AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

REGELE MIHAI I
 În septembrie 1940 Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion
Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai (în vârstă de 18 ani) a
fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un
decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al
parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946). Decretul-lege din
6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului de către regele Mihai, prevede la
articolul II: „Jurământul de credință se va depune în prezența Șefului de Stat Român,
președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea Sfinției Sale Patriarhul României și
primului președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Regele Mihai a depus la 6
septembrie 1940 un jurământ de credință cu următorul cuprins: „Jur credință Națiunii
Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa
Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața
generalului Antonescu (Șeful Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri), a
patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi,
prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior un
jurământ de credință către Șeful Statului Român).Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost
încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim Munteanu,
în Catedrala Patriarhală din București.
Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi
comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline,
numit „Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin care Antonescu
căpăta puteri depline „pentru conducerea Statului Român” (care a preluat în mare parte
prevederile unui decret similar semnat în 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea) și
decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind prerogativele regale conțineau o
prevedere importantă: regele numea pe primul ministru. Această prevedere a trecut
neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această
formulare din decret i-a oferit regelui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui
Antonescu și numirea unui nou prim-ministru. La 14 septembrie 1940, printr-un decret-
lege semnat de generalul Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de
divizie.
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost
decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase
ale Ordinului „Mihai Viteazul”, fiind singurul deținător român în această situație, alături
de mareșalul Ion Antonescu.
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a
României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe
comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul
României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de
stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din
1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până
a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra
 noului satelit. Tânărul rege a fost cel care a luat inițiativa arestării lui Antonescu, în
după-amiaza zilei de 23 august 1944, scoțând astfel România din Axă. Politicienii
Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai
loviturii de stat, au stabilit ca ziua de 26 august să fie data acesteia, însă atunci când au
aflat că Antonescu va pleca pe front în ziua de 24 august, au devansat această dată
pentru 23 august. În după-amiaza zilei respective Regele l-a invitat pe Antonescu la
Palatul Regal; între Rege și Ion Antonescu are loc un dialog, în salonul galben, între
orele 16 și 16.58. Mareșalul Antonescu i-a prezentat detaliat Regelui situația de pe front
și a spus că va încheia un armistițiu doar după ce îl va avertiza pe Hitler. Când
Antonescu a refuzat să accepte un armistițiu imediat, Regele Mihai l-a destituit și l-a
arestat atât pe Ion Antonescu, cât și pe Mihai Antonescu, care îl însoțea ; arestarea
efectivă a fost efectuată, la ordinul regelui, de aghiotantul său, colonelul Emilian
Ionescu cu o gardă de patru persoane. Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la
Palat, sunt arestați, unul după altul. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul
locotenent Constantin Sănătescu, care sprijinise planul Blocului Național Democrat de
răsturnare a regimului Antonescu, l-a încredințat pe Antonescu lui Emil Bodnăraș,
prezentat Regelui ca "inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori înarmați
(„Gărzile patriotice”), care l-au transferat într-o casă conspirativă , în cartierul Vatra
Luminoasă, strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat sovieticilor pe Ion
Antonescu și ministrul său Mihai Antonescu la 1 septembrie 1944. Antonescu și ceilalți
miniștri au fost preluați de general-locotenent Tevcenkov, comandantul politic al
Frontului 2 Ucrainean și generalul Nikolai Burenin, comandant al forțelor sovietice din
București (Dennis Deletant, 2008, op.cit. p. 260).
Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național Țărănesc și
Partidul Național Liberal. Din noul guvern au făcut parte Iuliu Maniu, liderul Partidului
Național Țărănesc, ministru fără portofoliu, liderul Partidului Național Liberal Dinu
Brătianu, ministru fără portofoliu, Lucrețiu Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad
interim al Justiției și Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Român, ministru
fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de Externe și generalul Aldea
ministru de Interne. Apoi ministrul plenipotențiar german la București Manfred von
Killinger a obținut audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că
mareșalul și-a prezentat demisia și că dacă armata germană se va retrage în ordine, fără
acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic.
Relatarea din cartea acad. Florin Constantiniu, O istorie sinceră...(op. cit., ref. 18) este
confirmată de un fragment din telegrama redactată de Klugkist, membru al Legației
germane din București, transmisă Ministerului de Externe al Reichului de
plenipotențiarul german la Budapesta, Weesenmayer, în 30 august 1944:
"Plenipotențiarul Killinger, la <aflarea> știrii că Sănătescu a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri, s-a anunțat imediat la rege, care l-a primit în prezența acestuia
din urmă, precum și a noului ministru de externe Niculescu-Buzești (până acum
consilier de legație în Ministerul de Externe român). Plenipotențiarul a făcut regelui
 violente reproșuri și a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii
externe românești. Regele a replicat că trupele germane nu mai apără țara și de acum el
trebuie să încerce să atenueze dezastrul inevitabil prin intrarea în contact cu inamicii.
Împotriva trupelor germane din România și împotriva cetățenilor Reichului din
România, guvernul român nu va întreprinde, desigur, nimic."
Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor români în lovitura de
stat. Propaganda comunistă „i-a atribuit Regelui Mihai postura de simplu spectator"
(Deletant, op. cit.). În studiul: Romania: a country study se precizează că "Istoricii
occidentali în mod constant arată că comuniștii au jucat numai un rol de suport în
lovitura de stat; istoricii români postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul decisiv în
răsturnarea lui Antonescu."
Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23 august la orele
22, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat armistițiul oferit de
aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților, a ordonat trupelor române să se
retragă cât mai repede la sud de aliniamentul Focșani-Galați și a declarat război
Germaniei.În proclamația regală din seara zilei de 23 august se afirma: "România a
aceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei
sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite." Acestea, însă,
nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa
130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți
au pierit în lagăre de muncă forțată. Trupele rusești au dezarmat marile unități române
dintre Trotuș și Siret, Corpurile de Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944. Armistițiul
cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, „în
termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele,
și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. Mai
exact, în momentul în care au început discuțiile la Moscova între delegația română și
reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României, cu excepția
Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al Armatei
Roșii. Delegația română pentru negocierea condițiilor de armistițiu a fost condusă
de Lucrețiu Pătrășcanu, iar din delegație au făcut parte Gheorghe Pop, secretarul general
al Partidului Național-Țărănesc, prințul Barbu Știrbey, Constantin Vișoianu, generalul
adjunct Dumitru Dămăceanu, ministrul Ion Șerban Christu, Gheorghe Gussi, consilier de
Legație, secretar general al delegației.Prin armistițiu, România și-a asumat povara unor
reparații de 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii Sovietice, pentru pierderile
înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe teritoriul acesteia.În această
situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o
„predare” „necondiționată” în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat
soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în
1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul
de la 23 august 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni,
 salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române
posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul
războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S.
Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost
decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al
cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu
Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit
descrierii oficiale a decorației. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că
Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor,
într-o situație în care nu putea face altceva.
Unii susțin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în
România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd în absența
de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident
dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a
loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei
de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări
din Cehia și Slovacia