Rezistenței anticomuniste în Basarabia

Rezistenţa anticomunistă din România a fost un fenomen istoric specific contemporan şi – în

egală măsură – un epifenomen în condiţiile în care regimul comunist s-a instituţionalizat şi s-a
instaurat deplin în societatea românească. Cronologic se întinde pe o perioadă de 50 de ani, luând
aspecte diferite, în funcţie de contextul opresiv instaurat de autorităţile comuniste. Amploarea ei
a fost, de asemenea, supusă unei dinamici, în funcţie de forţă, violenţă, cu implicaţii în plan
politic, economic, spiritual şi cultural. Pe acest fundal, se poate reconstitui mişcarea de rezistenţă
anticomunistă, îndreptată împotriva procesului de sovietizare a ţării, care presupunea – în
condiţiile regimului de ocupaţie sovietică – transformarea şi subordonarea economică a ţării,
introducerea prin intermediul comuniştilor români a modelelor instituţionale sovietice şi
promovarea propagandei şi ideologiei sovietice, prin promovarea noului model uman: şi
pervertirea întregii ierarhii a valorilor sociale.  Forme şi tipologii Rezistenţa anticomunistă din
România s-a concretizat în diverse forme şi tipologii definite după criterii organizatorice,
scopuri, strategii de acţiune, componenţa socială a acestei rezistenţe, impactul social, durata lor
şi zonele geografice în care s-a manifestat. Tipologia formelor de rezistenţă anticomunistă din
România 1 poate fi identificată în următoarele manifestări: 1. Rezistenţa armată anticomunistă în
cadrul unor grupuri paramilitare de partizani; 2. Organizaţii şi grupuri care au avut propagandă
anticomunistă, ce cuprindeau intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori; 3. Cercuri de
intelectuali laici şi clerici, constituite ca grupuri de reflecţie şi de întreţinere a ideilor
anticomuniste; 4. Mişcări studenţeşti cu caracter anticomunist, care au culminat cu manifestările
antisovietice şi anticomuniste din anul 1956, anul revoluţiei maghiare. 5. Acţiuni clandestine de
rezistenţă religioasă, în special cele care vizau practicarea religiei greco-catolice, desfiinţată de
comunişti în 1948, precum şi alte manifestări de rezistenţă religioasă din cadrul cultelor
neoprotestante interzise de regimul comunist; 6. Atitudini şi forme de manifestare anticomuniste
din lumea intelectualilor privind recuperarea conştiinţei istorice, care au culminat în anul 1957-
1958, când s-a marcat aniversarea a 500 de ani de la înscăunarea ca domn al Moldovei a lui
Ştefan cel Mare, receptat în memoria colectivă ca simbol al independenţei şi identităţii etnice,
1. Rezistenţa anticomunistă din ţară, cu patru forme de manifestare:
1) mişcările de rezistenţă armată; 2) rezistenţa în detenţie; 3) rezistenţa în
profesie/cultură/religie; 4) rezistenţa pasivă, subversivă (în familie, grupuri informale);
2. Acţiunile diasporei cu trei forme:
1) prelungirea peste hotare a cauzei; 2) susţinerea rezistenţei şi/sau disidenţei din ţară; 3)
contestarea publică a statului comunist din România.
Societatea comunistă, ca societate ordonată, urmărea anularea adversarului, acesta fiind cuvântul
ei de ordine, raţiunea ei de a fi. Dialectica convingerii în comunism este războiul. Ori, în faţa
acestui război permanent şi amplu, formele de rezistenţă sunt tot atât de permanente şi ample.
Rezistenţa este o consecinţă a războiului şi ogresiunii, este o transcriere în spaţiul
libertăţii, nicicând în totalitate anulată. Unei presiuni i se opune o rezistenţă proteică.