Omul și natura

~Atât omul, cât și natura sunt creațiile lui Dumnezeu; există asemănări
între ele?

~Este natura o manifestare esențială a umanismului?

~Este omul cea mai importantă forță a naturii?

Asemănările dintre om și natură sunt multiple și ne pot lua prin

surprindere. Ca și scoarța terestră, corpul uman este alcătuit în cea mai
mare parte din apă. Viața lui se întinde, asemenea unui fluviu, de la
naștere, când este mic și firav, ca un pârâiaș, până la vărsarea în mare
sau în ocean, adică momentul morții și al reintegrării în Univers.
Sufletul omului prezintă o climă variată, cu zone calme sau temperate
dar și răbufniri de furtuni, ploi torențiale sau foc arzător. Iar relieful
imaginației umane ne poartă atât prin prăpastii abisale cât și pe piscuri
ce străpung înaltul norilor. În sfârșit, mintea omului este asemenea unui
lac, oglindind sau reflectând atât realitatea exterioară cât și amintirile
sau chiar visele și dorințele noastre lăuntrice. Ce dovezi mai mari că
într-adevăr atât omul cât și natura
sunt opera aceluiași Creator?
 Puțin de o altă părere
este Umanismul, un
curent social apărut în
secolul al XIV-lea în
Italia, care s-a extins
apoi în Europa și a stat
la baza Renașterii. El
readuce în prim-plan
omul cu valorile lui
materiale și spirituale,
propunând o eliberare
de principiile religioase
și feudale existente în
acea vreme. La drept vorbind, nu este absolut incompatibill cu credința
și spiritualitatea, dar în mare parte cam în acea direcție bate. Partea bună
a acestui curent este faptul că reafirmă omul, libertatea lui, valorile etice
și morale necesare unei vieți sociale armonioase, precum și deschide noi
orizonturi pentru cel care era înainte robul lui Dumnezeu sau avea
statutul de sclav. Partea rea și adesea trecută sub tăcere este că
îndepărtându-l pe om de Dumnezeu și propunând ateismul ca soluție
unică, acest curent a stat la baza diverselor forme ulterioare de
exploatare umană, cum ar fi comunismul. Dar da, din punct de vedere al
umanismului, natura ocupă un rol esențial, căci omul este o parte a
naturii. De altfel, natura este una din temele predilecte ale literaturii
umaniste și renascentiste.
Într-o lume în care omul devine un factor din ce în ce mai important,
trebuie însă să ne întrebăm
care ne e locul. Nu, nu cred
că suntem cea mai mare
forță a naturii. Avem
potențialul de a face cel
mai mult, pe termen scurt.
Avem potențialul de a
distruge cel mai mult.
Natura este echilibrată și în
armonie. Noi am reușit să
rupem bucăți din ea, să
facem o gaură în stratul de ozon, să distrugem câte o specie de animale.
Și bineînțeles că am fi putut face corespondentul acestora, în bine, dacă
am fi vrut. Dar acestea sunt pe termen scurt. Pe termen lung... cum
putem fi cea mai mare forță a naturii? Căci omul, chiar dacă tinde să-și
însușească materia și natura, să le
considere ca aparținându-i, mai
devreme sau mai târziu va dispărea.
Poate în urma unui cataclism, poate
se va distruge singur, poate va evolua
și va coloniza alte planete. Dar natura
va rămâne. Munții, marea, râurile vor
rămâne neclintite în tăcerea lor. De
fapt, omul este cel mai firav lucru din
natură. Putem să ne împăunăm,
putem să ne credem buricul universului dar, cu cuvintele lui Eminescu,
nu suntem decât mușuroaie de furnici...
Prin combinarea imaginilor corpului uman și a elementelor
naturii încerc să arăt că suntem interconectați și că existența
noastră separată este imposibilă.