Ion

L. Rebreanu

Apartenenta la specie – roman obiectiv

Creatia lui L. Rebreanu “Ion”, roman obiectiv, construieste o dimensiune fictive a satului ardelenesc dupa
principiul aristotelic mimesis: o lume care reprezinta in genere fidel realitatea si cee ace formele ei sugereaza, insa
nefiind un substitut logic al acestuia. Viziunea realist-naturalista a scriitorului determina acest mod detasat de
constructive a imaginarului, iar printr-o arhitectura epica circulara, prin scene si “motive anticipative” ( B.
Tomasevski ), se accentueaza semnul fatalitatii tragice sub care sta viata mromaneasca. Lumea fictive a lui
Rebreanu este un univers inchis si rotund, care pare numai a se varsa in viata, a se identifica cu ea, insa se
distanteaza si isi stabileste un set de conventie de functionare independent de contingent. Eroii romanului sunt,
astfel, exponentii unui tragism de ordin social, actiunea complexa, conflictul si naratorul fiind parametrii de
desfasurare tridimensionala a acesteia.

Pentru a demonstra caracterul de roman obiectiv al creatiei lui Rebreanu este esentiala prezentarea
structurii simetrice pe care o are, capabila sa releve caracteristici ale actantilor si sa denote actiuni ulterioare.
Dispunerea in 2 parti si 13 capitole este evocatoare pentru tema, intrucat in conceptia lui Rebreanu nimic nu este la
intamplare, “totuldevine necesar: este o tiranie a semnificativului. Totul anticipează, avertizeaza” ( N. Manolescu –
“Arca lui Noe” ) Cele douavolume care structureaza romanul “Glasul pamantului” si respective “Glasul iubirii”
constituie elementele care dicteaza actiunile eroului eponim, cee ace la un moment dat ii motiveaza deciziile. In
Ion, glasurile se amesteca si se identifica cu agomotul lumii. Capabila sa valideze aceasta opinie reprezinta imaginea
cuplului din ultimul capitol al “Glasului pamantului” – “Nunta”. Prin faptul ca nunta cu Ana incheie aceasta serie, o
ecgivaleaza cu posesia pamantului, cu atingerea delului. De aici porneste imaginea emblematica a sarutarii
pamantului. “Se lasa in genunchi, isi coboara fruntea si isi lipi buzele cu voluptate e pamantul ud. Si-n sarutarea
aceea grabita simti un fior rece, ametitor” Superioritatea pamantului, atributele divine conferite acestuia, se
transfera la personaj, sprijinind idea posesiuniica element ce masoara caloarea individului: “Se vede acum mare si
puternic, ca un urias din basme.”

Realtiile dintre narrator si dimensiunea pe care si-o creeaza este un alt punct care valideaza caracterul de
roman obiectiv al operei. Naratorul heterodiegetic este entitatea centrala a unui system ordonat, ochiul sau privind
satul prin prisma unei obiectivitati depline. Fata de personaje, naratorul se afla pe o pozitie indepartata, exterioara,
in sensul in care centrul vietii umane nu coincide niciodata cu centrul destinului. Cu taote acestea, naratorul
motiveaza psihologic actiunilepersonajelor printr-o imersiune in mentalitatea acestuia, justificandu-le din
perspective sociale. In consecinta, atitudinea oscilanta a lui Ion cu privire la viitoarea sotie nu apare sub forma unui
conflict interior. Lamentatia slaviciana a lui Ghita, dezumanizarea sa din “Moara cu Noroc” sunt aici substituite de o
acceptare supusa a situatiei: “tocmai asta il intarata si pe el […] Florica era saraca […] Ana avea si locuri si case si cile
multi”. Pe tot parcursul operei, Ion este influenhtat de vointa posesiei pamantului, devenidn obsesie, conectata de
implinirea pe plan social a individului.

Un alt element compositional care demonstreaza incadrarea in specia il constituie personajele prezente in
evolutie, care sunt governate de fatalitatea rurala, de un destin prestabilit. Ion este un exponent al tipului taranului
care vrea sa isi depaseasca conditia prin posesia pamantului si sa invinga demersal “scris” al societatii. “Problema
pamantului” se afla in centrul romanuluisi a caracterului lui Ion , iar evolutia sa se raporteaza permanent la possie,
pastrarea, lucrarea acecstuia. Conflictul apare in uram folosirii unei alte finite pentru atingerea scopului; isna nu
imoralitatea gestului in sine este cea care adduce moarte protagonsitului. Dovada acestei afirmatii provine din
situatia declarata a ui Vasile Baciu si a lui Alexandru Pop Glanetasu. Tatal lui Ion si cel al Anei, care desi si-au
detinut averea in acelasi mod in care a procedat si personajul eponym, ai fost crutati de soarta tragica a
protagonistului. Inca din incipit, Ion este caracterizat de narrator ca fiind “harnic si iute ca ma-sa” mentionandu-se
si pasiunea pe care o are pentru pamant si care ii va determina sfasitul: “ii era drag ca de ochii din cap.”
 Fatalitatea sociala si echilibrul sunt elemente atribuite imaginarului lui Rebreanu, care pot evidentia
obiectivitatea romanului. Conventiile nespuse dar stabilite, ritmul satului confera impresia ca inca dinainte ca
actiunea sa aiba loc, destinul personajelor era deja hotarat, existand semne care sa denote acest lucru. Soarta
actantilor sta in insasi firea lor, in hazardul primordial care le a conturat temperamentul. Astfel, naratorul foloseste
tehnica determinismului pentru a anticipa caracteristicile personajelor ilustrand mai intai casa prospera si ingrijita a
lui Herdelea, naratorul accentueaza de fapt felul in de a fi a lui Ion si al familie Glanetasulu, ale mediului in care a
crescut si s-a dezvoltat “Usa inchisa cu zavorul” este semnul unui suflet inchis, imprevizibil, iar acoperisul “din paie
[…] ca un cap de balaur” vizeaza brutalitatea cu care reactioneaza pritagonistul, precum si impactul pe care il va
avea asupra altor destine. In momentul in care Ana il avertizeaza cu privier la sinuciderea sa, naratorul utilizeaza
acelasi “lexem” pentru a evoca dezinteresul fata de sotie si copil: “Da omoara-te dracului ca poate as scap de tine!
Mormai apoi nepasator, scotand pe gura si pe nas fuioare de aburi ca un balaur!” Semnele predestinarii sunt
pretitudini in jurul eroului; in biografia, in faptele, in mediul care il inconjoara. Dupa cum definea si Camus romanul,
“acel univers in care actiunea isi gaseste tiparul, in care cuvintele de la sfarsit sunt spuse, fiintela incredintate
fiintelor in care intreaga viata imprumuta chipul destinului.”

In acest punct de demonstratie, este relevant de subliniat valenta antropologica pe care o dobandeste
romanul. Acesta reprezinta o insumare cu valoare monografica a atitudinilr rurale, a obiceiurilor si a arhitecturii
satului in sine. Exemplificatoare in acest sens este imaginea horei din debutul romanului numita de catre
Manolescu “o hora a soartei”. Fie aceasta avertizeaza lectorul cu privier la destinul personajelor – Ion danseaza cu
Ana, priveste pe Florica, intra in conflict cu George – fie confera o imagine de ansamblua valentelor si stratificarii
sociale. Conventia stabilita este arhicunoscuta dar nespusa, fiecare personaj fiind constient de pozitia pe care o
ocupa, de dialogurile pe care se cuvine sa le initieze si de indivizii cu carese grupeaza. Textul porneste de la premisa
deja existenta ca Pamantul este cel care ofera valoare omului, indifferent de mijloacele intrarii in posesia lui. Astfel,
despre hora la care “lautarii cantau, invarteau cu foc” se poate spune ca simbolizeaza un ritm esential al existentei,
o stilizare a ei, prin evocarea miscarii circulare sub semnul careia se afla viata romaneasca: ritmata, prestabilita si
conectata cu ceilalti indivizi.

Motivul drumului este cel care ofera ciclicitate si echilibru discursului, reliefarea lui sprijinind idea
apartenentei la roman obiectiv. Separand romanul de realitatea pe care o imita, creeaza conexiunea dintre lumea
“din afara” si cea “dinauntru”. Drumul reflecta capacitatea opereide a-si situa lumea fictionala in fluul lumiireale, de
a apropia frecvnetele, construind simultan un duplicat al acesteia. Utilizand in incipit verbe desemanand o miscare
accelerate ( “alearga”, “spinteca”, “coboara” ) se anunta valentele graduale ale tensiunii firului epic. In imaginea
simetrica din final, dup ace tensiunea epica s-a dispersat, verbele inserate sugereaza lentoare ( “Drumul trece prin
Jidovita . . . si pe urma se pierde-n soseaua cea mare si fara inceput” ) Drumul reprezinta o metafora pentru sensul
vietii la o scara larga, actiunea din “Ion” fiind numai o focalizare temporara, o pauza insignificanta pentru ordinea
generala a lucrurilor. Integrarea in generalitate demonstreaza afirmatia lui Manolescu privitoare la constructua
romaneasca a lui Rebreanu; creatia lumii nu se defineste in sensul ei biblic, deoarece “nu are de a face cu haosul
primordial”. “Naratorul nu incearca sa ne convinga ca el a facut tot ce exista. Lumea lui este de totdeauna.”

Nu in ultimu rand, romanul lui Rebreanuare are atributul de a reprezenta o “imagine mundi”: “viata fictive
se pierde la Rebreanu in viata cea mare si fara inceput.” ( N. Manolescu ). Inrteaga umanitate a imaginarului lui
Rebreanu se orienteaza dupa conventiile stabilite, ordinea se realizeaza tot intre oameni, fiecare individ resimtind
impactul acestui echilibru iniformizant. Pripasul se incadreaza in continuare, insa nu se identifica cu el; realitatea
reprezinta numai un pretext pentru fictiune, “pentru a putea crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei”
( Rebreanu in “Marturisiri” ). Locurile, oamenii care populeaza tabloul exista din prima clipa, simultaneitatea
rezultata conferind veridicitate specifica unei naratiuni heterodiegetice.

Concluzionand, simetria arhitecturala a operei, relatia intre narator si lumea create de el, personajele cu evolutie
predestinata, detaliile antropologice converg spre afirmarea faptului ca opera interbelica a lui Liviu Rebreanu “Ion”
este un roman obiectiv, construit in jurul ideii posesiei pamantului ca atribut distinctive intre indivizi.