Formarea conștiinței istorice

Începând cu secolul al XVII-lea, destinul culturii românești nu mai ține exclusiv de

viața religioasă și de activitatea mitropoliților, a preoților sau a călugărilor. Atât în
Moldova, cât și în Muntenia, actul de cultură încetează a mai fi concentrat
exclusiv în jurul mănăstirilor și al bisericilor. Prin influența ideilor umaniste, boieri
luminați încearcă să recupereze trecutul istoric pentru a nu fi înecat în uitare. În
operele lor istoriografice, ei vor demonstra pentru prima data ideea unității de
neam și de limbă a românilor.

În secolul al XVII-lea și-a făcut apariția în Țările Române un nou tip de cărturar –
instruit, iubitor de cultură, cunoscător al mai multor limbi, călătorit prin țări
străine și, nu rareori, învestit cu funcții foarte importante în stat. Cei care i-au dat
expresie au fost cronicarii moldoveni și munteni.

Cronica este o lucrare cu caracter istoric, o formă de consemnare a evenimentelor

istorice în care relatarea faptelor e făcută strict cronologic, prin prisma unui punct
de vedere moral. Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. S-
au scris cronici în toate provinciile românești, dar cele mai valoroase sunt acelea
ale cronicarilor moldoveni și munteni.

În seria muntenească intră „Letopisețul Cantacuzinesc” și „Cronica Bălenilor”,

scrieri anonime, partizane, de susținere a celor două tabere boierești în lupta
pentru puterea politică, cuprinzând intervalul 1290-1688. Acestea sunt continuate
de Radu Greceanu („Viața lui Constantin-Vodă Brâncoveanu”) de la 1688 la 1714;
de un anonim (Anonimul Brâncovenesc) și de Radu Popescu („Istoriile domnilor
Țării Românești”) până la 1729 și care continuă partizanatul politic.
Cele mai valoroase cronici sunt cele moldovenești - „Letopisețul Țării Moldovei”
scris, în ordine, de: Grigore Ureche (1359-1594), Miron Costin (1594-1661) și Ion
Neculce (1661-1743), continuat de alți cronicari de mai mică valoare.

În plan estetic, aceste scrieri au o contribuție majoră la dezvoltarea stilului retoric

prin accentele polemice la adresa dușmanilor și prin tonul laudativ-hiperbolizant
față de personalitatea istorică promovată.

Ultimele cronici apar în secolul al XIX-lea, când specia e depășită prin promovarea
studiului științific al istoriei și prin autonomizarea literaturii istorice față de știință.
Letopisețele Țării Moldovei pun bazele evoluției narațiunii istorice în limba
națională. Narațiunea conicărească reprezintă un gen de povestire carcateristică
pentru scrisul românesc din sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea, genul
narațiunii simple cu fond istoric. Cronicarii reconstituie din informații disparate
unitatea unei epoci, cu evenimente și fapte istorice, într-un stil personal de
gândire și expresie. Valoarea artistică a acestor texte a rezultat din talentul narativ
al autorilor și din gradul de implicare afectivă în refacerea unei atmosfere istorice.
Grigore Ureche. Cronica lui Grigore Ureche - „Letopisețul Țării Moldovei (de când
s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la
Dragoș Vodă până la Aron Vodă”) cuprinde evenimente petrecute în istoria
Moldovei din 1359, de la „descălecatul al doilea” și până la a doua domnie a lui
Aron Vodă, 1594); a fost scris între 1642 și 1647. Lucrarea e primul letopiseț
păstrat în limba română, fiind tipărită pentru prima dată în 1852 de Mihail
Kogălniceanu. Cronica lui Ureche, în forma ei primitivă, nu există. Nu numai că s-a
pierdut originalul, dar nu avem nici măcar o copie directă după ea. Toate
manuscrisele care au ajuns până la noi înfățișează textul lui Ureche întrețesut, cu
interpolările adăugate ulterior de alți cărturari: Simion Dascălul, Misail Călugărul
și Axinte Uricariul.

G. Ureche este cel dintâi dintre cronicarii moldoveni care afirmă ideea latinității
limbii și a poporului român. Primele capitole prezintă, pentru prima oară, originea
latină a poporului și a limbii române și unitatea de origine a românilor din cele trei
provincii, oferind argumente istorice și lingvisitce. Cuprinsul scrierii înregistrează
cronologic istoria Moldovei și corelează evenimentele cu istoria vecinilor; românii
din Țara Românească și Ardeal, poloni, turci, tătari și unguri.
Umanismul lui Ureche: cultul adevărului; atitudinea neangajată a cronicarului (nu
scrie din porunca nimănui); spiritul critic – confruntarea izvoarelor și raportarea
critică față de acestea; interesul pentru originea antică (romană) a poporului
român.

Domnia lui Ștefan cel Mare (apreciată de Alexandru Piru ca „prima monografie a
lui Ștefan cel Mare”) ocupă cea mai mare parte a scrierii, fiind considerată punctul
culminant al istoriei Moldovei. Ultimele capitole înregistrează decăderea
progresivă a țării din intensificarea atacurilor otomane și a luptei pentru puterea
politică dintre domni și dintre domnitori și boieri în timpul domniilor lui Alexandru
Lăpușneanul, Despot-Vodă, Ion-Vodă Armeanul și Aron Vodă.

Episodul „Ștefan cel Mare” e remarcabil realizat, constituind axa întregii cronici.
Portretul lui Ștefan cel Mare încheie această secvență narativă prin fixarea în
memoria posterității a modelului de erou exemplar. Portretul lui Ștefan cel Mare
este cel mai clasic portret din literatura noastră veche.
Miron Costin. Istoriografia românească, începută prin opera lui Grigore Ureche, a
fost continuată de Miron Costin, cărturar cu o cultură vastă și fin diplomat. Prin
anvergura lucrărilor sale, M. Costin este personalitatea cea mai proeminentă din
Țările Române în tot secolul al XVII-lea.

Cronica lui Miron Costin, „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”,
înfățișează istoria Moldovei pe parcursul a 66 de ani, de la a doua domnie a lui
Aron Vodă – 1595 - până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă – 1661. De la 1595
până către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, M. Costin povestește evenimentele
după izvoare polone și după tradiții interne. De la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu,
cronicarul povestește faptele la care el însuși a fost martor și părtaș acestă
parte a cronicii are mai mult aspectul unor memorii.

Nereușind să vorbească în letopisețul său, care îl continuă pe cel al lui Ureche,

despre istoria poporului român de la „descălecatul cel dintâi”, adică de la
cucerirea Daciei de către romani, Costin își realizează intenția spre sfârșitul vieții,
în opera „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, lucrare
rămasă neterminată. Este o lucrare polemică menită să spulbere legenda pusă în
circulație de Simion Dascălul (unul dintre copiștii lui G. Ureche) după care neamul
românesc s-ar trage din tâlharii de la Roma, exilați pe teritoriul Daciei.

Miron Costin scrie primul poem filosofic intitulat „Viața lumii”, în care ilustrează
idei filosofice importante ca: fortuna labilis (soartă schimbătoare) și vanitas
vanitatum (deșertăciunea deșertăciunilor) și exprimă pentru prima dată în
literatura română viziunea unei posibile stingeri a universului, anticipând ideea
eminesciană din „Scrisoarea I”.
Ion Neculce. Continuatorul cronicii lui Miron Costin este boierul Ion Neculce, care
duce letopisețul până la vremurile contemporane lui. Opera sa, „Letopisețul Țării
Moldovei (de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Mavrocordat”) cuprinde
evenimente petrecute între 1661-1743, o etapă dramatică a istoriei moldovenești,
marcată de războaie, intrigi, decădere și de începuturile domniei fanariote.

„Predoslovia” cronicii precizează izvoarele de inspirație. Spre deosebire de Ureche

și de Costin, care, scriind despre o perioadă mai îndepărtată, au fost nevoiți să
folosească surse istoriografice autohtone și străine, Neculce apelează, în primul
rând, la tradiția orală. La multe întâmplări fie a fost martor, fie a participat direct.

Letopisețul e structurat în 25 de capitole ilustrând cele 25 de domnii, dar numai

14 domnitori deoarece unii au ocupat tronul de câte două-trei ori, ceea ce
demonstrează o instabilitate politică în epocă.

În fața cronicii, Neculce așază 42 de legende istorice sub titlul „O samă de

cuvinte”.

Patriotismul, preocuparea pentru originea noastră romanică, convingerea că

românii trebuie să iasă din întunericul neștiinței, convingerea că scrisul e dator să
slujească adevărul, încrederea în forța educativă a istoriei sunt idei ale tuturor
cronicarilor.
Cronicarii moldoveni și munteni au pus bazele procesului de constituire a
istoriografiei românești, care va face posibilă apariția, în epoca pașoptistă, a
primilor istorici români, în accepția modernă a termenului: Mihail Kogălniceanu și
Nicolae Bălcescu. Recuperând prin opera lor istoria românilor de la începuturi, ei
au pus pentru prima oară problema originii latine a poporului român. Afirmația lui
Ureche - „toți românii de la Râm se trag” - a fost preluată de Costin în cronica sa și
dezvoltată în „De neamul moldovenilor”. Ideea romanității poporului român, pusă
de cronicari în legătură cu aceea a latinității limbii române, a contribuit la
formarea conștiinței naționale.

Dincolo de aspectul pur istoric, cronicile au și o valoare literară. Aici se întâlnesc,

într-o formă incipientă, procedee ale prozei artistice: narațiunea, portretul,
descrierea, dialogul. Influența cronicarilor asupra literaturii române e
indiscutabilă: Costache Negruzzi (Alexandru Lăpușneanul), Bogdan Petriceicu
Hasdeu (Răzvan și Vidra), Vasile Alecsandri (Dumbrava roșie și Despot Vodă),
Barbu Ștefănescu Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul), Mihail
Sadoveanu (Frații Jderi, Nicoară Potcoavă, Viața lui Ștefan cel Mare) s-au inspirat
din operele lor.