Valorile stilistice ale timpurilor verbale

Prezentul indicativului exprimă o acțiune sigură, reală sau care creează impresia de
realism, de autenticitate a faptelor, a întâmplărilor.
Prezentul narativ face să se suprapună timpul narării cu timpul evenimentelor narate.
Poate apărea prezentul istoric (întâlnit în scrierile istorice) apropie cititorul de
evenimentele desfășurate în trecut, creând o apropiere între lector și ceea ce s-a întâmplat în
trecut (”Mihai se grăbește, trece Dunărea, își îndeamnă oștile...”).
Prezentul etern exprimă adevăruri universale, general valabile, dând impresia unui
timp fără început și fără sfârșit (”Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare...”; ”...Că
de-i vremea rea sau bună,//Vântu-mi bate, frunza-mi sună.”).

Imperfectul exprimă ideea de acțiune continuă.

Are rol evocator, aducând în prezent (reînviind) fapte sau stări din trecut.
Frecvent este asociat unei stări interioare, subiective, de aceea este atât de prezent în
narațiunile la persoana întâi.
Poate apărea în pauzele descriptive (imperfectul descriptiv), sau în secvențele de fixare
a cadrului narativ. Redă o prelungire a evenimentelor, stărilor trecute și în momentul narării.

Perfectul compus exprimă o acțiune trecută și încheiată în momentul vorbirii.

În narațiune, exprimă o anumită distanțare și poate și detașare a locutorului (narator sau
personaj) de evenimentele narate. În același timp, separă, delimitează planul naratorului de
cel al personajelor.

Perfectul simplu exprimă o acțiune trecută și încheiată de curând. Creează impresia

spontaneității.
Când sunt mai multe verbe la perfect simplu acțiunea se dinamizează, accentuându-se
tensiunea acesteia, dramatismul (trăire intensă).
Fiind un timp verbal regional (oltenesc), perfectul simplu conferă oralitate discursului
narativ (”Deodată se făcu frig și începu să bată vântul...”)

Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută încheiată înaintea altei acțiuni

trecute. Oferă o notă retrospectivă și cumulativă (o multitudine de fapte, impresii,
evenimente) narațiunii.
Este o modalitate de arhaicizare (impresia de vechi, îndepărtat) a discursului narativ
(”După ce ascultasem cu luare aminte vorbele tânguitoare și asistasem la...”).
 Viitorul creează o perspectivă vizionară; redă un plan al dorinței, al aspirației, al
reveriei (visării). Anticipează anumite stări, evenimente.
Viitorul popular sau regional conferă oralitate și o notă familiară narațiunii, fiind și un
mijloc de caracterizare a personajelor prin limbaj (”Eu am să scriu această carte...”).

Conjunctivul exprimă o acțiune posibilă, nu una certă, sigură, de aceea este folosit cel
mai adesea în contexte asimilate visului, idealului, dorinței personajului sau naratorului.
Exprimă stări subiective precum ezitare, incertitudine, indignare...(”Moromete îi spuse
să stea acasă și să pună mâna pe sapă...”)
În aceeași sferă a posibilului, a dorinței se situează verbele la modul
condițional-optativ, mod verbal care apare adesea în monologuri sau în dezbateri
(Aș fi putut să spun și eu un cuvânt...).

Gerunziul imprimă acțiunilor, stărilor un sens etern, continuu. Atunci când apar
mai multe verbe la gerunziu, acestea impun un ton grav și accentuează o anumită
emoție (”...conducând mai departe torentele de apă, făcându-le loc cu sapa și
continuând liniștit...”).

Imperativul exprimă atitudini și trăiri subiective: un îndemn, o rugăminte, o

poruncă sau un sfat (”Destul! nu te mai boci ca o muiere!fii român verde! luați-l de
aici!”).
Are rol de dinamizare a discursului personajelor și de dramatizare a narațiunii.
În textul liric semnalează prezența monologului adresat, care poate lua forma
invocației retorice (”Stihuri, zburați acum din mâna mea// Și șchiopătați în aerul cu
floare”-T.Arghezi).