT) și au o vocație declarată de a regrupa și sistematiza
principiile comerțului internațional sub forma unor instrumente de drept uniform. Acestea reprezintă
un ansamblu normativ, fără valoare obligatorie, cu vocație de aplicabilitate mondială. Ele pot fi
utilizate ca reguli guvernatoare ale raportului juridic contractual (metoda încorporării contractuale), ca
instrumente de interpretare și completare a normelor legale, precum și ca model pentru legiuitorul
național sau cel internațional.
v. Principiile dreptului internațional public. Aceste principii constituie baza multor reguli de
drept internațional privat. Amintim cu titlu de exemplu, Principiul respectului pentru suveranitatea
teritorială, care reprezintă fundamentul regulii conflictului de legi ce vizează imobilele. Acestea sunt
supuse statului pe teritoriul căruia se află.

Secțiunea a 3-a: Sursele derivate din dreptul Uniunii Europene

Ordinea juridică europeană, este autonomă atât în raport cu ordinea juridică a statelor
membre, cât și cu cea internațională. Construcția Uniunii Europene transferă din ce în ce mai
multe competențe instituțiilor europene, ceea ce determină expansiunea acestei ordini juridice,
extinderea metodică și progresivă a domeniul său material, având ca scop principal observarea
și înlăturarea tuturor obstacolelor ce se manifestă în cale unei bune funcționări a pieței interne.
Europenizarea dreptului privat – în general, reprezintă o realitate în continuă
desfășurare care tinde să înlocuiască progresiv normele naționale cu cele ce emană de la
Comunitățiile Europene.

1. Reglementările europene și dreptul internațional privat

Ordinea juridică comunitară a fost construită pe principiile liberei circulații. Mai întâi,
s-a dezvoltat libera circulație a mărfurilor, iar, în raport de acest domeniu, s-a făcut distincție
între regulile tehnice, care se referă la fabricarea, compoziția și prezentarea produsului,
respectiv, reglementările legate de comercializarea și promovarea acestuia. În plus față de
aceste categorii de norme, se mai conturează și normele imperative, reglementările privind
stabilirea propriului domeniu de aplicare teritorială și regulile materiale de drept privat supuse
conflictului de legi.
Analiza economică a dreptului suscită legiuitorul să ia în considerare două fenomene:
(i) piața juridică se confruntă cu disfuncționalități, datorate, în special, asimetriei informațiilor
puse la dispoziția părțile în vederea alegerii legii sau a jurisdicției incidente într-o anumită
ipoteză; (ii) unele legislații naționale conduc la soluții de respingere față de cetățenii altor
state, dar nu și în cadrul sistemului lor legal, existând tot interesul pentru a le întreține.
Legiuitorul european are la îndemână trei posibilități pentru a contracara aceste
probleme: (i) abordarea celei mai extinse armonizări materiale, sacrificând diversitatea; (ii)
armonizarea minimă și aplicarea legii autonome, asociată cu o lipsă de alegere a legii; (iii)
evitarea unei armonizări și aplicarea legii statului de reședință, sub rezerva existenței unor
obstacole ce vizează vreuna din libertățile de circulație ca bază a pieței interne.
Așadar, atunci când nu există armonizare, controlul exercitat de dreptul european se
bazează pe conceptul de „obstacol în calea liberei circulații”. În prezent, conceptul este
extins, vizând existența unei posibilități/imposibilități de acces la piața altor state membre.
Acest control nu poate purta însă asupra reglementărilor naționale referitoare la publicitate sau
la condițiile de vânzare, raportându-se la regulile tehnice. Cu privire la problematica relațiilor
private dintre operatori, armonizarea s-a realizat totuși, în principal, în domeniul protecției
consumatorilor. Amintim cu titlu de exemplu Directiva din 25 iulie 1985 de apropiere a
actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la
răspunderea pentru produsele cu defect ( 85/374/CEE), Regulamentul Roma II privind legea
aplicabilă obligațiilor necontractuale.
În ceea ce privește libera circulație a serviciilor, reglementările europene și cele ale
dreptului internațional privat se completează, în special prin adoptarea Directivei
2006/123/CE la 12 decembrie 2006, în vigoare din 29 decembrie 2009, fiind prioritizată
evoluția spre o piață internă autentică a serviciilor. Atât normele cuprinse de această
Directivă, cât și cele ale Regulamentului Roma I tind spre o excludere a oricărei referințe
privitoare la aplicarea legii de origine.

2. Emergența dreptului internațional privat european

Se conturează treptat, dar sigur conceptul de „drept internațional privat european”
pentru calificarea normele de sursă europeană utilizate în cadrul conflictului de legi. Acestea
sunt reguli de drept internațional privat în sensul tradițional al termenului, cu mențiunea că
sunt unificate la nivelul Uniunii Europene. Ordinea juridică de referință a cărei jurisdicție sau
lege va fi desemnată, rămâne ordinea juridică a statului, iar, prin urmare, acest drept rămâne
un drept internațional privat, chiar dacă este de sursă europeană.
i. Inițial, dreptul comunitar era, de esență, compus din reguli de fond destinate să
stabilească și să ocrotească libertățile specifice, fără a se pune problema unor norme de
conflict. Treptat, însă s-a remarcat o dezvoltare sistematică a normelor de conflict. Într-o
primă etapă, o serie de texte de drept derivat au fost completate cu reguli conflictuale.
Amintim cu titlu de exemplu: a doua Directivă 88/357/CEE din 22 iunie 1988 de coordonare
a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă, de
stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta
servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE; a doua Directivă 90/619/CEE din 8
noiembrie 1990 privind coordonarea dispozițiilor legislative, reglementărilor și a actelor
administrative referitoare la asigurările directe de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să
faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei
79/287/CEE; Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea
anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de
programe prin satelit și retransmisiei prin cablu.
ii. Ulterior, au apărut o serie de dispoziții comunitare imperative, cu valoare de legi de
poliție, cu implicație directă asupra dreptului internațional privat, în sensul că acestea exclud
aplicarea oricăror alte prevederi ale unui stat terț sau a unui stat membru, care ar fi contrară.
Acestea sunt:
-Directiva 94/47/CE din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce
privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată
limitată a bunurilor imobile ( art.9) – înlocuită prin Directiva 2008/122/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce
privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe
durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen
lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb
- Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii – la art. 6, alin. (2) se prevede că: „Statele membre iau măsurile
necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această
directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului,
în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.”
-Directiva 2002/65/CE din 23 septembrie 2002  privind comercializarea la distanță a
serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a
Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE, în versiunea consolidată 13.01.2018 – la art. 12, alin. (2) se
prevede că: „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că un consumator nu
își pierde protecția acordată de prezenta directivă din cauza alegerii legislației unei țări terțe
ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acest contract are o legătură strânsă cu
teritoriul unuia sau mai multor state membre.”
- Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei
1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a
Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului Text cu relevanță pentru
SEE – art. 4 statornicește în sensul că: „ Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele
membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în
prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit
de protecție a consumatorilor.”
- Directiva 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de
bunuri de consum și garanțiile conexe – la art. 7, alin. (2) se prevede că: „Statele membre iau
măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorii nu sunt privați de protecția acordată
de prezenta directivă, ca o consecință a alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație
aplicabilă contractului, în cazul în care contractul are o legătură strânsă cu teritoriul
statelor membre.”
- Directiva 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în
cadrul prestării de servicii în versiunea consolidată – art. 3, alin. (1) statornicește în sensul că:
„Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă,
întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe
teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte
stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:
- prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau
- prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare în sensul alineatului (8),
în măsura în care acestea se referă la activitățile menționate în anexă:
(a) perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă;

(b durata minimă a concediilor anuale plătite;

)

(c salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; prezenta literă nu se aplică sistemelor
) complementare de pensii;

(d condițiile de punere la dispoziție a lucrătorilor, în special de către întreprinderile cu încadrare în

) muncă temporară;

(e securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă;

)
(f)măsurile de protecție aplicabile condițiilor de muncă și de încadrare în muncă a femeilor
însărcinate sau care au născut de curând, a copiilor și a tinerilor;

(g egalitatea de tratament între bărbați și femei, precum și alte dispoziții în materie de

) nediscriminare.
În sensul prezentei directive, noțiunea de salariu minim, menționată la alineatul (1) litera (c),
este definită de legislația și practica națională a statului membru pe teritoriul căruia este detașat
lucrătorul.”
iii. Odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam recunoașterea și implementarea dreptului
internațional privat european a cunoscut o expansiune fără precedent. A fost introdus un nou titlu în
Tratatul CE care se ocupă, printre altele, de cooperarea judiciară în materie civilă – Titlul IV – art. 65
– articol care transferă esențialul competențelor organismelor comunitare. Astfel, i s-a oferit
Consiliului competența de a adopta măsuri în materia dreptului internațional privat în vederea
respectării dezideratului de cooperare judiciară în domeniul civil. Această nouă politică a implicat
coordonarea și consolidarea recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare, îmbunătățirea sistemului de
notificare și de obținere a probelor în statele membre, promovarea compatibilității normelor privind
conflictul de jurisdicții și de legi, eliminarea obstacolelor existente în calea unei bune funcționări a
procedurilor civile. În acest sens au fost adoptate următoarele regulamente:
- Regulamentul (CE) 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de
insolvență, abrogat prin Regulamentul 848/2015 din 20 mai 2015 privind procedurile de
insolvență, în versiunea consolidată din data de 26.07.2018.
- Regulamentul (CE) 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, înlocuit cu Regulamentul 1215/2012 din
12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială (reformare), în versiunea consolidată din data de 26.02.2015.
- Regulamentul (CE) 1206/2001din 28 mai 2001 privind cooperarea între
instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, în
forma consolidată din data de 4.12.2008.
- Regulamentul (CE) 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, în versiunea
consolidată din 01.03.2005
- Regulamentul (CE) 805/2004 din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu
Executoriu European pentru creanțele necontestate, în forma consolidată din 4.12.2008.
- Regulamentul (CE) 1896/2006 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei
proceduri europene de somație de plată, în versiunea consolidată din 14.07.2017
- Regulamentul (CE) 861/2007 din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri
europene cu privire la cererile cu valoare redusă, în forma consolidată din 14.07.2017
 - Regulamentul (CE) 1393/2007 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau
comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau
comercială ( notificarea sau comunicarea actelor ) și abrogarea Regulamentului (CE)
nr. 1348/2000 al Consiliului în versiunea consolidată din 01.07.2013.
- Regulamentul (CE) 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a
unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de
corp.
- Regulamentul (CE) 650/2012 din 4 iulie 2012 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea
actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor, în versiunea consolidată din 5.07.2012.
iv. În paralel cu aceste dispoziții legale s-a remarcat incidența tot mai pregnantă a
principiilor generale dezvoltate de dreptul comunitar în jocul regulilor de conflict. Amintim
cu titlu de exemplu: principiul interesului superior al copilului în dreptul internațional privat
– interpretat într-o manieră neexhaustivă, lăsând spațiu semnificativ de manevră legislațiilor
naționale; principiul egalității, care stă la baza dezvoltării regulilor bilaterale de conflict și
conduce la punerea în discuție a atașamentelor date de naționalitate în cadrul intra-comunitar,
principiul non discriminării, care ar putea conduce la aplicarea regulilor de conflict
determinate de naționalitatea persoanei în cauză, principiul liberei circulații care guvernează
domeniile nearmonizate, principiul recunoașterii reciproce a deciziilor instanțelor –
reprezintă o componentă esențială pentru construirea comunității.

3. Domeniul de aplicare al dreptului internațional privat european

Problematica stabilirii domeniului de aplicare al dreptului internațional privat
european a fost îndelung dezbătură în sensul că: ar trebui să fie limitată la relațiile europene
sau să i se confere o vocație universală. În alegerea conexiunilor nu rezultă în mod evident că
poate fi justificată o specificitate europeană, întrucât alegerea nu se face întotdeauna în
favoarea legii țării de origine, iar, în absența specificității, stabilirea domeniul de aplicare este
dificilă, dezbaterea rămânând deschisă.

Secțiunea a 4-a: Scurte concluzii

Sursa esențială a dreptului internațional privat este, încă, de origine internă, chiar dacă
materia vizează situații internaționale. Dreptul internațional privat al fiecărui stat rămâne
astfel, în mare parte, produsul culturii sale legislative naționale.
 Din punct de vedere al dreptului comparat, se poate remarca faptul că delimitarea
câmpului materiei variază de la o țară la alta. În vedere unificării soluțiilor de conflict de legi
sau jurisdicții s-au conturat norme juridice internaționale și principii specifice dreptului
internațional privat.
Provocarea lansată de extinderea surselor materiei o reprezintă necesitatea de a
armoniza metodele structurale ale dreptului internațional privat și a normelor de origine
europeană. Unificarea normelor de conflict va conduce la instaurarea unui climat de
previziune și siguranță, contribuind semnificativ la crearea unei fluidități a circuitului privat
internațional.

În orice caz, dreptul internațional privat participă la identificare unui pluralism ordonat, care
organizează interacțiunile prin coordonare, dar implică și armonizarea, sub forma reconcilierea
drepturilor.

BIBLIOGRAFIE

B. von Hoffmann, „The Europeanization of Private International Law” – în K. Boele-

Woelki, M. Bogdan, B. Dutoit, B. von Hoffmann (coord.), P. Kaye, W. Posch, F.
Salerno, European Private International Law, Ars Aequi Libri, Nijmegen, 1998.
Căpăţînă, O., B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional. Partea
specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986.
Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,
Oxford Press University, 2008.
Ciurtin, H., Apusul Westphaliei: aplicații ale noii lex mercatoria în arbitrajul
internațional, Revista Română de Arbitraj, nr.2 din 2016.
Constantinescu, M., I.Muraru, A.Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României,Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti,Bucureşti, 2003.
Deleanu, S., Semnificații și Implicații ale clauzelor standard privind utilizarea de
către părți a principiilor Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, Revista
Română de Drept Privat, nr. 6 din 31 decembrie 2014.
Deleanu, S., Tradiție și modernitate în arbitrajul internațional din România, Revista
Română de Arbitraj, nr. 2 din 30 iunie 2008.
Delmas M., Marty, Le pluralisme ordonné  et les interactions entre
ensembles juridiques, Dalloz, Chr., p.951.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
 Fouchard, Ph., E. Gaillard, B. Goldman, Traite de l’arbitrage commercial
international, Ed. Litec, 1996.
Goldman, B., Droit commercial européen, 2 éd. , Revue internationale de droit
comparé, 1973, p. 215-217.
Goldman, B., Frontières du  droit et „lex mercatoria”, Archives de Philosophie du
Droit, tome IX, 1964.
 Idot, L.,  Les produits, în Conflits de lois et régulation économique , Sous la direction
scientifique de Mathias Audit, Horatia Muir Watt et Etienne Pataut, LGDJ, 2008.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.

Lando, O., The Lex Mercatoria in International Commercial Arbitration, în

International and Comparative Law Quarterly, Volume 34, Issue 4, 1985.
Michaels, R., The True Lex Mercatoria : Law Beyond the State, în Indiana Journal of
Global Legal Studies, Volume 14, Issue 2, 2007.

Moldovan, C., Considerații referitoare la raportul dintre dreptul intern și dreptul

internațional public, Universul Juridic Premium 5 din 2018.
Popescu, D.A., Itinerarii și evoluții în dreptul internațional privat. Spre un drept
privat european, Revista Română de Drept privat, nr. 1 din 2007.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Puie, O., Drept internațional Privat. Partea Generală, curs publicat online pe site-ul
https://cantemir.ro/cursuriudc/1sem1/Facultati/Drept/Anul%204/Dr.%20international
%20privat/drept_international_privat.PDF.
Schmitthoff, C., The Unification of the Law of International Trade, în Journal of
Business Law 105, 1968.
Sitaru, D.A., D.A.Sitaru, Considerații privind INCOTERMS 2020, Universul Juridic
Premium, 7 din 2020.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.
Sitaru, D.A., Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială - norme
conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
 Ungureanu, O., C.Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. ALL, București,
1999.

Pagini web de referință:

http://www.wto.org.
http://www.unctad.org.
http://www.uncitral.org.
http://www.hcch.net.
https://iccwbo.org/
http://www.unidroit.org.
https://www.ali.org/

Capitolul IV: Elementul de extraneitate

Punctul de plecare al aplicării normelor de drept internațional privat îl reprezintă

concretizarea unui raport juridic de ordine privată, care este afectat de un element de
extraneitate. Acesta are vocația de a atrage incidența mai multor norme juridice care să
soluționeze fondul problemei de drept. Judecătorul investit cu soluționarea litigiului va aplica
legea stabilită în funcție de regulile de drept internațional privat. Mecanismul juridic al
acestora determină identificarea legii care prezintă cea mai strânsă legătură cu raportul juridic,
ceea ce de altfel constituie un principiu guvernant al materiei de față.
Spre exemplu, tatăl unui minor încredințat mamei stabilite în Franța, formulează o
acțiune în vederea exercitării în comun a autorității părintești cu privire la acesta, pe care o
înregistrează pe rolul instanțelor de judecată din România. Mama va putea invoca în apărarea
sa necompetența instanțelor judecătorești având în vedere dispozițiile art.8 alin. (1) din
Regulamentul Bruxelles II, „instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente
în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat
membru la momentul la care instanța este sesizată”. În aceiași ordine de idei potrivit art.17
din Regulament: „Instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru
care nu este competentă în temeiul prezentului regulament și pentru care, în temeiul
prezentului regulament, este competentă o instanță dintr-un alt stat membru, se declară, din
oficiu, necompetentă”.
 Instanțele române, investite cu judecarea litigiului or constat necompetența lor
materială să judece cauza în raport de aceste texte legale și se vor dezinvesti în temeiul art.
1.071 C.proc.civ... civ., consacrat „verificării competentei internaţionale” potrivit cărora:
„Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform
regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o
altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub
rezerva aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanței este supusă recursului la
instanța ierarhic superioară.
(2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a
procesului, chiar și direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile.”
Astfel, în exemplul sus-expus raportul juridic prezintă conexiuni mai strânse cu statul
francez, din moment ce minorul domiciliază acolo, frecventează o unitate școlară franceză,
este înscris la un medic francez, respectiv este pe deplin integrat în comunitatea respectivă.
Jocul normelor de DIP declanșat prin prezența elementului de extraneitate determină
competența instanțelor franceze să judece litigiul.

1. Definiția elementului de extraneitate

Elementul de extraneitate prezintă o fizionomie complexă , dobândit o semnificație

aparte în contextul dreptului internațional privat. Acesta a fost definit ca reprezentând un fapt
juridic de atașare, care privește elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera
conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – determinând incidenţa a două sau mai multe
sisteme de drept – sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate, după
caz.
Din studiul definiției, se deduc următoarele aspecte:
- Elementul de extraneitate este un fapt juridic de atașare, adică, un fapt juridic care
leagă faptele juridice materiale de legislația unui anume stat, producând prin efectul atribuit de
normele dreptului internațional privat, conflictul de legi.

- Lato sensu, sintagma de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al raportului
juridic concret (atât acţiunile omeneşti, cât şi evenimentele sau faptele naturale). În acest
context, însă, interesează acele împrejurări care au ca efect stabilirea legăturii între raportul
juridic civil și legislația civilă aplicabilă. Cu titlu de exemplu amintim următoarele: un delict
civil săvârşit pe teritoriul unui stat străin; un contract civil a fost încheiat în alt stat decât cel în
care a fost executat sau cel din care provin părţile; viitori soţi au cetăţenii diferite.
 Trebuie subliniat că nu trebuie pus semnul egalității între faptele juridice de atașare și
faptele juridice materiale. După cum am învederat mai sus, faptul juridic de atașare reprezintă
acel element care leagă faptele juridice materiale de legislaţia unui anume stat, în vreme ce
faptul material este acel fapt juridic care prin efectul său, determină structura raportului juridic
- subiecte, conţinut, obiect.
Elementul de extraneitate se include în categoria faptelor juridice de ataşare, întrucât
acesta leagă raportul juridic de o lege străină, producând, prin efectul atribuit de normele DIP,
conflictul de legi.

3. Clasificarea faptelor juridice de atașare

Fapte juridice de atașare pot fi încadrate în mai multe clasificări, dintre care ne
propunem să prezentăm în cele cel urmează, pe două dintre cele mai relevante.
În funcție de modalitatea în care faptele juridice de atașare fac legătura cu sistemul de
drept intern sau cu legislația străină, distingem între fapte juridice de atașare interne și externe.
Prima categorie leagă raportul juridic de legislația internă, iar cea de-a doua stabilește legătura
cu unul sau mai multe sisteme de drept străine.
După efectele pe care le au în raport cu conflictele de legi, se concretizează fapte
juridice de ataşare generatoare de conflicte de legi și fapte juridice de ataşare de natură să
rezolve conflictele de legi. După cum rezultă din denumirea acestora, prima categorie are ca
efect declanșarea conflictului de legi, în vreme ce, cea de-a doua, soluționează conflictul de
legi.

4. Trăsăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate

Studiul elementului de extraneitate concretizează creionarea următoarelor trăsături:

i. Elementul de extraneitate nu afectează structura raportului juridic, în sensul că nu se
identifică cu vreun element structural al acestuia ( subiect, obiect și conținut). Elementul de
extraneitate este o împrejurare de fapt, care apare în legătură cu unul sau mai multe elemente
structurale și care are aptitudinea de atrage vocația de aplicare a unei legi străine. Spre
exemplu: una dintre părțile semnatare ale contractului are cetățenia franceză, imobilul care
urmează a fi achiziționat este situat în Norvegia, accidentul rutier s-a petrecut pe teritoriul
Germaniei ș.a..
ii. Elementul de extraneitate este calificat ca fiind un element străin din prisma unui
anumit sistem de drept, ceea ce presupune analiza și calificarea acestuia prin prisma unei
operațiuni particularizate în cadrul fiecărui sistem de drept, nefiind susceptibilă adaptarea unei
optici generale.
 iii. Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile element internaţional, în sensul dreptului
comerţului internaţional, din moment ce raporturile juridice de drept internațional privat pot constitui
obiect de studiu și pentru alte ramuri.
iv.Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice
diferite.
v. Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de DIP de toate celelalte
raporturi de drept privat.

5. Scurte concluzii

Elementul de extraneitate este recunoscut drept criteriul principal, care distinge

raporturile juridice de drept internațional privat față de alte raporturi juridice concretizate în
ramuri ale instituțiilor de drept privat. Acesta conferă o fizionomie proprie raporturilor de
DIP, constituind punctul de plecare în analiza juridică vizată de judecătorul cauzei.

BIBLIOGRAFIE

Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,

Oxford Press University, 2008.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.

Capitolul III: COMPETENȚA INTERNAȚIONALĂ

 Secțiunea 1: Generalități

Ecuația procesuală se complică semnificativ odată ce se identifică elementul de extraneitate,

care, deplasează discuția din spațiul național în sfera relațiilor internaționale. Problematica soluționării
conflictului de jurisdicții trebuie tratată cu prioritate. Instanța de judecată sesizată cu un litigiu ce
prezintă elemente de extraneitate trebuie să se pronunțe, mai întâi, asupra propriei competențe
internaționale, după care urmează precizarea competenței materiale și teritoriale în raport de acțiunea
întreprinsă de reclamant.
Competența internațională este reglementată prin norme incidente în exclusivitate proceselor
asociate dreptului internațional privat și care vizează aspectele de competență internațională a
instanțelor, procedura aplicabilă litigiului și efectele hotărârilor străine.
Analiza juridică a instituției competenței internaționale trebuie raportată la patru aspecte
esențiale: funcția regulilor de competență internațională, originea lor, natura lor juridică, respectiv,
criteriile implementate pentru alegerea elementului de atașament. În cele ce urmează, ne propune să
realizăm o scurtă prezentare a acestora.
1. Funcția regulilor de competență internațională
Aspectele legate de competența internațională vizează atât conflictele de jurisdicție, cât și lex
causae în litigiul cu element străin, precum şi eficacitatea hotărârilor străine în statul forului. Din
respect pentru alte state, autoritățile unui anumit stat, indiferent dacă ne raportăm la instanțele de
judecată sau la alte instituții publice, se pot pronunța numai cu privire la propria lor competență
jurisdicțională, motiv pentru care se afirmă că normele de competență internațională sunt unilaterale.
Totuși, pot exista situații de excepție, generate de existența unor acorduri multilaterale, convenții
internaționale sau regulamente și directive europene.
După cum am semnalat mai sus, judecătorul investit în soluționarea problemei juridice cu
elemente de extraneitate va trebui să stabilească mai întâi dacă este sau nu competent să judece cauza,
în raport de dreptul său intern. Dacă sunt avute în vedere norme de drept internațional privat european,
este necesară o analiză mai cuprinzătoare a instanței, în sensul că trebuie observat dacă, normele vizate
au fost unificate și permit să se determine mai pe larg dacă instanțele unuia sau mai multor state
membre ale Uniunii Europene ar putea să-și asume jurisdicția, în vederea coordonării în soluționarea
diferendelor.
Sub rezerva consacrată de procedura arbitrajului internațional, se poate afirma că nu există o
jurisdicție internațională, separată de cea a instanțelor naționale, care să fie competentă să judece ori
de câte ori apare o dispută, care implică un element de extraneitate, între persoane private. Curtea
internațională de justiție de la Haga, CJUE și CEDO au competențe materiale stricte și expres
reglementate, nefiind susceptibilă sesizarea acestora cu privire la alte aspecte. În lipsa unei instanțe
internaționale, special abilitate care să se pronunțe asupra litigiilor dintre persoanele private, ce
implică elemente de extraneitate, este necesar ca instanțele naționale să preia această atribuției.
Rămâne de stabilit modul în care se va decide competența lor internațională. Acest demers ridică
problema de a ști dacă trebuie să se raporteze la un drept internațional sau la legile interne ale fiecărui
stat.
 Regulile de competență internațională nu decid jurisdicția între state. Scopul lor este de a
determina, în manieră generală, competența instanțelor unui anumit stat cu privire la litigiul ce
prezintă elemente de extraneitate. În ipoteza în care se constată necompetența , rezultă implicit că sunt
competente instanțele străine, fără alte precizări, întrucât legea internă nu poate reglementa competența
instanțelor străine.
Așadar, funcția regulilor de competență internațională rezidă în a indica, în prealabil,
justițiabililor și instanțelor de judecată ipotezele în care statul vizat este competent să judece cauza cu
elemente de extraneitate.

2. Originea regulilor de competență internațională

Ab initio, trebuie semnalat faptul că în raport de materia studiată, având în vedere dezideratul
de unificarea a soluțiilor de conflict de jurisdicții în acord cu adaptarea dreptului la actualele realități
sociale, s-au conturat mai multe surse ale regulilor de competență internațională.
În primul rând, fiecare ordine juridică națională aplică propriul său sistem de soluții pentru a
determina dacă este sau nu competentă. Așadar, avem norme de competență internațională de origine
internă.
Pe lângă normele interne, remarcăm înmulțirea considerabilă a instrumentelor bilaterale,
multilaterale și eventual de origine europeană. Este clar că, închegarea tot mai manifestă a unei zone
juridice europene modifică semnificativ datele problemei prin înmulțirea regulilor incidente în
domeniul studiat. În acest spațiu, dreptul internațional privat ce derivă dintr-o sursă europeană tinde să
devină un drept procesual intern pentru statele din Uniune, chiar dacă spațiul în care este aplicabil
rămâne eterogen.

3. Natura juridică a regulilor de competență internațională

În principiu, regulile de competență internațională cuprind reguli de competență și reguli de
procedură aplicabile litigiilor cu elemente de extraneitate.
Trebuie subliniat faptul că, problema competenței este necesar să fie tratată distinct față de cea
a puterii jurisdicționale. Aceasta din urmă poate fi definită ca reprezentând puterea conferită unei
autorități de a face dreptate, în vreme ce competența desemnează și delimitează sfera practică
( teritorială, materială și chiar personală, în anumite cazuri) a acestei puteri de autoritate.
Recunoașterea puterii jurisdicționale de către o autoritate este, prin urmare, condiția prealabilă și
absolut necesară pentru eventuala sa competență de a soluționa un litigiu.

4. Criteriile de alegere a elementului de atașament

Principalele criterii luate în considerare în alegerea elementului de atașament sunt:
accesibilitatea instanței sesizate pentru părțile litigante; respectarea întocmai a suveranității statelor
care au legătură cu litigiul dedus judecății; proximitatea instanței sesizate de locul unde s-a produs
evenimentul generator al disputei dintre părți, pentru simplificarea administrării probatoriului;
posibilitatea de a solicita și de a obține ulterior executarea deciziei pronunțate, în funcție de faptul dacă
aceasta poate sau nu obiectul unei proceduri de executare într-un alt stat. Analizând comparativ
diversele sisteme de drept, se poate observa că importanța acestor criterii variază, fiind chiar uneori
relativizată. Spre exemplu, sistemele de common law recunosc mecanismul de inconveniență al
forului, care dă facultatea judecătorului cauzei de a-și declina propria competență.
Evoluția regulilor de competență se deplasează treptat în sensul diversificări factorilor de
atașament, în special prin jocul „criteriului de proximitate” . Totodată se urmărește și o flexibilitate
mai mare, prin utilizarea „acordurilor de extindere a competenței”, respectiv, o mai bună coordonare
internațională, prin dezvoltarea și adoptarea de instrumente internaționale, ce unifică regulile de
jurisdicție.

Secțiunea a 2-a : Corelația dintre regulile de conflict de jurisdicție și cele de conflict de legi
1. Asemănări
Similitudinile între aceste două categorii de norme juridice au în vedere două aspecte: sursa lor
și metoda folosită. Sursa ambelor este esențialmente de natură jurisprudențială. În ceea ce privește
metoda, în ambele cazuri, faptele sunt calificate în funcție de categoriile la care sunt asociate prin
utilizarea criteriului de atașament. Spre exemplu: acțiunea introdusă de unul dintre moștenitori
împotriva băncii la care defunctul deținea un cont de depozit, în vederea obținerii sumelor respective,
nu reprezintă o acțiune în răspundere contractuală, ci una ce este asociată succesiunilor mobiliare,
categorie pentru care, elementul de legătură îl reprezintă ultimul domiciliu al defunctului.

2. Diferențe
Cu titlu de diferențe între normele analizate, amintim următoarele:
- Aceste reguli nu soluționează aceleași aspecte juridice – una identifică jurisdicția
competentă, în vreme ce, cealaltă arată care este legea în raport de care se va soluționa diferendul.
- Atunci când sunt de origine internă, regulile de jurisdicție sunt în principiu unilaterale
( judecătorul investit cu soluționarea cauzei determină doar dacă are sau nu competența să o judece,
fără a stabili care este instanța competentă), în timp ce regulile de conflict de legi sunt bilaterale,
indiferent de originea lor – internă sau internațională.
- Regulile de jurisdicție s-au clădit, în principal, pe considerente politice, legale de
obligativitate a respectării suveranității statelor străine.
- Regula de conflict de legi conduce la identificarea unei legi unice aplicabile speței, în vreme
ce regula de conflict de jurisdicție poate recunoaște competența mai multor judecători în soluționarea
cauzei.
- Scopul regulii de conflict de legi îl reprezintă desemnarea unei legi aplicabile, față de care
litigiul prezintă cele mai puternice conexiuni. Pe de altă parte, regula de competență internațională
răspunde unor considerente de comoditate, eficiență și bună administrare a actului de justiție – ușurința
părților de a se prezenta în fața instanței de judecată, administrarea probelor sau executarea hotărârii.

3. Corelația dintre regulile de conflict de jurisdicție și cele de conflict de legi

 Recunoașterea posibilității judecătorului investit cu soluționarea cauzei de a aplica o altă lege
decât cea națională echivalează cu admiterea autonomiei teoretice a instituției conflictului de legi în
raport cu cea a conflictului de jurisdicții. Admiterea unei astfel de autonomii a fost afirmată în repetate
rânduri de către instanțele de judecată.
Totuși, această autonomie are un caracter relativ, întrucât depinde de categoria juridică în
cadrul căruia se încadrează faptul juridic sau raportul juridic. Pentru anumite categorii juridice,
elementul de atașament reținut în materia conflictului de jurisdicții diferă față de cel utilizat cu privire
la conflictul de legii. În schimb, pentru alte categorii este obligatorie utilizarea aceluiași element de
atașament atât în ceea ce privește determinarea instanței competente cât și referitor la stabilirea legii
aplicabile. Este vorba despre acele ipoteze în care sunt vizate probleme ce țin în mod tradițional de
suveranitatea statelor, cum ar fi, spre exemplu, litigiile referitoare la drepturile reale imobiliare sau
problemele de executare.
În anumite situații, este posibil ca legea aplicabilă să fie determinată în raport de competența
judecătorului investit cu soluționarea cauzei.
În contextul actualelor realități economice s-a conturat concepția favorabilă asupra clauzelor
atributive de competență în paralel cu extinderea reglementărilor privind arbitrajul internațional.
Determinarea instanței competente decide legea aplicabilă procedurii, de unde și problema „shopping-
ului” de forum în cazurile în care părțile pot alege instanța competentă.

Secțiunea a 3-a: Regulile de competență internațională de origine unională

Printre regulile de competență internațională de origine unională se distinge, cu o importanță

semnificativă Regulamentul 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială, care reprezintă dreptul comun în domeniul studiat
începând cu 15 ianuarie 2015, înlocuind Regulamentul nr. 44/2001, cunoscut sub numele de
„Bruxelles I bis”. Alte dispoziții legale importante se regăsesc în: Regulamentul 2201/2003 aplicabil în
materie matrimonială, Regulamentul nr. 4/2009 privind obligațiile de întreținere, Regulamentul nr.
1346/2000 privind falimentul și Regulamentul nr. 650/2015 care tratează procedura succesorală.
În cele ce urmează ne propunem să realizăm o analiză de ansamblu a prevederilor
Regulamentului 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă, încercând să surprindem principalele reguli de soluționare a conflictului de competență.

Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială

1. Aspecte de ordin general

 În vederea instituirii progresive, dar sigure a unui spațiu menit să dezvolte garanțiile de
libertate, securitate și justiție și care să faciliteze accesul la justiție, în special prin intermediul
principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă, Comisia
Europeană a propus îmbunătățirea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 44/2002 al Consiliului din 22
decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă
și comercială, care înlocuia Convenția de la Bruxelles din 1968 în ceea ce privește teritoriile statelor
membre ce intră sub incidența TFUE.
Prin dispozițiile art. 80 ale Regulamentului 1215/2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială a fost abrogat Regulamentul
Bruxelles I, acesta din urmă, rămânând totuși aplicabil tuturor hotărârilor judecătorești adoptate în
baza aplicării sale potrivit prevederilor art. 66, parag 2 din Regulamentul 1215.

2. Domeniul de aplicare
Prin dispozițiile art. 66, alin. (1) din Regulamentul 1215/2012 se statornicește domeniul
temporal de aplicare al acestui act normativ, dispunându-se următoarele: „Prezentul regulament se
aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial
și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată.”
În ceea ce privește domeniul material de aplicare, acesta este statornicit prin dispozițiile art. 1,
potrivit cărora: „ prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura
instanței. (..)”.
Același articol prevede în continuare că Regulamentul nu se aplică în ceea ce privește: materia
fiscală, vamală sau administrativă; răspunderea statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea
autorității publice ( acta jure imperii); starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile
patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă
acestora ca având efecte comparabile căsătoriei; falimentele, procedurile privind lichidarea societăților
insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare;
securitatea socială; arbitrajul; obligațiile de întreținere care decurg dintr-o relație de familie, de
rudenie, de căsătorie sau de alianță; testamentele și succesiunile, inclusiv obligațiile de întreținere
rezultate ca urmare a unui deces.
Cu privire la problematica domeniului material de aplicare au fost pronunțate o serie de
hotărâri de referință, prin care s-au adus clarificări importante ale textului legal, dintre care amintim
următoarele:
- Hotârârea CJUE din 14 octombrie 1976, pronunțată în cauza LTU
Lufttransportunternehmen GmbH & Co. KG ( Eurocontrol) 29-76, unde instanța europeană
precizează faptul că interpretarea sintagmei de „materie civilă și comercială” nu poate fi
făcută în raport de legea oricăruia dintre statele membre, ci aceasta are o semnificație proprie,
în concordanță cu obiectivul și sistemele Convenției ( respectiv, ale Regulamentului, s.n.). Se
are în vedere o interpretare teleologică, fundamentată pe obiectivele și logica internă a textului
legal, respectiv, pe principiile generale ce decurg din ansamblul sistemelor de drept național
ale statelor membre.
- Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în cauza Eirini Lechouritou și
alții împotriva Dimosio tis Omospondiakis Dimokratias tis Germanias, C-292/05, în cadrul
căruia instanța europeană a statornicit în sensul că nu se circumscrie materiei civile vizate de
dispozițiile legale analizate, acțiunea în justiție formulată de către o persoană fizică dintr-un
stat contractant împotriva unui alt stat contractant prin care se urmărește obținerea de
despăgubiri pentru prejudiciul suferit de avânzii-cauză ai victimelor acțiunilor întreprinse de
forțe armate în cadrul unor operațiuni de război pe teritoriul primului stat.
- Hotărârea din 9 martie 2017 a CJUE, pronunțată în cauza C-551/15 Pula Parking d.o.o.v
Sven Klaus Tederahn, unde Curtea a decis că această sintagmă trebuie interpretată în sensul că
procedurile de executare înaintate de o companie deținută de o autoritate locală împotriva unei
persoane fizice cu domiciliul într-un alt stat membru, în scopul recuperării unei datorii neplătite pentru
parcarea într-un spațiu public, a cărei operațiune a fost delegată companiei respective de către
autoritatea locală, care nu sunt în orice mod punitiv, ci, doar constituie o considerație pentru un
serviciu furnizat, intră în sfera de aplicare a regulamentului.
- Hotărârea din 29 februarie 2019, pronunțată în cauza C-579/17 BUAK Bauarbeiter-
Urlaubs- u. Abfertigungskasse v Gradbeništvo Korana d.o.o., în cadrul căruia instanța europeană a
stabilit că sintagma de „materie civilă și comercială” trebuie interpretată în sensul că o acțiune de
plată a drepturilor salariale suplimentare cu privire la concediul anual, introdusă de către un organism
guvernat de dreptul public împotriva angajatorului ( referitor la detașarea lucrătorilor într-un stat
membru în care nu își au locul obișnuit de muncă) cade în sfera de aplicare a regulamentului, în
măsura în care modalitățile de a introduce o astfel de acțiune nu încalcă regulile de drept general și, în
special, nu exclud posibilitatea instanței de a verifica cauza pe fond.
Așadar stabilirea domeniului material prezintă numeroase circumstanțieri, fiind deosebit de
importante implicațiile Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Referitor la domeniul teritorial, prevederile art. 4 și 6, parg.1 din Regulament instituie criteriul
fundamental potrivit căruia acesta este aplicabil în măsura în care domiciliul pârâtului se află pe
teritoriul unui stat membru, cu excepția litigiilor legate de contractul de consum ( art. 18, parag.1) și
celor referitoare la contractul individual de muncă ( art.21, parag 2), unde normele vizate rămân
aplicabile chiar dacă pârâtul nu domiciliază în statele membre. Spre exemplu, într-o soluție de practică
jurisprudențială privind repararea prejudiciului moral cauzat de către Fundația Guggenheim,
moștenitorilor lui Guggenheim în legătură cu un imobil situat în Veneția, Curtea de casație franceză a
considerat că prevederile Convenției de la Bruxelles, înlocuite de Regulamentul de față, sunt
inaplicabile din moment ce sediul central al fundației este în New York, respectiv, că nu a fost
furnizată dovada înregistrării sale în Italia.

4. Regulile de determinare a competenței internaționale statornicite prin Regulamentul

1215/2012
 Reglementarea competenței în litigiile cu elemente de extraneitate este cuprinsă în Capitolul II
al Regulamentului, intitulat „Competența”. Acesta este împărțit în nouă secțiuni: dispoziții generale,
competențe speciale, competența judiciară în materie de asigurări, competența în materia contractelor
încheiate de consumatori, competența în materia contractelor individuale de muncă, competența
exclusivă, prorogarea de competență, verificarea competenței și admisibilității, respectiv, litispendență
și conexitate.
Din studiul acestor secțiunii, se poate observa faptul că reglementarea conferită de legiuitorul
european poate fi împărțită în trei categorii: reguli generale, complementare sau alternative, respectiv,
derogatorii. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm aceste reguli în raport de categoria din care
fac parte.

a) Regula generală
Regula generală de stabilire a competenței în litigiile cu elemente de extraneitate are același
reper ca și competența teritorială din dreptul nostru intern, mai exact, domiciliul pârâtului (actor
sequitur forum rei). Textul de principiu îl reprezintă art. 4, parag.1, potrivit căruia: „ sub rezerva
dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt
acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”
În concordanță cu dispozițiile art. 63 din Regulament, noțiunea de „domiciliu” al persoanei
fizice trebuie înțeleasă din perspectiva legii forului. În ceea ce privesc persoanele juridice, prevederile
art. 63 din Regulament stabilesc că, pentru aplicarea regulii generale se va avea în vedere: (a) sediul
statutar, (b) administrația centrală sau (c) punctul principal de activitate.

b) Competența alternativă
Având în vedere existența în anumite cazuri a unei legături mai strânse între o acțiune și
jurisdicția ce poate fi sesizată ca să o soluționeze, respectiv necesitatea unei bune administrări a actului
de justiție, regulamentul instituie un set de reguli de competență alternativă, care oferă reclamantului
posibilitatea de a alege instanța competentă. Se disting două tipuri de competențe alternative:
autonome – cele statornicite prin dispozițiile art. 7 și 9 din Regulament, respectiv, derivate, reținute
prin art. 8.
i. Regulile de competență alternativă autonome
i.i. „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în
justiție într-un alt stat membru : 1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de
executare al obligației în cauză” ( art.7, alin. (1)).
Cercetarea și aplicarea textului legal citat a ridicat o serie de dificultăți de interpretare pe
fondul conformării cerințelor securiăți juridice. S-a impus calificarea autonomă a următoarelor noțiuni:
materia contractuală, respectiv locul de executare al obligației în cauză.
Analiza sintagmei de „materie contractuală”. Curtea de Justiție a Uniunii Europe a stabilit că
sintagma de „materie contractuală” reprezintă „ un concept autonom, ce trebuie interpretat cu referire
în principal la sistemul și obiectivele Convenției”.( Hotarărea din 17 iunie 1992, Jakob Handte
&Cie GmbH împ. Traitements mécano-chimiques des surfaces SA (TMCS), C – 26/91)
Noțiunea analizată vizează situațiile în care există un angajament asumat în mod liber de către
o parte în raport cu o alta. Spre exemplu, instanța europeană a decis că prevederea omoloagă din
Convenția de la Bruxelles nu poate fi aplicată cu privire la un litigiu declanșat de către sub-
contractantul unei mărfuri achiziționate de la un vânzător intermediar împotriva producătorului cu
scopul de a obține repararea prejudiciului rezultat din neconformitatea mărfii. Între părțile litigante nu
există nici o relație de natură contractuală, responsabilitatea producătorului pentru defectele mărfurilor
fiind circumscrisă unui alt regim juridic.
În aceiași ordine de idei, Curtea Europeană a apreciat că acțiunea introdusă de împotriva
transportatorului de mărfuri deteriorate de către beneficiarul serviciului nu intră în sfera de aplicare a
dispozițiilor legale citate mai sus. S-a statuat în sensul că documentul de transport prin care căpitanul
navei recunoaște primirea mărfurilor la bord poartă numele unei alte companii decât cea a
transportatorului.
Totodată, nu intră sub incidența textului acțiunea de garantare a viciilor ascunse intentată de
către un antreprenor împotriva societății care a vândut locatorului bunurile ce fac obiectul contractului
de chirie.
Calificarea de „materie contractuală” se menține însă în ipoteza unei acțiuni pentru repararea
daunelor aduse distribuitorului prin încălcarea abuzivă a contractului de distribuție și săvârșirea unor
acte de concurență neloială de către partenerul contractual.
Tot în vederea stabiliri domeniului de incidență al sintagmei „materie contractuală”, s-a decis
că acțiunea prin care un consumator solicită, în conformitate cu legea statului membru, în care este
domiciliat, ca o companie de comenzi prin poștă înființată într-un alt stat membru, să acorde un
premiu câștigat în mod ostensibil de către acesta, intră sub incidența prevederii omoloage din
Convenție, în măsura în care îndeplinește două condiții: mai întâi, compania, cu intenția de a atrage
consumatorul în semnarea contractului, îi se adresează acestuia în așa manieră încât lasă impresia că
premiul va fi câștigat în măsura returnării „avizului de plată” atașat și, în al doilea rând, consumatorul
acceptă condițiile stabilite de vânzător și solicită de fapt plata premiului anunțat.
În ceea ce privește acțiunea referitoare la însăși existența contractului, s-a reținut că, aceasta
cade sub incidența jurisdicției alternative statornicită prin disp. art. 7, pct.1, lit.a) din Regulament.
Având în vedere cele expuse, sintagma de „materie contractuală” trebuie interpretată într-o
manieră autonomă în vederea asigurării unei aplicări uniforme a regulamentului , și nu printr-o simplă
trimitere la dreptul intern al statului membru. În esența sa, aceasta acoperă acele situații în care există
obligații liber asumate de către o parte față de cealaltă.
Determinarea „locului de executare al obligației în cauză”. Ab initio semnalăm faptul că, în
raport de determinarea locului de executare al obligației ce formează obiectul cererii, legiuitorul
european a adoptat un regim aparte, pentru două categorii de contracte – contractele de vânzare de
mărfuri și cele de prestări de servicii. Astfel, prin prevederile art.7, alin. (1), lit. (b) s-au stabilit
următoarele:
 „ - în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au
fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au
fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;”
Prin lit. (c) a articolului vizat se dispune în sensul că în cazul în care nu se aplică lit. (b), se
aplică lit. (a).
Pe de altă parte, în cazul celorlalte categorii de contracte, în vederea determinării competenței
jurisdicționale se va menține soluția tradițională prin raportare la obligația caracteristică, cum ar fi spre
exemplu, contra-prestația plății prețului. Legiuitorul european a urmărit să centralizeze competența
judiciară la locul de executare pentru toate litigiile relative la toate obligațiile contractuale și să
stabilească o competență judiciară unică pentru toate cererile întemeiate pe un contract. Competența
se justifică prin existența unor legături extrem de strânse între contract și instanța chemată să judece
litigiul născut din acesta.
În pofida reglementării ample și a hotărârilor preliminare, se remarcă dificultăți de aplicare.
Spre exemplu, cu privire la un contract de agenție, referitor la plata unei indemnizații către clienți, s-a
concluzionat că acest contract are natura juridică a celui de prestări servicii, astfel încât un agent
comercial al unei companii portugheze ce își desfășura activitatea în Franța, poate fi tras la răspunde
în fața instanțelor franceze, dat fiind locul prestării serviciului. Raționamentul a fost menținut de către
instanța europeană, care a concluzionat în sensul că în ipoteza contractului de agenție, judecătorul
competent este acela al locului furnizării principale a serviciilor agentului comercial, așa cum rezultă
din contract, iar, în lipsa unei atare prevederi, locul executării efective a contractului și în lipsa
acestuia, cel al domiciliului agentului.
În practică, s-a constatat existența unei reale dificultăți de localizare a serviciului atunci când
nu există o prevedere contractuală expresă în acest sens. Curtea Europeană de Justiție a decis că într-o
atare situație, instanța națională trebuie să ia în calcul toți termenii și toate clauzele relevante din
contract, inclusiv cele asociate uzanțelor comerțului internațional, precum incoterms, care sunt de
natură să permită identificarea cu claritate a acestui loc. Dacă nu este posibilă determinarea locului de
livrare în acest fel fără a apela la prevederile dreptului material aplicabil contractului, acest loc este cel
al predării materiale a mărfurilor prin care cumpărătorul a dobândit sau ar fi trebuit să dobândească
puterea de a dispune în mod efectiv de aceste mărfuri la destinația finală a operațiunii de vânzare.
În aceiași ordine de idei, s-au ridicat ample discuții și în raport de situațiile contractelor de
vânzare sau a celor de prestări de servicii ce presupun mai multe locații de livrare. Instanța europeană
a statuat asupra acestei problematici într-o speță privind o companie austriacă, Color Drack GmbH ce
a vândut mărfuri unei companii germane, Lexx International Vertriebs GmbH, aceasta din urmă
obligându-se să livreze mărfurile la diferiți distribuitori ai primeia, în special în zona sediului Color
Drack. S-a subliniat că prevederile Convenției, preluate de către Regulament, rămân aplicabile chiar și
în ipoteza existenței mai multor locuri de livrare. Astfel, instanța națională trebuie să observe care este
locul care asigură legătura cea mai strânsă între contract și instanța competentă, în general fiind
apreciat locul livrării principale, care trebuie determinată în funcție de criterii economice. Dacă nu se
poate determina livrarea cea mai importantă, fiecare dintre locurile de livrare prezintă o legătură
suficientă de proximitate cu elementele materiale ale litigiului, astfel încât instanțele în
circumscripțiile cărora se află aceste locuri sunt competente să judece divergențele născute între părți.
Aceeași problemă s-a ridicat și vis-à-vis de un contract de prestări de servicii de transport
aerian. În vederea stabilirii obligației principale, s-a concluzionat că există mai multe, în raport de
momentul îmbarcării, zborul propriu-zis și debarcarea pasagerilor Astfel, instanța europeană a
apreciat că atât locul de plecare cât și cel de sosire atrag competența instanțelor de judecată, lăsând
opțiunea la îndemâna reclamantului.
În ceea ce privesc contractele de distribuție, prin raportare la definițiile statornicite prin
hotărârea Car Trim, pronunțată la data de 25 februarie 2010, instanța sesizată va trebui să hotărască în
conformitate cu legea aplicabilă contractului stabilită prin intermediul Convenției de la Roma din 19
iunie 1980, locul unde trebuie îndeplinită obligația care reprezintă serviciul caracteristic, pentru a se
stabili jurisdicția internațională conform Regulamentului.
Referitor la contractele de agenție, pentru a aprecia competența instanțelor investite cu
judecarea litigiilor ivite în raport de acestea, se va avea în vedere locul în care obligația caracteristică a
fost sau trebuia să fie îndeplinită, acesta fiind locul unde în baza contractului serviciile de agenție au
fost sau ar fi trebuit să fie furnizate.
În ceea ce privesc contractele de comision și litigiile născute din acestea, se vor aplica aceleași
reguli, fiind de competența instanței naționale să identifice locul unde se desfășoară prestația
caracteristică.

i.ii„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție
într-un alt stat membru : 2. în materie delictuală și cvasi- delictuală, în fața instanțelor de la locul
unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;” (art. 7, pct.2)
Corelativ competenței speciale reglementate în materie contractuală, legiuitorul înțelege să
abordeze și domeniul delictual și cvasi-delictual, stabilind că, într-o atare situație, pe lângă instanța de
la domiciliul pârâtului, este competentă să judece și instanța de la locul producerii prejudiciului sau de
la locul unde riscă să se producă fapta prejudiciabilă. Așadar, dacă negocierile contractuale sunt rupte
în mod abuziv, acțiunea în angajarea răspunderii va cădea sub auspiciile prezentului text legal, având,
în principiu, un regim delictual, dată fiind absența liberei asumări a consimțământului părților.
În ceea ce privește determinarea conținutului sintagmei de „materie delictuală și cvasi-
delictuală”, instanța europeană a statuat în sensul că aceasta ar cuprinde „orice acțiune care privește
angajarea răspunderii unui pârât și care nu se include în materie contractuală în sensul art.5, pct.1”.
Noțiunea de materie contractuală a fost definită ca desemnând orice obligație liber asumată de către
cealaltă parte, astfel încât, ori de câte ori acțiunea în răspundere vizează un alt tip de obligație, ne
aflăm în domeniul delictual sau cvasi-delictual.
Este important de menționat faptul că interpretarea noțiunii în accepțiunea statornicită prin
hotărârile instanței europene urmărește strict determinarea competenței jurisdicționale, ulterior,
instanța competentă putând decide cu privire la încadrarea răspunderii în raport de normele dreptului
aplicabil.
Trecând mai departe în analiza textului legal, remarcăm faptul că sintagma de loc al
producerii prejudiciului vizează atât locul evenimentului cauzal, cât și cel unde a survenit efectiv
prejudiciul. Spre exemplu, cu privire la determinarea competenței jurisdicționale în ipoteza unei
acțiuni în angajarea răspunderii pentru fapte ilicite privind drepturi ale personalității, comise în presa
scrisă, instanța europeană a decis că repararea pagubei poate fi cerută la locul săvârșirii faptei ilicite,
adică la sediul central al editorului ziarului sau la unul din nenumăratele locuri unde se produce
rezultatul, în primă ipoteză, pentru întreg prejudiciul, iar, în subsidiar, pentru cel produs în acel loc.
Regula stabilită prin această soluție de practică a generat discuții în raport de același tip de prejudicii
produse prin intermediul internetului având în vedere ubicuitatea specifică. Din moment ce informația
este încărcată pe o pagină de web aceasta devine accesibilă instantaneu și de oriunde, astfel încât
regula de stabilire a competenței jurisdicționale este lipsită de previzibilitate și certitudine. Chemată să
se pronunțe într-o atare situație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că trebuie înlăturat
criteriul accesibilității, fiind mult prea general, din moment ce principala caracteristică a internetului
este aceea de a face informația disponibilă oricui și oriunde. Totodată, s-a considerat că trebuie
înlăturat și punctul de legătură cu statul unde persoana prejudiciată este cunoscută, acesta nefiind de
folos în toate cazurile, întrucât există peroane a căror popularitate depășește granițele unui singur stat.
S-a reținut că cea mai îndreptățită instanță pentru a judeca un astfel de litigiu este instanța de la locul
unde victima își are centrul intereselor, care poate fi locul unde domiciliază, precum și cel unde își
desfășoară activitatea profesională. Așadar, acțiunea vizată este fie de competența instanțelor de la
sediul editorului, fie de competența instanțelor unde se află centrul intereselor victimei.
Cad sub incidența articolului analizat accidentele rutiere, răspunderea pentru produse
defectuoase, răspunderea pentru malpraxisul medical, răspunderea pentru concurență neloială sau
practici anticoncurențiale răspunderea izvorâtă din drepturile de proprietate intelectuală și alte
asemenea. Pe de altă parte articolul nu se aplică în ipoteza îmbogățirii fără just temei, precum nici cu
privire la acțiunile revocatorii.

i.iii. „În cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire născută în temeiul săvârșirii
unei infracțiuni, în fața instanței sesizate cu privire la acțiunea respectivă, în măsura în care, conform
legislației interne, instanța în cauză este competentă să se pronunțe cu privire la o acțiune civilă.”
(art. 7, pct.3)
În strânsă legătură cu competența instanțelor penale, urmează să fie deslușită și problematica
competenței instanțelor ce vor judeca acțiunea civilă.

i.iv. „În cazul unei acțiuni civile, bazate pe dreptul de proprietate, în recuperarea unui bun
cultural, astfel cum este definit la articolul 1 punctul 1 din Directiva 93/7/CEE, inițiată de către
persoana care își revendică dreptul de a recupera acest bun, în fața instanțelor de la locul în care se
află bunul cultural la momentul sesizării instanței.” (art. 7, pct.4)
 i.v. „În privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a agenții sau a unei
alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză.”( art.
7, pct.5)

i.vi. „În cazul unui litigiu îndreptat împotriva unui fondator, administrator de active sau
beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul statutului, fie în scris sau printr-o convenție verbală,
confirmată în scris, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză își are
sediul.” (art. 7, pct.6)

i.vii.„ În privința unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea sau
asistența de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în fața instanței pe a cărei rază teritorială se
află respectiva încărcătură sau marfă, care:
(a) a fost sechestrată în vederea obținerii unei astfel de plăți; sau
(b) ar fi putut fi sechestrată, însă o cauțiune sau o altă garanție a fost depusă,
cu condiția ca această dispoziție să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a
avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operațiunii de salvare sau de
asistență.”( art. 7, pct.7)

ii. Regulile de competență derivate – art. 8 din Regulament. Ipoteza reglementează situația în
care există mai mulți pârâți, legiuitorul statornicit competența instanței de la domiciliul oricăruia dintre
acești, dacă toți sunt din Uniunea Europeană, respectiv, dacă doar unul e din Uniunea Europeană, la
instanța de la locul domiciliului său.

c) Regulile de competență derogatorii

Regulile de competență derogatorii sunt cuprinse în cadrul Regulamentului, după cum
urmează:
1. În materia contractelor de asigurare ( art.10-16 din Regulament)
2. În materia contractelor încheiate cu consumatorii ( art. 17-19 din Regulament)
3. În materia contractelor individuale de muncă ( art. 20-23 din Regulament)

d) Regulile de competență exclusivă (art. 24 din Regulament)

Regulamentul instituie următoarele reguli de competență exclusivă:
1. În materie de acțiuni care au ca și obiect drepturi reale imobiliare, sunt competente să
judece instanțe de la locul situării imobilului. Amintim cu titlu de exemplu următoarele acțiuni :
revendicare imobiliară, ipotecă, uzucapiune etc.
Exceptia de la regula de față o reprezintă acțiunile care au ca obiect un contract de închiriere
pe o perioadă de cel mult șase luni, situație în care vor fi competente să judece instanțele din statul
membru în care pârâtul este domiciliat, cu condiția ca locatarul și proprietarul să aibă domiciliul pe
teritoriul aceluiași stat.
În ipoteza în care imobilul este situat pe teritoriul mai multor state, cum ar fi spre exemplu
cazul unei ferme sau al unei fabrici are o întindere mare, va fi competentă să judece instanța din
fiecare stat pentru partea ce ține de acel stat.
2. În materie de acțiuni care privesc valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea
societăților sau a persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, sunt competente
instanțele de la sediul societăților, ce urmează a se stabili conform regulilor expuse mai sus.
În măsura în care discutăm despre dizolvarea societății, după faliment, se aplică regulile din
Regulamentul privind insolvența nr. 1346/2000.
3. În ceea ce privesc acțiunile referitoare la Registrele publice, acestea sunt de competența
instanțelor din statele unde funcționează respectivele registre. Cu titlu de exemple de registre publice
amintim: Registrul Comerțului, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Arhiva Electronică a
Valorilor Mobiliare etc..
4. Acțiunile care au legătură cu valabilitatea unor brevete, mărci, desene și alte drepturi de
proprietate intelectuală ce trebuie înregistrate sunt de competența instanțelor statului unde s-a realizat
operațiunea de înregistrare. Regula privește doar acțiunile ce au ca obiect valabilitatea și nu și pe cele
referitoare la încălcarea drepturilor ce decurg din acestea, situație în care vor deveni incidente
prevederile art. 5, parag. 3 din Regulament – locul săvârșirii faptei delictuale.
5. Acțiunile în materie de executare a deciziilor sunt de competența instanțelor de pe teritoriul
statului unde urmează să fie executate.

e) Reguli referitoare la prorogarea de competență ( art. 25 și 26 din regulament)

i. Convențiile atributive de jurisdicție ( art. 25 din Regulament)
Condițiile de valabilitate ale convențiilor atributive de jurisdicție sunt următoarele:
- Să existe o convenție a părților.
- Obiectul să fie determinat.
- Litigiul să fie internațional.
- Desemnarea tribunalului unui stat membru.
- Cel puțin una dintre părți trebuie să fie domiciliată într-un stat membru.
Convenția atributivă de jurisdicție trebuie să îndeplinească și două cerințe de formă, după cum
urmează:
- Convenția trebuie încheiată în scris sau verbal, cu o confirmare scrisă sau să
existe între părți o uzanță convențională.
- Să existe o uzanță normativă.
Încheierea unei atare convenții atributive de jurisdicție are ca și efecte atragerea competenței
instanței alese de părți.
Clauza nu este valabilă în contractele de muncă, cele de consum și de asigurare decât dacă a
fost semnată de către părți după apariția litigiului.
 ii. Prorogarea tacită ( art. 26 din Regulament)
Potrivit dispozițiilor art. 26 din Regulament: „ Cu excepția cazurilor în care competența
este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în
fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care
înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă
în temeiul articolului 24.”

f) Litispendența și conexitatea ( art. 29-34 din Regulament)

Prevederile art. 29 din Regulament soluționează problematica litispendenței,
statornicind următoarea regulă: „Fără a se aduce atingere dispozițiilor de la articolul 31
alineatul (2), în cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între
aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior
suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei
instanțe sesizate.”
În măsura în care se va stabili competența primei instanțe sesizate, instanța ulterior
sesizată își va declina competența în favoarea acesteia.
În ceea ce privește acțiunile conexe, acestea sunt definite prin dispozițiile art. 30, alin.
(3) ca reprezentând: „acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună
instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor
hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.”
Regula aplicabilă cu privire la acestea presupune suspendarea judecății instanței
ulterior sesizate sau, la cererea părții, declinarea competenței, dacă legislația permite
conexarea.

BIBLIOGRAFIE

Arrue C.-A., Montenegro, L’autonomie de la volonte dans le conflit de juridictions,

LGDJ, Paris, 2011.

Audit, M., Conflits de lois et régulation économique, L.G.D.J., 2008.

Deleanu, S., Drept internațional privat, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2013.
Droz, G. A. L. , Delendum est forum contractus ? (vingtans après les arrêts De Bloos
et Tessili interprétant l'article 5. 1 de la Convention de Bruxelles du 27 septembre 1968),
Dalloz 1997, Chron. p. 351; V. Heuze, De quelques infirmités congénitales du droit
uniforme : l'exemple de l'article 5 §1 de la Convention de Bruxelles du 27 septembre 1968,
Rev. Crit. DIP 2000.
Fawcett, J., J.M. Carruthers, Private international law, Oxford University Press, New
York, 2008, pp. 228 şi urm.; Gh.-Al. Zidaru, Competența internațională de drept comun și
competențe speciale instituite de art. 5 din Regulamentul 44/2001 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în Revista
Română de Drept Privat, nr. 6 din 2010.

Jugastru, C. Competența internațională a instanțelor române. Textele noului cod de

procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat, nr. 2 din 2015.
Jugastru, C., Competența internațională a instanțelor române. Textele noului Cod de
procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat, nr. 2 din 2015.
Jugastru,C., Câteva ipostaze ale autonomiei de voință în dreptul internațional privat,
în Studia Iurisprudentia, nr. 4 din 2016.

Loussouarn, Y., P. Bourel, P. De Vareilles-Sommieres, Droit international prive,

10e ed., Dalloz, Paris, 2013.
Loussouarn, Y., P. Bourel, P. De Vareilles-Sommieres, Droit international prive,
10e ed., Dalloz, Paris, 2013.
Loussouarn, Y., P. Bourel, P. De Vareilles-Sommieres, Droit international prive,
10e ed., Dalloz, Paris, 2013.
Mayer, P., Droit international privé et droit international public sous l'angle de la
notion de compétence, Rev. Crit. DIP
Oprea, A., Răspunderea pentru atingerile aduse vieții private și drepturilor
personalității-aspecte de drept internațional privat, Revista Română de Drept Privat nr. 4 din
2017.

Popescu, D.A. Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat

Iustitia nr. 1/1999.
Sitaru, D.-Al.,Drept internațional privat. Tratat, Ed. LuminaLex, București, 2001.
Stancu, M., Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Regula de stabilire a competenței
internaționale în cazul în care domiciliul pârâtului nu este cunoscut, Revista Română de
Jurisprudență, nr. 2 din 2012.
Stănescu, Ș. Al., , Cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială, Ed.
Hamangiu, 2011.
Stătescu, Ș.-Al. , Determinarea competenței de drept internațional privat în materie
contractuală potrivit art. 5, pct. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, Revista Română de
Drept al Afacerilor, nr. 7 din 2011.
 Tabacu, A., E.Chelaru, Procesul civil internațional, competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor străine potrivit Regulamentului comunitar nr. 44/2000, în Revista
Română de Drept Privat, nr. 5 din 2009.
Zdirna, A., Determinarea competenței internaționale potrivit Regulamentului (CE) nr.
44/2001, în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii și al activităților comerciale
desfășurate prin internet, articol tradus de C.L.Dicu și publicat în Revista Română de Drept
Privat nr. 4 din 2012.

Zidaru, Gh.-L. Competenţa internaţională de drept comun şi competenţele speciale

instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în RRDP nr. 6/2010.
Zilberstein, S.,  Procesul civil internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

Jurisprudență relevantă:
CJUE, hotărârea pronunțată la data de 27 aprilie 2004, în afacerea Gregory Paul
Turner, cazua C-159/02 – Curtea a
C.J.U.E. , hotărârea pronunțată în cauza Group Josi, C-412/98, la data de 13 iulie 2000
C.J.U.E., hotărârile Hypotecni banka, , C-327/10, din data de 17 noiembrie 2011 (par.42) și
De Visser, C-292/10, din data de 15 martie 2012.
C.J.U.E., hotărârea din 22 martie 1983, 34/82, Martin Peters Bauunternehmung GmbH
împotriva Zuid Nederlandse Aannemers Vereniging.
C.J.U.E., hotărârea din 8 martie 1988 – SPRL Arcado v.SA Haviland, Case 9/87;
European Court Reports 1988, Page 01539.
C.J.U.E., hotărârea din 17 iunie 1992, Jakob Handte &Cie GmbH împ. Traitements
mécano-chimiques des surfaces SA (TMCS), C – 26/91.
C.J.U.E., hotărârea din 27 octombrie 1988, La Réunion Européenne, Rev. Crit. DIP
1999, p. 333.
C.J.U.E. , hotărârea din 13 martie 2014, Marc Brogsitter împ. Producătorului de
ceasuri și Karsten Frässdorf, C-548/12.
C.J.U.E., hotărârea din 20 ianuarie 2005, C.27/02, PetraEngler v. Janus Versand
GmbH,European Court Reports 2005 I-00481, ECLI identifier: ECLI:EU:C:2005:33.
C.J.U.E., hotărârea din 4 martie 1982- Effer SpA v.Hans-Joachim Kantner, European
Court reports 1982 Page 00825, ECLI identifier: ECLI:EU:C:1982:79.
C.J.U.E., hotărârea din 22 martie 1983, 34/82, Martin Peters Bauunternehmung GmbH
împotriva Zuid Nederlandse Aannemers Vereniging.
 C.J.U.E., hotărârea din 25 februarie 2010, pronunțată în Cauza C-381/08, Car Trim
GmbH împotriva KeySafety Systems Srl, European Court Reports 2010 I-01255, ECLI
identifier: ECLI:EU:C:2010:90.
C.J.U.E., hotărârea din 23 aprilie 2009, C-533/07, Falco Privatstiftung şi Thomas
Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst.
C.J.U.E., cauza C-249/16, Saale Kareda împ. Stefano Benkö, ECLI:EU:C:2017:305

C.J.U.E., hotărârea pronunțată la data de 3 mai 2007 în cauza C-386/05, Color Drack
GmbH împotriva Lexx International Vertriebs GmbH, European Court Reports 2007 I-
03699, ECLI identifier: ECLI:EU:C:2007:262
C.J.U.E., cauza C19/09, hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas
Domberger GmbH împotriva Silva Trade SA, European Court Reports 2010 I-02121, ECLI
identifier: ECLI:EU:C:2010:137.
C.J.U.E., hotărârea pronunțată la data de 9 iunie 2011, în cauza C-87/10, Electrosteel
Europe SA împotriva Edil Centro SpA, ECLI:EU:C:2011:375
C.J.U.E., hotărârea pronunțată la data de 3 mai 2007 în cauza C-386/05, Color Drack
GmbH împotriva Lexx International Vertriebs GmbH, European Court Reports 2007 I-
03699, ECLI identifier: ECLI:EU:C:2007:262

C.J.U.E., hotărârea din 9 iulie 2009, pronunțată în cauza C-204/08, Peter Rehder
împotriva Air Baltic Corporation, Repertoriul jurisprudenței 2009 I-06073,
ECLI:EU:C:2009:439
C.J.U.E., hotărârea din 25 februarie 2010, pronunțată în Cauza C-381/08, Car Trim
GmbH împotriva KeySafety Systems Srl, European Court Reports 2010 I-01255, ECLI
identifier: ECLI:EU:C:2010:90
C.J.U.E, hotărârea pronunțată la data de 17 septembrie 2002, în cauza C-334/00,
Fonderie Officine Meccaniche Tacconi Spa , European Court Reports 2002 I-07357, ECLI
identifier: ECLI:EU:C:2002:499
C.J.U.E., hotărârea din 27 septembrie 1988, C 189-87 Athanasios Kalfelis împotriva
Banque Schroder, Münchmeyer, Hengst şi Cie, ş.a. şi Hotărârea din 27 octombrie 1998, C-
51/97 Reunion europeenne SA ş.a. împotriva Spliethoff’s Bevrachtingskantoor BV şi a
comandantului navei "Albrasgracht V002"
C.J.U.E., hotărârea din 5 februarie 2004, C-265/02 Frahuil SA împotriva Assitalia
SpA și Hotărârea din 17 iunie 1992, C-26/91 Jakob Handte & Co.GmbH împotriva
Traitements mecano-chimiques des surfaces SA.
 C.J.U.E., hotărârea din 7 martie 1995, C-68/93 Fiona Shevill, Ixora Trading Inc.,
Chequepoint SARL şi Chequepoint International Ltd împotriva Presse Alliance SA. ,
ECLI:EU:C:1995:61.
C.J.U.E., hotărârea pronunțată în cauza C-509/09 eDate Advertising GmbH contra X,
C-161/10 Olivier Martinez şi Robert Martinez contra Societe MGN Limited, European Court
Reports 2011 I-10269, ECLI:EU:C:2011:685.
C.J.U.E., hotărârea pronunțată la data 25 octombrie 2012, în cauza C-133/11, Folien
Fischer AG, Fofitec AG împotriva Ritrama SpA, Digital reports (Court Reports - general),
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2012:664
Capitolul VI: Dialogul normelor de conflict

1. Noțiuni introductive privind norma de conflict

Din punct de vedere structural, norma de conflict prezintă 2 elemente definitorii:

conținutul acesteia, respectiv, punctul de legătură – element care indică sistemul de drept
aplicabil situației avute în vedere.
Noma de conflict se caracterizează prin aceea că este o normă fixă, care nu poate fi
modificată.
Normele de conflict pot fi:
→ unilaterale – sunt acele norme de conflict care se refera doar la
competenţa legală a unei ţări: legea forului. (Legea forului reprezintă legea instanţei sesizate
cu soluţionarea litigiului. A se vedea art. 1088 C.proc. Civ.„În procesul civil internaţional
instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare”)
→ bilaterale – acestea constituie regula în DIP. Nu se rezumă la a
stabili competenţa legislativă a unui anumit stat, fiind formulate în mod abstract.
Instanţa sesizată cu un litigiu care prezintă elemente de extraneitate îşi va verifica
propria sa competenţă internaţională în acord cu prevederile art. 1071 C.proc. Civ., potrivit
cărora: „(1) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând
conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici
ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei
române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.069. Hotărârea instanţei este supusă
recursului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a
procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.066 rămân aplicabile.”
Astfel, soluționarea conflictului juridic are un caracter prealabil. Instanța de judecată
nu poate trece la dezlegarea pricinii decât în măsura în care își constată competența
internațională, astfel cum reiese din propria sa lege de DIP.
În măsura în care instanța sesizată se bucură de competență internațională, ajungem la
cea de-a doua etapă de aplicare a normelor de DIP, care constă în soluționarea conflictelor de
legi. Acest demers presupune luarea în calcul a tuturor elementelor de extraneitate care
prezintă legătura cea mai strânsă față de situația litigioasă cu a cărei soluționare a fost
investită instanța de judecată, ținând seama de regulile statornicite prin normele de conflict ale
țării de care aceasta aparține. Sunt excluse raporturile de drept public, precum litigiile care
intervin în materie administrativă, fiscală, vamală, penală, în domeniul securităţii sociale.
Sistemele de DIP ale statelor coexistă. Acestea funcţionează într-o permanentă
interacţiune caracterizată în primul rând de reciprocitate. Prin urmare între sistemele naţionale
de DIP există o permanentă comunicare. Norma de conflict nu poate exista în mod izolat.
Aceasta este însă omniprezentă, existând şi acţionând chiar dacă uneori nu este percepută sau
nu devine vizibilă în mod direct.

2. Trimiterea și retrimiterea

Dialogul normelor de conflict poate îmbrăca două forme, după cum urmează:
a. conflictul pozitiv de legi – se întâlneşte în acele situaţii în care fiecare din normele
de conflict aparţinând statului faţă de care raportul juridic respectiv prezintă legătura cu
elemente de intensitate, revendică competenţa de aplicare a propriului sistem de drept.
Spre exemplu, există un conflict pozitiv de legi atunci când se ridică o problemă de
stare civilă şi capacitate a unui cetăţean german cu domiciliul în Italia – norma de conflict
germană îşi revendică competenţa de aplicare datorită cetăţeniei germane a acestei persoane
(lex patriae), dar, în egală măsură şi legea italiană se consideră competentă având în vedere
faptul că domiciliul acestei persoane se regăseşte în Italia (lex domicili).
Un alt exemplu îl constituie următorul caz: în ipoteza dezbaterii succesorale a unui
italian, care are bunuri imobile în Paris (raport de succesiuni internaţional) – legea franceză se
consideră competentă a fi aplicată devoluţiunii succesorale având în vedere locul situării
imobilelor din masa succesorală; în egală măsură, şi norma de conflict italiană îşi revendică
competenta de aplicare pentru dreptul italian având in vedere cetăţenia italiană a celui
decedat.
Conflictul de legi se rezolvă relativ simplu, prin aplicarea Principiului Lex fori – legea
instanței sesizate.
b. conflictul negativ de legi – reprezintă acea situaţie în care niciuneia dintre legile
faţă de care raportul juridic prezintă legături nu îi revine competenţa de aplicare în cauză.
Există conflict negativ în situaţii precum:
- un cetăţean englez cu domiciliul în Franţa implicat într-un litigiu legat de starea
şi capacitatea sa: legea engleză atribuie competenţa legii franceze, iar, legea franceză atribuie
competenţa legii engleze.
- un defunct francez care lasă bunuri imobile în Italia – legea franceză susţine că
succesiunea este guvernată de legea italiană, pe când, legea italiană susţine că succesiunea
este guvernată de legea cetăţeniei defunctului.
 În aceste ipoteze se pune problema retrimiterii. Atunci când norma de conflict
aparţinând forului, atribuie într-o anume materie şi ţinând seama de specificul elementelor, de
exemplu, competenţa legislativă dreptului unei anumite ţări, se spune că norma trimite la
aceasta din urmă. Dreptul statului la care a trimis norma conflictuală poate accepta trimiterea
sau poate trimite la rândul său, competenţa de reglementare, fie forului, fie legii unei terţe ţări.
Studiul materiei necesită aprofundarea următoarelor cazuri Collier vs. Libaz din 1941, dl.
Xavier Fargo, ADAMS vs. ADAMS.
a) Cauza Collier vs. Libaz din 1941. Instanţa engleză a fost sesizată cu o acțiune
privind stabilirea validității unui testament întocmit de un englez domiciliat, potrivit legii
engleze, în Belgia. Testamentul în cauză era considerat valid potrivit legii engleze, dar nu și
potrivit dreptului belgian. Conform prevederilor legale belgiene, nu era recunoscut domiciliul
acelui defunct ca fiind în Belgia deoarece acesta nu îndeplinea toate formalităţile cerute în
acest scop de dreptul belgian de la acea vreme.
Instanţa engleză sesizată a făcut apel la aşa numita „Foreign Court theory” conform
căreia judecătorul englez, în soluţionarea unui litigiu ce prezintă elemente de extraneitate,
trebuie să judece ca şi cum s-ar afla în ţara la care a trimis norma sa de conflict. În cazul din
speţă, norma de conflict engleză, fiind vorba de o avere mobiliară, atribuia competenţa legii
belgiene ca lege a domiciliului de fapt, chiar dacă dreptul belgian nu recunoştea domiciliul
defunctului în Belgia. Prin urmare, instanţa engleză ar fi trebuit sa judece ca şi cum s-ar afla
în postura judecătorului belgian (teoria instanţei străine). Judecătorul a considerat însă că
ultimul domiciliu al defunctului a fost în Anglia, în consecinţă, a aplicat dreptul englez, dar nu
ca efect al retrimiterii, ci ca efect al trimiterii dispuse de norma de conflict belgiană. În
consecinţă, prin aplicarea dreptului englez, testamentul a fost considerat ca fiind valid.
b) O altă speţă faimoasă în care s-a ridicat problema retrimiterii îl privea pe dl. Xavier
Fargo. Acesta s-a născut în Bavaria (Germania), din afara unei căsătorii şi a fost dus de către
mama sa în Franţa, unde a trăit până la vârsta de 68 de ani. La moartea sa a lăsat o avere
imobiliară impresionantă. Dl. Fargo nu a fost căsătorit şi nici nu a avut copii. Astfel, rudele
sale colaterale din partea mamei au introdus în faţa instanţelor franceze o petiţie de ereditate,
solicitând recunoaşterea vocaţiei lor succesorale şi atribuirea bunurilor mobile care
compuneau masa succesorală.
Dreptul francez însă nu recunoştea domiciliul dlui. Fargo ca fiind în Franţa deoarece,
în ciuda şederii sale în Franţa, el nu a obţinut niciodată autorizaţia de şedere din partea
prefecturii locale. Fiind vorba de o succesiune mobiliară, instanţa franceză sesizată a pornit de
la norma de conflict franceză, care atribuia competenţa în această materie legii ultimului
domiciliu al defunctului – adică, în opinia sa, legea bavareză de la acea dată.
 Instanţa franceză a făcut apel la norma de conflict bavareză care recalifică conceptul
de domiciliu, considerându-l ca fiind locul în care persoana stătea în fapt, în mod statornic,
adică în Franţa, supunând astfel succesiunea legii franceze ca lege a domiciliului de facto al
lui decujus. Curtea de Casaţie franceză a admis aceasta retrimitere, chiar dacă prin ea s-a
ajuns la recalificarea conceptului de domiciliu conferit de dreptul bavarez şi a aplicat, pe cale
de consecinţă, în urma retrimiterii, dreptul francez, care nu recunoştea vocaţia succesorală a
acelor colaterali, considerând succesiunea ca fiind vacantă şi atribuind-o in integrum statului
francez.
c) O altă speţă faimoasă pronunţată în domeniu o reprezintă afacerea ADAMS vs.
ADAMS soluţionată în 1985 de către High Court of Justice. Instanţa de judecată a trebuit să
stabilească cine este îndreptăţit să primească 2 apartamente din Alicante, Spania, care
compuneau masa succesorală rămasă după defunctul Cristophor Williams Adams. Acesta a
decedat în 1982, iar , înainte a întocmit un testament prin care a gratificat-o pe soţia sa, pârâta
din speţă, cu toate bunurile mobile şi imobile, indiferent de locul unde acestea se situau, în
mod special, cele din Spania. Ultimul domiciliu al testatorului era în Anglia, acesta fiind şi
cetăţean englez. Pe cale de consecinţă legea personală a testatorului era legea engleză.
Existenţa şi întinderea drepturilor succesorale ale reclamantului, copilul testatorului, şi
ale pârâtei asupra proprietăţilor aflate în Spania depindea de legea care era hotărâtă să
guverneze succesiunea. Dacă s-ar fi aplicat dreptul succesoral englez, pârâta ar fi dobândit în
întregime proprietatea asupra imobilelor din Spania. Pe de altă parte, dacă s-ar fi aplicat
dreptul succesoral spaniol, reclamantul ar fi fost îndreptăţit la o rezervă succesorală legitimă
de 2/3 din proprietăţile spaniole. În consecinţă, speţa ridica mai întâi de toate o problemă de
DIP, de localizare juridică a succesiunii lăsate de defunct.
Instanţa engleză, înainte de a trece la soluţionarea efectivă a fondului, vizează
prezentarea unor definiţii de concepte pe care le foloseşte ulterior în raţionamentul care stă la
baza hotărârii. Astfel, specifică faptul că noţiunea de lege, mai exact lege materială priveşte
legea internă a ţării, aşa cum aceasta s-ar aplica dacă testatorul ar fi murit având cetăţenia şi
ultimul domiciliu în ţara pe al cărui teritoriu se găsesc bunurile ce compun masa succesorală,
excluzându-se normele de conflict ale acestuia (întocmai ca o lege pur interna).
În al doilea rând, întregul sistem de drept cuprinde atât normele materiale,
substanţiale, cât şi normele de DIP, norme de conflict ale acelei ţări.
Întrucât ultimul domiciliu al testatorului se regăsea în Anglia, s-a apreciat că efectele
testamentului se vor produce în conformitate cu legea engleză, prin „lege engleză”
înţelegându-se „întreg sistemul de drept englez”, iar potrivit normelor de conflict engleze,
succesiunea proprietăţilor imobiliare este guvernată, de principiu, de lex rei sitae.
 Prin urmare, norma de conflict engleza (lex fori) atribuia competenţa dreptului spaniol,
înţelegând prin acesta „întregul sistem de drept spaniol”. Pornind de aici, instantă britanică a
apreciat că va trebui să soluţioneze litigiul în aceeaşi manieră în care acesta ar fi soluţionat de
către o instanţă spaniolă, aplicând aşa numita „teorie a instanţei străine”. Aceasta înseamnă
că instanţa engleză trebuie să pornească, aidoma judecătorului spaniol, de la norma de conflict
spaniolă incidentă în cauză.
Potrivit art. 9, pct. 8 din titlul Preliminar al Codului civil Spaniol, succesiunea,
indiferent
de locul situării bunurilor imobile ce compun masa succesorală, este supusă în întregime legii
naţionale a persoanei decedate, adică legii statului a cărui cetăţenie o avea decujus, în cazul de
faţă, legii engleze.
S-a ridicat problema dacă judecătorul spaniol, în a cărui postură s-a pus judecătorul
englez va aplica legea engleză (dreptul succesoral englez) – parata fiind avantajată – sau,
dimpotrivă, trimiterea făcută de art. 9, pct. 8 ar trebui considerată ca fiind făcută la întregul
sistem de drept englez, ştiut fiind că normele de conflict vor trimite la dreptul spaniol?
Se recunoaşte în mod unanim că, în situaţia în care norma conflictuală engleză la care
a trimis legea spaniolă retrimite la aceasta din urmă, judecătorul spaniol ar urma să admită
retrimiterea şi sa aplice legea interna spaniolă.
Sistemul de DIP spaniol este cuprins în Cap. 4 din cadrul Titlului Preliminar al C.Civ.
Spaniol, capitol intitulat „Normas de derecho internacional privado”. Potrivit art. 9, pct. 1,
C.Civ. Spaniol, legea personală a persoanei fizice se determină potrivit naţionalităţii acesteia.
Aceasta lege va cârmui capacitatea, starea civilă, drepturile şi îndatoririle familiale şi
succesiunile pentru cauza de moarte. De asemenea, în materie succesorală, întâlnim art. 9, pct.
8, C.C Spaniol, potrivit căruia succesiunea pentru cauză de moarte este guvernată de către
legea naţională a lui decujus, de la data morţii sale, indiferent de natura bunurilor din masa
succesorală. Totuşi, dispoziţiile testamentare şi pactele succesorale care sunt valide potrivit
legii naţionale a testatorului de la data la care acestea au fost făcute, vor fi considerate valide
chiar dacă succesiunea va fi guvernată de o altă lege, deşi rezerva succesorală, dacă există, va
fi supusă legii succesiunii.
Legat de retrimitere, în dreptul spaniol, art. 12, C.C Spaniol conţine la pct. 2 o
dispoziţie importantă, care prevede următoarele: „Trimiterea la o lege străină va fi
considerată a fi o trimitere la legea materială, excluzându-se orice posibilă retrimitere ce ar
fi dispusă de normele de conflict ale acelei ţări, alta decât cea la dreptul spaniol”.
Disputa dintre experţii celor două părţi este legată de maniera în care Curtea Supremă
a Spaniei ar aplica art. 12, pct. 2. Sena Barrero, expertul în drept spaniol al pârâtei a subliniat
caracteristica ilogică a art. 12, pct. 2: în prima sa parte, art. 12, pct. 2 face apel la legea
materială substanţială a ţării străine, ceea ce ar exclude logic orice posibilitate de retrimitere
atâta vreme cât retrimiterea nu este legată de dreptul material al ţării respective; în partea a
doua a art. 12, pct. 2 se susţine că retrimiterea limitează totuşi dacă este făcută la dreptul
spaniol. Potrivit punctului său de vedere, Curtea Supremă a Spaniei, dacă ar fi pusă în situaţia
de a accepta sau nu o asemenea posibilă retrimitere, el spune ca într-o asemenea situaţie,
Curtea ar putea admite retrimiterea, dar nu este obligată sa procedeze în acest fel. Dacă litigiul
ar apărea în faţa unei instanţe spaniole, din punctul de vedere al lui Sena Barrero, instanţa ar
decide dacă admiterea unei asemenea retrimiteri ar fi în concordanţă cu principiile generale
ale dreptului spaniol.
Astfel, în cazul de faţă, potrivit opiniei sale, acceptarea retrimiterii dispusă de legea
engleză la cea spaniolă, în materia succesiunii imobiliare a unui naţional englez, ar contraveni
principiului fundamental al unităţii succesorale din dreptul spaniol (art. 9, pct. 8).
Expertul în drept spaniol al reclamantului, Sena Alando, accepta formularea ilogică a
art. 12, pct. 2. Consideră totuşi că admiterea retrimiterii de grad I este o obligaţie, iar nu doar
o facultate pentru instanţă. Mai aduce ca argument poziţia unui doctrinar spaniol potrivit
căruia instanţele spaniole sunt obligate să admită retrimiterea de grad I, adică retrimiterea la
dreptul material spaniol.
Art. 9 pct. 8 nu trebuie interpretat în maniera absolutistă şi poate cunoaşte excepţii.
Instanţa engleză a constatat că până la data acestei judecăţi nu există o jurisprudenţă clară în
Spania legată de obligaţia sau facultatea de acceptare a retrimiterii – acest lucru nu este clar
nici măcar din lucrările preparatorii ale C.C Spaniol. Totodată, constată ca avocaţii ambelor
părti sunt de acord ca formularea art. 12, pct. 2 este contradictorie şi că este absolut cert faptul
ca retrimiterea este exclusă când se referă la legea unei terţe ţări. Nu există o decizie a unei
Curţi Supreme Spaniole care să tranşeze această problemă. Susţinerea faptului că retrimiterea
este obligatorie este doar o supoziţie.
Instanţa engleză a mai constatat ca ambii avocaţi sunt de acord ca unitatea succesorală
este un principiu fundamental în dreptul civil spaniol. Instanţa engleză nu este de acord cu
limitarea aplicării acestui principiu. Unitatea succesorală este un argument doctrinar din
perspectiva capacităţii testatorului.
În cele din urmă, instanţa engleză a considerat că, Curtea Supremă Spaniola, dacă ar fi
fost sesizată cu un litigiu similar, ar da întâietate principiului unităţii succesorale în sensul
aplicării dreptului succesoral englez, iar, prin urmare, a respins acţiunea reclamantului.

3. Retrimiterea în dreptul român

 Având n vedere aspectele sus-sesizate, în literatura de specialitate, retrimiterea a fost
definită ca reprezentând procedeul juridic prin care norma de conflict străină la care a trimis
lex fori, neacceptând competenţa atribuită de aceasta din urmă, atribuie, la rândul ei,
competenţa de reglementare fie legii forului (retrimitere de gradul I), fie legii unei terţe ţări
(retrimitere de gradul II).
În dreptul nostru, acest procedeu este reglementat prin dispozițiile art. 2559 C.Civ.,
potrivit cărora: „(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele
conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se
aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi
normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii
străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte
cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul
Uniunii Europene sau de lege.”
Din studiul prevederilor legale sus-citate se deduce că legiuitorul român admite doar
retrimiterea simplă sau de gradul I, care se face de dreptul străin la legea forului. Am fi spre
exemplu, în ipoteza unei retrimiteri de gradul al II-lea, în cazul unui litigiu legat de starea şi
capacitatea unui cetăţean danez, având domiciliul în Anglia, litigiul urmând a fi soluţionat de
instanţele germane, legii germane fiindu-i atribuită competenţa legii daneze, iar legii daneze
fiindu-i atribuită competenţa legii engleze.

4. Ipoteze în care nu se aplică retrimiterea

a) Atunci când părţile, în temeiul Principiului autonomiei de voinţă sunt îndrituite
ele însele să aleagă legea care va guverna raportul dintre ele. De exemplu, Regulamentul
539/2008 – Roma I – dă posibilitatea părţilor să aleagă ele însele legea aplicabilă contractelor;
de asemenea, și Regulamentul Roma II – se poate alege legea aplicabilă numai după
producerea faptului creator de prejudiciu.
b) Nu se pune problema retrimiterii nici în materie de formă a actului. Sancţiunea
lipsei formalismului în DIP nu este la fel de drastică ca cea din dreptul privat (cum ar fi spre
exemplu, nulitatea absolută). Dacă actul îndeplineşte condiţiile existente în ţara în care a fost
încheiat, se tinde a fi considerat valid peste tot.
c) Retrimiterea nu se aplică atunci când legiuitorul însuşi stabileşte acest lucru
sau atunci când într-o anumită materie întâlnim norme de conflict unificate, ceea ce
echivalează cu faptul că nu mai există conflict negativ de legi.
BIBLIOGRAFIE

Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,

Oxford Press University, 2008.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.

Capitolul VII: FRAUDA LA LEGE ŞI EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ

INTERNAŢIONALĂ

Dialogul normelor de conflict poate duce la aplicarea legii unui stat, care nu reprezintă o
simplă facultate pentru instanţa sesizată, ci se impune cu caracter obligatoriu.
Legea străină prezintă astfel un caracter obligatoriu, aplicându-se aidoma legii naţionale.
Din acest punct de vedere sistemele de drept care se integrează în familia romano-germanică
se deosebesc în raport de tratamentul alocat legii străine, faţă de ţările anglo-saxone. În
dreptul anglo-saxon, legea străină, chiar atunci când este incidentă în cauză potrivit regulilor
de DIP, nu este privită ca o veritabilă lege, ci mai degrabă ca o simplă chestiune de fapt. De
aici decurg cel puţin două consecinţe:
a) Fiind o chestiune de fapt legea străină nu se aplică din oficiu nici atunci când
competenţa a fost dată de lex fori. Aplicarea ei trebuie să fie cerută, solicitată cel puţin de
către una dintre părţile în litigiu.
b) Existenţa şi conţinutul legii străine trebuie dovedite. Dacă nu se reuşeşte probarea
acestora, instanţa de common law va aplica dreptul material al forului (lex fori) fie în temeiul
unei prezumţii de similitudine cu cel străin, fie în temeiul vocaţiei de subsidiaritate.

În ţările de civil-law, aplicarea legii străine – competente are un caracter obligatoriu,

ea urmând a se face din oficiu.
Cu titlu excepţional aplicarea unei legi străine poate fi înlăturată în următoarele
situaţii:
a) când datorită conţinutului concret, datorită unor dispoziţii din legea străină, aceasta
aduce atingere în mod grav şi insurmontabil unor principii fundamentale, care articulează şi
configurează sistemul de drept român;
b) când, deşi competentă fiind, prin conţinutul său aduce atingere ordinii publice de
DIP;
c) de asemenea, legea străină mai poate fi înlăturată şi atunci când competenţa ei a fost
stabilită prin fraudă. (frauda la lege..)

ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Ordinea publică de drept internațional privat constituie o cauză generală de

evicțiune a legii străine a cărei competență a fost stabilită în urma soluționării conflictului de
legi. Prin urmare legea străină este înlăturată întrucât aceasta prin conținutul ei afectează în
mod grav și insurmontabil principii ale forului.
Se impun a se contura o seri e de precizări, după cum urmează:
a) Posibilitatea invocării ordinii publice nu trebuie să conducă la ideea exercitării
abuzive, ea deținând un caracter de excepție. Prin urmare, nu orice excepţie între legea străină
competentă şi cea similară, aparținând forului trebuie să conducă la înlăturarea primeia. Când
suntem puşi să analizăm iminenţa ordinii publice de DIP nu trebuie să pornim niciodată de la
o comparaţie între legea străină şi cea română. Menirea ordinii publice e de a veghea la
respectarea principiilor fundamentale, care articulează sistemul nostru de drept
b) Menţinerea imunităţii sistemului naţional trebuie vegheată. Putem discuta despre
atingeri aduse DIP, când prin aplicarea unei legi străine s-ar înlătura sau s-ar afecta principii
fundamentale de natură constituţională: s-ar produce discriminări grave; s-ar ajunge la
încălcarea rigorilor CEDO, etc.. Cu titlu de exemplu, menționăm repudierea musulmană
( instituție a dreptului musulman) se pronunţa de trei ori, dar poate fi revocabilă. În dreptul
nostru efectele căsătoriei poligame se recunosc. Potrivit art. 2600, alin. (2) C.civ.: „Daca
legea străină, astfel determinata, nu permite divorţul ori îl admite in condiţii deosebit de
restrictive, se aplica legea romana, in cazul in care unul dintre soti este, la data cererii de
divorţ, cetăţean roman sau are reşedinţa obişnuită în România. ”
Ordinea publică de DIP se deosebeşte de cea similară din dreptul intern, astfel dacă în
dreptul intern ordinea public se subsumează operativităţii normelor, indicând limitele
autonomiei de voinţă, în schimb în dreptul internaţional privat ordinea publică se rezumă la o
foarte restrânsă parte a normelor imperative de drept intern evocând caracterul de excepţie al
acesteia şi limitele aplicării legii străine. Ordinea publică de drept internaţional privat nu e
legată nici măcar de principiile fundamentale ale dreptului privat (ex.: rezerva, prescripţia
extinctivă...), ci, de principii fundamentale în ansamblul său (principiile de drept
constituţional, CEDO, norme de procedură.. ordinea publică procedurală.)
Instanţa e obligată să verifice conformitatea cu ordinea internaţională. Mijlocul
procedural prin care se invocă ordinea publică este excepţia de ordine publică - ea poate fi
invocată de oricare dintre părţi în oricare moment al procesului.
Efectele invocării ordinii publice sunt următoarele:
- un alt efect negativ, care constă în înlăturarea legii străine normal competente în
cauză;
- dar produce şi un efect pozitiv, care constă în substituirea legii străine cu legea
forului. (reactivarea celei din urmă).
Trebuie subliniat în mod expres faptul cp ordinea publică prezintă un caracter extrem
de variabil atât în timp, cât și în spațiu, fiind necesar a se analiza întotdeauna în raport de
realitățile sociale actuale.

EXCEPȚIA DE ORDINE PUBLICĂ INTERNAȚIONALĂ

Excepția de ordine publică internațională intervine în cazuri șocante. Nu orice

dispoziție de ordine publică este şi de ordine publică internaţională. De exemplu,
indisponibilitatea corpului uman în România, cum ar fi ipoteza mamelor surogat, nu este la fel
privită în alte state ale lumii, unde aceste practici sunt admise ca fiind perfect legale.
La fel este și situația vânzării organelor de care corpul uman se poate lipsi. Judecătorul
român investit cu judecarea cauzei pentru neconformarea la un astfel de contract se va afla
într-o situație șocantă pentru dreptul nostru, fiind în măsură să invoce excepția de ordine
publică internațională.
Când Excepția este pusă în practică, instanța trebuie să ia în considerare două elemente
esențiale:
a) un element temporal și
b) un element spațial (legăturile pe care situaţia analizată le are cu forul).
Spre exemplu, foarte mult timp, divorțul nu era permis. Se invoca excepția. Astăzi, se
invocă excepția în privința legilor care nu permit divorțul .
Conținut excepției poate evolua în timp, dobândind conotații diferite. Amintim în acest
sens, clonarea, care, cu trecerea timpului și perfecționarea științei, dobândește o optică
diferită.
Excepția intervine mai sever sau mai puțin sever în funcție de legăturile pe care le are
cu forul. Spre exemplu, în România, niciodată un ofițer de stare civilă nu va încheia o
căsătorie homosexuală. Legătura cu România este extrem d e puternică.
Legea română nu se va substitui legii străine, ci doar dispoziției șocante, care este
incompatibilă cu sistemul nostru. Spre exemplu, în ipoteza unei succesiuni mobiliare a unui
sirian , care are ca și descendenți doi băieți și o față. Aceasta urmează a fi guvernată de legea
naţională, potrivit căruia fata nu va lua nimic, iar, succesiunea se va împărţi între cei doi
băieţi. Înlăturăm doar dispoziţia prin care sunt excluse fetele de la moştenire, considerând că
sunt 3 moştenitori.
Substituţia se extinde la tot ceea ce este necesar pentru ca soluţia să fie coerentă, nu
doar la ceea ce este discutat în faţa judecătorului.
Ordinea publică se deosebeşte de normele de aplicare generală. Legile de poliţie au
aplicabilitate imediată şi agresivă (nu se pune problema aplicării imediate a legii). Legea
străină se poate aplica, dar e înlăturată totuşi de conţinutul ei (dacă ea contravine ordinii
publice)
Legile de poliţie se aplică imediat, apriori, în vreme ce excepţia de ordine publică este
un mecanism care intervine a postiori, după ce a fost aplicată regula de conflict.
CJUE într-o serie de decizii: Marzollini, Arblade... a oferit o definiţie a legilor de
poliţie în felul următor: „Dispoziţiile naţionale a căror respectare e considerată ca având o
importanţă crucială în apărarea ordinii politice, sociale, economice, a unui stat membru
astfel încât să impună respectarea lor de către toate persoanele care se află pe teritoriul său
şi în privinţa tuturor raporturilor juridice localizate în acel stat se numesc legi de poliţie.”
Normele de poliţie sunt acele norme a căror respectare este esenţială de către un stat
pentru salvgardarea ordinii politice şi publice astfel încât ele devin aplicabile oricărei situaţii
care cade sub incidenţa lor indiferent de legea aplicabilă prezentului Regulament.
(Regulamentul Roma I: normele de poliţie sunt norme imperative)
Prin Decizia Incmann -2009, CJUE confirmă natura imperativă a art.17-18 a
Directivei privind agenţii comerciali subliniind că dispoziţiile Directivei sunt menite să
înlăture restricţiile privind exercitarea activităţilor agenţilor comerciali pentru a uniformiza
condiţiile concurenţei în interiorul Comunităţii şi pentru a mări securitatea tranzacţiilor
comerciale-scopul lor e de a proteja securitatea pe teritoriul Comunităţii a tuturor
comercianţilor şi a libertăţii de concurenţă pe întregul teritoriu al statelor membre.
Amintim cu titlu de exemplu de lege de poliţie: art. 2576, alin. (1) şi (2) C.civ: Numele
persoanei este cârmuit de legea sa naţională. Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a
dreptului la nume, săvârșite în România, este asigurata potrivit legii romane.

3.FRAUDA LA LEGE

Pentru a ne afla în prezența unei fraude la lege trebuie constată îndeplinirea cumulativă
a următoarelor condiții:
a) Schimbarea punctului de legătură al normei conflictuale cu legături variabile.
b) Utilizarea unor mijloace licite, care să atragă competenţa unui alt sistem de drept
decât cel normal competent.
c) Intenţia frauduloasă a părţilor
d) Obţinerea unui rezultat ilicit.
Practic, părțile raportului juridic încearcă să manipuleze norma de drept internațional
privat pentru a ajunge la o soluție profitabilă.
Frauda la lege poate fi săvârșită prin manipularea regulii conflictuale însăși sau a
raționamentului pe care judecătorul îl pune în practică atunci când soluționează un litigiu de
DIP.
Structura regulii de conflict cuprinde următoarele elemente:
- Categorii ( condiții de formă, condiții de fond);
- Elementul de legătură ( naționalitate, locul celebrării, locul imobilului, locul
decesului, etc.)
Spre exemplu,un american văduv cu doi copii dorea să-şi dezmoştenească copii.
Averea sa consta în 2 vile pe Coasta de Azur. Acesta a constituit o societate comercială
împreună cu secretara şi a adus ca aport cele două vile în schimbul acţiunilor. Americanul
decedează.
 În faţa notarului s-a pus problema legii aplicabile. Pentru bunurile mobile – acţiunile la
societate, era legea americană. Totuşi, vilele nu aveau nici o legătură cu activitatea societăţii.
S-a constatat că avem de-a face cu o fraudă. În realitate, succesiunea era imobiliară şi era
guvernată de legea franceză, astfel încât a fost respectată rezerva succesorală.

BIBLIOGRAFIE

Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,

Oxford Press University, 2008.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.

Capitolul VIII: EFICACITATEA HOTĂRÂRILOR STRĂINE - 1094 -1110 C.proc.

Civ.

Problematica eficacităţii hotărârilor judecătoreşti străine pe teritoriul României a

cunoscut în ultimii ani noi dimensiuni, datorate fenomenului globalizării. Diversificarea
raporturilor juridice dintre persoane care provin din jurisdicţii diferite a ridicat noi provocări,
în special în domeniul executării hotărârilor, dată fiind existenţa barierelor naţionale.
Regulile de drept la care se raportează soluţionarea acestor situaţii în ţara noastră, sunt
cuprinse în Codul de procedură civilă, Cartea a VII, Titlul III „Eficacitatea hotărârilor
străine”.
Prin hotărâre străină se înţelege sentinţa sau decizia pronunţată de instanţa
competentă din alt stat, precum şi actul notarial sau actul de jurisdicţie contencioasă sau
necontencioasă al oricărei autorităţi competente dintr-un stat membru al Uniunii Europene
(art. 1094 C.proc. Civ).

1. RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE

În temeiul art. 1095 C.proc. Civ., hotărârile străine care se referă la statutul personal
al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate/au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecărei părţi/în lipsă de recunoaştere au fost fost pronunţate în baza legii
determinate ca aplicabilă conform DIP, sunt recunoscute de plin drept în România, dacă:
a) nu sunt contrarii ordinii publice de DIP şi
b) a fost respectat dreptul la apărare.
Spre exemplu în ce măsură se aplică disp. Art. 1095 C.proc. Civ. În situația unei
hotărâri pronunțate de instanțele franceze prin care se schimbă starea civilă a unei persoane în
urma unei operații de schimbare de sex?
Hotărârile referitoare alte procese decât cele prev. de art. 1095 C.proc. Civ., pot fi
recunoscute în România dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este DEFINITIVĂ potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu,
COMPETENŢA să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului
ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei
jurisdicţii;
c) există RECIPROCITATE în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între
România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Dacă hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată în lipsa părţii
care a pierdut procesul, trebuie îndeplinită o condiţie în plus:
d) Hotărârea trebuie să constate, că părţii în cauză i-a fost înmânată în timp util atât
citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat
posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

În orice caz, caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea

citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat
numai de către acea persoană. (alineatul al 3-lea)
În condițiile art. 1097 C.proc. Civ, recunoașterea poate fi refuzată în următoarele
cazuri: „a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat
român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea
legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
 b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a
fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului
internaţional privat român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă,
a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării
instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi
susceptibilă de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.”
Recunoaşterea NU poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a
pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul
internaţional privat român, cu excepţia situaţiei în care procesul priveşte starea civilă şi
capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit
legii române.
Instanţa română NU examinează în fond hotărârea străină şi nici nu o poate
modifica, ci doar dispune recunoaşterea acesteia pe teritoriul României.

2. Soluţionarea cererii de recunoaştere

Soluționarea cererii de recunoaștere poate avea loc:

a) Pe cale principală:
Cererea de recunoaştere a hotărârii trebuie înregistrată la TRIBUNALUL în
circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz sediul cel care a refuzat recunoaşterea
hotărârii străine (competenţă materială şi teritorială). În ipoteza în care este imposibil de
determinat tribunalul, este competent Tribunalul Bucureşti.
În cazul hotărârilor de decădere din drepturi părinteşti sau de divorţ, recunoaşterea se
poate solicita la tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul minorului sau la cel al
soţului cetăţean român.

b) Pe cale incidentală:
Cererea de recunoaştere va fi înregistrată la instanţa sesizată cu un proces având un alt
obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia autorităţii lucrului judecat sau o chestiune prealabilă
întemeiată pe hotărârea străină.
 3. Forma cererii de recunoaștere a hotărârii străine
Cererea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie să respecte toate cerinţele prevăzute
de Codul de procedură civilă.
Aceasta trebuie să fie însoţită de:
 copia hotărârii străine şi dovada faptului că aceasta este definitivă;
 copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă
în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost
cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;
 orice alte acte care pot proba că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de
lege.
Toate aceste înscrisuri vor fi însoţite de traducerile lor autorizate şi vor fi apostilate
sau supra legalizate. În ipoteza în care se constată că la dosarul cauzei nu au fost cuprinse
toate aceste înscrisuri, instanţa de judecată poate fixa un nou termen pentru a se complini
această lipsă sau poate chiar accepta documente echivalente.
Prin înregistrarea cererii de recunoaştere se întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a
cere executarea silită. (art. 1101 C.proc. Civ.)

4. Citarea părţilor

Cererea de recunoaştere a hotărârilor străine nu poate fi soluţionată, indiferent de

modalitatea în care este formulată decât după citarea părţilor. – Art. 1102 C.proc. Civi. Cu
toate acesta, dacă, din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii,
cererea poate fi soluţionată şi fără citarea părţilor.

5. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE

Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către partea care a
pierdut procesul sunt susceptibile de executare silită pe teritoriul României, la cererea părţii
interesate.
Cererea se va înregistrata pe rolul unui cabinet de executor judecătoresc competent şi va
trebui să fie încuviinţată de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze
executarea.
În vederea încuviinţării, instanţa va verifica:
- îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a hotărârii străine (art. 1096 C.proc. Civ) şi
- faptul dacă hotărârea este executorie potrivit legii statului de sediu al instanţei care a
pronunţat-o. Pentru a proba caracterul executoriu, cererea de executare trebuie să fie însoţită
de dovada caracterului executoriu eliberată de instanţa care a pronunţat hotărârea în discuţie.
- Totodată, instanţa va trebui să analizeze dacă nu ne aflăm într-un caz de refuz de
recunoaştere a hotărârii.
NU pot fi puse în executare pe teritoriul României: hotărârile prin care s-au luat măsuri
asigurători şi hotărârile cu executare provizorie.

Soluţionarea cererii de încuviinţare

Cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine se soluţionează prin pronunţarea

unei hotărârii, după citarea părţilor. În situaţia în care hotărârea străină vizează soluţii asupra
mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, încuviinţarea poate fi acordată separat.
Executarea hotărârii străine stabilind o obligaţie alimentară prin vărsăminte periodice
se încuviinţează pentru vărsămintele scadente şi cele subsecvente.
Prin hotărârea de încuviinţare a executării hotărârii străine de condamnare la plata
unei sume în monedă străină se va dispune conversia în monedă naţională la cursul de schimb
al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată. Până la data
conversiei, dobânda produsă de suma stabilită în hotărârea străină este guvernată de legea
instanţei care a pronunţat-o. – Art. 1106 C.proc. Civ.
După obţinerea hotărârii de încuviinţare se va emite TITLUL EXECUTORIU în
condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
În ceea ce priveşte FORŢA PROBANTĂ A HOTĂRÂRII STRĂINE, aceasta
beneficiază în România de forţă probantă în privinţa constatărilor pe care le cuprinde, dacă
satisface exigenţele necesare autenticităţii sale conform legii statului de sediu al instanţei.
Dacă aceste constatări sunt manifest incompatibile cu ordinea publică de DIP român,
nu vor beneficia de forţă probantă.
Împotriva acestor constatări se vor putea aduce orice mijloace de dovadă.
Art. 1109 C.proc. Civ. Dispune în sensul: „Hotărârea străină care stabileşte o
obligaţie decurgând dintr-o lege fiscală străină necesită şi condiţia reciprocităţii pentru a fi
recunoscută şi executată în România.” Astfel, în măsura în care ne confruntăm cu o atare
condiţie este necesară şi îndeplinirea condiţiei recioprocităţii în această materie, precum şi
probarea celor susţinute.
În materie de tranzacţii judiciare, devin incidente disp. Art. 1110 C.proc. Civ., potrivit
cărora: „Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg
din legea care le-a fost aplicată, în condiţiile art. 1.102 alin. (1) şi art. 1.103-1.107.”
BIBLIOGRAFIE

Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,

Oxford Press University, 2008.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.

Capitolul IX: Aprofundarea Regulamentului CE, nr. 2201/2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești

A. Materia matrimonială

1. Domeniul de aplicare
1. Domeniul de aplicare geografic este statornicit prin dispozițiile articolul 2 punctul
3 Regulamentul, care stabilesc că Regulamentul se aplică în toate statele membre ale Uniunii
Europene, cu unica excepție a Danemarcei. În același sens dispune şi considerentul nr. 31, cu
mențiunea că în materia dreptului unional, considerentele expuse în partea introductivă au
adeseori valoare normativă şi trebuie aplicate şi respectate.
Regulamentul se aplică direct în statele membre, având caracter obligatoriu pentru
acestea și, prin urmare, are întâietate față de dreptul național.
2. Domeniul de aplicare temporal este stabilit prin articolul 72 care prevede că
Regulamentul a intrat în vigoare începând cu 1 august 2004, fiind aplicat de la 1 martie 2005,
iar ulterior, începând de la data la care noi state au aderat la Uniune (1 ianuarie 2007 – în
România).
 3. Domeniul de aplicare vizează competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie civilă privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei
(„materie matrimonială”). Acesta nu se referă la motivele de divorț sau la legea aplicabilă în
acțiunile de divorț, nici la aspecte auxiliare, cum ar fi obligațiile de întreținere, efectele
patrimoniale ale căsătoriei și aspecte legate de succesiune.

2. Competenţa instanţelor de judecată

Problematica competenţei de fond este soluţionată prin prevederile art. 3 din
Regulament. Aceste dispoziţii legale determină statul membru ale cărui instanțe sunt
competente, dar nu și instanța care este efectiv competentă în statul membru respectiv.
Stabilirea instanței competente în materie matrimonială se realizează în conformitate cu
legislația națională a fiecărui stat membru.
Articolul 3, stabilește 7 temeiuri de competență, care sunt exclusive, în sensul că un
soț care are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat
membru nu poate fi chemat în faţa instanţelor dintr-un alt stat membru decât cel indicat de
dispozițiile art.3-5. Nu există competenţă generală.

Problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei vor fi soluţionate

de instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află:
A. reședința lor obișnuită;
B. Ultima lor reședință obișnuită, în cazul în care unul dintre ei locuiește încă acolo;
C. Reședința obișnuită a oricăruia dintre soți în caz de cerere comună;
D. reședința obișnuită a pârâtului; e. reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a
locuit acolo cel puțin un an înainte de depunerea cererii;
E. reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni
înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv;
F. Cetățenia comună („domiciliul” comun pentru Regatul Unit și Irlanda).
Temeiurile de competență în materie matrimonială sunt alternative, ceea ce înseamnă
că nu există nicio ierarhie și, prin urmare, nicio ordine de prioritate între acestea. În acest
sens , amintim hotărârea pronunțată în cazua Hadadi/Hadadi, C168/08 – unde CJUE a fost
nevoită să decidă dacă există o ierarhie, întrucât ambii soţi erau resortisanţi ai aceloraşi două
state membre. Circumstanţele speţei au fost următoarele: soții locuiau împreună și își aveau
reședința obișnuită într-un alt stat membru, decât cel ai căror resortisanţi erau. După ce s-au
despărțit, atât soțul, cât și soția au intentat acțiuni de divorț, soția în statul membru în care
locuiau și, patru zile mai târziu, soțul în statul membru de cetăţenie. În acest timp, soțul și
soția au continuat să locuiască în statul membru A. Instanța din statul membru de cetăţenie a
aprobat divorțul; prin urmare, hotărârea de divorț putea, în principiu, să fie recunoscută și
pusă în aplicare. Între timp, instanța de prim grad de jurisdicție din statul membru de reşedinţa
comună a respins cererea de divorț a soției. Soția a înaintat apel, iar instanța de apel din statul
membru A a revocat decizia și a constatat, de asemenea, că hotărârea instanței din statul
membru B nu putea fi recunoscută în statul membru A. Soțul a atacat decizia și cauza a fost
înaintată CJUE. Curții de Justiție i s-au adresat trei întrebări:
• Trebuie să fie interpretat articolul 3 alineatul (1) litera (b) din
regulament în sensul că, în cazul în care soții au atât cetățenia statului instanței sesizate, cât și
cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene, se acordă prioritate cetățeniei statului
instanței sesizate?
• În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, trebuie să fie
interpretată dispoziția în cauză în sensul că aceasta stabilește, în cazul în care fiecare soț are
dubla cetățenie a acelorași două state membre, cetățenia cea mai relevantă dintre cele două
aflate în discuție? - Și
• În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, trebuie să se
considere că dispoziția respectivă oferă soților o opțiune suplimentară, aceștia fiind în drept să
sesizeze, la alegere, o instanță din oricare dintre cele două state ale căror cetățenii le dețin
amândoi?
Curtea a răspuns după cum urmează: • În cazul în care instanța statului membru
solicitat – în speță, statul membru A – trebuie să verifice dacă instanța din statul membru de
origine – în speță, statul membru B – a unei hotărâri judecătorești ar fi fost competentă în
temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament, dispoziția menționată împiedică
instanța din statul membru A să considere soții care dețin, fiecare, atât cetățenia statului
membru A, cât și cetățenia statului membru B ca fiind doar resortisanți ai statului membru A.
Dimpotrivă, instanța din statul membru A trebuie să țină seama de faptul că soții sunt, de
asemenea, resortisanți ai statului membru B și, prin urmare, instanțele acestuia din urmă stat
ar putea fi competente să judece cauza.
• Sistemul de competență stabilit prin regulament în ceea ce privește
desfacerea legăturii matrimoniale nu urmărește să excludă competența instanțelor din mai
multe state membre. Dimpotrivă, coexistența mai multor instanțe competente, fără o ierarhie
stabilită între ele, este prevăzută în mod expres.
• În timp ce criteriile de competență enumerate la articolul 3 alineatul (1)
litera (a) se întemeiază, în diverse privințe, reședința obișnuită a soților, criteriul enunțat la
articolul 3 alineatul (1) litera (b) este „cetățenia celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al
Irlandei, cetățenia statului «domiciliului» comun”. Astfel, cu excepția celor două state
membre menționate, instanțele celorlalte state membre a căror cetățenie o dețin soții sunt
competente să soluționeze acțiuni în materia desfacerii legăturii matrimoniale.
• În consecință, răspunsul la a doua și la a treia întrebare trebuie să fie că, în
cazul în care fiecare soț are cetățenia acelorași două state membre, articolul 3 alineatul (1)
litera (b) din regulament se opune înlăturării competenței instanțelor din unul dintre cele două
state membre pentru motivul că între reclamant și statul respectiv nu există alte elemente de
legătură. Dimpotrivă, instanțele statelor membre a căror cetățenie o dețin soții sunt
competente în temeiul dispoziției respective, soții având posibilitatea de a sesiza instanța din
oricare dintre statele membre în cauză, la alegere.

În contextul analizei de față, trebuie subliniat faptul că în acord cu dispozițiile art. 17

din Regulament, îcazul în care o instanță dintr-un stat membru este sesizată cu o cerere în
materie matrimonială pentru care nu este competentă în temeiul Regulamentului și pentru care
este competentă o instanță dintr-un alt stat membru, aceasta trebuie să se declare, din oficiu,
necompetentă.

3.COMPETENŢA REZIDUALĂ
Competența reziduală este reglementată prin dispozițiile art.– art.7 din Regulament - În
cazul în care normele prevăzute la articolele 3-5 nu pot fi utilizate pentru a atribui competența
unei instanțe din oricare stat membru, se pot aplica normele naționale privind competența din
fiecare stat membru pentru a stabili dacă o instanță a unui stat membru este sau nu
competentă. Cu toate acestea, ca urmare a caracterului exclusiv al normelor prevăzute la
articolele respective, astfel cum se stipulează la articolul 6, dispoziția de la articolul 7
alineatul (1) se aplică numai în ceea ce privește un pârât care nu are reședința obișnuită într-un
stat membru, nu este resortisant al unui stat membru sau (în cazul Regatului Unit și al
Irlandei) nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru. Împotriva unui astfel de pârât,
normele privind competența judiciară ale unui stat membru pot fi invocate de către orice
resortisant al statului membru respectiv, precum și de către orice resortisant al unui alt stat
membru care are reședința obișnuită în statul respectiv.

4. Cererea reconvențională
Regimul juridic al cererii reconvenționale este statornicit prin regula instituită prin
dispozițiile art. 4 din Regulament, potrivit cărora instanţa determinată prin aplicarea
 prevederilor art. 3 va judeca şi cererea reconvenţională, dacă aceasta intră sub incidenţa
domeniului de aplicare al Regulamentului.

5. Prorogarea competenței în materia răspunderii părinteşti

Problematica prorogării de competență în materia răspunderii părintești este stabilită
prin dispozițiile art. 12 din Regulament, potrivit cărora, o instanță care este sesizată cu o
acțiune de divorț în temeiul regulamentului este, de asemenea, competentă în materia
răspunderii părintești în legătură cu acțiunea de divorț respectivă, în cazul în care se
îndeplinesc următoarele condiţii:

1. cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil

2. competenţa a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc + aceasta este în interesul
superior al minorului.

6. LITISPENDENŢA

Odată ce o instanță a fost sesizată în conformitate cu articolul 3 din Regulament și s-a

declarat competentă, instanțele din alte state membre nu mai sunt competente și trebuie să
respingă orice cerere ulterioară.
Articolul 19 alineatul (1) se referă la două situații: a. se intentează acțiuni referitoare la
același obiect și aceeași cauză în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite și b.
se intentează acțiuni care nu se referă la aceeași cauză, dar care sunt „acțiuni conexe”, în fața
instanțelor judecătorești din state membre diferite. Diferența dintre cazurile (a) și (b) poate fi
ilustrată după cum urmează: în cazul în care fiecare soț intentează o acțiune de divorț în două
state membre diferite, se aplică dispoziția corespunzătoare punctului (a), întrucât acțiunile au
aceeași cauză. În cazul în care unul dintre soți intentează o acțiune de divorț într-un stat
membru, iar celălalt soț introduce o cerere de anulare într-un alt stat membru, se aplică
dispoziția corespunzătoare punctului (b), întrucât, deși cauza nu este aceeași, acțiunile sunt
totuși legate una de cealaltă sau conexe.

B. Materia răspunderii părintești

1. Domeniul de aplicare
Prevederile art. 1, alin. (2) coroborate cu disp. Art.2, pct. 7 din Regulament definesc
noţiunea de „răspundere părintească” în sens larg şi într-o manieră explicită.Răspunderea
părintească reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor unui titular al răspunderii părintești
cu privire la persoana sau bunurile copilului. Astfel de drepturi și obligații pot apărea în
temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord. Lista
aspectelor care intră în sfera „răspunderii părintești”, în temeiul regulamentului, nu este
exhaustivă, ci are doar titlu informativ.
Răspunderea părintească include:
- încredințarea și dreptul de vizită;
- tutela, curatela și instituțiile similare;
- desemnarea și atribuțiile unei persoane însărcinate să se ocupe de persoana sau
bunurile copilului, să îl reprezinte sau să îl asiste;
- măsurile de protecție a copilului în ceea ce privește administrarea, conservarea sau
dispoziția cu privire la bunurile copilului;
- plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament.

În acord cu art. 2, pct.7, titularul răspunderii părintești poate fi o persoană fizică sau
juridică.
Regulamentul se aplică exclusiv „materiilor civile” (art. 1, alin. (2)). Noţiunea trebuie
înţeleasă în sens larg. Aceasta acoperă toate aspectele sus-enumerate. În cazul în care un
anumit aspect al răspunderii părintești constituie o măsură de „drept public”, în conformitate
cu dreptul intern, cum ar fi plasarea unui copil într-o familie substitutivă sau într-un centru de
plasament, se vor aplica dispozițiile regulamentului. – În acest sens, cauzele C (27 noiembrie
2007) şi A (2 aprilie 2009). În fiecare dintre cele două cauze, Curtea de Justiție a trebuit să
stabilească dacă o astfel de plasare într-o familie substitutivă în temeiul dreptului public se
poate încadra în domeniul de aplicare al regulamentului. Ambele cauze au rezultat din
situații în care copiii au fost luați în grijă și plasați în familii substitutive. În cauza C, doi
copii au făcut obiectul unui ordin emis de către autoritățile de îngrijire a copilului din
Suedia. La scurt timp după ce s-a emis ordinul, mama copiilor i-a dus în Finlanda și a
încercat să împiedice executarea ordinului printr-un recurs la Curtea Supremă din Finlanda
pe mai multe motive, inclusiv faptul că ordinul este în afara domeniului de aplicare al
regulamentului, întrucât nu este vorba despre o cauză civilă, măsura fiind luată în temeiul
dreptului public. CJUE a statuat că ordinul intră în domeniul de aplicare al regulamentului
ca o cauză civilă în ceea ce privește atât partea referitoare la luarea în îngrijire a copiilor,
cât și cea referitoare la plasarea copilului într-o familie substitutivă.
 În cauza A, trei copii locuiau împreună cu mama lor și tatăl vitreg în Suedia. Aceștia
s-au mutat în Finlanda pentru perioada verii și, ulterior, în același an, autoritățile finlandeze
pentru protecția copilului au dispus luarea în îngrijire a copiilor și plasarea acestora într-o
familie substitutivă pe motiv că mama lor și tatăl vitreg i-ar fi abandonat. Mama a făcut
recurs împotriva deciziei la Curtea Supremă din Finlanda, printre altele, pe motiv că aceasta
nu se încadra în definiția noțiunii de materii civile în sensul regulamentului. Instanța
respectivă a înaintat cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea interpretării
regulamentului, iar aceasta din urmă a statuat că o decizie unică prin care se dispune luarea
în îngrijire a unui copil și plasarea acestuia în afara familiei sale de origine, într-o familie
substitutivă, este cuprinsă în noțiunea de „materii civile”, în sensul dispoziției respective, în
cazul în care decizia în cauză a fost adoptată în contextul normelor de drept public privind
protecția copilului.

2. Instanţele competente

Prevederile art.8 din Regulament instituie regula generală în sensul că sunt competente
să judece în materia răspunderii părinteşti instanţele de pe teritoriul statului membru unde
copilul îşi are reşedinţa obişnuită la momentul sesizării.
Sintagma de reședința obișnuită nu este definită în regulament. Aceasta ar trebui
interpretată în conformitate cu obiectivele și scopurile regulamentului.
Cauza 523/2007 Cauza A – CJUE a statuat în sensul că semnificaţia noţiunii de
„reședință obișnuită” a copilului, trebuie să fie stabilită pe baza tuturor circumstanțelor
specifice fiecărui caz în parte. Circumstanţele speţei au fost următoarele: trei copii au fost duși
de către părinții lor dintr-un stat membru în altul și au fost luați în îngrijire la scurt timp după
mutare. Întrebarea ridicată a fost dacă reședința obișnuită a copiilor s-a schimbat, de
asemenea, chiar dacă s-a scurs un interval de timp relativ scurt – câteva săptămâni. Curtea a
analizat circumstanțele și a declarat că simpla prezență fizică nu este suficientă pentru a stabili
reședința obișnuită în sensul articolului 8 din regulament. Pe lângă prezența fizică a copilului
într-un stat membru, trebuie să se țină seama, de asemenea, de alți factori care sunt
susceptibili să demonstreze că o astfel de prezență nu are în niciun caz un caracter temporar
sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și
familial. În acest scop, trebuie să se țină seama, în special, de durata, regularitatea, condițiile
și motivele șederii pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în statul respectiv, de
cetățenia copilului, de locul și condițiile de frecventare a școlii, de cunoștințele lingvistice,
precum și de raporturile familiale și sociale ale copilului în statul respectiv. Intenția părinților
de a se stabili permanent împreună cu copilul într-un alt stat membru, exprimată prin anumite
măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru
gazdă, poate constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite. Un alt indiciu poate fi
reprezentat de depunerea unei cereri pentru obținerea unei locuințe sociale la serviciile
relevante ale statului respectiv. Instanța a concluzionat că este de competența instanței
naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând seama de toate circumstanțele
specifice fiecărui caz în parte.

3. Rezervele cuprinse de Regulament:

REZERVA I este statornicită prin dispozițiile art. 9 din Regulament – În cazul în
care un copil se mută dintr-un stat membru în altul, adesea este necesar să se revizuiască
drepturile de vizită sau alte modalități de contact, pentru a le adapta noilor circumstanțe.
Titularii răspunderii părintești sunt încurajați să se pună de acord cu privire la adaptările
necesare ale drepturilor și condițiilor de vizită stabilite anterior înainte să se producă mutarea
și, în cazul în care acest lucru se dovedește imposibil, să se adreseze instanței din țara
reședinței obișnuite anterioare a copilului pentru a soluționa litigiul.
Condițiile de aplicabilitate ale acesteia sunt:

1. Drepturile de vizită care urmează să fie modificate trebuie să fi fost acordate

printr-o hotărâre judecătorească.
2. Se aplică numai deplasărilor „legale” ale unui copil dintr-un stat membru în
altul.
3. Se aplică numai pe parcursul unei perioade de trei luni după mutarea copilului.
4. Copilul trebuie să fi dobândit reședința obișnuită în „noul” stat membru în
perioada menționată de trei luni.
5. Titularul drepturilor de vizită trebuie să aibă încă reședința obișnuită în statul
membru de origine.
6. Titularul drepturilor de vizită trebuie să nu fi acceptat schimbarea de
competență.
7. Nu împiedică instanțele din noul stat membru să pronunțe hotărâri cu privire la
alte chestiuni decât drepturile de vizită.

REZERVA 2 o reprezintă RĂPIREA INTERNAŢIONALĂ DE COPII.

 REZERVA 3 este statornicită prin dispozițiile art. 12 din Regulament și vizează două
cazuri:

A) Cazul 1: Competența unei instanțe de divorț în materia răspunderii

părintești (alineatele (1) şi (2)) În cazul în care o acțiune de divorț este pendinte în fața unei
instanțe dintr-un stat membru, instanța respectivă are, de asemenea, competența de a soluționa
orice chestiune în materia răspunderii părintești care este conexă acțiunii de divorț respective,
inclusiv în cazul în care copilul vizat nu are reședința obișnuită în statul membru în cauză.
Aceasta se aplică indiferent dacă minorul este sau nu copilul comun al soților. Aceasta se
aplică, de asemenea, în cazul în care o astfel de instanță a fost sesizată cu o cerere de separare
sau de anulare a căsătoriei.
Pentru a ne afla sub incidența acesteia trebuie îndeplinite următoarele cerințe:

1. Cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească asupra copilului;
2. Soții și toți titularii răspunderii părintești acceptă competența instanței de
divorț, fie prin acceptarea expresă, fie prin comportamentul neechivoc;
3. Acest aspect ar trebui să fie stabilit de către instanță în momentul în care
aceasta a fost sesizată;
4. Competența instanței este în interesul superior al copilului.

• hotărârea de admitere sau de respingere a divorțului a devenit definitivă;

• se pronunță o hotărâre definitivă în cadrul procedurii privind răspunderea părintească, care era
încă pendinte în momentul în care hotărârea de divorț a devenit definitivă;
• procedurile privind divorțul și răspunderea părintească s-au încheiat din alt
motiv (de exemplu, atunci când acțiunea de divorț și acțiunea în materia răspunderii părintești
sunt retrase).

B) Cazul 2: Competența unei instanțe dintr-un stat membru cu care copilul

are o legătură strânsă (alineatele (3) şi (4)) Instanțele judecătorești dintr-un stat membru
sesizate cu o acțiune alta decât de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei,
conform temeiului de competență de la articolul 3, sunt, de asemenea, competente în materia
răspunderii părintești, inclusiv în cazul în care copilul nu are reședința obișnuită în statul
membru respectiv, cu condiția ca următoarele condiții să fie îndeplinite:
 1. Copilul are o legătură strânsă cu statul membru în cauză, în special datorită faptului
că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită acolo sau copilul este
resortisant al statului respectiv.
2. Toate părțile la procedură acceptă competența instanțelor respective în mod
expres sau în orice alt mod neechivoc în momentul în care instanța este sesizată (cu alte
cuvinte, o cerință echivalentă cu cea din situația 1).
3. Competența este în interesul superior al copilului.

BIBLIOGRAFIE

Cheshire, G., C., P.M.North,J.J. Fawcett, Private International Law,14th edition,

Oxford Press University, 2008.
Filipescu, I.P., A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed.
C.H.Beck, București, 2007, p. 30-39.
Kinsch, Ph., Principe d'égalité et conflit de lois, Travaux du Comité français de droit
international privé , Ed. Pedone, 2005.
Popescu, D.A., M.Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol.I, Ed.
LuminaLex, București, 1999.
Popescu, T.R. ,Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, pp. 187-191.
Popescu, T.R., Drept internațional privat, Ed. Romfel,București, 1994.
Sitaru, D.A., Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar,
Ed. C.H.Beck, București, 2013.