Şcoala în vremi de pandemie

Ce tristă este şcoala mea!

Plâng băncile după copii
Profesorii vor să predea,
Dar clasele-s pustii.
Pe table nu scrie nimic
Acum sunt şterse şi curate,
Iar florile suferă-un pic
Că nu mai sunt udate.
Panouri, poze şi picturi
Stau atârnate pe culoare
Şi-aşteaptă micile făpturi
În pauza cea mare.
Însă aşteaptă în zadar
C-aşa cum toată lumea ştie,
Chiar dacă-i toamnă-n calendar
Sunt vremi de pandemie.

Speranţele spulberate se întind pe câmpurile unde gloria se

stinge, unde COVID – 19 este copacul care ascunde pădurea.
Coronavirus, flagel al timpurilor noastre în care visurile,
dragostea, rămân în stare latentă.
Fiecare pandemie a schimbat cursul istoriei: coronavirusul
( covid-19 )este o pandemie care ne-a luat demnitatea...
Omule, din această poziţie nu vei privi niciodată înainte şi nu
vei mai sta în poziţie verticală decât în întuneric. Dar trebuie
să te impui cumva pentru a fi privit pentru ceea ce eşti.