Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

 Definiţie

 Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei

fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Ea constituie aşadar vocaţia oricărui individ de a lua parte la raporturi juridice civile. Această
vocaţie nu va fi niciodată pe deplin concretizată, ea reprezintă doar facultatea oricărui om de
a avea calitatea de subiect de drept civil.

Capacitatea de folosinţă, fiind strans legata de fiinta umana încetează doar la data decesului
persoanei fizice.

Moartea este un fapt material care în general se recunoaşte uşor (oprirea respiraţiei şi a
circulaţiei). Acest fapt material este un fapt juridic care marchează încetarea calităţii de
subiect de drept, dispariţia personalităţii juridice.1

Declararea decesului. Actul de deces este ultimul act de stare civilă care priveşte persoana.
Declararea decesului, de obicei, se face de un apropiat al defunctului la primăria din
circumscripţia unde a avut loc decesul. Legea nr. 119/1996 stabileşte că sunt obligaţi să facă
această declaraţie membrii familiei decedatului sau, în lipsa acestora, colocatarii, vecinii,
medicul etc. Declarantul trebuie să depună actul de identitate al decedatului şi certificatul
medical constatator al decesului. Acesta din urmă se întocmeşte de către medic după
examinarea cadavrului şi va menţiona cauza morţii. În lipsa medicului acest act se întocmeşte
de un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea [art. 35 alin. (1) din Legea nr. 119/1996
republicată în M.Of. nr. 339 din 18 mai 2012]. După înregistrarea decesului ofiţerul de stare
civilă are obligaţia de a comunica acest fapt primăriei localităţii unde se păstrează actul de
naştere.

Termenul de declarare a decesului este de trei zile de la data încetării din viaţă a persoanei.
Dacă moartea a survenit în urma unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, ori în
cazul găsirii unui cadavru, declaraţia de deces trebuie făcută în termen de 48 de ore. În cazul
în care s-a depăşit acest termen întocmirea actului de deces se va face numai cu aprobarea
parchetului.2

Dacă însă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, astfel încât
moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură specială. Este procedura
declarării judecătoreşti a morţii.

Decretul 31/1954 prevede “de îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel
dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii”.

Condiţii de fond ale declarării judecătoreşti a morţii

1
Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanle, Suport de curs pentru invatamantul la distanta, Sibiu 2020
2
Idem 1
            În majoritatea situaţiilor, declararea judecătorească a morţii este precedată de
declararea dispariţiei persoanei. 

Hotărârea definitivă de declarare a dispariţiei trebuie să  fie  afişată în extras la uşa instanţei şi
a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut , timp de 30 de zile.

Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească,
dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani.

Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni, de
la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.

Cel dispărut în cursul faptelor de război, accident sau naufragiu sau altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a
avut loc dispariţia.

Din cele spuse mai sus decurg două feluri de situaţii:

- declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei, este

situaţia – regulă;

- declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei, în cazuri

excepţionale; este situaţia – excepţie.

Procedura declarării dispariţiei

            Aceasta se realizează prin hotărâre judecătorească. Acţiunea în declararea

judecătorească a dispariţiei poate fi declanşată numai la împlinirea unui termen de 1 an de la
data ultimelor ştiri provenind de la cel dispărut. Dacă nu se poate stabili cu siguranţă ziua
ultimelor ştiri, se va avea în vedere ultima zi a lunii în care se plasează ultimele ştiri sau, după
caz, ultima zi a anului calendaristic (art. 17 din Decretul 31/1954).

            Cererea de declarare a dispariţiei se introduce la tribunalul în raza căruia persoana

respectivă a avut ultimul domiciliu (art. 36 din Decretul 31/1954). Orice persoană interesată
are dreptul de a introduce cererea. După primirea cererii, preşedintele instanţei dispune ca,
prin organele primăriei şi ale poliţiei să se culeagă cât mai multe informaţii despre persoana a
cărei dispariţie se solicită a fi declarată şi, totodată, să se afişeze cererea la ultimul domiciliu
al acesteia şi la primărie, astfel încât orice persoană ce ar putea da informaţii să le comunice
instanţei. Poate fi sesizată şi autoritatea tutelară în vederea numirii unui curator, pentru
administrarea bunurilor dispărutului.

            După 45 de zile de la afişarea cererii, preşedintele instanţei va fixa termen de judecată,
cu citarea părţilor, iar dispărutul va fi citat la ultimul domiciliu. Participarea procurorului este
obligatorie.  

O asemenea acţiune se numeşte necontencioasă deoarece ea nu presupune existenţa

unor interese contradictorii care să se manifeste la proces. În urma hotărârii judecătoreşti de
declarare a dispariţiei, persoana este, în continuare, considerată a fi în viaţă; pe cale de
consecinţă, nu se va putea încheia nici un act juridic care să  presupună încetarea capacităţii
de folosinţă a persoanei. Spre exemplu, nu se va putea deschide succesiunea, căsătoria
dispărutului nu se va considera a fi încetat, contractul de rentă viageră de care beneficia
dispărutul va continua ş.a.m.d.

Procedura declarării judecătoreşti a morţii

            Orice persoană interesată poate introduce o cerere de declarare judecătorească a morţii

unei persoane. Cererea va fi adresată tribunalului de la ultimul domiciliu al celui ce urmează a
fi declarat mort. Se va urma o procedură similară celei de declarare a dispariţiei, indiferent
dacă o astfel de procedură a fost parcursă sau nu în prealabil.

            Atât termenul de un an, cât şi cel de patru ani necesari pentru declararea morţii (după
cum a fost sau nu parcursă procedura declarării dispariţiei) se calculează ca şi termenul  de un
an din procedura declarări dispariţiei.

            Analizând probele dosarului, instanţa va stabili:

- încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei în discuţie;

- momentul cel mai probabil al încetării capacităţii de folosinţă.

Această dată va fi considerată ca fiind data morţii.

Această dată este fie ziua în  care s-a stabilit pe baza probelor că a avut loc decesul, fie, în caz
de imposibilitate de determinare a acestei date, va fi considerată data morţii ultima zi a
termenului de patru sau respectiv de un an de la data ultimelor ştiri.

Data încetării capacităţii de folosinţă nu este data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte, ci este data stabilită ca fiind data morţii în această hotărâre. Hotărârea
definitivă se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul de stare
civilă.

Dacă ulterior se dovedeşte că data morţii nu este cea stabilită de instanţă, hotărârea poate fi
rectificată.

Anularea hotărârii declarative de moarte

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte (fie prin procedură normală,
fie prin procedura simplificată) persoana  reapare, această hotărâre va fi anulată. Aceeaşi
soluţie se prevede şi pentru cazul în care se constată că există o înregistrare a morţii persoanei
respective, pe baza morţii constatate fizic.

Cererea de anulare poate fi introdusă de orice persoană interesată,  la instanţa care a pronunţat
acea hotărâre. Cererea se va soluţiona de urgenţă, cu citarea părţilor din procedura declarativă
de moarte şi cu participarea procurorului.

            Dacă se constată că cel declarat mort este în viaţă, anularea hotărârii declarative de
moarte produce următoarele efecte:
-sub aspect nepatrimonial, se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei în cauză. În consecinţă, persoana va fi repusă în drepturile sale anterioare, ca şi cum
hotărârea declarativă de moarte nu ar fi intervenit. Prin excepţie, dacă soţul sau soţia
dispărutului s-a recăsătorit, această a doua căsătorie nu este anulată, ci este considerată
valabilă, iar prima căsătorie (cu cel dispărut) va fi considerată a fi încetat la data încheierii
celei de-a doua căsătorii.

-sub aspect patrimonial, cel care a fost declarat mort poate cere înapoierea bunurilor sale. Cu
toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se face
dovada că la data dobândirii, acesta ştia că persoana declarată moartă este în viaţă, adică este
de rea credinţă – art. 20 alin.2) din Decretul 31/1954. Moştenitorii aparenţi vor trebui să
restituie lucrurile din succesiunea celui declarat mort. Cei de bună credinţă le vor restitui în
natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, o sumă de bani reprezentând contravaloarea
lor; dacă le-au înstrăinat cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, vor trebui să plătească o
sumă egală cu  preţul primit pentru ele. În toate cazurile, moştenitorul de bună credinţă poate
păstra fructele culese. Moştenitorul de rea credinţă (cel ce s-a dovedit că ştia că cel declarat
mort era în viaţă) va fi obligat să restituie bunurile în natură sau contravaloarea lor, iar în
cazul înstrăinării lor cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă vor trebui să restituie, la
alegerea celui declarat mort, fie preţul primit, fie valoarea acestor bunuri din momentul
revendicării. De asemenea, va fi obligat la restituirea fructelor culese şi a contravalorii celor
pe care a neglijat să le culeagă.

Subdobânditorii vor fi obligaţi la restituire numai dacă se dovedesc a fi de rea credinţă sau
dacă au dobândit cu titlu gratuit.

Comorienţii şi codecedaţii

Potrivit art 21 “În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

S-a precizat în doctrină că situaţia comorienţilor presupune persoane între care există vocaţie
succesorală reciprocă, cu consecinţa că averea fiecăruia va fi moştenită de către proprii
moştenitori; nici unul dintre ei nu va putea fi considerat moştenitor al celuilalt.

Prin analogie, textul este aplicabil şi codecedaţilor, adică persoanelor care au murit în
împrejurări diferite, dar nu se poate stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanle, Suport de curs pentru invatamantul la

distanta, Sibiu 2020.

2. Codul civil. Codul de procedura civila, Editura Hamangiu 2021.

3. https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2008/RSJ4/A01CercelSevastian.pdf
4. https://lege5.ro/gratuit/gi2tsmbqhe/capacitatea-de-folosinta-codul-civil?
dp=gu3dmnbwge4dm