Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut 

poet, prozator și dramaturg

interbelic modernist, creator al romanului subiectiv în literatura română,
adept al sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei
involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.
   Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență
culturală, când în literatura româna se manifestă două mari curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul
anticalofil.
↑Înapoi la cuprins

 
I. TRĂSĂTURI CURENT
         Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției
autorului: "Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este
un act de invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se
mută din planul exterior al faptelor către cel interior al conștiinței, opera având
astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează reacțiile
și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului
superior.
       Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție
de memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a
înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În capitolul I, „La Piatra
Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr
sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate
de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul
pleacă la Câmpulung în permisie, chemat acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a
are la bază jurnalul de front al autorului din Primul Război Mondial ,,
împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.
      Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două
experiențe: iubirea și războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea
nu permite atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că drama colectivă a
confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.
↑Înapoi la cuprins

II. SCENE TEMĂ 

         O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce
conturează noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis
soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu
așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi
jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască
inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei.
Pentru el "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că
"cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".
         A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci
eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un
grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de
nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o
acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar
pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar
personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă
"n-am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar
o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu
există iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are
dovada trădării, ci pentru că nu o mai iubește.
↑Înapoi la cuprins

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

         Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează
cele două teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și
război", titlu ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie faptele
și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul următor surprinde
și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și
faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și
iubirea sunt trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire
perfectă atrage după sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl
vindecă sufletește, căci devine conștient că drama colectivă este superioară
celei individuale.
       Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”,
faptele fiind relatate la persoană I de către un narator intradiegetic, actorial,
implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este internă și ilustrează
unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al
autorului, filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini
și manifestă ironie la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirma G.
Călinescu ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi
fură o parte din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat
în căutarea absolutului”.
       În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului
superior, un analist lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară
voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici de analiză psihologică
precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici moderne ce
conferă autenticitate romanului.
`